vineri, 19 martie 2010

Ioan Ispas: Amintirile lui Miriam Korber din Transnistria (recenzie)

Prin librăriile americane. Amintirile lui Miriam Korber din Transnistria (3)
 
Autor: Ioan Ispas, Curentul Inernational,

Miriam Korber s-a născut în anul 1923 în Câmpulung Moldovenesc. Pe perioada deportării în Transnistria, ea a ţinut un jurnal, în limba română, care a fost inclus, în lucrarea SALVAGED PAGES. Young Writer’s Diaries of the Holocaust – amintiri colectate şi editate de Alexandra Zapruder, editura Yale University Press, 2002.
      Jurnalul lui Miriam K. începe cu descrierea atmosferei din preziua deportării, când au început să circule zvonurile despre o plecare iminentă şi părinţii ei işi vând o grămadă de lucruri ca să facă rost de bani.
Duminică, 12 oct. 1941, dimineaţa la ora şase au trebuit să-şi părăsesască locuinţa şi să se îmbarce în căruţe, care la ora unsprezece au început să se deplaseze către gară. Pe drumul spre gară se intindea un lung şir de căruţe pline cu geamantane, pachete, copii şi bătrâni. În gară îi aştepta un tren cu vagoane care deobicei erau folosite pentru transportul cailor, dar fusesera curăţite de fân. Într-un vagon au fost imbarcaţi treizeci şi opt de persoane, din care patru de peste optzeci de ani şi un copil paralizat. In gară a fost distribuită pâine şi au aflat că vor merge până la Atachi, în Basarabia. Trenul a plecat la ora opt seara.
Luni au mâncat în tren old meat, au băut apă stătută, dar tinerii incă mai puteau să râdă şi să discute.
Marţi dimineaţa au sosit la Atachi. Au coborât din tren şi “mergeţi mai departe, evrei pribegi “, cu caruţa au ajuns în oraşul suprapopulat cu deportaţi. Au fost cazaţi într-o cameră în care în total erau treizeci de persoane. În cursul primei nopţi petrecute în Atachi am văzut ce inseamnă adevarata mizerie umană, noteaza Miriam Korber în jurnalul ei (pag.250). La cinci dimineaţa părăsesc această cameră şi după amiază se mută într-o altă casă, la doamna Hausvater. Ziua şi-au petrecut-o preparând mancare. Pentru o galeată de apă potabilă au plătit douazeci de lei, iar pentru o găină un inel cu o piatra preţioasă. Au avut noroc că vremea era bună. Au trecut cu bine prin o inspectie şi duminică, cu o căruţă s-au deplasat la punctul de trecere peste Nistru, pe care îl trec cu o ambarcaţiune şi ajung în Moghilev. Sunt nevoiţi să-şi care singuri bagajele până la o casă, unde au fost repartizate treizeci de persoane. Pe bunici i-au plasat la un azil de bătrâni din oraş. Viaţa era grea în Moghilev, aşa că se hotăresc să plece. Un prieten, Bondi, aranjează cu nişte soldaţi germani, contra bani, să-i transporte cu camionul până la Djurin, unde ajung sâmbătă, 8 nov.1941. Găsesc o cameră cu chirie, 50 de ruble pe lună, la o evreică, Kufşinier, care avea doi copii mici iar soţul militar în Armata Roşie. În decembrie apare o problemă suplimentară gerul şi vântul din stepa ucrainiană. În cameră era frig şi era un calvar să te scoli din patul cald în camera rece. Lemnele de foc erau scumpe, pentru 1400 de pounds au plătit 500 de ruble, adică aproximativ 2000 de lei.

În ianuarie bunicii ei rămaşi în azilul din Moghilev au murit, unul dupa altul la un interval de trei săptămâni, aveau peste optzeci de ani şi numai una din fetele lor au fost cu ei până în ultimul moment, mătuşa ei Roza.
Cu prilejul unei inspecţii, din aprilie 1942, a doctorului Leopold Tanner, pe care îl cunoşteau din Câmpulung şi fusese numit recent doctor al districtului Şargorod află noutăţi despre cunoştinţele din oraş. În mai 1942, tatăl lui Miriam K. se îmbolnăveşte de tifos, dar scapă cu viaţă. Din ţară nu au primit nici o veste până in iunie 1942, cand s-au întâlnit cu dr.Talik, din Botoşani, care era concentrat în Transnistria , la spitalul militar din Tulcin, aflat la 20 de mile de Djurin. “Evreu fiind, el  era tratat relativ bine“, notează  Miriam K. la pag.265, continuând cu ştirile aflate: ”Lucrurile merg relativ bine în România. Pentru evrei este greu; ei sunt supuşi la restricţii umilitoare, dar cel puţin sunt la casa lor. Ceilalţi bunici ai mei sunt bine. …În Bucureşti se fac eforturi mari pentru rezolvarea problemei repatrierii evreilor din Transnistria”  În sfârşit în iulie 1942 primesc primele scrisori din ţară, trei într-o zi: una de la bunicii din Botoşani, una de la un văr din Bucureşti şi una de la matuşa Roza din Moghilev. Au fost foarte bucuroşi pentru că asta insemna că nu au fost uitaţi de rude. A doua zi au primit si primii bani din tara, optzeci si trei de marci, efectiv saptezeci si opt, pentru ca  cinci au fost luate de comunitate.
In 10 octombrie 1943, sunt chemaţi capii de familie, bărbaţi sau femei, să semneze pe o listă, în faţa sefului jandarmeriei din localitate, că nu vor părăsi localitatea, iar dacă o vor face sunt pasibili cu pedeapsa capitală. Dr.Rosentrauch, şeful coloniei, i-a convins pe capii de familie să se adune pentru semnarea listei, dându-şi cuvântul de onoare că nu se va intampla nimic. Însă după ce s-au adunat, jandarmii i-au împins pe femei şi copii la o parte, iar pe bărbaţi i-au luat şi i-au trimis într-un lagăr de muncă, lângă Odesa. În această capcană a căzut şi tatăl lui Miriam, deşi nimeni nu venise după el, ei locuind destul de departe de centru. Mama sa, însă, bazându-se pe asigurările date de şeful comunităţii, l-a trimis în centru, fiind silit şi el să plece cu grupul respectiv. Multi au scăpat prin viclenie, alţii cu bani , protecţie sau curaj.
Peste doua zile a văzut un grup format din capi de familie arestaţi pentru că la o inspecţie a doctorului n-a fost  gasită locuinţa curată; şi ei erau duşi intr-un lagar de muncă in Oceacov.
*
Am redat evenimentele mai importante din jurnalul lui Miriam Korber. El este mult mai detaliat şi marcat de subiectul frigului la care se revine mereu: gheaţa de pe pereţi, timpul petrecut în pat în încercarea de a se încălzi (se scula târziu şi se culca devreme), problema aprovizionării cu lemne de foc şi cu alimente, problema menţinerii sănătaţii. O nedreptate suplimentară resimţită a fost exploatarea de către localnicii ucrainieni care cereau preţuri mari pentru alimente şi medicamente. De asemenea chiar dacă aveau alimente azi era incertitudine că mâine nu vor mai putea procura. Jurnalul lui Miriam K. reflectă de asemenea nervozitatea permanentă a tatălui şi degradarea ritualurilor de înmormântare. Deşi nu dă nici o explicaţie faptului că doi dintre bunici au rămas la Botoşani sau un văr la Bucureşti, la pag.260 noteaza în jurnal: “Tot timpul se discuta ca vom fi iertaţi (pentru ce ofensă noi nu ştim; pentru simplu motiv că suntem evrei), toate se termină insă în fum şi regrete. Eu nu mă gândeam la România, sau mai târziu la Câmpulung, ca la patria mea. Aceasta pentru că noi am fost întotdeauna opresaţi şi împinşi la o parte de români. Dar astăzi, când noi suntem atât de departe, când sute de kilometri ne despart de micul nostru Campulung eu simt cât îmi lipseşte şi cât de apropiată eram de patria mea. Heimat, cât de mult spune acest cuvânt? Munţii noştrii (cei ai Bucovinei, n.r.), dragii noştri munţi, unde sunteţi acum? De ce îmi apăreţi mereu în vis? Brazii, pădurile întunecate, case curate, oameni draguţi, îmi e dor de voi! “
Jurnalul lui Miriam Korber se termină în octombrie 1943, în ziua în care tatăl său a fost trimis în lagărul de muncă de langă Odessa. După un an şi jumătate şi-a reîntâlnit tatăl în Botoşani. Mama şi sora ei de asemenea au supravieţuit deportării. Au supravieţuit războiului şi bunicii din partea mamei. Dintre rudele mai indepărtate, fratele viitorului ei soţ şi un văr au fost ucişi de sovietici în perioada ocupării Bucovinei de Nord, 1940 –1941, ca fiind zionişti. O mătuşă, unchiul şi cei trei copii ai lor din Transilvania de Nord au fost deportaţi de unguri si germani la Auschwitz , unde au fost ucişi. O altă mătuşă, fiica ei şi o nepoată au murit într-o carieră de piatră aflată pe malul Bugului, în zona aflată sub administraţia românească.
După război Miriam Korber şi-a realizat visul din adolescenţă devenind doctor. A ezitat mult timp să-şi publice jurnalul nedorind să-şi mai amintească prin ce a trecut în timpul deportării. În 1990 se hotăreşte să-l publice în română şi germană, păstrând în continuare originalul în familie.
  Newark, USA, septembrie 2009 (trimis spre publicare martie 2010)

Niciun comentariu: