sâmbătă, 25 iulie 2015

Ion Dumitru. Omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul
Hans Bergel la 90 de ani!
(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)

Trăind de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca, între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și prețuit în anii exilului și mai apoi, să am bucuria și onoarea de a-l cunoaște la München - în măsura circumstanțelor - pe Hans Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter, scriitor german de talent și prestigiu, originar din România!
Născut la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov (Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952).
Tatăl, învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.
Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de membri, și dintre care numai o treime erau de origine română!
În 1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei (Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani ; Ortwin - 7 ani) rămân în grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani
Un an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și trăiește pentru multă vreme ascuns.
Între 1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București (1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).
În 1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“, înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică.
În 1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă!
În sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.
Dar și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și tracaseze!
1970-1989, ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.

Am aflat de prezența sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă și frecventatorii Cenaclului literar-artistic, întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) și în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existență (23 martie 1973) a devenit - la sugestia lui G. Ciorănescu-, Cenaclul literar-artistic „Apoziția“. Urmărind inițial încropirea unui cenaclu româno-german, eram preocupați să invităm, în afară de români, și autorii, artiștii și intelectualii germani, cunoscători ai limbii române, prezenți în Bavaria și în R.F.G., intenție soldată multă vreme cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepții (Anneli Ute Gabanyi, Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich și Friedrich Cloos -trecuți prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul Polar, prin Workuta și mai apoi și prin închisorile din România, și mai târziu istoricul Adolf Armbruster, și câțiva alții) eram ocoliți de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Târziu am înțeles dilema! Întrunirile cenaclului -eterogen din toate punctele de vedere- erau publice, deschise tuturor, fără posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul fiecăruia. Deci, cu toată vigilența noastră, se înțelege că eram lejer și permanent supravegheați și de persoane inoportune! Un impediment a fost pentru multă vreme și adăugirea, la denumirea cenaclului, implicit a revistei, a cuvântului „Apoziția“, care a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stâlpul infamiei, negăsind de cuvință să consulte mai întâi un dicționar, pentru a înțelege despre ce este vorba! Toate acestea au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune - întreținut cu fervoare de diverse interese adverse- care i-a ținut departe pe mulți dintre intelectualii, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură din exil și emigrație, atât români, dar în special germani din România, care, știindu-se urmăriți, preferau distanța. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura doar ulterior, grație postării cu orice risc a unora dintre noi, în mod deschis pe baricade, considerând că doar așa o cernere va avea loc de la sine și că numai prin exemplul nostru și prin cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul și teamerile celor ce puteau fi afectați. Subliniez acestea pentru a se înțelege de ce ne-am bucurat enorm, când, succesiv, cercul nostru a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe personalități de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru început lângă noi, și între care amintesc pe Hans Bergel și regretatul său amic și confrate de temniță și suferințe, pastorul și scriitorul Harald Siegmund.
O primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile și exegeza sa asupra operei lui Platon.
La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22 (editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din care citez:
„Atât în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../
„Chiar la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și comportament.“/.../
„...Românul nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România, consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus: Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o parte a individualității mele.“/.../
„Ceea ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer, și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele, de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../
„Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania, aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau —chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe atunci raporturile.
Pentru generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți la un loc —români, germani, unguri, evrei— am fost aruncați de către noul sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta.
Îngăduiți-mi să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre istorice.
Ca europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“ (Hans Bergel).

În anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); … und Weihnacht ist überall (1988); Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.
În ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice, literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii, pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.
După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară: Dans în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik (1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen. Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997, Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler (Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays), Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei, Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe. Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007, München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller (Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu (Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“, povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens. Autobiographische Fragmente.“; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie), George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest 2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta; povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.
Pentru activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur- und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe- Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.
Societatea de Cultură Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu.
Desigur, despre Hans Bergel și opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față, îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez:

„Magnificență, domnilor decani și profesori, dragi prieteni!
Mulțumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuvință, ci de o deosebită satisfacție spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacâ mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială, și ca propria mea țară.
În ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.
Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în anturajul meu apusean.“/.../
„...Aveți o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își extrage peren impulsul cel mai vital de autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.
Ele pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminmescu și Tristan Țara la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și Brâncuși până la Enescu și alții. Mulți dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.
Cât de imensă este varietatea spăiritualității europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interprtarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune, în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../
„Într-un cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.
Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromiatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și „Meșterul Manole“.
Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori; dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici, la București, sub minunata cupolă a Ateneului.
Românii alături de care am crscut aici și care mă îmbrățișază ori de câte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna acestor ținuturi? Și cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?
Așadar nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o moștenire istorică străveche. România trebue să-și dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din București, Bukarest 2005, p. 281-284).

Ca atare, dragi prieteni, colegi și confrați de-o simțire, acesta este OMUL -de înaltă ținută și caracter, care și-a păstrat nealterate noblețea și generozitatea judecăților și sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin ofrandele talentului și trudei exemplare prețioasele sale opere, OMUL și SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de viață și căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal și împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din toată inima

ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ
CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!
Ion Dumitru, München









Entretien avec Alain de Benoist sur la surveillance de masse

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Radars sur les routes, caméras de surveillance à tous les coins de rue. Grande est l’impression d’être en permanence surveillés. Avec la nouvelle loi sur le renseignement, jusqu’où les dérives liberticides peuvent-elles aller ?

La nouvelle loi autorise l’installation sur les réseaux et les serveurs de « boîtes noires », reposant sur des technologies d’« inspection des paquets en profondeur » (Deep Packet Inspection), qui permettent de lire les conversations privées sur Internet, d’intercepter et de scanner toutes les communications pour détecter, grâce à des algorithmes tenus secrets, les propos « suspects » ou les comportements« bizarres ». Elle autorise aussi, sans qu’il y ait besoin de solliciter l’autorisation d’un juge, la sonorisation des domiciles, l’intrusion informatique pour siphonner le contenu des ordinateurs, les « valises IMSI-catcher » (fausses antennes-relais qui interceptent la totalité des conversations téléphoniques dans un périmètre donné), les « keyloggers » (logiciels permettant de lire en temps réel ce qu’une personne tape sur son clavier), la pose de balises sur les voitures, la géolocalisation des personnes, des véhicules et des objets, etc.

Les « boîtes noires » permettent aussi d’analyser l’ensemble des« métadonnées », c’est-à-dire toutes les traces que l’on laisse derrière soi en téléphonant ou en utilisant Internet. La valeur d’une donnée étant proportionnelle au carré du nombre de données auxquelles elle est reliée, le ramassage toujours plus large des « métadonnées » permet, non seulement de prédire les comportements d’un groupe d’individus aux caractéristiques déterminées, mais de connaître tout de la vie des citoyens : leurs relations, leur correspondance, leur pratique des réseaux sociaux, leurs opérations bancaires, leurs déplacements, leurs achats, leurs abonnements, leur mode de vie, leur âge, leurs opinions politiques, etc.

Il ne s’agit donc plus de cibler, mais de quadriller. En dépit des assurances lénifiantes des pouvoirs publics, c’est bien à une surveillance de masse des citoyens que l’on est en train d’assister, alors même qu’il n’existe pour l’immense majorité d’entre eux aucune suspicion de lien avec une quelconque infraction. Le régime d’exception devient ainsi la norme. La vie privée n’existe plus et les libertés publiques sont menacées par une loi qui se fixe pour objectif de savoir si chacun d’entre nous connaît des gens qui connaissent des gens qui connaissent des gens qui ne sont pas « clairs ». Tradition « républicaine » oblige, on en revient à la loi des suspects de 1793. Les citoyens se plaignent non sans raison de ne pas être entendus. À défaut d’être entendus, ils seront écoutés.

Les citoyens, on le sait de longue date, sont toujours prêts à abandonner des pans de liberté pour des semblants de sécurité. D’où le Patriot Act américain. Manuel Valls utilise d’ailleurs le même argument : c’est pour lutter contre le terrorisme. Benoît Hamon ajoutait, l’an dernier, que « si on n’a rien à cacher, il n’y a pas de problème à être écouté ».

Rappel historique. Le 8 décembre 1893, pour venger Ravachol, guillotiné l’année précédente, l’anarchiste Auguste Vaillant faisait exploser à la Chambre des députés une bombe qui ne fit aucune victime. Quelques jours plus tard, les parlementaires adoptaient des lois antiterroristes, connues bientôt sous le nom de « lois scélérates », prévoyant la suppression de la liberté de la presse et l’interdiction de tout rassemblement anarchiste, même dans un lieu privé. Le banquier et futur président de la République Casimir Perier précisait à cette occasion que la « liberté d’expression ne s’applique pas aux ennemis de la civilisation ». Cela ne vous rappelle rien ? Terrorisme, « civilisation », restriction des libertés, tout y est. La « lutte contre le terrorisme » est seulement un prétexte, au demeurant très classique. Aucune des mesures de la nouvelle loi n’aurait permis d’éviter les attentats de ces derniers mois. Au demeurant, on ne déploie pas un chalut pour attraper une poignée de sardines.

Quant à ceux qui disent que cela ne les gêne pas car « ils n’ont rien à cacher », ils méritent assurément le GPNC (Grand Prix de la naïveté citoyenne). Ce sont les mêmes idiots qui regardent les jeux télévisés ou qui achètent au bureau de tabac des cartes à gratter dans l’espoir de faire fortune. En disant cela, ils renoncent d’eux-mêmes à leurs libertés, sans réaliser que les motifs allégués par la loi (de la« prévention des violences collectives » à celle « de la reconstitution ou du maintien de groupements dissous ») sont suffisamment flous pour permettre, selon les circonstances, de placer sous surveillance policière toute action concertée visant à changer les structures politiques, sociales ou économiques du pays, tous les mouvements sociaux revendicatifs, tous ceux qui ont des opinions dissidentes ou qui se permettraient de contester d’une façon ou d’une autre l’ordre établi, que ce soit les manifestants de Sivens et de Notre-Dame-des-Landes ou ceux de la Manif pour tous.

Nos gouvernants veulent pouvoir écouter tout le monde, mais ils sont eux-mêmes écoutés, notamment par les Américains. Comment l’Élysée aurait-il dû réagir aux récentes révélations faites à ce sujet par Julian Assange ?

François Hollande aurait pu exiger le rappel immédiat de l’ambassadrice américaine à Washington. Il aurait pu accorder le droit d’asile à Julian Assange, voire à Edward Snowden. Il aurait pu annoncer que la France se retire de la négociation sur le traité transatlantique. Il n’a rien fait de tout cela, parce qu’il est le vassal des États-Unis, dont il dépend même désormais pour conduire les opérations où nos forces armées sont engagées. Depuis que la France a réintégré l’OTAN, ayant perdu toute indépendance, elle s’est du même coup interdit toute réaction.

Entretien réalisé par Nicolas Gauthier

Alain Soral. Quelle alternative au monde bourgeois ?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Alain Soral. Quelle alternative au monde bourgeois ?

(Allocution prononcée à Villepreux le samedi 8 septembre 2007.)
Bourgeois… Hier, disons jusqu’à la fin des années 70, le mot bourgeois était considéré comme une injure, tant par le prolo que par l’artiste ou l’aristo déchu. Il a aujourd’hui disparu du vocabulaire, au profit du riche, du people, du jet set, prouvant ainsi que l’argent, et les valeurs qui vont avec, ne sont plus honteuses ni suspectes. Ni honteuses ni suspectes aux anciennes élites du gotha, que l’on peut voir rivaliser de vulgarité avec les nantis du show-biz dans « Gala ». Ni honteuses ni suspectes aux classes populaires qui rêvent elles aussi de réussite individuelle fulgurante en grattant leur ticket de Loto et en regardant « Saga », la « Nouvelle Star ». Ni honteuses ni suspectes au sous-prolétariat immigré qui ne rêve lui-aussi que maille, custom et bimbo… Anciens riches, moyens pauvres, nouveaux pauvres… chez tous, partout, l’idéologie libérale a triomphé, car quand on parle de bourgeois, c’est d’abord de ça qu’il s’agit…

Première partie : Qu’est-ce que le monde bourgeois ?


Une communauté humaine, une classe sociale devenue monde avec sa prise de pouvoir sur la Terre et les esprits qui ne fait qu’une avec l’histoire du libéralisme. Comprendre la bourgeoisie, ce qu’elle EST, ce qu’on peut lui reconnaître et lui reprocher, c’est d’abord comprendre l’épopée libérale, son ascendance, sa domination, ses mensonges, ses contradictions, sa décadence…
Le monde bourgeois-libéral est fondé, comme toute société, tout groupe humain, sur deux piliers : l’un spirituel, l’autre matériel. De savoir lequel a antériorité sur l’autre – qui distingue thèse idéaliste et thèse matérialiste – a moins d’importance que de comprendre que, comme il faut la tête et les jambes, l’un ne va pas sans l’autre… Ces deux piliers sont donc : 
L’individualisme, inauguré et théorisé par le cogito de Descartes (le « je pense donc je suis »), une affirmation/émancipation du monde ancien où primait la communauté et le fatum, qui contient en puissance toute la liberté et toute l’arrogance de l’homme moderne. 
Le Marché, qui dans ce monde partant de l’homme individu libre et pensant, devient ce « nous » qui régit désormais, dans un monde où Dieu se tait, les relations entre les hommes-individus.
Double avènement : de la rationalité des sciences de la Nature contre l’ordre divin, et de l’intérêt individuel quantifiable comme mobile de l’action, qui fait de l’ère bourgeoise un monde basé sur la Raison, l’individu libre en droit sinon dans les faits, et l’intérêt individuel bien senti. Un homme libre, conscient de ses droits, et à la recherche de son intérêt bien senti, qui définit le « libéral » de l’ascendance… Libéral de l’ascendance dont la figure la plus parfaite en France fut est reste l’ironique Voltaire…
Figure de l’honnête homme doublement spéculateur… Spéculateur sur le plan de l’esprit : le cogito de Descartes partant du dubito : dubito ergo sum res cogitens… Spéculateur aussi sur le plan des affaires, cet honnête homme étant aussi trafiquant d’armes et marchand d’esclaves, soit un libéral au sens anglo-saxon et thatchérien du terme…

Droite et Gauche bourgeoises
Belles idées universelles et abstraites rendue possibles par leurs moins belles conditions de possibilité matérielles. Libre penseur et bourgeois, c’est là que le bât blesse… Et c’est pourquoi, « libéral » signifie tout à la fois dans notre imaginaire contemporain « homme d’esprit ouvert » mais aussi « affairiste froid », soit l’homme de droite comme l’homme de gauche, puisque l’épistémologie libérale rationaliste mène aussi bien aux « Droits de l’Homme » d’un Rousseau qu’à l’égoïsme transgresseur d’un marquis de Sade. Marquis de Sade qui n’a jamais fait, par provocation littéraire, que pousser jusqu’à ses conséquences ultimes l’amoralisme intrinsèque de la pensée libérale…

L’Épopée bourgeoise : le combat Droite / Gauche
Cette dualité constitutive de la sensibilité de l’homme de raison libéral, derrière lequel se tient l’homme du Marché. Un Marché lui-même considéré comme le seul lien social raisonnable – donc naturel – entre les hommes, devenus du coup Homo economicus.
Cette dualité va constituer à la fois l’épopée collective de la bourgeoise, selon le développement de ses contradictions, et donner à la fois l’histoire de la droite et de la gauche bourgeoise, soit la lutte de la droite économique libérale, contre la gauche « droit-de-l’hommiste » au sein de ce que le petit théâtre bourgeois va appeler « débat démocratique »…
Cette dualité problématique va aussi constituer la « sensibilité bourgeoise », l’histoire de sa sensibilité culturelle que l’on peut qualifier de « conscience douloureuse », douloureuse conscience en effet de cette contradiction parfaitement exprimée et réalisé dans cette catégorie artistique nouvelle et qui lui est consubstantielle : l’histoire du roman bourgeois.

Ascendance, idées, Lumières…
Mais si l’éthique bourgeoise de liberté et d’égalité formelles, fondées sur le droit naturel et la Raison, a permis l’ascension de la bourgeoisie, sa séduction sur le monde des idées par l’idéologie des Lumières, et enfin sa prise de pouvoir sur l’Ancien Régime du fatum et du « droit divin »… C’est le profit bourgeois, sa domination par l’argent, qui en a fait peu à peu la classe toute puissante, au point de pouvoir se passer peu à peu de son éthique humaniste, au fur et à mesure de l’exacerbation intenable de ses contradictions. Une éthique bourgeoise bientôt réduite à une rhétorique aussi desséchée qu’avait pu l’être la scolastique de l’Ancien Régime, pour ne plus garder de l’humanisme rationaliste que son scientisme… Le progrès scientifique ayant le gros avantage de témoigner à la fois de la supériorité de l’esprit bourgeois par la preuve concrète de sa domination de la Nature, mais surtout de constituer - via le progrès technique -, une des clefs du renouvellement et de l’accroissement du profit. Ainsi, progressivement, la classe sociale du « doute créateur » et de l’égalité en droit est-elle devenue la classe de la fuite en avant technicienne mue par l’appât du gain. La valorisation du Capital – qui est l’autre nom du Marché – et son corollaire, la démocratie de Marché, devenant la nouvelle religion des philistins qui, après deux siècles de pleins pouvoirs, finissent par nous faire regretter l’ordre ancien et la noblesse d’Ancien Régime ! Mais cette épopée bourgeoise, bien que triomphante, n’est pas allée sans heurts, ces heurts n’étant jamais que la preuve concrète, et plus encore l’incarnation, de ses contradictions morales et pratiques…

Le prolétariat, preuve du mensonge bourgeois
Car si la classe bourgeoise a dépassé l’aristocratie d’Ancien Régime, elle a aussi créé leprolétariat, le prolétariat et sa misère ouvrière, soit la preuve par l’Histoire et la réalité concrète que, derrière l’entrepreneur, créateur de richesses, d’emplois et de progrès par la valorisation capitaliste de la technique, se tenait le spéculateur, créateur d’exploitation et d’inégalités… L’histoire de la lutte – par ses victimes – contre cette violence constituant l’histoire même du mouvement ouvrier. D’où le marxisme… Une misère matérielle et morale de la classe ouvrière en contradiction flagrante avec la promesse des Lumières et son idéologie économique de la « main invisible » – censée amener le bien-être collectif par l’égoïsme individuel, qui est, ne l’oublions pas, à l’origine de la critique marxiste comme du projet communiste, une idéologie de combat critiquant à son tour la classe dominante, comme la bourgeoisie de l’ascendance l’avait fait de la noblesse, gauche réformiste, gauche radicale… idéologie du refus du mensonge de l’égalitarisme formel comme de la fatalité divine dont la stratégie fut elle-même double : soit le syndicalisme de compromis, soit le syndicalisme révolutionnaire. D’un côté une gauche scientiste, positiviste, tentant de dépasser la bourgeoisie mais en en gardant les acquis. De l’autre une gauche plus romantique, plus radicale, persuadée que l’éthique et l’épistémologie ne font qu’un, et que pour échapper à l’une, il faut aussi questionner l’autre… Une gauche radicalement anti-bourgeoise, opposée au compromis social-démocrate, pour qui le problème se limite à l’élévation du pouvoir d’achat, qui tentera, sans jamais y parvenir, de dépasser l’ère bourgeoise-libérale, tant sur le plan politique qu’épistémologique et éthique, soit par l’idéologie de l’ « homme nouveau » qui débouchera sur le communisme le plus dur, soit en recourant en partie à des valeurs du monde ancien, comme la valorisation de la famille chez Proudhon, de l’héroïsme ascétique gréco-romain cher Sorel, quitte à passer des alliances sur le terrain avec des forces anti-bourgeoises issues de l’Ancien Régime et de la droite des idées…
Trois voies très différentes, la première aboutissant à notre actuelle gauche social-démocrate PS, une gauche de collaboration avec la bourgeoisie qui a partout triomphé en Europe. La seconde aboutissant à l’épopée communiste soviétique et à l’histoire du PCF qui s’est finie comme vous savez. La troisième, à la fois révolutionnaire et conservatrice, et qui n’a jamais été qu’embryonnaire et expérimentale, mais qui est peut-être aujourd’hui la plus féconde et la plus porteuse d’espoir, avec des penseurs comme Latouche, Michéa et le dernier de Benoist…

Autres tentatives alternatives au monde bourgeois
L’épopée marxiste-léniniste, la plus importante pas sa durée et son ambition : création d’un homme nouveau et d’une société sans classe, ne doit pas cacher qu’il y eut d’autre tentatives de sortir de la domination libérale-bourgeoise, de sa logique purement capitaliste, où il ne s’agit plus, après l’échec du soviétisme et le triomphe à gauche de la social-démocratie, que de satisfaire le consommateur par l’augmentation constante d’un pouvoir d’achat permis par la croissance… D’autres tentatives, non pas fondées sur le combat social, mais sur la fuite…

Passéisme, exotisme…
La fuite individuelle, poétique, dans le passé mythifié par l’idéalisation du Moyen-Âge que fut le Romantisme. Fuite également individuelle, non pas dans le temps mais dans l’espace, par l’exotisme, qui consiste à fuir le monde bourgeois occidental pour aller vivre dans d’autres sociétés, souvent plus traditionnelles, sociétés de castes en Indes, sociétés tribales d’Afrique… Une Démarche de rupture par la fuite qui fut à l’origine, ne l’oublions pas, du mouvement hippie. Même si cette tentative fut finalement transformée à son tour en marché.

Fascisme, Nazisme…
Deux formes de passéismes qui ne doivent pas se confondre avec les expériences mixtes, mi-rétrogrades, mi-futuristes que furent le fascisme et le nazisme. Expériences politiques et sociales qui prétendaient garder la technique bourgeoise, mais mise au service d’une éthique puisée dans la période pré-bourgeoise, aux antipodes de l’idéologie des Lumières… Tentative fasciste, tentative nazie, mélanges de rationalisme technique et d’irrationalisme éthique, qui ont elles aussi échouées… Et que la gauche, pour garder son leadership moral, feint souvent de confondre avec ces constructions de l’esprit plus subtiles que furent les idéologies de « troisième voie ». Ces projets de révolution conservatrice qui se posèrent sérieusement la question, en Russie, en Allemagne et en France, des limites progressistes de l’idéologie du progrès…

Troisième voie : le cercle Proudhon
Tentative de troisième voie qui s’incarna, en France, dans l’éphémère cercle Proudhon, lieu de dialogue entre monarchistes nationalistes et syndicalistes anti-réformistes, où des hommes de bonne volonté, attachés par-delà leurs origines aux mêmes valeurs de noblesse de cœur, d’honneur, de combat et d’amour de la patrie, tentèrent à l’aube de la guerre de 14, une improbable union sacrée anti-bourgeoise. Une union sacrée des hommes de bonne volonté à laquelle le système répondit par l’union sacrée cocardière contre les boches...

Boches hier, beurs aujourd’hui…
Comme hier, le même système tend aujourd’hui à empêcher l’union sacrée des victimes du Marché : petits patrons, artisans, employés, prolétaires de toutes origines, par l’union sacrée contres les beurs… La haine de ces maghrébins que ces bourgeois au pouvoir ont eux-mêmes fait venir massivement sur notre sol.

Piège du conflit de civilisation…
Malgré les échecs des tentatives trans-courants passées, je pense que c’est encore du côté de cette « troisième voie », de cette union sacrée généreuse et subversive, vilipendée tant par la droite libérale que par la gauche trotskiste, que se trouvent les pistes les plus fécondes. Je pense que c’est du côté de cette union sacrée, aux antipodes de la théorie actuelle du « conflit de civilisations », que se trouve à la fois le salut de la France et une alternative au monde bourgeois. Une alternative à ce monde bourgeois aujourd’hui pleinement incarné par l’impérium américain, ses valeurs communautaires et inégalitaires derrière lesquelles se cache la volonté de toute-puissance d’un capitalisme financier mondialiste, destructeur de spiritualités, de cultures, de différences et d’identités… Un mercantilisme généralisé d’essence judéo-anglo-saxonne très loin de nos valeurs héléno-chrétiennes, gallo-romaines, celtes, et de notre destin euro-méditerranéen…

Du totalitarisme marchand
Mais après l’échec, souvent dans le feu et le sang, de tous les régimes qui s’y sont opposés, il faut bien admettre que la démocratie de Marché – où la démocratie n’est en fait que le moyen du Marché – ne fait, depuis les années 80, que marquer des points et s’étendre… S’étendre là où elle est née, en Europe occidentale, à tous les domaines de la vie, y compris ceux de l’esprit, de l’intime par la marchandisation du corps, de la culture, de la médecine et même de la religion, réduite elle aussi, loin de toute transcendance, à la loi libérale des Droits de l’Homme… Démocratie de Marché qui ne fait que marquer des points et s’étendre géographiquement : à l’Inde, à la Chine – l’Afrique n’y échappant seulement par la misère…Et qui se révèle être, de fait, contrairement aux naïvetés d’Hannah Arendt, le seul et vrai totalitarisme.

Deuxième partie : Que faire ?
Alors que faire ? Sans revenir sur les expériences passées, essayons de voir, aujourd’hui, ici, en fonction de la réalité et des forces en présence, quelles sont les alternatives possibles au monde bourgeois, à cette marche en avant d’un totalitarisme marchand qui ne cesse de muter pour se renforcer et se survivre à lui-même…

Du moralisme à la pornographie
Poussée en avant par la loi du profit, contrainte de trouver sans cesse de nouveaux marchés, la bourgeoisie, pour rester maîtresse du jeu, ne cesse de changer, changer jusqu’à nier les valeurs qui lui permirent de s’imposer… Entrepreneuse et économe à la période du décollage, elle fonctionne aujourd’hui, à l’opposé, sur la spéculation financière – qui paralyse toute volonté d’entreprendre – et le marché du désir, aux antipodes du moralisme bourgeois du XIXe siècle, démontrant par-là que le premier principe, le principe ultime du monde bourgeois, auquel il est capable de sacrifier tous les autres, c’est le saint profit.

Du libéralisme libertaire au libéralisme sécuritaire
Un libéralisme qui fut puritain pour devenir libertaire, après et grâce à mai 68, et qui a encore évolué et muté depuis l’élection de Sarkozy en libéralisme sécuritaire. Libéralisme sécuritaire… soit un régime libéral envers la bourgeoisie mondialiste et tout ce qui favorise l’affaiblissement de la Nation, mais un régime sécuritaire, non pas envers les délinquants ou les clandestins qui posent problème au peuple, mais envers les salariés et les classes moyennes, qui pourraient avoir envie de se révolter contre l’élite libérale. Un régime libéral sécuritaire que l’on peut définir aussi, loin de toute remise en ordre, comme un libéral-libertarisme qui, se sentant passé de mode, fait semblant de résoudre les problèmes qu’il a lui-même créés et qu’il continue d’aggraver, par deux, trois lois gadgets qui pénalisent toujours, en fin de compte, le petit bourgeois et le petit blanc. Régime sécuritaire envers le peuple du travail, sans jamais toucher, en réalité, à la délinquance des prédateurs du sous-prolétariat ou des prédateurs d’élite… Une société libérale sécuritaire que l’on peut qualifier aussi de « Société de consommation policière », à la fois permissive pour l’abruti consommateur ET répressive pour le citoyen producteur, sur le modèle américain…

Le monde anglo-saxon… contre l’Europe et la France
Ce totalitarisme auquel nous devons résister, malgré la disproportion des forces en présence, nous vient d’abord, je le répète, du monde anglo-saxon. Aujourd’hui incarné par l’empire américain, comme il l’était au siècle dernier par l’empire britannique, cette puissance, d’essence judéo-protestante, inégalitaire et thalassocratique, s’est toujours montrée hostile à la France chrétienne et catholique, à son destin euro-méditerranéen, et ne lui a toujours proposé, en fait de partenariat, qu’une relation de sujétion. Une soumission, même, qui s’est malheureusement souvent accomplie avec la complicité des élites Françaises, que ce soit celle de Philippe Égalité sous la Révolution française, de Pascal Lamy via la communauté européenne et, bien sûr, d’un certain président Sarkozy aujourd’hui…

L’ultra-libéralisme mystique des néo-conservateurs
Un libéralisme brutal, qui a tourné le dos à la morale des Lumières, et qui, ne pouvant plus justifier ses exactions dominatrices et guerrières par la Raison, s’est réfugié aujourd’hui dans la mystique, le Dieu de l’élection de l’Ancien Testament. Un ultra-libéralisme mystique qui tente, depuis un certain 11 septembre, de nous entraîner dans un pseudo « conflit de civilisations », qui tend, surtout pour nous, à opposer Europe et Occident, à empêcher une Europe des peuples et des nations, qui est notre intérêt, au profit d’un Occident qui n’est que le faux nom de la domination américaine anglo-saxonne…

Échapper à la domination anglo-saxonne, comme modèle économique, culturel et géopolitique par la Nation issue de 1789
Cette récente offensive de l’Empire capitaliste anglo-saxon passe aujourd’hui, outre cette idéologie mystico-libérale des néo-conservateurs, par la globalisation libérale. Une hégémonie mondiale du Marché, et de ceux qui le pilotent, qui passe nécessairement par la destruction des nations et notamment de la nation française. Une Nation française systématiquement assimilée à la période cocardière et belliciste du Barrès de la deuxième époque pour liquider, en réalité, ce modèle français progressiste, égalitaire, laïc et assimilationniste, qui protège à la fois notre souveraineté, la liberté de conscience et les acquis sociaux du peuple… Une Nation que la droite libérale - au nom de la lutte contre l’archaïsme, épaulée par la gauche trotskiste - au nom de la lutte contre le nationalisme guerrier, s’acharne aujourd’hui à liquider. Une collaboration en douce qui explique, sans doute, la côte du petit facteur de Neuilly auprès des médias et des décideurs libéraux originaires, eux-aussi, de Neuilly !

La défense de la Nation française…
C’est pourquoi, pour résister à cette mise au pas impériale et à son totalitarisme mystico-marchand, nous devons, en premier lieu, préserver la Nation. Défendre, face aux critiques de droite comme de gauche, non pas un nationalisme obsolète et vengeur, mais un néo-nationalisme, protecteur des acquis sociaux issus du CNR, protecteur de notre industrie, de nos emplois et de notre indépendance politique. Un alter-nationalisme, capable de penser une saine coopération des nations et des peuples. Un nationalisme français, assimilationniste mais non métisseur, basé sur un État fort capable de dire les priorités en matière économique afin de protéger notre industrie, les bas salaires, les PME… Un État fort doté aussi d’une vision stratégique conforme à nos intérêts. Intérêts qui ne sont évidemment pas la sujétion à un empire anglo-saxon, qui nous a toujours méprisé sur le plan des valeurs, et qui a toujours joué contre nous : que ce soit du temps de la perfide Albion, au Canada, en Inde… Ou, plus récemment, avec les États-Unis, quand on connaît le jeu pervers qu’ils ont joué en Indochine, en Algérie, pour affaiblir notre rayonnement…

Union sacrée des non-alignés : Chavez, Poutine, Nasrallah…
Bref, défendre une France sociale et non alignée. Travailler, pour ce faire, à des partenariats avec tous les régimes qui résistent au « Nouvel Ordre Mondial », du Venezuela de Chavez à la Russie de Poutine… Sans oublier le prestige et la place qui sont encore les nôtres en Méditerranée, là où on parle encore français et où on respecte le passé de la France – sinon sa gouvernance actuelle – au Maghreb, au Liban… Union sacrée de toutes les sociétés dont le rapport au temps, à l’utilité, au calcul, se situe du côté d’un certain héroïsme, d’une certaine poésie de l’existence… Monde slave, monde arabe, qui ne sont pas sans rappeler, chez nous, la vision de notre catholicisme du Moyen-Âge, du socialisme romanisant aussi d’un Sorel, d’un Proudhon…

Réactionnaires et progressistes contre libéraux…
Compte tenu de l’échec du socialisme soviétique rejeté par les peuples, comme du réformisme social-démocrate, entièrement soumis au diktat du capital, je dirais, pour conclure, que la seule alternative possible au monde bourgeois ne peut passer que par l’union sacrée des réactionnaires et des progressistes. Union des réactionnaires, qu’ils soient monarchistes, catholiques, hellénistes, musulmans, mais tous attachés à un certain ordre classique, avec les progressistes, tous ennemis du monde bourgeois, qu’ils soient issus du PCF de Marchais, de l’actuel Parti des travailleurs, de la résistance Serbe, ou du chavisme vénézuélien. Union des réactionnaires qui ont souvent eu raison et des progressistes qui se sont souvent fait baiser, contre les libéraux qui dominent aujourd’hui le monde et qui ont toujours divisé pour régner.Contre cet empire de la fuite en avant engagé dans la destruction de nos sociétés humaines et de la Nature. Contre ce monde vouée au seul culte du Dieu Mammon et posant de plus en plus de problèmes de surproduction, de pollution, d’inégalités, qui nous mène à la catastrophe…Quel projet, quel espoir ?

Quel projet quel espoir ?
Bien sûr, pas la révolution du Grand Soir demain matin. Mais, en attendant un plus favorable rapport de forces, ne pas subir de plein fouet, trop douloureusement, cette dictature mondialiste et marchande, en nous regroupant, en étant solidaires. Sans aller jusqu’au camp des saints, nous organiser en réseau, continuer à produire la critique pertinente et nécessaire d’un monde fondé sur le changement permanent. Élaborer une doctrine de lutte et de résistance sans tomber dans la scolastique, la stérile nostalgie, afin d’échapper, au moins par la conscience et l’intime, au système qui, quand il ne nous mate pas dans nos têtes, nous réduit à la précarité, la solitude, la dépression. Bref, participer à un projet collectif, définir un espoir, tenter malgré tout d’être vivants et heureux.
Raison pour laquelle nous sommes tous réunis ici !
Alain SORAL


luni, 20 iulie 2015

Cimitirul evreiesc din Iaşi ar putea fi modernizat. Eveniment dedicat Holocaustului

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. 
Cu prietenie, Dan Culcer

Cimitirul evreiesc din Iaşi ar putea fi modernizat. Eveniment dedicat Holocaustului

    Iaşul va fi gazda unui important eveniment dedicat memoriei victimelor Holocaustului, anul viitor,[2016].
Primarul interimar Mihai Chirica a declarat la sfârşitul săptămânii trecute că a avut o întâlnire cu Răzvan Luţu, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe, în care s-au pus la punct primele detalii privind acţiunea din 2016. Potrivit lui Chirica, România va prelua în anul 2016 Alianţa Internaţională pentru Memoria Holocaustului. „Anul viitor vor fi două acţiuni importante, una va avea loc în martie la Bucureşti, iar a doua în noiembrie la Iaşi. Vor fi o serie de evenimente, cu o prezenţă la Iaşi din rândul ambasadorilor şi nu numai“, a precizat Chirica.
În context, primarul interimar a precizat că, la momentul de faţă, se lucrează la o evaluare în ceea ce priveşte modernizarea cimitirului evreiesc. „În acest proiect ne vom implica alături de Ministerul Afacerilor Externe“, a conchis Chirica. Conform MAE, preluarea de către România a preşedenţiei Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului este „expresia recunoaşterii eforturilor autorităţilor române de a păstra vie memoria Holocaustului prin intermediul instrumentelor legale şi administrative dezvoltate la nivel naţional şi local, inclusiv prin colaborarea cu societatea civilă şi organizaţiile evreieşti“.

MAE: România a preluat președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului

 •  POLITICĂ 
988 afişări

România a preluat, joi, președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (International Holocaust Remembrance Alliance - IHRA), informează un comunicat de presă remis, vineri, AGERPRES, de către Ministerul Afacerilor Externe (MAE).
Foto: (c) LIVIU SOVA / AGERPRES ARHIVĂ
Potrivit sursei citate, decizia a fost luată prin consens de către cele 31 de state membre ale IHRA în cadrul reuniunii plenare desfășurate la Manchester.
"Acceptarea României pentru preluarea președinției organizației este expresia recunoașterii eforturilor autorităților române de a prezerva memoria Holocaustului prin intermediul instrumentelor legale și administrative dezvoltate la nivel național și local, inclusiv prin colaborarea cu societatea civilă și organizațiile evreiești. De asemenea, este o recunoaștere a voinței țării noastre de a combate mai intens și mai eficient fenomenele de antisemitism, de negare a Holocaustului, xenofobe și extremiste de orice fel", punctează MAE.
Totodată, Ministerul Afacerilor Externe precizează că va continua să sprijine orice activitate sau inițiativă menite să promoveze conviețuirea într-un climat de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și participarea României la acțiunea comună de combatere a antisemitismului și manifestărilor de intoleranță.
În 2004, România a devenit membru cu drepturi depline în Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research, predecesorul IHRA. Tot în 2004 a fost publicat raportul final elaborat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România.
Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului, fosta Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research, este o organizație inter-guvernamentală, creată în 1998, la inițiativa premierului suedez Goran Persson.
"Obiectivul principal al IHRA este de a încuraja activități legate de promovarea educației, comemorării și cercetării Holocaustului în statele membre, dar și în alte țări interesate, precum și de a asigura sprijinul politic necesar în vederea materializării acestora", adaugă MAE.
În prezent, organizația numără 31 de state membre: Argentina, Austria, Belgia, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Elveția, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Israel, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Spania, Suedia, SUA, Ungaria, Serbia, Irlanda, Slovenia.
AGERPRES/(AS — autor: Cătălin Alexandru, editor: Claudia Stănescu)

The International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA), formerly the Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance, and Research (ITF) until January 2013,[1] is an intergovernmental organization established in 1998. The organization's mandate is founded upon the principles laid out by the Declaration of the Stockholm International Forum on the Holocaust.[2] The stated aims of IHRA are to mobilize and coordinate political and social leaders' support for Holocaust education, remembrance, and research at national and international levels. In 2007, IHRA expanded its thematic mandate to include the genocide of the Roma[3] and other topics, such as genocide prevention and combating antisemitism.[4]
IHRA’s 31 member countries adopted the “Working Definition of Holocaust Denial and Distortion” at IHRA’s Plenary meeting in Toronto on 10 October 2013.
The Working Definition of Holocaust Denial and Distortion was developed by IHRA experts in the Committee on Antisemitism and Holocaust Denial in cooperation with IHRA’s governmental representatives for use as a working tool.
Working Definition of Holocaust Denial and Distortion
The present definition is an expression of the awareness that Holocaust denial and distortion have to be challenged and denounced nationally and internationally and need examination at a global level.  IHRA hereby adopts the following legally non-binding working definition as its working tool.
Holocaust denial is discourse and propaganda that deny the historical reality and the extent of the extermination of the Jews by the Nazis and their accomplices during World War II, known as the Holocaust or the Shoah. Holocaust denial refers specifically to any attempt to claim that the Holocaust/Shoah did not take place.
Holocaust denial may include publicly denying or calling into doubt the use of principal mechanisms of destruction (such as gas chambers, mass shooting, starvation and torture) or the intentionality of the genocide of the Jewish people.
Holocaust denial in its various forms is an expression of antisemitism. The attempt to deny the genocide of the Jews is an effort to exonerate National Socialism and antisemitism from guilt or responsibility in the genocide of the Jewish people. Forms of Holocaust denial also include blaming the Jews for either exaggerating or creating the Shoah for political or financial gain as if the Shoah itself was the result of a conspiracy plotted by the Jews. In this, the goal is to make the Jews culpable and antisemitism once again legitimate.
The goals of Holocaust denial often are the rehabilitation of an explicit antisemitism and the promotion of political ideologies and conditions suitable for the advent of the very type of event it denies.
Distortion of the Holocaust refers, inter alia, to:
  1. Intentional efforts to excuse or minimize the impact of the Holocaust or its principal elements, including collaborators and allies of Nazi Germany;
  2. Gross minimization of the number of the victims of the Holocaust in contradiction to reliable sources;
  3. Attempts to blame the Jews for causing their own genocide;
  4. Statements that cast the Holocaust as a positive historical event. Those statements are not Holocaust denial but are closely connected to it as a radical form of antisemitism.  They may suggest that the Holocaust did not go far enough in accomplishing its goal of “the Final Solution of the Jewish Question”;
  5. Attempts to blur the responsibility for the establishment of concentration and death camps devised and operated by Nazi Germany by putting blame on other nations or ethnic groups.



Definiţia de lucru a negării sau distorsionării Holocaustului

Română


Prezenta definiţie este o expresie a conştientizării faptului că negarea şi distorsionarea Holocaustului trebuie să fie combătute şi denunţate la nivel naţional şi internaţional şi trebuie examinate la nivel global. Prin urmare, IHRA adoptă următoarea definiţie, fără valoare juridică, ce va fi utilizată ca instrument de lucru.
Negarea Holocaustului este un discurs sau un element de propagandă ce neagă realitatea istorică şi dimensiunea exterminării evreilor de către nazişti şi aliaţii acestora din timpul celui de-al doilea Război Mondial, cunoscute sub denumirea de Holocaust sau Shoah. În mod particular, negarea Holocaustului se referă la orice tentativă de a susţine că Holocaustul/Shoah nu a avut loc.
Negarea Holocaustului poate include negarea sau punerea sub semnul întrebării, în mod public, a principalelor mecanisme de exterminare (precum camerele de gazare, ucideri în masa, înfometare şi tortură) sau negarea/punerea sub semnul întrebării a intenţiei de a comite genocid împotriva poporului evreu.
Negarea Holocaustului este, în variatele sale forme, o expresie a antisemitismului. Încercarea de a nega genocidul împotriva evreilor constituie un efort de a exonera regimul naţional-socialist şi antisemitismul de vina sau responsabilitatea pe care au avut-o în genocidul poporului evreu. Alte forme ale negării Holocaustului includ culpabilizarea evreilor pentru exagerarea sau crearea Shoah în scopuri politice sau financiare, în sensul în care Shoah a fost rezultatul unei conspiraţii a evreilor. În această teză, obiectivul este de a responsabiliza evreii şi de a relegitima antisemitismul.
Obiectivele negării Holocaustului sunt, de cele mai multe ori, reabilitarea unui antisemitism explicit şi promovarea ideologiilor politice şi a condiţiilor ce permit tocmai repetarea tipului de eveniment pe care îl neagă.
Distorsionarea Holocaustului se referă, inter alia, la:
  1. Eforturi intenţionate de a scuza sau minimaliza impactul Holocaustului sau a elementelor sale principale, inclusiv colaboratori şi aliaţi ai Germaniei naziste ;
  2. Minimalizarea masivă a numărului victimelor Holocaustului, în contradicţie cu informaţiile ce provin din surse credibile ;
  3. Încercări de a susţine că evreii şi-au cauzat propriul genocid ;
  4. Declaraţii ce prezintă Holocaustul ca fiind un eveniment istoric pozitiv. Aceste declaraţii nu sunt, în sine, negări ale Holocaustului dar sunt strâns legate de negarea Holocaustului şi constituie o formă radicală de antisemitism. Aceste declaraţii ar putea sugera inclusiv faptul că Holocaustul nu şi-a îndeplinit obiectivul final de a oferi aşa-numita „soluţie finală a problemei evreieşti”;
  5. Încercări de a dilua responsabilitatea pentru utilizarea lagărelor de concentrare de către Germania nazistă, prin susţinerea existenţei unei responsabilităţi a unor alte naţiuni sau grupuri etnice.

Delegația Institutului „Elie Wiesel” și a Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington la Palatul Cotroceni

Miercuri, 27 mai 2015, directorul general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, domnul Alexandru Florian și delegația Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, formată din domnul Paul Shapiro, director al Centrului de Studii Avansate ale Holocaustului și domnul Radu Ioanid, director al Departamentului de Arhive Internaționale au participat la întrevederea cu Președintele României, domnul Klaus Iohannis, desfășurată la Palatul Cotroceni.
Sursa foto: www.presidency.ro
La întâlnire a fost prezent, de asemenea, domnul Dean Thompson, Chargé d`Affaires la Ambasada Statelor Unite ale Americii din România.
În cadrul întrevederii, s-a subliniat rolul luptei împotriva antisemitismului și xenofobiei,  printr-o serie de măsuri legislative și prin supravegherea permanentă a situațiilor în care se încearcă reabilitarea persoanelor care au susținut regimul legionar și atrocitățile comise împotriva populației evreiești.
Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a declarat că România este „angajată ferm şi fără echivoc pe calea asumării trecutului, comemorării victimelor Holocaustului, luptei împotriva antisemitismului şi xenofobiei”, demersurile autorităților române în acest sens fiind recunoscute în plan internațional.
Efoturile României în direcția combaterii atitudinilor extremiste au fost apreciate de reprezentanții Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington. Totodată, aceștia au accentuat importanța îmbunătățirii legislației românești în domeniul combaterii antisemitismului, rasismului, xenofobiei, a monitorizării instituțiilor sau organizațiilor care promovează și întrețin reabilitarea celor care au încurajat sau au participat la represiunea împotriva populației evreiești și nu în ultimul rând au evidențiat necesitatea creării unui Muzeul al Evreilor în București.
Șeful statului a amintit de însemnătatea preluării președinției International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA) de către România, în 2016, exprimându-și convingerea că „pregătirea acestui mandat este esențială și reprezintă o misiune foarte importantă pentru toți factorii decidenți implicați, fiind necesar un plan concret, asumat din timp, oportunitatea de a găzdui reuniunea reprezentând un bun prilej de a sublinia reușitele României în acest domeniu.”