vineri, 7 noiembrie 2014

Bedros Horasangian. Armenia DOSAR 1915

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Bedros Horasangian
DOSAR 1915

Genocidul din 1915 nu s-a consumat doar în acele zile, saptămâni, luni ci și chiar în anii imediat următori ce s-au derulat cu repeziciune. Genocidul din 1915 a avut și are consecințe enorme pentru poporul armean pe durata scurtă și medie a istoriei. Genocidul din 1915,declanșat la 24 aprilie, este o rană deschisă și încă nevindecată pentru memoria întregii umanități. Cu cît te apleci mai mult asupra detaliilor celor întîmplate în 1915 și anii imediat următori, cu atît mai mult se deschide în fața ochilor noștri dimensiunea acelei mari catastrofe umanitare și consecințelor generate dintr-un cumul de situații, ce s-au tot succedat, dincolo de gravitatea crimelor propriuzise. Asumate sau nu, recunoscute sau negate de-a dreptul. Toate încercările de a găsi explicații și justificări pentru acele evenimente sunt anulate de forța documentelor de arhivă, care ies la iveală sau de mărturiile de tot felul, care se adună an de an. Toate acestea se aglutinează într-un corpus de dovedi de netăgăduit și oferă, pe lîngă detaliile istorice, politice și militare, un contur și mai dramatic al evenimentelor. Vom încerca să prezentăm noi fapte și întîmplări, momente teribile legate de acei ani, care, din nefericire, atunci cînd nu sunt ignorate sau negate, sunt puțin cunoscute. Cartea celor doi jurnaliști francezi, Laure Marchand și Guillame Perrier – „La Turquie et le Fantome Armenien. Sur les traces du genocide”, Solin/Actes Sud, 2013 – pe care am vrea s-o vedem cît mai repede tradusă și în românește, ne-a oferit noi piste de abordare pentru a completa ceea ce numim DOSAR 1915. De mare interes. Una este legată de armenii convertiți la islam – „Les Convertis, Armeniens de l’ombre”, se numește un întreg capitol din cartea lui Marchand și Perrier, – al căror număr e greu de estimat astăzi. De orfanii rămași după hecatomba din 1915. Cifrele sunt mult mai mari decît ne putem închipui. Fete și băieți, copile răpite, altele adoptate de familii turcești sau kurde și turcizați în timp, ca adevărul să iasă la iveală după decenii. Cum a fost cazul, cel mai cunoscut și deja mult mediatizat, al avocatei ziaristului asasinat, Hrand Dink, Fethiye Cetin. Multe alte situații cînd copii armeni, rămași orfani, zeci, sute de mii, au fost preluați de diferite organizații caritabile, americane sau europene, în primul rînd cei de la Near East Relief Society, din care a făcut parte și fostul ambasador al SUA la Constantinopol, Henry Morghentau și salvați printr-un efort conjugat. Despre copiii preluați de diferite orfelinate turcești, supuși unui intens proces de turcizare forțată avem acum informații concrete și coerente. Documentate. Le vom prezenta chiar în cuprinsul acestor considerații. Rămân însă ascunse multe alte întîmplări pentru marele public, chiar dacă specialiștii le urmăresc și țin cont de ele.
O carte-album ne-a prilejuit acest ocol prin propria noastră memorie. După ce am studiat ani în șir partea istorico-politico-militară a evenimentelor, iată că multe alte aspecte legate de genocid, chiar dacă abordate de experții acestui subiect - și aici menționez doar numele prestigioase ale lui Dr Vahakn Dadrian, Dr Raymond Kevorkian și Dr Taner Akcam – ele stau, încă, sub semnul unei puține cunoașteri. Dacă nu a uitării. Cu atît mai mult sunt binevenite mărturiile de istorie orală sau cercetările monografice punctuale ce atacă subiecte concrete. De această dată avem la îndemînă o colecție de fotografii comentată, document istoric de primă mînă, pus sub genericul „Orphans of The Genocide” (Signalman Publishing, 2012, edited by Nancy Eskidjian) semnată de Bared Maronian și Maggie Mangasarian-Goshin. Intr-o concisă introducere, unul dintre autori, Bared Maronian, ne introduce în odiseea acestei proiect ce a devenit film documentar, cît și carte, dedicată orfanilor genocidului. Plecînd de la un articol al unui faimos jurnalist britanic, Robert Fisk, specializat în chestiunile spinoase ale Orientului Mijlociu – de care am mai pomenit și noi cu atîtea prilejuri – apărut în martie 2010 în cotidianul englez The Independent. În care se amintea de o descoperire a cercetătorului Missak Kelechian, care a găsit în cartea lui Stanley Kerr, „Lions of Marash”, publicată în 1973, plecînd de la o fotografie a lui Djemal Pasha, comandantul Armatei a 4 Otomane din Siria și a lui Halide Edib, o faimoasă feministă turcă în anii de după primul război mondial, un loc unde aceste proces de turcizare a avut loc. Este vorba de Colegiul Francez din Antoura, Liban, astăzi, din Împeriul Otoman de ieri. Alăturăm și o fotografie cu Robert Fisk și Missak Kelechian făcută după decenii în fața intrării orfelinatului. Al doilea incipit al acestei colecții de rare fotografii document a venit din partea unui armean de 89 de ani, Edy Aprahamian, precizează Bared Maronian, care se întreba retoric :”...existența a sute de mii de orfani ai Genocidului Armean, este bine documentată de organizațiile umanitare amerciane și europene și totuși turcii neagă că genocidul a avut loc. De ce, noi armenii, nu punem pe masă acest subiect al orfanilor și să-i întrebăm pe ei (pe turci) ce s-a întîmplat cu părinții acestor orfani ? ce s-a întîmpalt cu ei ? De ce sunt acești copii orfani ?” Articolul lui Robert Fisk și această mărturie au lansat proiectul numit de Bared Maronian, „Orfanii Genocidului”. Autorul sistematizează cazurile particulare ale orfanilor - în opt categorii, de la cei rămași drumuri, ai nimănui, care în mare parte au pierit, pînă la cei adoptați de turci, kurzi sau arabi. Orfani preluați de orfelinate coordonate de organizații armenești sau americane/europene, sau în situații mai grave de orfelinate ostile, create în scopul de a turciza orfanii armeni, convertindu-i la islam și dîndu-le o identitate turcă. Cea mai dramatică însă categorie a fost acea a orfelinatelor care au avut ca scop execuția lor în masă sau unde copiii lipsiți de protecție au murit de foame și boli. O parte au supraviețuit prin asimilare forțară – temsil, în turca otomană, precizează Maronian, amintind în teribilul său testimoniu de memoriile lui Lincoln Loyal Wirt care releva faptul că 200 000 de orfani ai genocidului au fost preluați de 212 orfelinate, răspîndite între Cosntantinopol și Alep, azi în Siria, orfelinate care au operat sub auspiciile lui American Near East Relief Foundation. În puține cuvinte și multe fotografii avem dimensiunile întregii drame.
Nenumărate fotografii ce prezintă orfani armeni în diferite ipostaze sunt adevărate și dramatice secvențe de viață și moarte. Mame și copii disperați, copii salvați de organizațiile umanitare, școli și cămine pentru acești năpăstuiți ai soartei. Dar și dăruirea multor voluntari, armeni, americani sau europeni, care s-au dedicat binelui. Fotografiile sunt mai sugestive decît cuvintele. Fiecare clișeu spune ceva. Zguduitor. Oricît am vrea să judecăm și comentăm la rece. faptele, bune sau rele, rămân. Și ies la iveală cînd nu ne așteptăm. Am fost impresionat de o rochiță, făcută din zdrențe, ce a aparținut unui orfan care a supraviețuit mascrelor din 1909 de la Adana și care a ajuns la orfelinatul Hadjin. In 1914 una dintre surorile menonite care activau în Imperiul Otoman, Dorinda Bowman, a dus cu ea în SUA după ce a fost obligată să plece. Păcat că nu pot reproduce decît cîteva fotografii din acest album-document, roman secvențial, extrem de emoționant.
Am desprins însă din aceste documente daor o secvență în care este implicat corespondenului lui The Independent în Orientul Mijlociu. De cîteva decenii rezident la Beirut, a informat în timp real situația din zonă . de aceea povestea ce pleacă de la un articol alui lui Robert Fisk mi s-a părut exemplară. In 9 martie 2010 jurnalistul britanic – să menționăm că autoritățile și oficialitățile Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu s-au prea omorît cu firea pentru soarta armenilor, nici în WW1, nici ulterior, cum se spunea cînva, interersul ține fesul, spunem asta ca să punctăm gestul lui Robert Fisk cu titlu privat care este de apreciat cu atît mai mult – publică un articol cu titlul „Living proof of the Armenian Genocide. The U.S. wants to deny that Turkey’s slaughter of 1,5 million Armenians in 1915 was Genocide. But the evidence is there, in a hilltope orphanage near Beirut.” Intregul text se poate găsi pe
El pleacă pe urmele descoperite de Missak Kelechian, care se bazează pe mărturia lui Stanley Kerr, dintr-un volum memorialistic numit “The Lions of Marash”, apărut în 19 173.Cine a fost însă Stanley Kerr ? Wikipedia ne spune pe scurt, și extragem doar ce ne interesează. Este vorba de un biochimist și humanitarian & educator (în românește au altă rezonanță) american, care în 1919 pleacă voluntar să servească în Near East Relief. Își începe activitatea la Allep. Unde, acum știm, un aport considerabil l-a avut pastorul evanghelic Hovhannes Eskijian, care la rîndul lui a salvat mii de vieți, prezent și el în acest album cu fotografii de care ne ocupăm. La Allep, activează și Stanley Kerr, during an Armenian refugee crisis, when many of the Armenian Genocide had escaped. A lucrat ca sanitar – ca și germanul Armin Wegner, alt martor ocular al acelor evenimente, cel care a lăsat un set de cîteva zeci de fotografii la fel de incriminatorii - și a încercat să recupereze cît mai muți copii armeni din familiile turcești și kurde unde, parte din ei au fost lauți cu forța. Tot ce a făcut el se regăsește în memoriile lui „Leii din Marash”, - aici, la Marash, stă pitită o altă poveste, unde s-au produs masacre, după retragerea forțelor franceze și revenirea autorităților kemaliste, o zonă disputată apoi între Turcia și Siria, dincolo de mandatul francez la care autoritățiel de la paris au renunțat, spre nenorocirea armenilor - carte pe care o vom consulta și noi cît de curînd. În 1921 Stanley Kerr și soția au prelaut conducerea orefelnatului pentru copii armeni de la Nahr, care va fi abandonat în 1923. Missak Kellechian la rîndul lui găsit locul unde a funcționat St. Joseph Antoura College, unde în timpul primului război mondial Djemal Pasha și Halide Edip s-au ocupat de turcizarea a 1000 de copii armeni și 200 de kurzi. Iată cum adevărul mereu iese la iveală.
In 22 septembrie 2010, prin generozitatea faimoasei Orchestrei Simfonice Kohar, la cimitirul fostului orfelinat de la Antoura, Liban a fost inaugurat un hachkar și o statuie de bronz în memoria orfanilor armeni.

Imi permit pe această cale să-i felicit pe cei doi autori pentru efortul depus și bogația de informații ce sunt cuprinse în acest volum. Intr-u fel, un alt-fel de omagiu adus memoriei orfanilor, cît și supraviețuitorilor Genocidului Armean de acum o sută de ani.