miercuri, 29 iunie 2011

NINA MARCU. Tunelul secret din Bucegi. Început în 1913, ar fi scurtat distanţa dintre Braşov şi Târgovişte cu 100 de km.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Tunelul secret din Bucegi

Început în 1913, ar fi scurtat distanţa dintre Braşov şi Târgovişte cu 100 de km.
Autor: NINA MARCU
30 iunie 2011


Puţini sunt cei care ştiu că nemţii au avut ambiţii mari în România, în pe­rioada lor de ocupaţie. De inamici. Ei au contribuit – şi iar nu se ştie foarte bine, sau nu este pe deplin reliefat – din plin la îmbunătăţirea infrastructurii noastre naţionale. Drumuri şi şo­sele, dar şi destule poduri, ba chiar şi tuneluri, pot fi admirate şi azi, în diverse locuri din ţară. Printre acestea, au existat şi proiecte care, din mo­tive obiective – şi nu ne referim nea­părat la, ca acum, lipsa de bani – nu au mai putut fi duse până la capăt. Unul dintre ele este cel al tunelului dintre Sinaia şi Moroieni, care leagă judeţele Prahova şi Dâmboviţa pe sub muntele Păduchiosul. Obiectiv strategic, care, dacă ar fi fost terminat, ar fi scurtat distanţa dintre Braşov şi Târgovişte cu 100 de km, iar legătura ar fi fost directă.


Întotdeauna, un tunel ascunde o po­veste, un mister, o aventură, o le­gen­dă. Un astfel de tunel, aproape ne­ştiut de opinia publică, uitat de au­to­rităţi, lăsat baltă de constructori şi de beneficiar, în acest caz Căile Fera­te Române, este dintre Sinaia şi Mo­roieni. La un secol de la construcţia sa, tainiţele nu i-au fost încă dezlega­te. E terminat tunelul, aşa cum afirmă unii locuitori din Sinaia, care spun că ştiu de la bătrânii lor acest lucru, sau e numai în capete realizat? Au fost împuşcaţi de către nemţi, când au aflat că au pierdut războiul, sute de oameni care lucrau la construcţia tunelului? Vorbim despre muncitorii români şi italieni, care, se spune, au avut ghinionul să se afle la treabă, când s-a sunat retragerea. Au rămas în măruntaiele muntelui Păduchiosul o locomotivă cu abur şi un vagon de serviciu, aşa cum iarăşi se spune? Există – şi de aceea se tem autorităţile să reia proiectul şi să redeschidă tunelul – un depozit de armament al nemţilor, care au plecat fără să ia nimic din acele arme, convinşi fiind că se vor întoarce la un moment dat ca să schimbe soarta războiului? Au minat, aşa cum de asemenea, se zvoneşte prin zonă, fără a putea fi, însă, pe bază de acte, înscrisuri sau declaraţii oficiale dovedit, drumul de acces către acel depozit? şi de ce, în 1985, la gura dinspre Moroieni a fost aruncată în aer de către Securitate, intrarea şi, blocată, astfel, pentru, dacă nu eternitate, multă vreme de acum încolo? Pentru atâta vreme cât ni­meni nu pare interesat de re­des­chi­derea tunelului de sub munţi, care ar putea aduce însemnate profituri celor două judeţe, Dâmboviţa şi Pra­ho­va, care ar putea micşora dis­tanţele, care ar putea relansa turismul în Bucegi şi nu numai.


Nu-i a bună cu tunelul ăsta!
Pornind de la aceste, hai să le spu­nem dacă nu secrete, măcar întrebări fără răspuns, dar şi de la altele, gen: există posibilitatea ca lucrările la tunel să fie reluate, vreun primar din Sinaia ori Moroieni a încercat de-a lungul timpului, mai ales după Revo­lu­ţie, să-şi "vândă" marfa şi să vor­beas­că pe la judeţ sau pe la Ministe­rul Transporturilor ori Ministerul Tu­ris­mului şi Dezvoltării, despre fa­ci­li­tăţile pe care le-ar aduce re­des­chi­derea tunelului, cât ar costa redes­chi­derea şi cu cine s-a vorbit, ce ar în­semna să fie redat în folosinţă tu­nelul pentru cele două judeţe, din punct de vedere economic, turistic, feroviar, cine nu e, până la urmă interesat, dacă tunelul e atât de magnific pe cât se spune, să fie dat în folosinţă – am încercat să iau legătura cu primarii din Sinaia, Vlad Oprea şi din Moroieni, Constantin Iordan. Cel de-al doilea nu a fost, cel puţin aşa au susţinut funcţionarii primăriei, deloc, dar deloc, ieri în birou, iar  la Sinaia, de primar se dă mai greu decât de Obama. Într-un final, după insistenţe de câteva ore, prin mai multe birouri, Viorel Marin de la monitori­zare mi-a răspun schematic şi lapidar la câteva întrebări: "Nu, nu ştiu să ceară, să fi cerut, cineva de la noi redeschiderea tunelului feroviar. Nu văd de ce ar face-o. Plus că, nu noi trebuie să facem asta. Gândiţi-vă că vorbim despre două judeţe, Prahova şi Dâmboviţa, şi nu e atât de uşor să se pună în practică o astfel de chestiune. Doar consiliile judeţene din Prahova şi Dâmboviţa pot cere asta. Poate şi Ministerul Turismului şi Dezvoltării, dacă vorbim despre beneficiile turistice. Iar celelalte întrebări, dat fiind faptul că nu există intenţia reluării lucrărilor la tunel, nici nu îşi mai au rostul". Am găsit, totuşi, la Consiliul Judeţean Dâmboviţa, chiar dacă nu de dată recentă, o preocupare pentru a face din tunelul de sub Păduchiosul unul funcţional. "Pe vremea fostului preşedinte al CJ, Aurel Cucu – mi s-a spus tot formând interioare peste in­te­rioare – s-a luat legătura pentru re­cons­truirea tunelului cu ministrul Trans­porturilor de atunci, Miron Mi­trea. Acesta s-a arătat interesat de acest proiect şi, deşi a fost conştient că toacă mulţi bani, a promis că se va ocupa de acest tunel, care ar putea fa­cilita accesul între cele două văi: a Pra­hovei şi a Ialomiţei. Într-o oareca­re măsură, s-a ţinut de cuvânt. S-a rea­lizat, la cererea sa, un studiu al zonei, rămânând să se decidă dacă va fi un tunel feroviar, rutier sau am­bele. Numai pentru dărâmarea zidului de beton ridicat la câteva sute de metri de Sinaia, ar fi fost necesar peste un miliard de lei vechi. Dar se părea că se va investi tot ce e necesar. Cum mi­nistrul Mitrea s-a schimbat la scur­tă vreme de la această decizie, cum nici Aurel Cucu nu a mai fost pre­şe­dinte al CJ, şi proiectul şi studiile şi bunele intenţii au rămas îngropate. Ca secretele, despre care vorbeşte toată lumea, de sub Păduchiosul".


Istoria tunelului
În 1968, în arhiva CFR au fost descoperite planurile tunelului secret al germanilor. Pentru descongestionarea nodurilor de cale ferată Bu­cu­reşti şi Ploieşti şi pentru scurtarea rutei dintre vestul şi nordul ţării prin Predeal, în anul 1913, conducerea CFR a stabilit să se execute o legătură directă între staţiile Titu şi Sinaia prin Târgovişte, Pietroşiţa şi Moroieni. În acest scop, a fost încheiat un contract cu firma inginerului Julius Ber­ger pentru construirea integrală a lini­ei de cale ferată, care urma să lege între ele staţiile Sinaia şi Pietroşita. Traseul fiind amplasat în zona sudică a Munţilor Bucegi, era necesară stră­pun­gerea versantului printr-un tunel, care urma să aibă o lungime de 5.918 metri. Dacă era finalizat, acesta ar fi fost astăzi cel mai lung tunel din ţară. Ceea ce puţini ştiu este faptul că, această linie făcea parte dintr-un ma­re program de investiţii, iniţiat de di­rec­torul general al CFR din acea vre­me, Al. Cottescu, pentru realizarea că­ruia s-a făcut, în 1914, un împrumut intern de 480 de milioane de lei în aur. Printre liniile prevăzute a fi exe­cutate, se afla şi cea de pe ruta Mo­roieni – Sinaia.


Războiul a întrerupt lucrările
Contractată în anul 1913 şi având un termen de execuţie de 28 de luni, rea­lizarea lucrării tunelului dintre Sinaia şi Moroieni era condiţionată de un program de lucru în trei schimburi, a câte opt ore. A fost demarată în ianuarie 1914 şi s-a continuat în ritm susţinut până în luna august a aceluiaşi an. În acest timp, s-au reali­zat 400 m de tunel complet, inclusiv portalurile, cămăşuiala şi radierul, fiind executate galerii de bază şi de creş­tet pe 800 m lungime. Aceasta era situaţia în august 1914, când, din cauza izbucnirii războiului, lucrările au fost sistate.


Nemţii au vrut să continue
În timpul primului război mondial, şantierul a fost părăsit, iar lucrările executate n-au fost preluate de nici o unitate a CFR. Tot ce se mai ştie despre acest proiect este că, germanii l-au continuat în secret, altfel nu se explică faptul pentru care firma care a început lucrarea, de origine austriacă, a fost rechemată în ţară, chiar dacă în aparenţă i s-a în­cre­din­ţat executarea altor lucrări, socotite, la acea vreme, mai urgente. Peste mai bine de 30 de ani, în 1968, pentru a constata starea lucrării, s-a cercetat capătul dinspre Sinaia al tunelului. Podul de lemn, peste care se ajungea la tunel, se deteriorase, iar accesul prin gura tunelului devenise greoi, fiind posibil doar pe nişte poteci aproape inaccesibile. Gura tunelului era mai mult de jumătate astupată cu grohotiş căzut de pe munte. Cu toate acestea, zidăria din căptuşeală se menţinuse foarte bine. Pe lungimea de 170 m, secţiunea tunelului era li­beră, putându-se circula cu uşurinţă, ceea ce permitea, deci, o oarecare fo­lo­sinţă. Galeriile de bază şi de creştet sunt prăbuşite, fiindcă lemnăria de susţinere a putrezit. Iar la 480 de metri de la intrare se ridică un zid care blochează, practic, orice intenţie de a afla alte informaţii: dacă s-a con­ti­nuat tunelul, dacă acolo zac osemin­tele a sute de oameni, dacă există acea locomotivă cu vagonul ei sau dacă, într-adevăr, a fost iniţiat acolo de­pozitul nemţilor. În ceea ce pri­veş­te starea lucrării la capătul dinspre sud nu s-a reuşit, în 1968, o anali­ză.


Capătul tunelului dinspre Sinaia este complet finalizat pe o porţiune de 480 de metri – asta se ştie din documente – şi a fost folosit ca magazie de ambalaje a ICIL Ploieşti, în perioada comunistă, dar şi de ţăranii care veneau cu brânză din zona Făgăraşului şi Braşovului. În spatele zidului de delimitare se află – şi aici vorbim despre speculaţii, căci nu există niciun act doveditor – o locomotivă şi un vagon de construcţie. În partea tunelului dinspre punctul Cărpiniş (Dâmboviţa), intrarea, care era betonată şi armată la fel ca aceea din capătul opus, a fost închisă cu depuneri de pământ – probabil în anul 1985, după unele mărturii – de două plutoane ale securităţii statului, din motive necunoscute nici în prezent şi, în consecinţă, nu se cunoaşte lungimea sa, dar se bănuieşte că ar fi tot de circa 400 – 500 de metri. Tunelul a fost construit la dimensiunile de 5 metri înălţime şi de 4,8 metri lăţime. Mai trebuie spus că, la capătul dinspre Sinaia se poate intra în tunel. Podul de peste valea adâncă de 20 de metri este, cu atenţie, utilizabil, în ciuda putreziciunii scândurilor.

Gerhald Ernst. Ţiganii din Timişoara au ridicat palate cu turnuleţe pentru morţi.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Ţiganii din Timişoara au ridicat palate cu turnuleţe pentru morţi. Un loc de veci cu termopane şi marmură costă 10.000 de euro GALERIE FOTO

29 iunie 2011, 07:48 |  Autor: Gerhald Ernst | 3334 afişări

Majoritatea cavourilor-palat  au fost construite pe aleea 
principală   a unui cimitir din Timişoara
Fotografii: Sebastian Tătaru

Majoritatea cavourilor-palat au fost construite pe aleea principală a unui cimitir din Timişoara

 
Rromii din Timişoara îşi arată aprecierea faţă de morţi în acelaşi mod în care-şi demonstrează fala faţă de vecini: cu construcţii impunătoare şi ilegale.
Turnuleţe şi culori vesele, pastelate sau mai aprinse, termopane, marmură, statuete. Nu e vorba despre nişte vile dintr-un cartier rezidenţial, ci despre cavourile ţiganilor din Timişoara. Nu sunt deloc ieftine, locul de veci pentru două persoane costând în medie 1.000 de euro la care se adaugă costul construcţiei, de aproximativ 10.000 de euro. Dotările din interior, televizoare, canapele, fotolii, mai costă şi ele cam 1.000 de euro. Nu este mult, spun ţiganii, pentru că „rudele merită tot respectul nostru şi după moarte". Singura problemă cu kitsch-urile răsărite în cimitire este că acestea sunt ilegale. De altfel, Primăria Timişoarei le va demola în mai puţin de o lună pe toate cele care depăşesc înălţimea de 1,8 metri.

Cimitirele Timişoarei au fost transformate în ultimii ani în minicartiere rezidenţiale de către comunitatea de rromi. Unele dintre ele, cum ar fi de pildă cel de pe Calea Buziaşului, nu departe de centrul oraşului de pe Bega, sunt cunoscute ca fiind exclusiv ale ţiganilor. Clădirile fastuoase aparţin unor familii importante ale comunităţii de rromi. Printre cei care au făcut rost de un cavou-palat în exclusivistul cimitir se află familia Cârpaci. Cel mai cunoscut membru al clanului este Ionelaş Cârpaci, implicat ­într-una dintre cele mai mari escrocherii imobiliare din istoria recentă a Timişoarei. Acelaşi Ionelaş Cârpaci este acuzat că a cerut retrocedarea mai multor clădiri după ce a comis abuzuri şi a falsificat acte.

Pe Aceeaşi Temă

Interlopul Ionelaş Cârpaci şi-a ridicat un cavou imens. Vezi GALERIE FOTO!


„Nu facem nimic greşit"

Dar Cârpaci este doar unul dintre baştanii care au ridicat palate pentru liniştea şi confortul rudelor decedate. Încet-încet, locul mormintelor simple a fost luat de construcţii impunătoare, cu termopan şi inserţii de marmură, şi „dotate" în interior chiar şi cu canapele pentru eventualii vizitatori. Rromii spun că au făcut totul din respect pentru morţi.

„Noi avem propria cultură care ne spune că morţii trebuie trataţi cu respect şi după moarte. Respectul nostru e impunător. Nu văd nimic greşit în ceea ce facem. Dacă am ajunge să suflăm pereţii cu aur, atunci asta ar fi tot problema noastră. Până la urmă toată lumea trăieşte după posibilităţi. Noi vrem să trăim în sufletele celor dragi şi după moarte, iar clădirile pe care le ridicăm în cimitir au această menire", a spus Luis Argint, unul dintre proprietarii de cavouri-palat.
Rromii care nu reuşesc să pună mâna pe un loc central în cimitir, se mulţumesc cu criptele vechi de sute de ani, unde au fost înmormântate familii bogate în timpul Imperiului Austro-Ungar. Astfel, unii ţiganii bogaţi le-au cumpărat pe cele nerevendicate de nimeni de ani buni şi le-au adaptat propriilor gusturi. Acum, înscrisurile în limba germană se împletesc în decorul cavourilor cu fotografiile membrilor marcanţi ai comunităţii rrome.

Vile de 10.000 de euro

Constructorii sunt mulţumiţi că au şi astfel de oferte. „O asemenea construcţie costă cel puţin 10.000 de euro, iar ridicarea se face foarte rapid, în maximum două-trei luni. Am avut cazuri în care ţiganii ne-au cerut să le tragem şi cablu pentru a-şi monta un televizor sau să le lăsăm spaţiu ca să aducă scaune şi canapele. Fiind vorba de bani, noi nu suntem în măsură să respingem dorinţele lor. Fiecare face ce vrea", a spus Ionuţ Hogea, constructor.
Fiecare cavou are o suprafaţă medie de 25 de metri pătraţi


Autorităţile locale sunt singurele care le pun beţe în roate ţiganilor. Şi nu degeaba, pentru că palatele nu au autorizaţie de construcţie. „Regulamentul local prevede expres ca astfel de construcţii să nu depăşească în înălţime 1,80 metri. Clădirile ridicate în cimitir înainte de 2003 vor rămâne în picioare, deoarece nu putem interveni. Noi am preluat cimitirele abia în acel an, moment în care s-a creat şi acest regulament. La această oră se realizează un inventar al autorizaţiilor de construcţie, iar în maximum o lună va începe dărâmarea cavourilor ilegale", a spus Lăcrămioara Condea, reprezentant al biroului de presă de la Primăria Timişoara.

Autorităţile trebuie să decidă însă dacă vor dărâma doar turnuleţele - caz în care majoritatea construcţiilor nu vor mai depăşi limita de 1,8 metri - sau vor dărâma palatele în întregime. Proprietarii vilelor din cimitir se plâng însă de discriminare şi promit că nu se vor lăsa uşor. „Nici măcar după moarte nu ne sunt rudele lăsate în pace. Problema ălora din Primărie nu e că noi nu respectăm legea inventată de ei, ci că avem mai mulţi bani. Noi am muncit pentru fiecare bănuţ", a conchis Luis Argint.
Click AICI pentru o GALERIE FOTO cu palatele din cimitire!


"Nici măcar după moarte nu ne sunt rudele lăsate în pace. Problema ălora din Primărie nu e că noi nu respectăm legea inventată de ei, ci că avem mai mulţi bani. Noi am muncit pentru fiecare bănuţ.''
Luis Argint proprietar de cavou-palat

Cu lăutarii în cimitir

Familia Argint a ajuns în atenţia autorităţilor anul acesta, după ce a organizat o petrecere în cimitir. Pe un fond muzical asigurat de o formaţie de taragotişti, familia a împărţit săracilor pomană în valoare de 1.500 de euro. „Noi nu vrem să facem spectacol, vrem doar să cinstim memoria celor ­morţi. Am adus şi câţiva cântăreţi, că aşa spune tradiţia. După ce plecăm din cimitir, o să mergem acasă, unde ne aşteaptă patru purceluşi la proţap", spunea atunci ­Luis Argint.

Centrul Timişoarei a fost ocupat de rromi

Goana după proprietăţi cât mai multe şi palate cât mai strălucitoare i-a făcut pe mulţi dintre ţigani să îşi stabilească reşedinţa în centrul Timişoarei. Ei au cumpărat case bătrâneşti, pe care le-au dărâmat, iar ulterior au ridicat noile palate. Autorităţile le reproşează că nu au respectat planurile de construcţie, turnuleţele nefiind specificate în autorizaţiile emise. Majoritatea palatelor din centrul Timişoarei se află pe strada C.D.Loga, lângă două licee de top, respectiv în jurul Parcului Rozelor, zonă de recreere pentru mulţi dintre timişoreni. În ultimul an, oamenii legii au primit o serie de reclamaţii împotriva ţiganilor, care ar recurge la violenţă pentru achiziţia de noi terenuri. Vara trecută, o avocată a fost bătută de ţigani în timp ce îşi vizita clienţii.
Citeşte şi:
VIDEO+FOTO Înjurături şi îmbrânceli în cimitirele din Timişoara. Ţiganii bogaţi le-au dat de pomană celor săraci
VIDEO Ţiganii din Jimbolia au făcut chef „pentru băieţii care ştiu să facă bani şi au fost plecaţi în spaţiul Schengen”
EXCLUSIV Cum au scăpat doi ţigani, capi ai mafiei imobiliare din Timişoara, de pedeapsa pentru o ţeapă de un milion de euro

Cutremurătoarea spovedanie a unui torţionar: "În sinea mea jubilam văzându-i cum tresăreau de frică atunci când intram pe secţie"

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. «Ioan Chertiţie a publicat o carte în anul 1992, „Confesiunile unui gardian", în care mărturisea tot ce a făcut cu deţinuţii în 10 ani de muncă. Fie că e vorba de criminali, hoţi sau chiar bătrâni care ajungeau după gratii pentru că-şi tăiau viţelul din curte, Chertiţie avea acelaşi leac: „negrocalminul", bastonul de cauciuc cu ajutorul căruia îi smintea în bătaie.» Cum se face că nici un procuror sau fost deținut nu a profitat de aceste mărturisiri pentru a cere judecarea lui? Nu văd altă explicație decît aceea că nimeni nu credea că dreptate se poate face. Perioada era prea apropiată, deci nu se putea invoca nici o prescripție.
Cu prietenie, Dan Culcer

Cutremurătoarea spovedanie a unui torţionar: "În sinea mea jubilam văzându-i cum tresăreau de frică atunci când intram pe secţie"

26 iunie 2011, 06:46 |  Autor: Anca Alina Mikloş | 15273 afişări
Cuvinte cheie: Ioan Chertiţie, tortionar, marturisire, detinuti, gardieni, comunism,

Fostul torţionar  Ioan Chertiţie îşi  recunoaşte vina şi  se 
declară scârbit  de faptele sale  din trecut
Foto: adevărul

Fostul torţionar Ioan Chertiţie îşi recunoaşte vina şi se declară scârbit de faptele sale din trecut

 
Fost gardian în închisorile comuniste, în perioada 1982-1992, Ioan Chertiţie îşi recunoaşte atrocităţile şi povesteşte cum îi tortura pe deţinuţi. Torţionarul se „spovedeşte“ în faţa opiniei publice, dar le şi dă un sfat şi celor care de mai bine de 20 de ani nu vor să recunoască ororile din perioada comunistă.
Ioan Chertiţie, un băimărean de 55 de ani, este primul gardian de închisoare comunistă care mărturiseşte public nenorocirile pe care le-a comis în penitenciar. Comparându-l cu oameni politici care neagă şi acum lucruri întâmplate înainte de 1989 şi chiar la revoluţie, fostul miliţian pare să le dea un semnal celor care trebuie „să se cureţe interior". Fie că este vorba de oameni politici importanţi, ca Ion Iliescu, sau de complici ai celor care au ascuns istoria adevărată de acum 20 ani, toţi sunt datori să recunoască simplu: „Am greşit!".

Fostul miliţian Ioan Chertiţie a publicat o carte în anul 1992, „Confesiunile unui gardian", în care mărturisea tot ce a făcut cu deţinuţii în 10 ani de muncă. Fie că e vorba de criminali, hoţi sau chiar bătrâni care ajungeau după gratii pentru că-şi tăiau viţelul din curte, Chertiţie avea acelaşi leac: „negrocalminul", bastonul de cauciuc cu ajutorul căruia îi smintea în bătaie.

Fascinat de puşcărie

Fiu de muncitor, cu mama casnică, bolnavă şi atinsă de o gravă paralizie, Ioan Chertiţie locuia într-o casă situată în Satu Nou se Sus, peste drum de un loc viran. Avea doar şase ani când au demarat lucrările la Puşcăria Baia Mare. Mărturiseşte cu ochii încărcaţi de emoţie că punea mereu întrebări incomode părinţilor în legătură cu ce se face peste drum. „Curiozitatea mea de copil neastâmpărat nu a fost niciodată satisfăcută. Voiam să văd, să ştiu ce se întâmplă dincolo de sârma ghimpată. Simţeam o atracţie inexplicabilă să ştiu ce este acolo", povesteşte fostul gardian.

La scurt timp l-a cunoscut pe Csaba Barabas, băiatul comandantului penitenciarului, care era de aceeaşi vârstă cu el şi cu care a devenit foarte bun prieten. Csaba a fost biletul lui Chertiţie de trecere dincolo de sârma ghimpată. Pentru că era cel mai bun prieten al fiului comandantului, copilul Ioan Chertiţie avea „verde" să intre în penitenciar după bunul lui plac. „La un moment dat am ajuns să vizionez filme împreună cu cei mai periculoşi deţinuţi. Îmi amintesc şi acum caravana verde cu perdele galbene care aducea filme pentru deţinuţi şi militarii în termen care asigurau paza în perimetru", explică torţionarul.

Pentru că îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în incinta penitenciarului, Ioan Chertiţie a devenit copilul de trupă al militarilor în termen: mânca la popotă împreună cu aceştia, mergea la şcoala de acolo şi, de cele mai multe ori, chiar dormea în dormitorul militarilor.

A simţit gustul durerii pe pielea lui

Pentru că locuia la mai puţin de 10 metri de închisoare şi tatăl lui era un viticultor iscusit, ofiţerii superiori veneau la ei în curte să cumpere vin şi să stea la taclale. „Îşi povesteau grozăviile pe care le făceau cu deţinuţii şi chiar făceau demonstraţii. Îmi amintesc şi acum primul baston pe care l-am primit în palmă în cadrul unei asemena demonstraţii şi nu voi uita niciodată durerea", spune Chertiţie.

La un pas de grozăviile care se petreceau dincolo de sârma ghimpată care înconjura puşcăria, fostul gardian recunoaşte că mintea lui de copil nu vedea partea mizerabilă şi nici grozăviile care se petreceau acolo. Pentru el era valabilă doar tentaţia de a gusta din „fructul interzis", de a fi privilegiat că poate intra acolo, că-i poate fi satisfăcută curiozitatea de copil.

A vrut să ajungă fotbalist

Rămas orfan de mamă la nici 14 ani, a fost nevoit să renunţe la şcoală. Dar şi la vizitele dese în penitenciar. „Ţineam legătura cu militarii, dar nu mai puteam să dorm acolo. Eram deja prea mare şi în cazul unui control inopinat de la Bucureşti s-ar fi pus prea multe întrebări", continuă acesta.

Chertiţie îşi dorea o carieră în fotbal, dar nu avea bani ca să se întreţină în şcoală şi se antrena la Minerul Baia Mare. În paralel cu antrenamentele la fotbal, adolescentul frecventa şi cercul de Teatru din cadrul Casei Pionierilor unde era considerat o mare speranţă. Chiar dacă era foarte bun la învăţătură, condiţia materială a familiei l-a silit să aleagă în viaţă.

Înainte de a împlini 16 ani îşi căuta deja un loc de muncă şi singurul loc unde a fost acceptat a fost „Moara de Grâu" din Baia Mare, unde şeful l-a momit cu promisiunea că îl trimite la Craiova la şcoala de ucenici morari. A făcut parte din lotul de juniori al Universităţii Craiova unde i-a avut drept colegi pe Piţurcă, Giolgău, Cămătaru şi Boldici. „N-a fost destinul meu să rămân. Am simţit mereu cum o mână misterioasă îmi răsfoieşte filele inimii. Peste ani şi ani mi-am dat seama că acea mână este «mâna străpunsă de cuie»", spune Chertiţie.

„Iar sârmă ghimpată, iar puşcăriaşi..."

Fostul torţionar îşi  aminteşte de sentimentele amestecate pe care le avea în acea vreme, de faptul că simţea o plăcere aproape sadică să omoare păsări cu praştia pentru pisica familiei. Chertiţie spune că toate „cele rânduite de Dumnezeu" pentru el în cei 55 de ani de existenţă au avut un scop. Toată existenţa lui s-a învârtit în jurul penitenciarului. „Înainte de a fi încorporat era deja rezolvat să merg la Zalău să joc la echipa Victoria Zalău, dar nici acum nu-mi explic cum am fost trimis la Constanţa, la Batalionul de Securitate care asigura paza penitenciarului Mamaia Sat. Iar sârmă ghimpată, iar puşcăriaşi", spune fostul torţionar. Întors la Baia Mare a continuat să joace fotbal în echipa procuraturii, iar în paralel s-a angajat la Mina Baia Sprie, unde a lucrat timp de trei ani.

Torţionar la 22 de ani

Avea 20 de ani când i s-a propus un post ca gardian la Penitenciarul din Baia Mare. La 1 septembrie 1982, la doar 22 de ani, a fost făcut membru de partid, pentru că avea origine „socială sănătoasă", şi a fost angajat prin încadrare directă la penitenciar ca sergent major. A urmat un curs de trei luni la Bucureşti, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie. Îşi imagina munca de reeducare romanţat şi spune că a avut un şoc în momentul în care a fost pus în faţă cu realitatea. „Oare noi educatorii nu suntem ca nişte medici care stăm la căpătâiul unui bolnav cu speranţa că într-o zi se va însănătoşi?", spune fostul gardian. A început cu munca de jos, în postul de santinelă. Avea două ore de post şi câte o oră de pauză, oră în care era trimis de ofiţerul de serviciu să ajute supraveghetorul la plimbarea deţinuţilor. 

Pe Aceeaşi Temă

Ioan Chertiţie (rândul de sus, al doilea din stânga), alături de foştii colegi gardieni  Foto: Arhivă Personală


Umilit de unul dintre colegi, plutonierul Şchiopu, în faţa puşcăriaşilor pentru că nu a vrut „să-i frece" cu comenzi şi trimis înapoi în foişor, Chertiţie mărturiseşte că şi-a luat „masca" de dur. A  început să exerseze în timpul postului comenzile văzute la colegii care chinuiau deţinuţii.  „Dorinţa mea de a ajunge pe secţie devenise nemărginită. În ora liberă, după ce coboram din foişor, fără să mă trimită nimeni, eram prezent în curtea de plimbare.

Vedeam în toţi deţinuţii pe cei mai periculoşi duşmani. În fiecare zi eram îndoctrinaţi cu ideea asta, iar acum efectul se produce asupra mea. Aveam deplina convingere că toţi cei care poartă haina vărgată merită tot dispreţul, deoarece nu sunt altceva decât pleava sănătoasei noastre societăţi. În tainica singurătate a nopţilor petrecute în foişor, ajunsesem să aştept cu speranţă  şi nerăbdare marea întâlnire cu hoţii pe secţiile de deţinere", explică Ioan Chertiţie.

Disperat de eticheta pusă de colegi cum că ar fi „molâu", Chertiţie şi-a schimbat comportamentul faţă de deţinuţi şi în scurt timp a fost numit supraveghetor pe secţia de deţinere. „Ceea ce îi intriga cel mai mult era faptul că dintre toţi supraveghetorii numai eu devenisem atât de zelos. Din acest motiv au început să mă urască. Simţeam asta din privirile şi gesturile lor, dar în sinea mea jubilam, văzându-i cum tresăreau de frică atunci când intram pe secţie. Mă simţeam un fel de Dumnezeu", mărturiseşte Chertiţie.

"Vedeam în toţi deţinuţii pe cei mai periculoşi duşmani. Aveam deplina convingere că toţi cei care poartă haina vărgată merită tot dispreţul, deoarece nu sunt altceva decât pleava sănătoasei noastre societăţi."
Ioan Chertiţie
fost torţionar

"Am simţit mereu cum o mână misterioasă îmi răsfoieşte filele inimii. Peste ani şi ani mi-am dat seama că acea mână este «mâna străpunsă de cuie»."
Ioan Chertiţie
fost torţionar

Istoria închisorii

Penitenciarul Baia Mare a fost construit între anii 1956-1959, în zona numită "Valea Borcutului", având, în prima fază, 20 de barăci, cu o capacitate de 1.000-1.200 de deţinuţi. Iniţial o secţie a Penitenciarului Satu Mare, locul de detenţie din Maramureş a fost recunoscut oficial prin decret prezidenţial, la 1 octombrie 1973.

Trezirea la realitate şi mărturisirea păcatelor

Într-o zi, Chertiţie escorta mai mulţi deţinuţi la Tribunalul Judeţean Maramureş şi, în timp ce asista la îmbarcarea deţinuţilor încătuşaţi doi câte doi, din mâna unei femei blonde s-a desprins un copilaş de şase sau şapte ani. „Eram cu pistolul-mitralieră în poziţie de tragere, când pruncuţul a trecut pe lângă mine. Puteam să-l opresc cu uşurinţă, dar am rămas nemişcat. Puiul de om s-a apropiat de un deţinut care tocmai se pregătea să urce în dubă. L-a prins cu mânuţa de mâneca zeghii, apoi s-a agăţat de cătuşe plângând „«Te iubesc tăticule! Te iubesc... Vin şi eu cu tine...»", spune fostul gardian.
Imagine din perioada în care se declara „fascinat de puşcărie“


La scurt timp, a urmat un al doilea moment, la fel hotărâtor pentru Chertiţie. Din funcţia de supraveghetor trebuia să lectureze toate scrisorile primite de deţinuţi de la familie şi lectura unei recipise scrise de un copil tatălui aflat în detenţie l-a determinat să-şi schimbe comportamentul. „Mi-a atras atenţia în mod deosebit, o scrisoare la finalul căreia o fetiţă a scris cu o mânuţă tremurătoare cele mai tulburătoare cuvinte pe care le-am citit vreodată: «Dragul meu tătic, afară a început să ningă, iar tu de ce nu vii să ne jucăm cu zăpadă?». În seara aceea am simţit că încet, încet, masca de ceară a gardianului dur, feroce, neîndurător, începe să se topească. În seara aceea, toate lucrurile în care am crezut s-au răsturnat într-o secundă. Dintr-odată am simţit că mi-e scârbă de mine şi de tot ceea ce-am făcut", continuă Chertiţie.

 „S-a trezit în mine sentimentul de libertate, voiam să văd ce este dincolo de sârma ghimpată. Para­doxal, de mic copil mi-am dorit să văd ce este în interiorul acelei sârme, iar spre finalul carierei mi-am dorit să văd ce este în afară", mai adaugă torţionarul. Îndemnat de unul dintre foştii deţinuţi, Vasile Dragomir, a scris în 1990, pe vremea când încă era gardian la Penitenciarul Baia Mare, cartea „Confesiunile unui gardian", care a fost reeditată de cinci ori de atunci, şi pe care a lansat-o în 1992, când şi-a încheiat cariera.

Sfaturi pentru cei ca el

Scârbit de tot ce a făcut, după ce o perioadă de câţiva ani a dus o viaţă destrăbălată, a făcut parte din mafia alcoolului şi a fost chiar el alcoolic, Ioan Chertiţie s-a întors către Dumnezeu. „Domnul îţi trimite semne. Infractorii adevăraţi sunt, de fapt, în libertate, nu după gratii",  spune fostul gardian. În anul 2006, a făcut parte din comisia care a deshumat osemintele lui Iuliu Maniu la Sighet şi spune că a fost profund uimit şi mâhnit că gardienii de acolo nu au avut curajul să spună ce s-a întâmplat în acel penitenciar.

 „Eu am recunoscut cu francheţe că am fost produsul acelui sistem comunist. Mesajul meu către clasa politică actuală este următorul: Curăţaţi-vă interior prin mărturisire", spune torţionarul şi adaugă unul dintre citatele lui favorite din Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steindhardt: „Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce. Ca să te poţi răstigni şi elibera trebuie mai întâi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public şi să recunoşti: Am fost un  porc".

Chertiţie recunoaşte că a trăit într-un sistem şi a vrut să fie produsul lui. A avut puterea să recunoască şi să spună:  „Mi-e scârbă de mine şi de tot ceea ce-am făcut". De la Revoluţia din decembrie 1989 au trecut aproape 21 de ani, iar de la primele mineriade 20 de ani. Responsabilii de atunci tac, păzesc încă secretele sistemului şi nu spun nici măcar: „Iertare, am greşit!".

"Toate lucrurile în care am crezut s-au răsturnat într-o secundă. Dintr-odată am simţit că mi-e scârbă de mine şi de tot ceea ce-am făcut."
Ioan Chertiţie
fost torţionar

marți, 28 iunie 2011

L’Afrique n’est plus le (seul) berceau de l’Homme moderne

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Incă o polemică pe tema unor dogme.
Cu prietenie, Dan Culcer




L’Afrique n’est plus le (seul) berceau de l’Homme moderne

Communiqué de Bernard Lugan. 2 juin 2011

http://bernardlugan.blogspot.com/2011/06/lafrique-nest-plus-le-seul-berceau-de.html

Déclarant à la revue Science et Avenir (n° 772, juin 2011) que « L’Afrique n’est pas le seul berceau de l’Homme moderne », Yves Coppens fait voler en éclats le postulat de l’exclusivité des origines africaines de l’humanité. Il évacue également d’une phrase plusieurs dizaines d’années d’un hallucinant « bourrage de crâne » scientifique construit autour du paradigme du « Out of Africa ». Pour mémoire, selon ce dernier, les Homo sapiens seraient sortis d’Afrique sous leur forme moderne entre moins 100 000 ans et moins 60 000 ans, et ils auraient partout remplacé les populations antérieures, ce qui fait que nous sommes tous des Africains… C’est en prenant en compte les découvertes récentes qu’Yves Coppens a radicalement révisé ses anciennes certitudes. Désormais, pour lui, ni l’Homme moderne européen, ni l’Homme moderne asiatique ne descendent de l’Homme moderne africain puisqu’il écrit : « Je ne crois pas que les hommes modernes aient surgi d’Afrique il y a 100 000 à 60 000 ans (…) Je pense que les Homo sapiens d’Extrême-Orient sont les descendants des Homo erectus d’Extrême-Orient ».

Comment serait-il d’ailleurs possible de continuer à soutenir que les Asiatiques ont une origine africaine quand, dans une Chine peuplée en continu depuis 2 millions d’années, les découvertes s’accumulent qui mettent en évidence la transition entre les hommes dits archaïques et l’Homme moderne dont les Chinois actuels sont les très probables descendants (Dong, 2008 : 48)[1]. Il en est de même avec les Européens. Les importantes découvertes archéologiques qui ont permis une totale révision des modèles anciens ne sont pas des nouveautés pour les lecteurs de l’Afrique Réelle. Dans un dossier publié dans le numéro 11 du mois de novembre 2010[2], il a ainsi été montré que l’Homme moderne, qu’il soit asiatique, européen ou africain est issu de souches locales d’hominisation ayant évolué in situ. Un peu partout dans le monde, nous voyons en effet et clairement des Homo erectus se « sapiensiser » et donner naissance à des lignées locales, peut-être les plus lointains marqueurs des « races » actuelles. Ces « sapiensisations » observables à la fois en Asie, en Europe, dans le monde méditerranéen et en Afrique, réduisent à néant le postulat du diffusionnisme au profit de l’hypothèse multi régionaliste que je défends depuis de nombreuses années[3]. Les découvertes qui s’accumulent, de la Georgie[4] à l’Espagne[5], de la Chine au Maroc ou encore d’Israël à l’Australie et à la Mongolie vont ainsi toutes dans le sens d’hominisations indépendantes de (ou des) l’hominisation africaine. Cette déferlante ayant fait céder les fragiles digues dressées par la pensée unique, ses derniers défenseurs en sont réduits à jongler avec les faits. Le célèbre généticien André Langaney n’a ainsi plus qu’un pauvre argument à opposer aux nombreuses et très sérieuses études faites en Chine puisqu’il ne craint pas d’écrire : « Des scientifiques orientaux au nationalisme mal placé veulent à toute force que l’homme de Pékin ou d’autres fossiles chinois soient leurs ancêtres » (Sciences et Avenir, page 63). Fin du débat !
L
e dossier de Science et Avenir constitue une étape essentielle dans la libération des esprits car il va toucher le plus grand nombre. En dépit d’inévitables scories idéologiques qui font surface ici ou là, et de concessions appuyées au politiquement correct, sa publication signifie qu’il n’est désormais plus possible de cacher au grand public une vérité que les spécialistes connaissaient mais qu’ils conservaient prudemment dans leurs tiroirs afin de ne pas désespérer le « Billancourt de la paléontologie »… La théorie de « l’Eve africaine » et celle d’ « Out of Africa » peuvent donc être désormais rangées dans le rayon des idéologies défuntes, quelque part entre la « lutte des classes » et le mythe de la « colonisation-pillage ».


Bernard Lugan, 2 juin 2011

Lucian Avramescu : Sunt cetatean al unei foste tari

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Textul lui Lucian Avramescu are un mare defect : îi impută lui Traian Băsescu toate efectele cumulate, catastrofale ale guvernărilor anterioare. Autorului nu vrea să adopte, îi lipsește perspectiva istorică sau este plătit să-l mai înfunde pe TB, ca și cum ar mai fi ceva de zis pe această temă. Îl selectez totuși pentru că este o probă de discurs disperat fără ieșire la mare. TB sau oricare alt șef de stat român viitor nu va mai avea mijloacele pentru a susține o linie politică independentă. România a fost vândută, economia distrusă, cetățenii ei împrăștiați pe mapamond, slugă la dârloagă, educați într-un individualism sinucigaș, natura stoarsă de vlagă, pământul vândut pe nimic veneticilor, averile nobiliare ale unor străini, acumulate prin exploatarea sălbatică, în secolele trecute, a unor strămoși autohtoni, restituite unor așa-ziși proprietari, în numele unei așa-zise dreptăți.
Cu prietenie, Dan Culcer

Sunt cetăţean al unei foste tari
 
Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil.
Trăiesc, din ce în ce mai apăsător, gândul  că  buletinul naşterii mele este  fals. M-am  născut într-o ţară care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fătarea, prin sângeroasă cezariană, a democraţiei, ţara mea a reuşit, economic şi moral, performanţa de a muri.
M-am uitat la un interviu  televizat, pe Antena 3, cu istoricul Giurescu. 
 Dinu C. Giurescu, des­cendent al unei familii cu trei ge­neraţii de academici ai istoriei naţionale,  vorbea  despre falsa împărţire a ţării în ţinuturi secuieşti şi tătăreşti şi vietnameze şi intergalactice. Despre porcăria pe care o cloceşte regimul mafiot Băsescu de a repomăda dicta­tul hitlerist de la Viena, preţ plătit pentru a-şi menţine curvele în capul mesei cu bunătăţi.
Giurescu vorbeşte, din păcate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e.
Cui te adresezi, domnule savant al istoriei naţionale? Nu vezi că suntem morţi? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii bănuiţi de a fi vii, au plecat unde-au văzut cu ochii. Şi-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii şi-au uitat chiar şi copiii minori. Mamele şi-au uitat copiii în leagăne, leagăne mişcate de scheletice mâini de bu­nici, morţi şi ei de nu se ştie când, rămaşi într-o inerţie a datoriei. E cea mai amplă şi înspăimântătoare părăsire de ţară care s-a petrecut vreodată.
Mafia de azi, cea mai parşivă probabil din  univers, nu dă doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic şi chel(Basescu), nu dă doar câteva judeţe ardeleneşti, aceleaşi în­tâmplător luate de Hitler, ci dă Ro­mânia.
Nu observaţi că România nu mai e? Trimisul special al preşedintelui ţării la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheamă ţara pe care o reprezintă. Drept pentru care i-a zis Ţinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bu­cureşti, presupun că Ţinutul Secuiesc se întinde şi peste fosta capitală a fostei Românii, până la Dunăre şi la Mare.
Observaţi vreo zvâcnire de orgoliu naţional? Să fim serioşi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? Aş!

Înţeleg că regimului Băsescu îi lipsesc iarăşi nişte miliarde de euro şi aleargă să-i împrumute. Vrea să câştige şi următoarele alegeri. Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil.
Cineva mi-a reproşat ieri că nu-i recunosc lui Băsescu măcar meritul de a fi realizat reforma administrativă.
Da, i-l recunosc. Chiar şi me­ri­tul de a fi reformat sănătatea. Cele 300 de spitale desfiinţate sunt doar partea cuantificabilă a reformei băsiste din sănătate.
Îi recunosc şi meritul concentrării învăţământului la oraş. Să închizi 3.000 de şcoli pentru care au asudat înaintaşii, spre învăţarea alfabetului în îndepărtate cătune, e într-adevăr o reformă istorică.
Prin reforma Băsescu, n-ar mai fi fost şcoală în Ipoteştii lui Eminescu, în Humuleştii lui Creangă, în Hobiţa lui Brâncuşi.
Da, îi recunosc re­alesului toate meritele reformiste. Poate că România merita omorâtă şi nimeni până la Băsescu n-a observat această trebuinţă istorică. Ei bine, el a reuşit.
Iar dacă muribunda mai mişcă un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contaţi pe el!

duminică, 26 iunie 2011

JCall – L’appel à la raison des Juifs européens

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


JCall – L’appel à la raison des Juifs européens - appelle la communauté internationale, notamment les Etats-Unis et l’Union européenne, à mettre en place les conditions nécessaires à la conclusion rapide d’un accord de paix au Moyen Orient.
20 juin 2011
Un an après le lancement à Bruxelles de « l’Appel à la raison », plus de quatre cents délégués de France, Belgique, Italie, Allemagne, Suisse et Pays-Bas, se sont réunis à Paris et ont constaté ce qui suit :
1. Le blocage total du « processus de paix » au Proche-Orient et la vague révolutionnaire qui balaye le monde arabe confirment la validité de l’appel lancé le 3 mai 2010 et en rendent le contenu plus urgent que jamais.
2. Si l’appel a bénéficié d’un écho indéniable, ce dont témoigne la virulence des attaques dont il a été l’objet à son origine, il est nécessaire de passer à une seconde étape, aussi bien sur le plan organisationnel qu’opérationnel. Il a donc été décidé :
1. De transformer l’appel en un mouvement européen dont David Chemla, secrétaire de JCall France, est le secrétaire général.
2. Des représentants des comités nationaux constitueront le comité européen de JCall, qui assurera la coordination de l’ensemble du mouvement.
Les principes fondamentaux régissant les activités de JCall tels qu’ils ont été définis voici un an restent valables :
1. JCall est un mouvement issu de la société civile juive européenne qui se réclame de son attachement irrévocable à l’existence et aux intérêts légitimes de l’État d’Israël.
2. JCall estime, en raison même de cet attachement, que la survie de l’Etat d’Israël et sa sécurité ne sauraient être garantis que par la fin de l’occupation des Territoires palestiniens et par la création à ses cotés d’un Etat palestinien souverain et viable.
3. JCall constate l’isolement sans précédent du gouvernement d’Israël dans l’arène internationale, isolement dû principalement à la poursuite de la politique d’implantations dans les Territoires palestiniens.
4. JCall constate également les blocages au sein de la société palestinienne, dont l’une des composantes refuse toujours de reconnaître le droit à l’existence de l’État d’Israël.
5. JCall appelle les parties à rapidement entamer des négociations sur les bases internationalement reconnues : les accords d’Oslo, les paramètres du Président Clinton de 2000, la Feuille de route de 2003 et les principes rappelés en mai 2011 par le Président Obama.
6. JCall appelle donc la communauté internationale, notamment les Etats-Unis et l’Union européenne, à mettre en place les conditions à la conclusion rapide d’un accord de paix dont les paramètres sont largement connus depuis longtemps. JCall encouragera toute initiative en ce sens.
7. JCall appelle les Juifs d’Europe à appuyer ces efforts, en faisant la part du soutien inconditionnel qu’il convient d’apporter à l’existence légitime de l’État d’Israël et du nécessaire débat démocratique autour des actions de son gouvernement. C’est à juste titre que les Juifs d’Europe s’inquiètent de la tendance croissante au sein de certains segments des sociétés européennes à délégitimer l’État d’Israël en confondant la critique de la politique menée par son gouvernement et la mise en cause des fondements mêmes de cet État. Une telle confusion ne peut qu’avoir des effets négatifs dans la recherche d’une solution basée sur le principe de deux peuples, deux États vivant en paix et en sécurité.

Mercredi 22 juin 2011

Mugur VASILIU. Manifestul partidului AXA NEAMULUI

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Termenii diagnosticului situației României 20 de ani după Zaveră mi se par în bună parte corecți. Dar constat multiplicarea dementă a partidelor care este, încă o dată, calea pierzaniei. În loc să se caute unii pe alții, atunci când se știu pe poziții apropiate și să stabilească acorduri pe bază de platforme politice, inițiatorii fiecărui viitor grupuscul se cred desemnați de pronie ca salvatori ai patriei, ignorându-i suveran pe ceilalți, ca și cum gândirea, lumea, istoria ar începe cu fiecare dintre ei. Se vorbește și scrie despre solidaritate pe baze etnice. Proliferarea partidelor cu programe de salvare și solidarizare este exact opusul mișcării necesare, individualismul fiind dominant, invocat, paradoxal, în numele colectivismului comunitar.
Afirmația : « Astfel, noi credem că România este a românilor, a tuturor românilor şi doar a românilor.» este cât se poate de voluntaristă și nu acoperă situația. A milita pentru restaurarea drepturilor majorității este necesar dar nu se poate opera politic cu excluderi. Maghiarii locuiesc în Ardeal de prea multe secole ca să le putem contesta existența și drepturile. Suntem împotriva privilegiilor dar nu împotriva drepturilor. Vecinătățile noastre interioare nu pot fi desființate printr-o frază. Nu se poate accepta dezmembrarea României pe baze etnice dar apărarea statalității nu poate trece prin negarea unei realități etnice.
Experiența UDMR ar trebui studiată ca să se vadă, din interiorul ei, care sunt limitele și avantajele unor mișcări politice-etnice. Atenționarea de care vorbește Mugur Vasiliu este o treaptă care trebuia urcată demult. Timpul trezirii și unirii pare să fie departe. Deși, acum este vremea organizării și acțiunii comune, în rețea.
Cu prietenie, Dan Culcer

Duminică, 13 Martie 2011 20:31

Manifestul partidului AXA NEAMULUI

Scris de  Mugur VASILIU
AXA NEAMULUI este o organizaţie politică (partid) neparlamentară, exterioară sistemului politic din ultimii 70 de ani şi a apărut ca o necesitate de a exprima dreptul românilor la autoconservare şi totodată la construcţia unei Românii pe baze româneşti. Astfel, noi credem că România este a românilor, a tuturor românilor şi doar a românilor.
AXA NEAMULUI este la început de drum. Fără „sponsori” şi „oameni din spate”, fără alte interese decât cele ale românilor – aşadar, cu totul diferit de ceea ce a dovedit în ultimii 20 de ani întreaga clasă politică actuală. Din păcate poziţia noastră este văzută ca incompatibilă cu „politica”. Într-un fel este şi firesc, deoarece din ce în ce mai mult se consideră că, dacă un partid nu se afiliază la anumite „centre de putere politice sau financiare”, interne sau internaţionale, nu poate reuşi.
Noi credem că în România există atâtea energii încât să putem construi un partid care să apere exclusiv drepturile românilor. În România sunt mulţi oameni nepătaţi, mulţi oameni competenţi, mulţi români în adevăratul sens al cuvântului. Lor li se adresează AXA NEAMULUI. Celor care au credinţa că jertfa înaintaşilor nu a fost în zadar, celor care au încredere că există români care pot construi o cale de viaţă românească demnă, celor care cred că românii au un destin în istorie – altul decât acela de a deveni slugi ale „marilor puteri”.
AXA NEAMULUI se adresează celor pentru care contează că nu comuniştii sau urmaşii comuniştilor, care ne conduc de 20 de ani, şi nu uniunea europeană şi nici fondul monetar internaţional sau banca mondială au suferit şi au fost martirizaţi în închisorile de pe tot cuprinsul ţării, ci zeci de mii de români, care şi-au asumat calea martirajului pentru poporul român. Nu uniunea europeană sau fondul monetar internaţional sau banca mondială sau urmaşii comuniştilor, care ne conduc de 20 de ani, au murit pe străzile ţării pentru libertate în 1989, ci acei care au crezut nelimitat că românii pot şi trebuie să trăiască demn. Acei care ştiu aceste lucruri şi vor să schimbe starea în care ne aflăm, sunt cei cărora AXA NEAMULUI li se adresează.
Analizând situaţia de fapt a societăţii româneşti, în aceste momente, am ajuns la concluzia necesităţii atenţionării poporului român, oriunde s-ar afla acesta, asupra pericolului în care se află însăşi existenţa statului român. Puterea politică în România comunistă şi neocomunistă nu are nici cea mai mică legătură cu structura intimă spirituală şi culturală a poporului român, ceea ce ne dă îndreptăţirea să afirmăm că desfiinţarea statului român şi exterminarea poporului român au devenit politică „naţională” de stat.

Desfiinţarea politică prin:
  • renunţarea la prerogativa statului suveran de a emite legi interne conform voinţei proprii;
  • renunţarea la prerogativa statului independent şi suveran de a funcţiona în graniţele etnice fireşti, iar când acestea sunt încălcate, de a încerca prin toate mijloacele repunerea în drepturi;
  • acordarea de drepturi cetăţeneşti necondiţionate imigranţilor atraşi în ţară de posibilităţile nelimitate de a obţine profituri ilicite;
  • acordarea de privilegii tuturor tipurilor de minorităţi - de la cele etnice până la cele sexuale sau pseudo-religioase - simultan cu reducerea dreptului firesc al majorităţii de a se proteja;
  • falsa democraţie şi imaginatul pluripartitism - toate partidele care s-au succedat până în prezent la conducerea ţării - TOATE - sunt conduse de foştii activişti comunişti cu feţe mai mult sau mai puţin umane; toate doctrinele politice sunt de stânga;
  • nerespectarea legilor de chiar instituţiile legislativă şi executivă;
Desfiinţarea economică prin:
  • subordonarea economiei româneşti faţă de capitalul străin care a devenit deţinător majoritar al acţiunilor - inclusiv în întreprinderile cu caracter strategic;
  • faptul că România are astăzi datorii mai mari decât avea la sfârşitul celui de-al doilea război mondial fără nici un temei pentru statul român, pentru români. Puterea din România ultimilor 20 de ani nu numai că nu justifică această stare de fapt, ci o şi ascunde, pentru a putea continua dezastrul în numele „dezvoltării economice”;
  • înstrăinarea tezaurului naţional din Banca naţională, lucru care se poate întâmpla doar în caz de război, sau în caz de înaltă trădare de ţară;
  • măsurile de ordin fiscal care sunt menite să distrugă integral economic întreprinderile mici şi mijlocii şi să sprijine întărirea marilor corupţi, a celor care s-au îmbogăţit din jefuirea avutului naţional;
  • neprotejarea agriculturii cu tot ce înseamnă ea - în primul rând oamenii, pământul, pădurile, şi apoi soiuri valoroase, rase autohtone - va conduce, cu siguranţă, la un dezastru;
  • înrobirea efectivă a populaţiei prin măsuri fiscale care ţin de domeniul absurdului. Impozitări succesive aberante ale aceluiaşi venit, impozit direct, T.V.A., impozit pe proprietate, taxe la înstrăinarea proprietăţii, toate menite să ne răpească timpul şi libertatea pentru a hrăni o hidră care se numeşte „clasa politică”.
Desfiinţarea administrativă prin:
  • crearea unor instituţii administrative şi legislative complicate, sursă de haos şi corupţie;
  • instabilitatea legislativă şi abuzurile clasei politice fac ca instituţiile statului să fie umplute până la refuz de clienţi politici care au un singur scop: acela de a obţine foloase materiale imediate de pe aceste poziţii;
  • o birocraţie excesivă şi haotică care blochează iniţiativele private sub masca unor reglementări şi a controlului;
  • lipsa de pregătire a personalului administrativ şi a demnitarilor care uneori nu au nici cele mai elementare cunoştinţe în domeniu;
  • reorganizarea regională a României, în pretinse „regionalizări economice” dar care încep să prindă contururi administrativ teritoriale proprii.
Desfiinţarea morală prin:
  • promovarea pe toate căile şi cu toate mijloacele a „liberalismului” ateu care este, asemenea tuturor ateismelor, fundamental imoral, justificând în numele „libertăţii” toate înclinaţiile vicioase ale firii omeneşti, anulând graniţele dintre permis şi nepermis, dintre normal şi anormal, dintre bine şi rău. Astfel se instituie un „haos al drepturilor” nelimitate ale omului care din punct de vedere moral nu mai are nici o obligaţie;
  • protejarea pe cale legislativă: a desfrâului, în numele „libertăţii” de a dispune de propriul trup; a uciderii pruncilor nenăscuţi; a practicilor sexuale împotriva firii; a pornografiei;
  • imoralitatea generalizată, popularizată prin toate mijloacele sub pretextul dreptului de „expresie”, „opinie” şi „informare”.
Desfiinţarea spirituală prin:
  • protejarea pe cale legislativă a anihilării unuia dintre puţinele centre creştine care continuă să reziste ofensivei unei ideologii care nu este atee ci antihristică. România ultimilor 20 de ani a fost transformată într-un vast câmp de acţiune al propagandei cultelor păgâne şi al prozelitismului sectelor eretice şi satanice;
  • crearea de premize pentru fărâmiţarea statului român actual, care devine din ce în ce mai evidentă - prin practicarea unor politici economice de izolare regională şi de federalizare; prin acceptarea tacită de către statul român a redeschiderii discuţiilor legate de Tratatul de la Trianon;
  • participarea cu bună ştiinţă la desfigurarea locurilor de interes major pentru români - Roşia Montana, Sarmisegetusa etc;
  • „uitarea” ansamblului teritoriului românilor care include Basarabia, Nordul Bucovinei, Valea Timocului,Transcarpatia, Cadrilaterul;
  • practicarea unei politici externe, „externă” de interesul naţional;
  • nefolosirea intenţionată în negocierile diplomatice a avantajelor aduse de istorie - doar averea românului Imanuel Gojdu, atestată de testamentul său care se păstrează integral, însuşită ilegal de statul maghiar ar valora mai mult decât bugetul acestui stat pe doi ani; tezaurul României de la Moscova are o valoare inestimabilă;
  • obstrucţionarea cercetărilor arheologice şi izolarea descoperirilor de interes crucial pentru descrierea şi înţelegerea adevăratei identităţi româneşti;
  • lipsa de reacţie - asumată - faţă de atacurile josnice date de diferite state, la adresa istoriei şi integrităţii teritoriale a României;
  • pierderea treptată a suveranităţii prin legislaţia care a permis vânzarea de teren străinilor. Sunt zone în Ţară în care peste 80% din pământul ţării aparţine unor firme străine.
Desfiinţarea biologică prin:
  • protejarea legislativă a scăderii natalităţii - lucru distrugător pentru un popor - care are drept consecinţă schimbarea raportului natalitate/mortalitate şi duce inevitabil la dispariţia biologică a poporului român;
  • practicarea unei politici economice de înfometare, umilire şi îmbolnăvire a populaţiei; consecinţele sunt mărirea numărului de bolnavi şi diversificarea bolilor;
  • aşa zisa reformă în sănătate, care nu este altceva decât mutilarea preocupării pentru sănătatea românilor - de la experimentele medicale care se fac pe copiii din România (cele mai multe cazuri de SIDA la copii sunt rezultatul infectării în urma injectărilor care s-au făcut în spitalele din România, de către personal calificat - nimeni nu a anchetat vreunul din cazurile în care un copil fiind internat cu o altă boală contractează SIDA în spital) şi până la „reorganizarea” sănătăţii care nu poate duce decât la „reforma anatomică” sau la „schimbarea corpului uman”;
  • indiferenţa faţă de mizeria şi proasta dotare din spitale;
  • transformarea sănătăţii populaţiei într-o afacere - statul român achiziţionează la preţuri exorbitante seruri - vaccin ce nu sunt necesare, în detrimentul serurilor româneşti care şi-au dovedit eficienţa;
  • vaccinarea fără nici un discernământ a copiilor, lucru care are ca rezultat scăderea imunităţii acestora - fapt dovedit medical de către imunologi şi neluat în seamă de către autorităţi;
  • deosebit de proasta retribuire a medicilor;
  • lipsa de preocupare a statului pentru sănătatea populaţiei prin impactul terifiant al zonelor poluate asupra vieţii. În ţară există sute de zone cu intensă poluare, deseori chiar radioactivă;
  • iresponsabilitatea în reglementarea măsurilor din alimentaţie, prin acceptarea corpusului de legi din alimentaţie, cunoscut sub numele de Codex Alimentarius. Legislaţia extrem de permisivă în domeniu ne transformă în poligon de testare chimică, biologică. Este recunoscut pe plan mondial faptul că rolul alimentaţiei în sănătatea populaţiei este crucial. Acest lucru este eludat în România. Mai mult: legislativul a permis de curând introducerea în cultură şi a soiurilor modificate genetic;
  • absenţa unor programe naţionale de educaţie în sănătate.
Desfiinţare socială şi profesională prin:
  • distrugerea echilibrului social actual la care s-a ajuns după zeci de ani prin nesfârşită suferinţă, prin colectivizare şi industrializare forţată. Acest echilibru este în strictă legătură cu economia Ţării care, prin transformările dramatice pe care le cunoaşte, generează masse întregi de şomeri, disponibilizaţi, cărora nu li se oferă în schimb nimic concret;
  • dezinteresul conştient asupra unor categorii profesionale în strânsa legătură cu economia centralizată a statului: hidroenergeticienii, specialişti în activitate nucleară, geneticieni, etc. şi cercetătorii în general;
  • adoptarea în timp a unui pachet legislativ care are ca urmare dispariţia ţăranului român şi a gospodăriei sale, corp social care a susţinut prin munca sa de zi cu zi şi prin jertfele sale de sânge fiinţa neamului românesc. Transformarea ţăranului în fermier sau „agro-business man” presupune pierderea unei identităţi, aceea de român.
Desfiinţarea militară prin:
  • culpabilizarea armatei prin afirmaţii mincinoase privind rolul criminal pe care l-ar fi avut în „Revoluţia de la 1989”;
  • o aşa zisă reformă a armatei făcută la cererea expresă a unor puteri străine şi sub supravegherea unor militari străini. Corpuri întregi de armată au fost desfiinţate fără să dea cineva socoteală pentru scăderea criminală a capacităţii de apărare a ţării. Unităţi tactice şi strategice de o deosebită importanţă au fost literalmente desfiinţate. Mare parte a echipamentului a ajuns la fier vechi;
  • implicarea armatei şi statului în conflicte străine de interesele noastre, care ne aduc nu numai prejudicii de imagine ci şi importante prejudicii materiale şi umane;
  • desfiinţarea serviciului militar obligatoriu şi înfiinţarea unei aşa zise armate profesioniste conduce la dispariţia unei etape importante în formarea tinerilor şi creează posibilitatea ca pe viitor armata să poată fi folosită împotriva propriului popor;
  • desfiinţarea unei întregi industrii militare extrem de profitabile a adus nu numai prejudicii economice colosale, ci distruge şi capacitatea de apărare pe termen lung - armata română nemaifiind capabilă să se alimenteze din Ţară cu suportul material;
  • instalarea de baze militare străine desfiinţează orice idee de independenţă şi libertate.
Desfiinţarea învăţământului prin:
  • introducerea unor materii ce nu au nici o legătură cu latura educativă sau de învăţământ ci doar servesc intereselor politice;
  • tratarea materiilor de învăţământ preuniversitar cu un dezinteres voit;
  • deosebit de proasta retribuire a profesorilor;
  • culpabilizarea profesorilor pentru situaţia economică actuală;
  • reducerea învăţământului la toate nivelurile, care a început să îşi arate efectele, prin creşterea imensă a analfabetismului.
Desfiinţarea dreptului la istorie prin:
  • aservirea necondiţionată a Ţării, în termenii cei mai ruşinoşi, intereselor străine, contrare interesului naţional, până la anularea demnităţii de român.
Ultima modificare Vineri, 24 Iunie 2011 17:01

sâmbătă, 25 iunie 2011

Știri și precizări. Uniunea Scriitorilor și comunicarea

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Pe cine să crezi? O agenție de presă sau o asociație de scriitori prin purtătorul său de cuvânt? Sau pe nimeni.
Cu prietenie, Dan Culcer
«Conducerea Uniunii Scriitorilor precizează: 
          Faţă de informaţia difuzată în numele revistei Contemporanul conform căreia Nicolae Manolescu l-ar fi acţionat în judecată pe scriitorul Liviu Ioan Stoiciu, precizăm că nici dl. Nicolae Manolescu, nici USR nu au intentat vreun proces lui Liviu Ioan Stoiciu, acesta fiind angajatul USR la revista Viaţa Românească. S-ar putea ca dna Aura Cristi de la Contemoporanul să fi confundat acordarea indemnizaţiei de merit dlui Stoiciu, la sfîrşitul anului 2010, prin votul Comitetului Director cu o acţiune în justiţie împotriva sa. N-ar fi neobişnuit, avînd în vedere "exactitatea" informaţiilor pe care le transmite dna Aura Cristi în numele revistei Contemporanul.»

http://www.mediafax.ro/cultura-media/uniunea-scriitorilor-l-a-dat-in-judecata-pe-liviu-ioan-stoiciu-pentru-calomnie-3150711

Home
Cultură-Media
BUCUREŞTI, (8 sep 2008)
Uniunea Scriitorilor l-a dat în judecată pe Liviu-Ioan Stoiciu pentru calomnie
    •    Ştire

Uniunea Scriitorilor din România (USR) l-a dat în judecată pe publicistul Liviu-Ioan Stoiciu, pe motiv că acesta ar fi calomniat instituţia şi cere instanţei să-l sancţioneze prin plata unor daune, astfel încât acesta să înceteze acuzaţiile la adresa USR.

Potrivit unui comunicat, USR mai cere instanţei să instituie sancţiunea unor plăţi cu titlu de daune de câte 1.000 de lei pe zi pentru toată perioada de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa şi până la întreruperea efectivă a calomnierii.
De asemenea, USR, care este reprezentat legal de preşedintele instituţiei, Nicolae Manolescu, mai cere instanţei să-l oblige pe Stoiciu să plătească daune morale în valoare de un leu şi să plătească cheltuielile de judecată.
Potrivit plângerii în instanţă făcute de Manolescu, Liviu-Ioan Stoiciu a pornit "o campanie unilaterală de calomniere prin presa scrisă" a USR şi a conducerii Uniunii.
"Se constată că pârâtul în calitatea sa de membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Consiliului ca organ suprem de conducere, de o bună bucată de timp, pentru a-şi face, în concepţia sa, un «renume» a pornit, din proprie iniţiativă, o campanie unilaterală de calomniere prin presă a Uniunii Scriitorilor din România şi a conducerii acesteia", se arată în plângerea lui Nicolae Manolescu.
Potrivit acestuia, prin articolele publicate în câteva ziare şi reviste, "pârâtul se consideră iniţial un fel de «persoană inocentă», apărător dezinteresat al unor persoane din lumea scriitoricească, dar pe parcurs, furat de intenţiile bune pe care le-ar avea, trece direct la atacuri personale, susţinând în nume propriu, că atât Uniunea Scriitorilor din România, cât şi conducerea sa, ar reprezenta pentru scriitori, un fel de grupare nelegală, care s-ar conduce după metode abuzive, în dauna scriitorilor şi în acelaş timp în beneficiul nemeritat al persoanelor din conducere".
Preşedintele USR, Nicolae Manolescu, a declarat, pentru MEDIAFAX, că instituţia pe care o conduce îl acţionează în judecată pe Stoiciu "pentru multele texte pe care le-a risipit peste tot (...) prin care acuză USR că se privatizează sau că doreşte să facă un statut secret". "Din punctul meu de vedere, Staiciu o merită cu prisosinţă", a mai declarat Manolescu.
El susţine că, prin "calomniile" publicate de Stoiciu, se aduce "o gravă atingere prestigiului de care se bucură Uniunea Scriitorilor din România şi conducerea sa".
De cealaltă parte, Liviu Ioan Stoiciu spune, într-un comunicat remis MEDIAFAX, că Nicolae Manolescu cere Judecatoriei "să-i fie băgat pumnul în gură, să fie cenzurat «de la data... la data», să-i fie interzisă semnătura unui scriitor pentru opiniile critice şi articolele de atitudine apărute în presa scrisă".
"E primul proces de care am parte de când mă ştiu, deşi scriu continuu şi public în presa scrisă, în ziare şi reviste, de la Revoluţie încoace (...) În ultimii aproape 19 ani, publicistica, redescoperită în libertate, a ocupat şi locul întâi la masa mea de scris. E prima oară când sunt acuzat oficial de «calomniere» în condiţiile în care eu nu fac decât să critic abuzuri în funcţii, să spun lucrurilor pe nume şi să fac observaţii intransigente pe seama lor. Cel ce m-a chemat acum în instanţă (Nicolae Manolescu, care «reprezintă legal» Uniunea Scriitorilor din România (...) confundă din rea-credinţă critica incomodă, neconvenabilă domniei sale, cu calomnia, trecând, mai nou, şi la hărţuirea mea prin Justiţie, iată, să mă intimideze", susţine Liviu Ioan Stoiciu.
Procesul începe în 29 septembrie, la Judecătoria sectorului 4 din Bucureşti.»

joi, 23 iunie 2011

Miskolczy Ambrus. Cine salvează Mioriţa? Cîteva „locuri comune“ revizitate

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cine salvează Mioriţa? Cîteva „locuri comune“ revizitate

Autor: Miskolczy Ambrus | Categoria: Eseu | 2 comentarii

Prima întrebare care se pune derivă chiar din titlu: de ce trebuie Mioriţa salvată? Răspunsul:Mioriţa, odată elogiată de romantici, este acum condamnată la moarte! Verdictul enunţat de Adrian Marino sună fără echivoc:Mioriţa trebuie jupuită... Nu merită să intentăm un recurs nici la „Europa“. Simpatiile mioritice anterioare au dispărut. După D. Deletant, balada exprimă fatalismul penibil şi dăunător, motivaţia crimei a fost invidia – o trăsătură caracteristică a românului, exploatată de sistemul comunist. Pentru un occidental, opina Ted Anton, păstorul este un nebun. Prima reacţie la această judecată unanimă ar fi o exclamaţie de tip Brînzovenescu: „E tare! prea tare! N-o iscălesc“. Nu este de negat nici faptul că orice istorie poate fi scrisă într-un mod comic şi, în această privinţă, în elogiile la adresa Mioriţei putem găsi un material bogat, de la Arghezi la Marin Sorescu, nemaivorbind despre metamorfozele Mioriţei, care ne permit să o regăsim pe plaiurile peisajului politico-literar în haine romantice, pozitiviste, metafizice, legionare, antonesciene, comuniste, existenţialiste şi masonice – întreţesute cu reveriile mitologice. De la mijlocul anilor 1930, treptat-treptat, meditaţiile mioritice ne conduc în lumea celulelor şi a torţionarilor. Deci, tragedia este cealaltă faţă a comediei. Procedeul cel mai just spre aprecierea discursului mioritic ar fi contextualizarea lui de la bun început. Imediat însă avem de-a face cu un caz unic în istoria transferului cultural. Istoria Mioriţei constituie un caz tipic în ceea ce priveşte jocul inter-influenţelor dintre beletristică şi folclor, pe de o parte, pe de altă parte, ea exemplifică funcţionarea mecanismelor de raportare dintre centru şi periferie în spaţiul european.
 
Discursul mioritic se compune dintr-o continuă serie a controverselor. Controversa actuală se desfăşoară în jurul autenticităţii baladei. Dilema este cvasichinuitoare. Ce este Mioriţa? Un rezultat al inspiraţiei individuale a lui Alecsandri sau o creaţie folclorică? Manolescu a decretat: „Mioriţa este capodopera lui Alecsandri, cu nimic mai prejos de Luceafărul eminescian“. Această revelaţie a lui Manolescu declanşează un anumit haos în panteonul literar. Opera unui poet minor este pusă pe picior de egalitate cu opera unui geniu. Călinescu l-a caracterizat astfel pe Alecsandri, or, acelaşi istoric literar a prezentat Mioriţa ca unul dintre miturile fundamentale ale literaturii române. Confuzia devine mult mai penibilă dacă ne referim la opinia lui Ion Diaconu, după care balada este un trucaj european. Or, Diaconu chiar a cutreierat prin Vrancea în căutarea formei originare, pe care a şi găsit-o, credea el, într-o variantă minoră. Pe de altă parte, neobositul Adrian Fochi a afirmat imposibilitatea de a regăsi vreodată acest geniu popular care a creat Mioriţa, opera în legătură cu care, mai înainte, tot el constatase că nici nu există numai în variantele sale. În opinia folcloristului, varianta de bază ar fi colinda din Transilvania, iar în studiul introductiv al monumentalei antologii a reliefat intervenţiile lui Alecsandri în Mioriţa clasică. Cu 20 de ani în urmă s-a şi descoperit prima varianta a colindului, datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. La prima vedere, această descoperire aduce un argument în favoarea tezei caracterului artificial al Mioriţei clasice. Nu poporul creator şi depozitar al valorilor multiseculare, ci Alecsandri ar fi deci autorul. Dar această teză este invalidată de o culegere de folclor din anul 1843, realizată de preotul romano-catolic maghiar Petrás Ince János, din satul Cleja de lîngă Bacău. Textul este o variantă raţionalizată a baladei româneşti. Ciobanii ucigaşi sînt înlocuiţi cu tătari, momentul testamentului, inclusiv consolarea măicuţei bătrîne, este identic, în schimb, ceremonia căsătoriei a fost simplificată: „Ieri m-am însurat/ Cu sora soarelui,/ Nepoata pămîntului,/ Minunea lumii“. Identitatea momentelor semnificative este un argument decisiv în favoarea originii folclorice a baladei. Pratic s-a confirmat teza lui Fochi din prefaţa antologiei din 1964, conform căreia Alecsandri a fost numai stilistul sau şlefuitorul baladei. Într-un anumit sens se confirmă – practic – judecata pertinentă a lui Fochi, care a revenit mai tîrziu la exegeza baladei: Mioriţa este cîntarul nostru etic. Cu alte cuvinte: ceea ce se enunţă în baladă reflectă deontologia ştiinţei noastre.
 
Criteriile de cîntărire au fost şi rămîn aceleaşi ca şi în istoriografie: profesionalismul şi onestitatea (după vorba lui Lucian Boia). În perspectivă ştiinţifică, prezentarea discursului mioritic desacralizează eforturile de sacralizare a baladei. Elogiile cad iremediabil în desuetudine, uneori chiar în comic, şi se pretează la o critică ironizantă. După Karl Barth – cel mai mare teolog reformat –, toţi sîntem romantici, şi totuşi, paralela lui Alecsandri între Mioriţa şi Atala (romanul lui Chateaubriand) ni se pare artificială. Sfinţenia unirii omului cu moartea ar fi veriga de legătură dintre cele două opere. La o astfel de afirmaţie patetico-necrofilică, omul de astăzi reacţionează altfel decît contemporanii lui Alecsandri. Jules Michelet a fost încîntat, cu atît mai mult cu cît a primit o traducere de C.A. Rosetti în care Vrancea era localizată în Transilvania, vrînceanul era identificat cu un secui, şi prin urmare, istoricul francez cu bună-ştiinţă a politizat balada, transformînd intriga ei într-o reflectare a conflictului naţional din 1848. Astfel, în răstălmăcirea lui Michelet, doi unguri au ucis un romån. În plan personal, pentru el balada a constituit o consolare şi l-a încurajat în elaborarea proiectului său naturist. Ca să ilustrez ce a însemnat acest proiect, aş atrage atenţia asupra faptului că volumele sale privind istoria revoluţiei franceze au rămas nevîndute, chiar dacă tirajul era redus la cîteva mii de exemplare, în vreme ce viitoarele lui cărţi naturiste (Marea, Muntele, Insecta, Pasărea) s-au vîndut în zeci de mii de exemplare. Acest succes marchează dezamăgirea din politică şi o revenire la natură. Mioriţa lui Michelet şi elogiul ei au anunţat această întorsătură a profetului politic, devenit profetul naturii. El celebra legăturile strînse ale omului cu natura. Naturismul său are un subtext cu un mesaj politic democratic, liberal, antidictatorial. Spontaneitatea naturii corespunde instinctului de libertate al omului. În acelaşi timp, Michelet a reprobat resemnarea presupusă a păstorului.
 
Istoria Mioriţei presupune aşadar şi instrumentalizarea baladei în scopuri politice. Dar în această istorie a Mioriţei regăsim corespondenţe transculturale între lumea franceză din anii 1850 şi lumea romånească din anii 1930. „Natura este un templu“, scria Baudelaire în poezia sa Corespondenţe, reluînd un „loc comun“ din epoca luminilor. Pentru Lucian Blaga, elementele nunţii mioritice au devenit metafore revelatoare care au transformat natura în templu, spaţiul mioritic exprimă o transcendenţă a istoriei care a permis o sublimare a sentimentului crizei ca un corolar al presimţirilor războiului mondial. Printr-un joc curios al sorţii, traducerea maghiară a lui Kádár Imre în ziarul clujean a contribuit la declanşarea extazului mioritic blagian. Citind textul maghiar, poetul romån a conştientizat profunzimea panteismului mioritic şi, suprapunîndu-l peste panteismul lui Novalis şi al lui Spinoza, a pregătit terenul pentru o nouă topografie sentimentală.
 
Blaga a redesenat topografia sentimentală a lui Alecsandri, pe de o parte, pe de altă parte, cu teza boicotării istoriei, a anunţat soteriologia lui Mircea Eliade. Prin gestul său, păstorul istoricului religiilor a revelat actul mîntuitor al creştinismului cosmic şi a găsit antidotul la teroarea istoriei. Astfel se explică programul lui Adrian/Orfeu dinÎn curte la Dionis: poezia este şi o tehnică politică, numai ea „ne poate mîntui, mai poate schimba omul“...
 
Eforturile de a schimba omul ne duc pe apele tulburi ale istoriei. Viziunea lui Eliade este o viziune funcţionalist-programatică. Păstorul lui prefigurează prototipul omului modern în căutarea leacului tămăduitor împotriva antropologiei pesimiste a existenţialismului, el a făcut alegerea necesară, conform programului existenţialist, şi a găsit sensul necesar. Iată a treia cale, între opţiunea sovietică a lui Sartre şi cea antipolitică, a omului răzvrătit al lui Camus. Această grilă de lectură se justifică prin titlul cărţii lui Eliade, în care şi-a făcut apariţia studiul său mioritic. Titlul cărţii, De la Zalmoxis la Genghis-Han, ne trimite spre lumea noastră terorizată de istorie, şi aici Genghis Han, nemenţionat în carte, ipostaziază pericolul angoasant al Uniunii Sovietice care pîndea lumea occidentală. Faţă de această angoasă existenţială modernă şi istorică, funcţionalismul folcloristic şi sociologic a descoperit în Mioriţa un efort anistoric împotriva angoaselor arhaice. Reprezentanţii acestui din urmă curent sînt muzicologul Constantin Brăiloiu, sociologul Henri H. Stahl şi folcloristul Adrian Fochi. Exegezele lor conţin un lucru foarte simplu: Mioriţa este un act de destrigoizare. Nunta feerică a păstorului este o nuntă obişnuită a mortului, motiv internaţional cunoscut, dar în forme poetice dublate de lirism lamartinian şi cu elemente simbolizante. Fiecare dintre cele trei analize majore include un caracter contrastiv. În 1946 (în Elveţia), Brăiloiu, în contra necrofiliei interbelice cu coloratură fascistă, a enunţat că, în Mioriţa, este vorba despre un act de apărare a vieţii şi nu de delirul morţii. Antologia lui Fochi reprezintă un efort de escapism dintr-o lume comunistă care prostitua şi folclorul. Stahl a militat împotriva curentelor naţional-comuniste de a instrumentaliza viziunea lui Blaga şi Eliade. Eseurile sale critice, chiar şi nereeditate, vor rezista timpului şi ele formează, probabil, singurul act autentic intelectual de rezistenţă anticomunistă.
 
Personal, nu pot să nu admir genialitatea lui Eliade, prin care a introdus factorul mioritic în comedia sa divină pe ruinele spaţiului mioritic al comediilor noastre umane. Napoleon în retragere a constatat un adevăr de toate zilele: de la sublim la ridicol nu este decît un pas. În această idee, volumul impunător al lui Adrian Fochi include un moment comic. Prefaţatorul volumului nu este altcineva decît acelaşi Pavel Apostol (=ErdŒs Pál), care a contribuit la mazilirea fostului său profesor Lucian Blaga. După căderea Anei Pauker, şi el a trebuit să-şi suspende apostolatul, avînd parte de experienţele din infernul închisorilor. S-a purificat însă prin prefaţa scrisă la volumul lui Fochi. Cine cunoaşte obiceiurile editoriale comuniste sesisează imediat că această prefaţă era un fel de salvconduct care a garantat caracterul corect din punct de vedere ideologic al antologiei. Să nu uităm căMioriţa, la începutul anilor ’50, a fost interzisă ca să nu lezeze sensibilităţile sovietice. Intelectuali ca O. Ghibu sau V. Eftimiu, cu demagogia lor antifatalistă, au pregătit deja terenul cînd, în timpul războiului, au insistat asupra eliminării baladei din lumea manualelor. Faptul că variantele maghiare ale Mioriţei au fost publicate s-a constituit într-un îndemn spre reabilitarea baladei, susţine Ion Filipciuc. Astfel, soarta Mioriţei era legată de oscilaţiile politice conjuncturale. Dar, dincolo de această istorie evenimenţială, se conturează formele paradigmatice ale transferului cultural dintre centru şi periferie, bine definite sub aspect temporal şi spaţial. Discursul mioritic revelează deontologia dialogului cultural dintre entităţi şi sisteme socio-politice. Periodizarea acestui proces se caracterizează prin superpoziţierea anumitelor curiozităţi care nu sînt gratuite deloc.
 
Perioada eroică şi iniţială stă sub semnul romantismului. E vorba despre o receptare pozitivă. Resursele centrului occidental s-au epuizat treptat-treptat. Cultul folclorului începe cu Osian. Michelet a şi evocat Borderlandul scoţian cînd a antamat reveriile sale asupra folclorului românesc. Într-un mod paradoxal, Prosper Mérimée – falsificatorul baladelor sîrbeşti – i-a şi pus o întrebare lui Alecsandri privind autenticitatea baladelor româneşti. Dar folclorul românesc al lui Alecsandri, pînă în anii ’60, are o presă bună în Occident. Între timp, a avut loc o întorsătură. S-ar putea vorbi de un efect Dracula. Tot ce e teribil, angoasant se proiectează în zonele periferice. Receptarea pozitivă i-a cedat locul ei principal receptării negative. Reacţia periferiei ar fi o autarhie culturală dublată de receptarea influenţelor negative şi de un refuz negativ, şi anume refuzul viziunii universalist-liberale, deci o receptare selectivă a tendinţelor particulariste. „Închidere ca deschidere“ este formula lui Noica, a filozofului care a stăruit asupra traducerii Spaţiului mioritic a lui Blaga în limbile occidentale şi care în acelaşi timp, a şi suferit de un anumit mioritism, cînd a introdus substantivul şi conceptul mioritic în analogia conceptului politic, ceea ce înseamnă ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat. Mioriticul a desemnat o viziune specifică a lumii, dar el ar fi împiedicat împlinirea gîndirii filozofice româneşti, de aceea numai cu rezerve a fost integrat în Sentimentul românesc al fiinţei. După ce s-a restabilit unitatea centrului european prin alianţa franco-germană, s-a cristalizat un reflex de refuz pozitiv, anume că lumea occidentală a receptat o mulţime de momente gnostice şi mitologizante din opera refugiaţilor români, momente care nu au trecut pragul de toleranţă al valorilor standardizate. Sub semnul acestui comportament, Eliade şi Cioran au atins o popularitate nebănuită pînă la democratizarea Europei Orientale. Dar în măsura în care s-a apropiat sfîrşitul comunismului, s-au deschis dosarele trecutului „deochiat“. Mitul mioritic al lui Eliade a fost etichetat ca un mit legionar. Performanţa lui Cioran era perfectă, dar preţul ei era schimbarea la faţă: reprezentantul revoltei gnostice, pentru care Mioriţa era un blestem, a devenit cu timpul o figură mioritică.
 
Ce va fi cu Mioriţa? Nu ştiu dacă speculaţiile filozofice şi mitologice actuale vor rezista timpului. Un istoric nu poate să fie decît un profet à rebours. Sînt convins că trecutul Mioriţei va rămîne mai glorios decît este prezentul, cu condiţia să îi redescoperim pe scriitorii clasici. După Cioran, ei sînt în general plictisitori, cu excepţia lui Rousseau. Nu întîmplător, acesta s-a desemnat pe sine însuşi ca fiind un „păstor extravagant“. Sce-nariul istoriei umane este pentru el o decă-dere. Căderea în păcat începe cu naşterea proprietăţii private. Pornind de la un păcat originar, Rousseau gîndea biblic, ca şi Freud, care a regăsit acest păcat în complexul lui Oedip. După Adrian Marino, nici un animal de genul Mioriţei nu se găseşte în imaginarul occidental. Or, în realitate, se găseşte. El se cheamă ţap ispăşitor. René Girard – poate cel mai mare teolog al zilelor noastre – a regăsit resortul comportamentului uman în dorinţa mimetică. Omul rîvneşte la bunul semenului său. Astfel se naşte rivalitatea mimetică, iar haosul dorinţelor ne ameninţă cu un război civil general, pînă cînd exterminarea ţapului ispăşitor nu redirecţionează toate pasiunile şi tensiunile. Mioriţa se situează în acest mare context al istoriei umane. Occidentalul – pentru care Mioriţa este o nebunie – nu mai este familiarizat cu trecutul său occidental, a căzut din contextul acestuia. Romanticii entuziasmaţi de Mioriţa erau cititori şi urmaşi ai lui Rousseau. Ei au primit de la maestrul lor şi o lecţie despre cum poţi savura esteticul. Iată ce se poate citi în romanul Julie ou la nouvelle Heloïse: „Quelquefois les vendangeuses chantent en choeur toutes ensemble, ou bien alternativement à voix seule et en refrain. La plupart de ces chansons sont de vieilles romances dont les airs ne sont pas piquants; mais ils ont je ne sais quoi d’antique et de doux qui touche à la longue. Les paroles sont simples, naïves, souvent tristes; elles plaisent pourtant“. Dar înduioşarea sentimentală, reprodusă şi de Michelet, cedează locul reflecţiei: „La nature a tout fait le mieux qu’il était possible; mais nous voulons faire mieux encore, et nous gîtons tout“. Nu aşa se întîmplă şi cu Mioriţa? În imaginarul occidental, se găseşte omul lui Rousseau: „Omul care gîndeşte este un animal depravat“. Mioriţa şi exegezele ei ne vorbesc despre depravarea omului sau, altfel spus, despre istoria umanităţii. Şi, vorbind cu demagogia cuvenită, sper că Mioriţa, în tovărăşia lui Petrás Ince şi în cea a lui Jean-Jacques Rousseau (alias Janălău din Roşava, din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu), poate să fie salvată, fiindcă, cine ştie? ea poate să fie cîntecul de lebedă al umanităţii.

––––––––––––––––––––––
Miskolczy Ambrus este un istoric maghiar, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, membru al Catedrei de limbă, civilizaţie şi literatură română de la Universitatea din Budapesta. Editează o publicaţie trilingvă, alăturînd diverse studii istorice româneşti şi maghiare în original şi în traducere şi însoţindu-le cu contribuţii din istoriografia internaţională.