Independenţa naţională este o iluzie!, de Ovidiu Ivancu

Ovidiu Ivancu crede ca dependenta, adica opusul independentei, ar fi un fenomen simetric, vrea sa convinga ca, adica, Statele Unite, Rusia sau China ar depinde de Romania in aceiasi masura in care Romania ar depinde de unul sau de toate aceste state. Mi se pare evident ca nu este si nu poate fi asa. Simetria economica, simetria politica sau juridica nu exista. Ca atare Ivancu este ori un propagandist al Dulailor ori un dobitoc.
Dan Culcer, un asymetric

Independenţa naţională este o iluzie!, de Ovidiu Ivancu
(Material propus pentru publicare la data de: 28-02-2010)
Într-o antologie de povestiri publicată pentru prima dată în 1995, Isaac Asimov, unul dintre părinţii SF-ului mondial, se regăseşte un text („Nations in Space”) pe care autorul îl subintitulează „o fabulă modernă”. Reprezentanţii a două naţiuni care se urăsc de moarte (Gladovia şi Saronin) cooperează în cadrul unui proiect spaţial de colectare a energiei solare utilă Pământului. La un moment dat un tânăr gladovian îşi vede duşmanul tradiţional comiţând o eroare care ar fi dus la consecinţe extrem de grave, aproape incalculabile. Alege să tacă, gândindu-se că, în momentul în care pământenii vor afla că un cetăţean din Saronin comisese eroarea, întreaga naţiune va fi supusă oprobiului public. Tânărul gladovian, mulţumit nevoie mare, îi povesteşte întreaga întâmplare conaţionalului său. Acesta, ceva mai în vârstă, îi spune că o asemenea greşeală privează întreg Pământul de energie. Haosul care s-ar instaura ar afecta deopotrivă Gladovia şi Saronin iar în anarhia nou instaurată nimeni nu s-ar mai interesa de lucruri atât de mărunte precum ura tradiţională dintre cele două naţiuni. În cele din urmă eroarea este reparată iar tragedia evitată.

În secolul XXI, orice eveniment major afectează, pe principiul jocului de domino, întreaga planetă. Tendinţa s-a făcut simţită încă de secolul trecut. Atentatele din Statele Unite pot zgudui Bursa de la Tokyo iar un dezastru precum cel de la Cernobîl poate da peste cap aparatura de înregistrare a elementelor radioactive de la Centrala nucleară de la Forsmark, la 95 de kilometri de din Stockholm. Echilibrul fragil al Războiului Rece s-a bazat tocmai pe această axiomă: nu există soluţia de a supravieţui în absenţa celorlalţi. Cu excepţia dictaturilor în care oricum nimeni nu are nimic de pierdut, nu există cu adevărat un stat independent. Independenţa e un concept politic neacoperit în plan real. Acesta este marele avantaj al acestui mileniu. Nu e nici pe departe o situaţie care trebuie blamată. Independenţa totală sau chiar iluzia ei oferă o platformă de lucru oricărui gest iresponsabil. Cu cât dependenţele dintre naţiuni sunt mai pronunţate cu atât mai îndepărtată pare perspectiva unor acte radicale ale unora împotriva celorlalţi.

În acest context „duşmanul”, hidră vânturată de fiecare dată când vreun dezaxat ajuns în poziţia de a lua decizii porneşte diferite războaie, capătă o cu totul altă conotaţie. Când beizadeaua Hanibal Ghaddafi a fost arestat pentru acte de violenţă în Elveţia, tatăl său, Muammar Ghaddafi, jignit nevoie mare, a declanşat, nici mai mult nici mai puţin decât un „jihad” împotriva Elveţiei, propunând chiar împărţirea ţării cantoanelor între Franţa, Germania şi Italia, pe principii lingvistice. Un asemenea conflict, plasat să zicem în secolul XIX (e doar un exerciţiu de imaginaţie) ar fi avut infinit mai multe şanse să degenereze într-un conflict armat. Între timp, însă, piesele dominoului sunt atât de aproape unele de altele încât cel mai probabil se va găsi o soluţie diplomatică, de compromis, pentru rezolvarea acestei probleme de familie devenită brusc problemă de stat. „Duşmanul”, atât de individualizat în trecut (evreii, Imperiul austro-ungar, Rusia, creştinii, musulmanii etc.) devine, din fericire, greu de identificat la nivel colectiv. Individualismul romantic de tip „samurai” e înlocuit de pragmatismul de tip „Coca-Cola”.

Aceasta este, după mine, şi cea mai importantă raţiune de a exista a Uniunii Europene. Când mâna care te doare e parte a întregului tău corp, nu o tai la primul semn de durere, ci încerci să faci tot ce e posibil pentru a o vindeca.

Eurodeputatul britanic Nigel Farage l-a insultat de curând pe Herman Van Rompuy, Preşedintele Uniunii Europene, acuzându-l că face parte dintr-o non-ţară („you come from Belgium, witch, of course, is pretty much a non country”, a spus textual domnul Farage). Ghaddafi, Farage, Vadim-Tudor la noi (exemplele ar putea continua) trăiesc doar în aparenţă în secolul XXI. Doar legile fizicii fac ca biografia lor să aparţină acestui mileniu. Aceeaşi legi ale fizicii ne spun că John Donne aparţine secolelor XVI-XVII. Cu toate astea, celebrul său dicton „no man is an island” e unul vizionar. Pentru că am început articolul citându-l pe Asimov, permiteţi-mi să abrog pentru câteva momente legile restrictive ale ordonării spaţiului şi timpului. În acest nou context, Donne este contemporanul nostru în vreme ce Ghaddafi, Farange şi Vadim aparţin fără dubii Evului Mediu.

Soluţia împotriva oamenilor care concep „duşmanul” conform unor paradigme de acum câteva secole este întărirea dependenţelor reciproce între naţiuni şi, desigur, indivizi. Poetul John Donne şi Nigel Farage sunt, ambii, britanici. Ceea ce demonstrează, odată în plus, că naţiunile nu sunt omogene şi ele nu trebuie tratate ca atare. Legăturile pe care le stabileşte modernitatea între fiinţele umane transcend ideea de naţiune. Dacă personalul Companiei Aeriene „British Airways” intră în grevă, întregul mapamond este afectat, în diferite grade, de la un capăt la altul. Fiecare piesă a dominoului devine în acest fel implicată şi responsabilă pentru echilibrul tuturor celorlalte. Ideea de echilibru reprezintă placa turnantă a acestei noi lumi în care independenţa naţională este supralicitată. Bietul Ceauşescu, cizmar sărac cu duhul, victimă a propriei sale ignoranţe, crezuse că plătind datoria externă a României îşi poate izola tărişoara într-o independenţă pe care, fapt scuzabil la un semianalfabet, o înţelegea ca pe un panaceu. Nu înţelesese că independenţa aceasta este ultimul lucrul la care ar trebui să viseze o naţiune. Ce individ în deplinătatea facultăţilor mintale şi-ar fi dorit izolarea pe o insulă unde, inevitabil, ar ieşi la suprafaţă toate instinctele abjecte ale omului?! Ceauşescu nu citise „Lord of the Flies” în primul rând pentru că cititul trebuie să îl fi obosit teribil şi apoi pentru că, probabil, pentru el, Golding nu era decât un imperialist, un duşman de clasă. Ceauşescu dorise nici mai mult nici mai puţin decât să extragă o piesă din domino şi să o pună în propriul său buzunar. Nebunia acestui gest ne-a costat enorm şi încă plătim pentru ea. Din fericire, planeta îşi creează anticorpi. Sceleraţii trebuie izolaţi undeva departe de jocul de domino; ei pot juca poker şi barbut. E suficient!