Tinerețea legionaroidă a lui Constantin Noica, de Hary KULLER

Tinerețea legionaroidă a lui Constantin Noica, de Hary KULLER

(Material propus pentru publicare la data de: 17-03-2010 de Petru CLEJ)

Se zice că uneori nepoţilor le place ce le plăcea bunicilor.

La altă extremă, unii urmaşi tineri ai urmaşilor urmaşilor contestă tot ce evocă trecutul.

Prin grila celor două oximoronuri ar putea fi ordonate şi părerile unui tânăr autor care, prin lucrarea sa Noica şi mişcarea legionară (Humanitas, Buc., 2007), recent premiată de Academia Română se dovedeşte refractar unei poziţionări cvasi-generale în democraţiile postbelice faţă de naţionalismul extremist în general, cel românesc în speţă: faţă de Căpitan şi Legiune, faţă de fundamentalismul lor misticoid exprimat în cultul Conducătorului, în credinţa într-un Dumnezeu creştin, sui generis, care absolvă până şi crima cea mai odioasă dacă e făcută în numele unei naţiuni adusă la strălucirea „soarelui de pe cer”.

Căpitanul C.Z. Codreanu argumenta unui preot această ultimă idee în felul următor: „părinte, suntem păcătoși față de biserică – aceasta e atitudinea legionarilor înaintea ei”. Iar autorul explicitează, pe linia lui Noica cum că „sufletul cetății le ceruse, tuturor celor care pedepseau, să pedepsească”. Iar Noica argumenta într-un al treisprezecelea articol din Buna Vestire (24 septembrie 1940), intitulat Sufletul cetății, că este posibilă mântuirea dacă te jertfești pentru neamul tău, chiar și atunci când comiți o faptă rea, de pildă o crimă. Făcând binele general – continuă Noica – îți faci ție un rău în acest fel, dar jertfirea pentru mântuirea comunității este mai importantă decât mântuirea personală, care în cele din urmă va veni prin absolvirea divină, deoarece răul făcut dușmanului e binele făcut comunității.

Nu s-ar putea spune că tânărului exeget Sorin Lavric îi plac asemenea exerciţii „sacrificiale”; dar nici că scoate în evidenţă demagogia lor, deoarece în fapt „materiala mântuire a neamului românesc” dorită de Căpitanul „cu chipul smead de înger coborât din icoane” îi inspiră eseistului nostru patimi apologetice, sau cel puţin propensiuni spre idealizare.

Sorin Lavric situează în epicentrul lucrării sale figura lui Noica – „de la tinereţe până la bătrâneţe”, cu un popas îndelung asupra tinereţei sale legionare pe care-şi propune s-o înţeleagă în toată originalitatea ei, care pe alocuri lasă impresia că îl fascinează, nu ca „model” de intelectualitate, ci sub raportul tensiunii existenţiale ce presupunea. Nu este oare celebru acel dicton: nil humanum est alienum puto? Să treci de tânăr printr-o experienţă limită, crucială (de cruce sau crez), legionară, cu crezul purificării de trup, prin moarte, nu este de colo, nu-i aşa ?!

După o biografie, consacrată începuturilor, adolescenţei şi studenţiei lui Constantin (Dinu) Noica urmărită cu metodă, documentare, imaginație pe aproape 1/3 din carte – pentru a releva pregătirea, cultura, vocaţia de gânditor raţionalist şi umanist a eroului povestirii (prevestirii) traseului viitor a unui mare filosof, in spe - cartea, după cum arată şi titlul ei, conturează pe celelalte 2/3 ruptura produsă în acest traseu existenţial: convertirea, respectiv aderarea la „Mişcare”, tribulaţiile, angajările (scrierile), agonia. Un succint epilog de câteva pagini schiţează, cam gâfâit, câteva aspecte din viaţa şi creaţia lui Noica de după ruptură. Fără a adânci însă continuumul dintre Noica de după şi de dinaintea acesteia. Fără îndoială că Ruptura în traseul existenţial–intelectual al unui creator de valoarea lui Noica cuprinde un bob de senzaţional la limită faţă de care nu puţini s-ar dovedi captivi: dacă nu să-l retrăiască, cel puţin ca experiment mintal.

Oare este cazul d-lui Lavric, judecând după unele aprecieri, ce-i drept difuze dar confuze în privinţa explicării relaţiei dintre Noica şi atâţia congeneri ai săi, care ulterior au devenit fala culturii indigene şi „idealul legionar”. Ideal care, desigur, a dat şi măsura realului său, nefast, dar nu pe durata unui alt totalitarism, cel „roşu” care a acoperit o cadenţă istorică mai lungă, dar, oricum, previzibil pentru ce ar fi urmat dacă Legiunea căpăta răgazul istoric să-i forţeze pe toţi românii să devină „înfiorător de buni”, ca şi legionarii, cum credea Noica după o sintagmă creată de el însuși.

Sorin Lavric nu era nici pe departe adeptul formulei post hoc ergo propter hoc. De aceea, în volumul său nu discută - pe bună dreptate - chestiunea rolului unor sechele legionaroide în scrierile lui Noica care să fi străbătut Opera sa Magna, recte contribuţiile substanţial-raţionale aduse în domeniile ontologiei, filosofiei limbii, psihologiei poporului român, epistemologiei şi logicii, chestiuni pe care, probabil le va aborda într-un volum următor, previzibil mai util „educării neamului” decât cel de faţă, deoarece autorul:

- lasă suficiente goluri în aprecierea ideologiei şi praxeologiei legionare, pe care unii tineri, rău intenţionaţi îşi pot băga „golurile” lor;

- nu supune Mişcarea unei analize cuprinzătoare cu mijloace sociologice, politologice, culturologice, istorice ş.a. sau făcând măcar trimiteri la bogata bibliografie a lucrărilor de acest fel elaborate în țară și strănătate. De nu ar fi să amintesc decât de interesanta lucrare a lui Armin Heinen (Rumänien, der Holocaust und die Logik der Gewalt, München, 2008 ) sau lucrările în materie de Mişcare legionară şi eroii ei intelectuali ale lui S. Damian, Z. Ornea, sau ale doamnelor Marta Petreu, Lya Benjamin, Alexandra Lavastine, cu toată distanţarea, pe alocuri justificată, pe care autorul şi-ar fi dorit-o faţă de asemenea poziţionări explicite. Autorul ar putea riposta la cele de mai sus, arătând că nu şi-a propus o abordare monografică, ci una eseistică. Dar, oare un eseu de lungimea unei cărți, de peste 300 de pagini, nu este prea lung, atingând dimensiunea unei monografii?!

- nu suportă taxarea Mişcării drept fascistă, nazistă, totalitară, criminală, considerând că asemenea etichete, exclusiv „politice”, deci partizane, nu i se potrivesc. Dar naţionalist–extremistă, xenofobă, şovină, antisemită i se potrivesc?! Autorul nu eludează acest din urmă aspect al doctrinei şi practicii legionare, dar pare a fi de acord cu ideea lui Noica, din faza rinocenizării sale aş spune, care arăta că dacă mişcarea avea un cult al morţii proprii (Moţa şi Marin daţi ca exemplu ), de ce suferinţa produsă altora (adică evreilor ș.a.) nu ar putea fi interpretată drept o cale de izbăvire de multiplele lor păcate. În ultimă instanţă, deşi S.L. combate xenofobia şi antisemitismul, insinuează posibilitatea găsirii a nenumărate motivaţii pentru unele mici derapaje de acest fel.

Autorul, înclinat să repudieze o optică prezenteistă asupra unui fenomen ca cel discutat în carte, respectiv un demers á rebour şi în lumina unor valori democratice, umaniste, ecumenice, ş.a. actuale – și dorind doar o analiză contextualistă în spiritul zeitgeisstului vremii, îşi eşuează însă demersul în bancul de nisip care face ca „nava legionară” să nu se scufunde în întregime, aşa cum a concluzionat judecata istoriei.

Departe de mine intenţia de a face autorului acestei incitante cărţi proces de intenţie, dar e greu să te sustragi, la parcurgerea oricărei file – redactate atât de îngrijit, sub raportul stilului şi tensiunii gândului – unei întrebări care se impune de la sine: oare fermecat de vraja propriului său stil de a concepe naraţiunea – sub canoane nonconformiste, refractare celorlalte poziţionări considerate prea rigide – nu s-a văzut, psihanalitic vorbind, fascinat de un traseu existenţial şi intelectual neobișnuit, care să implice şi o coborâre într-un „inconştient colectiv” pe care dacă Noica l-a tălmăcit atunci în felul său, astăzi ar putea fi decriptat cu ajutorul unei experiențe intelectuale originale și nu lipsită de valențe culturale?

Rezultatul unui asemenea experiment de viaţă, dacă se întrupează într-o carte – eveniment public în esenţa sa – implică, însă, rigori, responsabilităţi şi chiar convenţii de la care nu te poţi sustrage.

Domnul Sorin Lavric s-a sustras însă, iar temeritatea gestului său mă tem că a atras atenția celor care i-au acordat premiul „Titu Maiorescu”, atribuit de secţiunea de limbă şi literatură română a Academiei Române, cu motivaţia preşedintelui ei, academicianul Eugen Simion, că „volumul domnului Lavric nu este un pamflet politic şi nici un pamflet ideologic împotriva acestei mişcări totalitare. Este un eseu care încearcă să analizeze în termeni raţionali un fenomen greu de explicat şi niciodată justificat moral, şi anume relaţia dintre un tânăr intelectual de clasă, cum a fost Noica şi o mişcare totalitară, pe care domnul Lavric o numeşte încă din prefaţa volumului „o întruchipare a Răului”.

Oare volumul cu pricina a izbutit şi să ofere o explicaţie pe deplin „obiectivă” şi originală în acest sens?

O explicaţie literar-ademenitoare poate, ştiinţifică în niciun caz. De aceea, ne întrebăm dacă o secţiune de istorie sau de ştiinţă socială a Academiei Române ar fi acordat lucrării domnului Lavric un premiu care, oricum, reprezintă o consacrare!

Orice scriere sau consacrare a ei nu apar pe loc gol. Sorin Lavric afirmă în lucrarea sa că mișcarea legionară a fost pentru țară „o întruchipare a răului”. O spune explicit în câteva rânduri, dar nu suficient de convingător pentru acei nostalgici, unii chiar organizați – codreniști sau simiști – care o mai consideră încă o mișcare legitimă și patriotică.

România străbate în cadența sa istorică actuală un răstimp plin de dificultăți economice, sociale, politice și, de ce nu... ideologice. Unele, asemănătoare cu cele din interbelic, care au gestat antiliberalismul agresiv al mișcărilor totalitare, mai cu seamă a celor extremist–naționaliste de felul legionarismului. Sub forme atenuate, pe alocuri în mass media noastră actuală, mai cu seamă prin Internet (blog-uri etc.) se reiau idei xenofobe, șovine și antisemite, profund anacronice în statul de drept și pentru o conștiință colectivă europenizată. Considerăm că prin contactul cu o lucrare în care asemenea idei sunt reamintite – firește, de pe poziții critice – se cere o grijă deosebită pentru explicitarea nocivității lor. Cu atât cu cât chiar și în acea epocă revolută, intelighenția românească, creatoarea unei culturi naționale autentice, a numărat personalități cu un orizont democratic și antitotalitar binecunoscut. Am în vedere aici contributori la un autentic curent național în cultura română, ca filosofii: P.P. Negulescu, L. Blaga, Mircea Florian, D.D. Roșca, Dan Bădărău, C. Rădulescu – Motru, sau sociologi ca D. Gusti, M. Ralea ş.a., ori pedagogi ca Ion Găvănescu, C. Dumitrescu – Iași, Ghe. Ghe. Antonescu, C. Narly, I. C. Petrescu și atâția alții, considerați cu toți de către legionaroizi drept... generația expirată. La modă fiind doar Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Noica, M. Vulcănescu, Ion Barbu, Vintilă Horia, nume pe drept apreciate astăzi, dar nu pentru eclipsa lor legionaroidă.