Cartea de etnologie
CELULARUL MARE: TARA
Petru URSACHE
Moto
„Omul nu se bate cu bătul ci cu cuvîntul”.
„O vorbă rea răneste mai mult decît o sabie”.
„Gura taie (ucide) mai mult decît sabia”.
„Gura omului sparge cetă
„O vorbă i-a fost scăpat
Si a fost spînzurat”.
„Scorpia cu limba dulce te linge
Si cu coada te împunge”.
„Vorba de rău mai lesne se crede”.
„Vorba rea fuge mai tare ca cea bună”.
(După antologia paremiologică Apa trece, pietrele rămîn. Proverbe românesti. Editie îngrijită, Prefată, Glosar si Indice de George Muntean. Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1968).
O fisă medicală interesantă, semnificativă si „la obiect” au realizat Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, sub titlul A treia fortă: România profundă (Editura Logos, Bucuresti, 2008, 366 p.), intentia autorilor fiind aceea de a dezvălui dimensiunea negativă a sindromului globalizării, fenomen clinic ce a cuprins demential toate sectoarele vietii noastre sufletesti (si materiale), în chip de deculturalizare si de neocolonizare. Ce înseamnă „România profundă” ca rost si temei, pentru „a treia fortă” descoperim într-un pasaj de pe traseul cărtii, pasaj formulat într-o manieră mai explicită, după cîteva reprize polemice cerute de logica si de dinamica discursului: „E România pe care au căutat să o distrugă comunistii vechi si eurosocialistii noi. Uneori, România profundă e un tăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. Cine citeste istorie stie că România împotriva căreia au luptat comunistii era alcătuită din tărani, preoti, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeste ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomunistii (multiculturalistii, eurosocialistii, etc.) e mai ales România tăranilor, preotilor si oamenilor de caracter. România profundă e asadar România sacrificată. E România-tintă; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de executie se primeneste mereu” (p. 296).
Nu ni se comunică noutăti. Semnatarul frazelor citate, Mircea Platon, vrea să se retină tocmai acest fapt important: „Cine citeste istorie”. Cu alte cuvinte se are în vedere starea naturală a organismului, ca fiintă robustă si multimilenară. Se face trimitere, totodată, si la „Cine citeste ziarele…”, de unde se poate afla sursele si formele de răspîndire ale maladiilor în timpurile moderne si „recente”. Trebuie să cunoastem trecutul dacă vrem să stim „cine am fost si cine sîntem” (lege arhicunoscută în istoriografie), după cum medicul curant trece în fisa de observatie nu numai numele pacientului, dar neapărat si al părintilor lui, ca fapt decisiv înainte de stabilirea diagnosticului. Cu sigurantă, prezentul, decupat de trecut, nu reprezintă o carte de identitate, nici în privinta individului aflat sub observatia medicului, nici pentru colectivitatea istorică solicitată în instanta autorizată si răspunzătoare a forului stiintific. Dacă sînt nesocotite cele două dimensiuni ale existentului uman, confuzia, ignoranta, rătăcirea, eroarea, înselătoria îsi arată nedezmintit capetele gorgonice. Si medicii, si istoriografii cunosc asta la perfectie.
Fapt important: „victimele” nu s-au schimbat”, ne spun autorii, adevăr iarăsi arhicunoscut de orice om de bună credintă, de „cine citeste istorie”. Nu si călăul. Victima a rămas aceeasi, într-adevăr, „România-tintă” si „profundă”; în esentă tăranul carpato-dunărean, acela care, în fapt, depăsise în epoca modernă analfabetismul, încerca să se europenizeze, lua cu succes si cu har chipul omului de stiintă, al savantului, al literatului înzestrat, al militarului de elită, cum a fost mai mereu cînd i s-a ivit prilejul. Momentul prim al agresiunii nimicitoare l-a
constituit trădarea de la sfîrsitul războiului antibolsevic si a cunoscut în deceniile comuniste mai multe etape mai multe etape strategic organizate. Poate a început mai demult, ar fi de părere Paul Goma, de la încheierea Primului Război Mondial; poate de la Conferinta de la Berlin (1878), cînd tara noastră, desi biruitoare pe cîmpul de luptă, s-a trezit împovărată cu incriminantul Articol 7 din Constitutie. Poate slăbirea noastră organică se datorează politicii perverse, pe lungă durată, a Cominternismului, interesat să transforme România în zonă carcerală a Europei „unite”. Asa gîndesc, de pildă, Dumitru Bacu, Nicolae Mărgineanu, Octavian Voinea, Florin Constantin Pavlovici, celebri veterani ai Pitestilor ori ai altor gherle, jilave, aiuduri, celulare, casmice, canale. Dacă după următoarea lovitură catastrofică, din decembrie 1989, a iesit la iveală figura cominternistă a zîmbăretului Ion Iliescu si nu echipa de patrioti din Diaspora, reprezentată, printre altii, de Ion Varlam, vită veche de boieri întărati; sau marele tăran Petre Tutea, ambii cu îndelungi stagii în închisorile comuniste, înseamnă că si de data asta fortele oculte au operat la unison, înselînd sperantele autohtonilor de reintrare în normalitate. S-a produs „reintegrarea monstrului”, încercarea de cosmetizare a comunismului, ca să i se spună cu nerusinare chiar liberalism. „Noua stîngă” însotindu-se cu dreapta rătăcitoare si difuză, în stilul temporarelor „tovărăsii de drum” de pe vremuri, si-a asigurat sansa de a se instala confortabil în chip de „celular mare” la nivelul tării si cu intentii diabolice de mondializare, visul secular al cominternistilor.
În primul deceniu postdecembrist s-a făcut mare tapaj pe tema „schimbării”. În această manieră suspect de agitatorică era mascată, cu intentii strategice, limba despicată serpeste a ideologiei neocomuniste (astăzi, cultivată si dezvoltată cu avînt revolutionar de slujbasii „recenti” ai puterii). În realitate, nu s-a schimbat nimic, nici în fond, nici măcar în intentie. Ca în cuvîntul de ordine al lui Lenin-Trotki din formula lozincardă „doi pasi înainte, un pas înapoi”, a fost vizată doar componenta „plutonului de executie”, spre derutarea spectatorului majoritar din afara retelei. Observatia autorilor este exactă si în această privintă. Într-adevăr, istoria comunismului postbelic, urmat liniar si neconditionat de neocomunismul postdecembrist, poate fi ilustrată, printre altele, prin componenta si formele de atac ale „plutoanelor de executie” luate în succesiunea lor. Numai „cine citeste istorie” cunoaste adevărul gol-golut si întelege acest lucru. Sfera de cuprindere si de înteles a „plutonului de executie” este mai largă si cunoaste o tipologie strictă. Variantele formale se află plasate pe anume paliere ale vietii socio-culturale si-si corespund în ideologie, în înfăptuire, în criminalitate. Un tip de „pluton” era asa-zisul „tribunal al poporului”. Avea puteri absolute, de la Stalin cetire. A luat fiintă în 1945 si a fost pus la discretia Alexandrei Sidorovici, „tovarăsa de viată” a politologului Silviu Brucan. În numai trei ani, „plutonul” a decapitat adevăratele elite ale românismului, sefi politici (în frunte cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, Ion Mihalache), clerici de seamă, diplomati si militari de carieră, ministri, oameni de cultură. Numai în primele două luni au fost arestate 90. ooo de persoane, ca să nu mai amintesc de masivele deportări, cu zecile de mii, din anii colectivizării, de zecile de procese „pe loturi” profesionale, religioase, vîrstă ori categorii, inventate numai si numai de dragul crimei si al etnocidului. Condamnările nu aveau temei juridic, dar erau „sprijinite” de plutoanele de executie ale „oamenilor muncii”, în chip de agitatori, postati anume pe străzi si în sălile de judecată. Potemkiniada era dezlăntuită la noi cu maximă furie. Acuzele din tribunal erau preluate de plutonul de executie reprezentat de presa de partid pentru a se da impresia acceptului de massă. Caralii de presă erau Silviu Brucan, Aurel Baranga, Al.I. Stefănescu, nume devenite celebre prin prestatia lor împotirva marilor valori autohtone.
Tribunalul făcea corp comun si cu reteaua de închisori, Jilava, Pitesti, Gherla, Aiud. Aceiasi călăi, aceleasi victime. Goiciu de la Gherla avea la dispozitie plutonul lui, format din indivizi specializati în mestesugul schingiuirii, iar Eugen Turcanu dispunea de echipa de tortionari care activau cu îndemn de la Ana Pauker, Nicolski, Zeller, Dulberger si altii de sus, tot mai sus. Eminescu i-ar identifica printre „păturile superpuse” ajunse în ultimul hal de decădere morală. Nu ar gresi. Bîta, înfometarea, pînda, izolarea, sudalma erau elemente de comportare si de limbaj, numai dinspre călău spre victimă. Ovidiu Hurduzeu constată că epitetul injurios a avut o carieră spectaculoasă, dramatică si ucigasă în viata carcerală si, deopotrivă, în limbajul presei de partid. Citim: „Vajnica Lume Nouă cheltuieste enorm pentru a-si întări puterea simbolică. «Dusmanul de clasă» actual este cetăteanul de rînd, a cărui structură mentală trebuie schimbată din temelii. Drumul de la «baciul muntean si cel moldovean» la omul global via europeanul comunitar se asfaltează cu bani grei” (p. 89-90). Din acest motiv caralii de presă „nu scapă nici o ocazie să-l demaste pe ultimul reprezentant al «vechiului regim», rasistul. Acesta este o figură imaginară, opusul perfect al Victimei – un fel de «dusman de clasă» ce încarnează pulsiunile agresive si negativitatea, interzise în spatiul igienizat al noii utopii. Rasistul, în multiplele sale variante -sovinul, antisemitul, legionarul (varianta românească a rasistului) – poate fi oricine nu se înregimentează, cu gîndul si cu fapta, în societatea «comunitară»” (p. 133).
Cum spuneam, în faza Pitesti a „plutonului”, armele de bază ale tortionarului dement erau bîta si cuvîntul injurios. Aceeasi «luptă de clasă» se ducea cu banditul, fascistul, spionul, trădătorul, burghezul, chiaburul. Cu trecerea timpului, din „baricadă” în „baricadă” si din „lovitură” în „lovitură”, tacticienii bolseo-comunisti au „schimbat” arsenalul de cuvinte. Astăzi sînt trecute pe lista incriminatorie: nationalist, patriot, traditionalist, conservator, tăran, în sfîrsit, român, termenul-tintă, ar preciza Ovidiu Hurduzeu; un întreg vocabular, cu greutate în existenta definitorie, istorică si culturală a autohtonilor carpato-dunăreni.
Nu trebuie să fii neapărat un Derrida, un Foucault ori un Levinas ca să realizezi functia virusantă, deconstructivistă si thanatică a cuvîntului folosit cu rea intentie. Tăranul român, cel victimizat cu atîta tenacitate chiar si după căderea Cortinei de Fier, de cînd s-a lansat programatic, as zice, cultul pentru „celălalt” (eu si tu), se afla în deplină cunostintă de cauză, dovadă sentintele paremiologice citate la începutul acestor rînduri. Dar să se retină că le-a inventat cu intentii moralizatoare, în spirit ziditor de fiintă, nu ca „armă de luptă”, în folos propriu, egoist. Se pare că artizanii mortii din vremea Cortinei de Fier se lăsau ghidati de învătăminte ce decurg , în negativitatea lor, din sentinte de tipul: „Omul nu se bate cu bătul, ci cu cuvîntul”, „Limba taie mai rău ca sabia”, „Gura omului sparge cetăti”, „O vorbă i-a scăpat/ Si a fost spînzurat”, etc. Microtextele citate erau mai potrivite pentru spatiul închis al celulei de închisoare. „Lupta de clasă” se simtea mai acut; în consecintă, individul incomod trebuia eliminat exemplar si cu rapiditate. Postdecembrist, pare mai eficace formula paremiologică „Scorpia cu limba dulce te linge si cu coada te împunge”; la fel de dură, dar mai enigmatică în semantica ei subtilă, de esentă biblică si postmodernă. De altfel, „lupta de clasă” s-a mai „relaxat” pe măsură ce spatiul concentrationar tip Jilava-Gherla-Pitesti-Aiud-Canal s-a extins în chip de „celular mare” cuprinzînd toată tara, pentru ca înrăitul de român (conservator, înapoiat, fără istorie, fără cultură) să intre în serie comunitară pînă la anularea lui totală. Cine decide un asemenea etnocid? Ne-o spune un „elitist” recent, fără jenă si cu orgoliu nemăsurat: „Căci, în definitiv, de ce să nu extermini cîteva gîze limbute care se agită inutil, dacă tot ce se referă la identitatea lor a fost inventat, dacă tot ce le justifică existenta a fost construit cu premeditare, dacă deosebirea dintre rău si bine este pur conventională, dacă un fapt poate lua orice valoare, dacă nici o valoare nu va putea vreodată egala valoarea unui fapt brut?” (H.-R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucuresti, 2001, p. 203). Si în alt pasaj: „Corectitudinea politică este un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităti înapoiate. Majoritatea vizată de modificarea de comportament social cerută de corectitudinea politică este înapoiată deoarece foloseste clisee de comportament nu îndeajuns de progresiste. Aceste clisee de comportament trebuie modificate. Cum? Declarînd că sînt reactionare, ofensatoare, împotriva drepturilor omului, etc. De unde stiu că sînt asa cu adevărat? O stiu pentru că există o minoritate luminată care ne-o spune” (H.-R. Patapievici, lucr. cit., p. 306). Ca să preiau o frază a lui Mircea Platon, oripilat si el, de data aceasta, din cauza aberatiilor unui alt formator de opinie, supra-elitist, pe nume Andrei Cornea: „Mă întreb dacă Andrei Cornea stie că scrie. Sau ce scrie” (A treia fortă…, p. 331). Asadar, mă întreb ce-o fi în capul „omului recent”? Si, mai ales, ce-o fi în capetele noastre de tărani mioritici? Elitistul poate să-si calce în picioare propria-i morală, dacă asta înseamnă vitejie. Dar îsi permite să ciomăgească prin cuvinte existenta istorică si culturală a unui popor, ca la Pitesti, „cu plutonul de executie” cocotat strategic în puncte de comandă, pentru a trage nestingherit exact la tintă.
Să închei cu începutul: A treia fortă: România profundă este o carte de filosofia culturii, problematică frecventă în cercetarea interbelică de prestigiu, cu răspundere stiintifică si în temeiul adevărului oricînd verificabil. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon au reactualizat-o, curajos si cu biblioteca bine pusă la punct, ca iubitori de istorie, în replică deschisă cu teoriile la modă, deformatoare, ideologizante, utopice si cu ifose „elitiste”. Asemenea exercitii superficiale de gîndire, prea jucăuse, să-si găsească în altă parte teren de aplicatie si credibilitate. Comunismul cu marcă marxist-leninistă si cu ambitii de mondializare, de disparitie a statului etc. a esuat o dată. Ce sanse mai poate avea neocomunismul; operînd cu aceleasi „plutoane de executie”, în acelasi limbaj si repetînd atacuri veninoase la valorile umanitătii? La ce bun eterna hărtuială între o minoritate agresivă si majoritatea organică si „profundă” (nu este vorba aici numai de România), aceasta din urmă gata oricînd să –i arunce pe zurbagii în pustie. Cartea A treia fortă… are la bază crezul că există o sperantă. Nici nu se poate altfel. Experienta tragică din deceniile comuniste ne face, totusi, să fim încrezători: programul pitestean de „reeducare” a esuat lamentabil pentru cei care l-au organizat: colonelul Zeller, omul Anei si al lui Nicolski, s-a sinucis într-un cimitir crestin, iar tortionarul Turcanu nu a sfîrsit mai bine. Biserica a învins prin martirii si prin supravietuitorii săi, tărani la origine, ca să depună mărturie de netăgăduit: Petre Tutea, Radu Gyr, Voiculescu, Valeriu Gafencu, Marcel Petrisor, Mihai Buracu; preotii si călugării Daniil Sandu Tudor, Teodor M. Popescu, Gheorghe Calciu, Justin Pârvu, N. Steinhardt, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca. Suferinta uneste si întăreste. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon par să fi preluat mesajul lor, în măsura în care reusesc să evidentieze ferm si cu credintă valorile autohtone fundamentale, ca repere în devenirea noastră în lume: Biserica, satul, istoria, familia, dragostea de aproape. Aici se află speranta noastră.
As fi pus acestui comentariu un titlu mai potrivit: O, ce veste minunată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu