luni, 20 februarie 2017

Nous nous attaquons à la cupidité des spéculateurs financiers et aux accords commerciaux qui sont tout sauf démocratiques.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

WeMove.EU est un mouvement ouvert à toutes celles et ceux militant pour une meilleure Union européenne, attachée à la justice sociale et économique, à la gestion durable de l’environnement, et à l’implication des citoyens dans les processus démocratiques. Pour se désinscrire cliquez ici



WeMove n’a pas chômé ces derniers mois. Ensemble, nous nous attaquons à la cupidité des spéculateurs financiers et aux accords commerciaux qui sont tout sauf démocratiques.
Voici deux récits qui vous racontent comment nous défendons ce en quoi nous croyons. Nous espérons que vous aimerez les lire.

CETA: la prochaine étape


Les députés européens se sont rendus à Strasbourg cette semaine pour l’un des votes les plus importants de cette session parlementaire : la ratification de l’accord commercial antidémocratique signé avec le Canada et connu sous le nom de CETA. Mais une surprise les attendait à l’arrivée : nous !
Nous étions présents aux côtés de centaines d’autres Européens avec un seul message : votez NON au CETA ! Nous leur avons transmis les centaines d’appels des membres de WeMove, qui demandaient aux députés européens de défendre nos intérêts devant ceux des multinationales.
Mais la plupart des députés avaient décidé de soutenir les grandes entreprises plutôt que leurs électeurs, et le Parlement a approuvé le texte. Cela signifie que nos efforts pour stopper le CETA ont échoué… pour l’instant. Mais n’ayez pas peur, nous avons encore beaucoup d’occasions d’arrêter cet accord nuisible.
Le CETA doit être validé par chaque pays européen et de nombreux parlements régionaux. Cela signifie que si un seul d’entre eux dit non, le CETA sera mort et enterré. Alors regroupons nos forces et préparons la suite de notre campagne pour arrêter le CETA.
Nous avons parcouru beaucoup de chemin depuis que nous nous sommes rendu compte des menaces que représente le CETA. Ce que prouve la campagne jusqu’ici, c’est que lorsque nous nous rassemblons, lorsque nous travaillons ensemble à travers les frontières avec nos amis et nos partenaires, nous sommes bien plus puissants que quand nous sommes seuls. Nous sommes plus fortset plus prêts que jamais. C’est ainsi que la lutte continue !
Aidez-nous à poursuivre notre travail pour arrêter le CETA en donnant quelques euros !

Spéculation alimentaire : si proche et pourtant si loin


Les spéculateurs sont hors de contrôle : ils déclenchent des variations de prix énormes sur les denrées alimentaires de base, ce qui creuse encore la pauvreté et la faim.
Nous avons eu une occasion de mettre fin à cette spéculation débridée lorsque les députés européens se sont prononcés sur un texte visant à limiter certains des pires excès des établissements financiers, des fonds financiers, et des banques d’investissements.
En quelques semaines seulement, nous sommes plus de 75 000 à nous être rassemblés pour demander aux députés européens des restrictions fortes contre la spéculation sur les denrées alimentaires. Nous sommes également des milliers à avoir envoyé des tweets, des e-mails et des messages Facebook pour convaincre quelques députés de changer leur vote.
Notre campagne, aux côtés de nos amis d’Oxfam, Finance Watch et Global Justice Now, a PRESQUE gagné cette victoire. Nous devions convaincre 84 députés pour remporter le vote. Ensemble, nous avons réussi à en convaincre 47, mais il nous manquait encore 37 votes. Même si cela n’a pas suffi à faire aboutir le vote, cela montre que notre communauté a un vrai pouvoir, et que nous pouvons influencer les grands décideurs.
Même si nous n’avons pas obtenu les voix nécessaires, le combat continue. Ces nouvelles réglementations doivent être mises en œuvre dans chaque pays de l’UE. Nous allons parler à nos amis et nos partenaires pour voir comment nous pouvons continuer à faire monter la pression.
Aidez-nous à nous battre contre la spéculation financière en donnant quelques euros !
On a parfois l’impression que tout va mal en ce moment, mais nous espérons que ces nouvelles de notre communauté vous redonneront une lueur d’optimisme. La planète est pleine de gens qui se battent pour un monde meilleur. Nous ne réussissons pas toujours, mais seuls ou ensemble, nous avons le pouvoir d’influencer les grands décideurs. Alors gardons l’espoir et continuons à nous battre pour la bonne cause !
Merci pour tout ce que vous faites !
Mika (Bordeaux), Martin (Londre/Berlin), Jörg (Lübeck), Olga (Bologne), David (Bruxelles) et toute l'équipe WeMove.EU

WeMove.EU est un mouvement ouvert à toutes celles et ceux militant pour une meilleure Union européenne, attachée à la justice sociale et économique, à la gestion durable de l’environnement, et à l’implication des citoyens dans les processus démocratiques. Pour se désinscrire cliquez ici

sâmbătă, 18 februarie 2017

Statuia reputatului filosof György Lukács este mutată pe motivul că a fost marxist și evreu

Din titlul acestei știri se vede ce orientarea ideologică are ziarul România liberă acum. Din ceea ce uită să scrie autorul (redacția) se poate deduce același lucru, plus ignoranța sau neglijența autorului. Să afirmi că «Lukács a avut o influență covârșitoare în formarea doctrinară a Noii Drepte atât în Europa, cât și în Statele Unite»  este o prostie pur și simplu. E vorba, evident de Noua Stângă.
Se ascunde sau uită că Lukacs, fiu de bancher evreu, revoltat probabil, ca alții, împotriva Tatălui, a fost comisar al culturii în guvernul revoluționar de la Budapesta  din 1918, al comunistului evreu Bela KUN, alias, desigur, Kohn.
Că ulterior, același Lukacs, devenit mai puțin dogmatic decât fusese până în 1956, și-a orientat ideologia spre ceea ce se numea pe atunci «revizionism», nu-l scutește de caracterizarea de comunist dogmatic la începutul carierei de filosof.
Am avut ocazia să discut câteva ore, în scopul realizării unui interviu (pentru revista Amfiteatru, cerut de Ioan Alexandru, poetul pe atunci redactor al revistei), pe care până la urmă Lukacs mi l-a refuzat, înlocuit cu o discuție liberă despre utopie și despre România. Atunci am aflat, de la el, că fusese arestat în noiembrie 1956, iarăși ca ministru al culturii unui guvern revoluționar și încă tot comunist, chiar dacă antisovietic, și păstrat în România, cu domiciliu forțat la Hotelul Cota 1400. Când am vorbit cu el era supravegheat de poliția lui Kadar, dar publica în Germania. Locuința sa era pe Belgrad rakpart, un apartament de secolul al XIX-lea, pe perete cu o imensă bib liotecă și cu portretul lui Lenin. Admiratorii criminalului Lenin să se abțină să observe că asta dovedește că era un comunist autentic și anti-stalinist.
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Decizie NAZISTĂ la Budapesta: Statuia reputatului filosof György Lukács este mutată pe motivul că a fost marxist și evreu

Un articol de: |
Să muți statuia unui filosof? Așa ceva se putea întâmpla în Germania nazistă din 1930, nu în Ungaria lui 2017! - declamă Hungarianfreepress.com.
Decizia de mutare a statuii lui György Lukács undeva la periferie, a fost luată de consiliul local al Budapestei în urmă cu câteva săptămâni. Actualmente ea se află în Parcul Szent István, care a găzduit cândva a fost un ghetou internațional unde mulți evrei au supraviețuit în "case protejate".
Artizanul schimbării a fost tânărul naționalist Marcell Tokody, un neo-nazist din Mișcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobbik Magyarországért Mozgalom). Propunerea sa a fost votată cu 19 voturi pentru, 3 - împotrivă și o abținere, beneficiind de suportul masiv al politicienilor din FIDESZ (Alianța Civică ungară). Reprezentatul Jobbik și-a argumentat cererea aducând în discuție trecutul comunist al lui György Lukács, inventând chiar acuza că a ordonat execuția unor soldați unguri în 1919!
În ceea ce privește satuia lui György Lukács, ea a fost comandată de însăși Academia Ungară de Științe, realizată în bronz de celebrul sculptor Imre Varga și inaugurată în 1985 cu toate onorurile pe care filosoful le merită.
Potyrivit Hungarianfreepress.com, campania anti-György Lukács a naționalistului Marcell Tokody este mai degrabă legată de rădăcinile evreiești ale filosofului decât de doctrina sa marxistă.
György Lukács (1885-1971) a fost unul din cei mai influenți filosofi ai sec. XX. Cartea sa Istoria și conștiința de clasă încă este o lectură obligatorie a tuturor celor ce studiază filosofia.
Însuși Thomas Mann a fost inspirat de Lukács și l-a portretizat în personajul Naphta din celebrul roman Muntele vrăjit. Lukács a avut o influență covârșitoare în formarea doctrinară a Noii Drepte atât în Europa, cât și în Statele Unite, iar scrierile sale sunt studiate în universitățile din întreaga lume.
Întinarea memoriei marelui filosof este o greșeală a autorităților ungare și un semnal îngrijorător pentru Europa.

vineri, 17 februarie 2017

Claude Tencer. « Droit au retour » des Palestiniens : le gros mensonge

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

     •    Fév 16, 2017
   « Droit au retour » des Palestiniens : le gros mensonge
Droit au retour des réfugiés palestiniens : qui est responsable du « transfert »?
Le « droit au retour » est au centre de toutes les controverses dans les négociations israélo-palestinienne. S’accrocher à cette pomme de discorde permet de bloquer les négociations entre Israéliens et palestiniens.
Pour les leaders palestiniens, le « droit au retour » des réfugiés palestiniens n’est pas négociable, ils estiment qu’Israël est responsable de l’exode de la population arabe durant la guerre de 1947-1948, ainsi que celle de 1967 et doit, par conséquent, assumer la situation des réfugiés vivant dans des camps, dans un environnement précaire. Les Israéliens n’acceptent pas cette revendication. Ils estiment qu’il y a eu dans plusieurs endroits déplacement de population comme dans toutes guerres, consécutivement à la peur de l’ennemi. Israël affirme qu’il n’y avait aucune action politique officielle, préméditée ou systématique de transfert de la part des dirigeants israéliens comme insistent à le prétendre les Palestiniens.
Toutefois, les Arabes affirment que les Juifs sont arrivés en Palestine comme colonisateurs pour s’emparer des terres arabes. Aujourd’hui encore, on qualifie les localité en Judée et Samarie de « colonies » alors que les Arabes font l’impasse sur leur histoire qui commence au VIIème siècle quand la nouvelle foi musulmane franchit les limites de la péninsule Arabique pour conduire, a partir de 634, son expansion coloniale par la force et imposer son Empire au Proche et Moyen-Orient et autour de la Méditerrané.
A la fin du règne du second calife, Umar ibn al-Khattab, (634-644), toute l’Arabie, une partie de l’Empire sassanide et les provinces syrienne et égyptienne de l’Empire byzantin avait été conquises.[1] On peut noter, cependant, que depuis la création de l’ONU, aucune condamnation n’a été prononcée contre la colonisation, au niveau historique, le plan mondial. L’ONU a encouragé les puissances coloniales à opter pour une souveraineté et une indépendance des peuples. Logique, aucune puissance membre de l’ONU n’accepterait de s’auto-condamner.
Il y a donc dissymétrie entre la vision Palestinienne et Israélienne, concernant l’exode des Palestiniens en 1947-1948 et le mythe de sa responsabilité. Depuis les années 1980, où la majorité des archives traitant de l’époque de la création de l’État d’Israël est disponible, des historiens s’arment de la moindre information pour interpréter les événements, culpabiliser l’État d’Israël et le rendre responsable de l’exode arabe. Pour certains historiens, 1948 porte le stigmate du péché originel, pour d’autres, ce fut une période marquée par une sauvagerie inéluctable, mais aussi par l’innocence, le courage et la gloire.  Des mythes sont avancés pour en contredire d’autres, tandis que d’autres sont inventés pour contredire toute initiative de paix entre les acteurs, afin d’amplifier le conflit. Toutefois, les personnes qui n’ont pas quitté leur foyer de l’espace de l’Etat israélien d’après mai 1948 vivent toujours en Israël et elles étaient libre de choisir la nationalité israélienne. Leur nombre est estimé à 1 600 000 âmes.
Dans Le Nouvel Observateur, Benny Morris explique : « comme beaucoup d’historiens de ma génération, je voulais savoir pourquoi et comment les Palestiniens étaient devenus des réfugiés, qui était responsable de cette tragédie. L’explication juive traditionnelle voulait que les Palestiniens n’aient fui sans aucune raison ou à la demande de leurs chefs. Qu’en tout cas, ils n’aient jamais été chassés. L’explication arabe traditionnelle affirmait que les Juifs avaient l’intention de s’emparer de tout le pays et de chasser tous les Arabes. La documentation ouverte dans les années 80 livre une vision plus complexe. Elle confirme qu’ici et là, quelques chefs locaux ont, en effet, donné des consignes demandant aux Palestiniens de partir, mais elle montre surtout que la plupart d’entre eux ont fui leurs villages ou leurs villes à la suite d’attaques juives ou  (surtout) par peur d’attaques juives. En fait beaucoup de gens sont partis avant même d’être expulsés » note Benny Morris.
Benny Morris estime que si la responsabilité du départ des Palestiniens ne peut être imputée aux Israéliens, car nul ne gère les conséquences d’une guerre, c’est bien la décision du Cabinet israélien du 16 juin 1948 interdisant aux Palestiniens de revenir qui est considérée comme une décision d’expulsion et qui a transformé des centaines de milliers de Palestiniens en réfugiés. Toutefois, cette évaluation reste une valeur d’appréciation des intentions. En effet, la notion de transfert de population n’était pas une invention de 1948 ni n’avait une connotation d’un transfert forcé. En 1895, Herzl notait dans son carnet : « Par nos achats de terres, nous procurons, d’emblée, un avantage matériel au pays qui nous accueille. Les territoires qui nous seront octroyés, nous devons en acquérir, petit à petit, la propriété. » (…) « L’acquisition des terres et le transfert des paysans pauvres hors de ces territoires doivent se faire sans violence et avec prudence » notait Herzl.
Benny Morris explique encore : « Le déplacement des 700 000 Arabes qui devinrent des « réfugiés » – je mets le mot entre guillemets, car deux tiers d’entre eux furent déplacés d’une partie de la Palestine à une autre, et non de leur pays (ce qui est la définition habituelle d’un réfugié) – ne fut pas un « crime racial » (David Landy, 24 janvier), mais le résultat d’un conflit national et d’une guerre, à connotations religieuses, d’un point de vue musulman, déclenchée par les Arabes eux-mêmes ».
« En 1948 ce sont ses voisins arabes et les Arabes de Palestine qui ont déclaré la guerre au yishuv (NDLR : foyer national juif). Mais, étant donnée la détermination des Arabes à empêcher la fondation d’un État juif, ainsi que l’imbrication des populations en Palestine, il n’y avait aucune chance pour le yishuv de donner naissance à un État juif sans des déplacements de populations. Sans cela, même doté d’une faible majorité juive, un nouvel État juif comportant en son sein une grosse minorité d’opposants eût été ingérable », explique Benny Morris.
La « Guerre d’Indépendance », comme l’appellent les Israéliens, n’a pas commencé en mai 1948 mais, fin novembre 1947 à la suite du vote aux Nations-Unies de la résolution 181. Le 14 mai 1948, le jour de la déclaration de l’Etat d’Israël, près de 2 000 Israéliens étaient morts durant les hostilités, parmi les 5 800 morts qu’a coûté cette guerre à Israël (soit près de 1% de la population juive de Palestine/Israël, qui comptait environ 650 000 âmes).


En juillet 1937, la commission royale Peel propose déjà le partage de la Palestine en deux Etats, juif et arabe. Lord Peel a suggéré un transfert (volontaire ou forcé) de la plus grande partie des populations arabes établies sur le territoire attribué au futur État juif vers le territoire attribué aux Arabes. Officiellement, il s’agissait d’une solution d’« échange de populations ».
L’historienne Anita Shapira note dans son ouvrage, L’Epée de la colombe, que dans les années 1940, « David Ben Gourion, s’opposait à un transfert de populations imposé par la force », un tel projet était à son sens « rien de plus que châteaux en Espagne ». Ben Gourion estimait en effet que le manque de volonté et compte tenu des divergences importantes qui subsistent entre juifs et arabes, un accord ne pourrait être imposé que par la force.
L’idée du transfert ou d’échange de population a été initiée entre la Turquie et la Grèce après la Première guerre mondiale. En 1975, On estime à 200 000 le nombre de Chypriotes déplacés lors de l’invasion Turque. Durant la guerre, les Russes évacuent les Allemands de la Volga, les Tchèques forcent la population allemande à quitter le Sudètes, etc. Toutes les guerres ont engendré un déplacement de populations et des réfugiés, la majorité a été prise en charge par des Etats « humanistes ». La Ligue arabe a refusé l’installation des réfugiés dans des pays arabes. Elle a besoin du problème des réfugiés installés dans des camps précaires afin de maintenir la cohésion arabe contre Israël…
Le débat juridique
Le professeur Yoram Dinstein[2] explique que l’idée du droit au retour n’est pas née des conventions internationales, mais, basée sur l’article 13-2 de la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme[3], adoptée par l’Assemblée générale de L’ONU le 10 décembre 1948. Aucun pays ne s’est opposé à cette déclaration, 5 pays se sont abstenus, parmi eux l’URSS et l’Arabie Saoudite. En 1968, au Congrès international de Montréal, les Etats ont déclaré une fois encore, leurs volontés de respecter la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme.
L’article 13-2 initie une vive polémique entre Israéliens et Palestiniens concernant la responsabilité d’Israël et l’application du droit au retour aux réfugiés palestiniens. Le débat s’est installé autour du commentaire du texte de l’article 13-2 : « Toute personne a le droit de quitter tout pays, y compris le sien, et de revenir dans son pays ». Le débat divise Israéliens et Palestiniens sur la notion du terme « son pays ». Selon la perception Palestinienne, explique Dinstein, le terme « son pays » s’exerce sur le pays de naissance de la personne, sans limite dans le temps ni de frontières territoriales, qui ont pu être élaborées depuis sa naissance et le temps présent.
Selon la conception israélienne, les Arabes qui ont quitté « leurs pays » l’ont fait avant le 15 mai 1948, date de la création de l’Etat d’Israël. Le droit qui pouvait leur être acquis selon l’article 13-2 ne peut être exercé car le pays de référence était à l’époque le mandat britannique. Ce pays n’existe plus, il est remplacé par l’Etat d’Israël, ne faisant pas référence dans l’application de cet article. Des divergences sont installées aussi concernant la partie du territoire de la Cisjordanie correspondant au mandat britannique avant le conflit, un territoire issu des lignes de cessez-le- feu et des accords de Rhodes après le 15 mai 1948 et annexé par le parlement jordanien en 1951. Le déplacement de personnes lors d’une guerre est souvent inévitable. Le système juridique après une guerre ne peut répondre toujours à des revendications personnelles dans le cadre d’une redistribution territoriale.
Dinstein explique que Le droit au retour selon la perception israélienne, faisant référence au retour vers le « pays de sa nationalité », droit adopté et exercé par tout pays moderne de nos jours. Les dits réfugiés n’ont guère la nationalité israélienne et ne peuvent donc prétendre a un quelconque droit au retour vers Israël, droit qu’exercent dans la pratique plus d’un million d’Arabes détenteurs de la nationalité israélienne et résidant en Israël.
La formulation de cet article 13-2 a été élaborée trois ans après la fin de la Deuxième guerre mondiale, faisant référence aux Allemands qui résidaient avant la guerre dans les Sudètes. Cet article a donné à la Tchécoslovaquie et à la Pologne l’appui international de ne pas permettre aux Allemands qui n’étaient pas citoyens de ces pays de revenir dans ces régions. A noter que lors de l’adoption de la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme, ni l’Allemagne, ni Israël n’étaient membres de l’ONU, le problème palestinien n’existait guère non plus.
Le 25 janvier 1946, a commencé le transfert des Allemands des Sudètes depuis la Tchécoslovaquie. Le premier train amenant des Allemands expulsés est arrivé à la gare de Furt im Wald, en Bavière.  Avant la Deuxième Guerre mondiale, 3 477 000 Allemands vivaient sur le territoire de la Tchécoslovaquie. Selon les données du ministère allemand pour les Affaires des expulsés, 2 921,000 Allemands des Sudètes qui ne pouvaient pas prouver leurs attitudes anti-hitlériennes ont été transférés, à la fin de la guerre. D’autres 170,000 antifascistes allemands sont partis sans y être obligés.
Ce qui est intéressant dans « l’affaire de Sudètes » est la décision de la Cour européenne des Droits de l’Homme de Strasbourg, qui déboute les Allemands des Sudètes de la plainte déposée contre Prague par une petite centaine d’entre eux désirant récupérer les biens confisqués à leur famille après l’entrée en vigueur des décrets du président Benes.
Le 13 décembre 2005, le juge strasbourgeois a déclaré cette plainte irrecevable, il décide donc qu’il n’y aurait pas de restitution ni de compensation pour les Allemands des Sudètes. D’abord parce que les possibilités de recours juridiques en République tchèque n’ont pas été épuisées, mais aussi parce qu’elle n’était pas en conformité avec la Convention européenne des droits de l’Homme. 60 ans après un déplacement massif et intentionnel d’une population, le droit au retour et la demande de compensation pour des biens détruits ou confisqués n’entrent pas automatiquement dans le cadre des procédures juridiques afférant à la Convention internationale des Droits de l’Homme, ni ne sont inéluctablement condamnables par les tribunaux.
Ruth Lapidoth, Professeur de droit international, affirme que ni les conventions internationales, ni les principales résolutions de l’ONU, ni les accords conclus entre les parties ne confèrent aux réfugiés palestiniens un droit au retour automatique en Israël. Une comparaison entre ces divers textes et l’examen des débats autour du droit au retour qui traitent de la liberté de mouvement, mène à la conclusion que le droit au retour est réservé exclusivement aux ressortissants d’un Etat. La clause la plus universelle est insérée dans la Convention internationale sur les droits civils et politiques de 1966, stipulant : « Personne ne peut être privé arbitrairement du droit de pénétrer dans son propre pays ». Ce droit des ressortissants, explique Ruth Lapidoth, n’est pas absolu, mais peut être limité sous réserve que les raisons du refus ou de la restriction ne soient pas arbitraires. La question se pose de savoir qui dispose d’un droit au retour et quelle sorte de relation doit exister entre l’Etat et la personne qui souhaite revenir.
Selon Stig Jagerskiold, dans la Convention internationale de 1966, le droit au retour ou le droit de pénétrer dans son pays s’applique aux personnes revendiquant ce droit à titre individuel. Il ne s’agit aucunement ici des prétentions d’un grand nombre de personnes ayant été déplacées par suite d’une guerre ou de transferts politiques de populations, la réinstallation des minorités allemandes d’Europe orientale pendant et après la Seconde Guerre mondiale, la fuite des Palestiniens de ce qui est devenu Israël, ou le mouvement des Juifs des pays arabes.
Le paragraphe 11 de la Résolution 194 adoptée par l’Assemblée générale, le 11 décembre 1948, est une résolution majeure traitant des réfugiés. Bien que la Ligue Arabe a initialement rejeté cette résolution de même que la résolution 181 (plan de partage novembre 1947), elle revient à la charge et s’attelle à ce texte le considérant comme une reconnaissance d’un droit au retour pour les Palestiniens. Tandis que le texte de cette résolution ne fait aucune mention ni allusion aux Palestiniens, car c’est une notion politique qui n’est révélée qu’en 1974.
Ce paragraphe annonce : « [L’Assemblée générale] décide que les réfugiés désireux de retourner dans leurs foyers et vivre en paix avec leurs voisins devraient être autorisés à le faire aussitôt que possible, des indemnités à titre de compensation devront être payées pour le bien de ceux qui choisiront de ne pas revenir, et pour tout bien perdu ou endommagé causé en vertu des principes du droit international ou de l’équité, cette perte ou ce dommage devra être réparé par les ‎gouvernements ou les autorités responsables ». Rien, dans cette déclaration ne fait allusion à un « droit au retour » ni ne mentionne le nom d’Israël comme responsable du problème des réfugiés, ni n’indique la citoyenneté des réfugiés.
L’analyse de ce texte laisse comprendre que ce paragraphe ne reconnaît aucun « droit », il ne fait qu’exprimer une recommandation. Il propose que les réfugiés soient autorisés à revenir dans leurs foyers. Cette autorisation est soumise à deux conditions : que les réfugiés souhaiteraient revenir à leurs foyers et qu’ils vivent en paix avec leurs voisins. Jusqu’à présent, ces deux conditions n’ont jamais pu être réunies en même temps.
Ruth Lapidoth rappelle qu’en vertu de la charte des Nations unies, l’Assemblée générale n’est pas autorisée à adopter des résolutions contraignantes à l’encontre de ses membres, sauf pour certaines questions budgétaires et pour son propre règlement interne. La référence aux principes du droit international ou de l’équité ne s’applique qu’aux indemnités et ne concerne pas l’autorisation du retour. Toutefois, ce texte ne précise guère de quels réfugiés il s’agit, ni les gouvernements ou les autorités responsables de leurs déplacements. Le Conseil ne propose pas de solution spécifique, ni ne limite la clause aux réfugiés arabes ou juifs, probablement parce que la question des indemnités aux réfugiés juifs des pays arabes mérite également un « règlement équitable ».
Le droit au retour pour les Palestiniens est au centre des multiples débats allant généralement toujours dans le même sens : les réfugiés palestiniens doivent retourner dans leurs foyers en Israël, le droit au retour est un « droit inaliénable et non discutable, ce que beaucoup appellent « La tactique du gros mensonge »‎.  Cette idée a été mise en avant dans de nombreuses lettres et opinions publiées par ‎les médias, et ce qui est remarquable, c’est qu’elle accorde aux Palestiniens un « droit » dont n’a bénéficié‎ aucun autre réfugié au cours de l’histoire. Chose que la plupart de ceux qui se sont ‎exprimés sur ce sujet ignorent ou alors, ils font passer leurs désirs pour une réalité indéniable. Mais que tant de gens bien intentionnés puissent colporter sans réfléchir, comme des perroquets, ce ragot selon lequel le « rapatriement » de réfugiés constitue un « droit inaliénable », est une preuve ‎supplémentaire de l’efficacité de la tactique bien connue qui consiste à dire de « gros mensonges« , et ‎selon laquelle l’on finira par croire n’importe quel histoire, aussi monstrueuse soit-elle, si on le répète ‎suffisamment de fois. ‎Or, s’il est un mensonge réfutable, c’est bien celui qui consiste à alléguer le « droit au retour » à des réfugiés.
Il faut savoir que l’Assemblée générale de l’ONU à crée par la résolution 302 du 8 décembre 1949, une agence d’aide spécialement pour les réfugiés palestiniens : l’UNRWA (United Nations Relief and Works Agency). Les réfugiés palestiniens deviennent alors les seuls réfugiés au monde à bénéficier d’une agence d’aide exclusive et ne pas dépendre du Haut Commissariat aux Réfugiés.
Les réfugiés juifs venus du monde arabe ont été entièrement ‎intégrés en Israël. ‎Ce n’est pas le cas des pays arabes dans lesquels les réfugiés sont installés. Seule la Jordanie leur a accordée la citoyenneté, mais, nul ne les aide à sortir des camps.‎ l’Autorité palestinienne n’a pas dépensé un seul centime sur les millions de dollars qu’elle a reçus de l’Europe et les USA pour améliorer les conditions de vie des réfugiés.
Israël comme Etat, ne peut et ne trouve aucune raison logique de reconnaître une quelconque responsabilité dans ce que les Palestiniens ont l’habitude d’appellent la Nakba. La stigmatisation d’Israël ne fait qu’accentuer la manipulation arabe qui consiste à délégitimer son existence par tous les moyens et avec une imagination en accroissement permanent.

Par Claude Tencer – Historien, chercheur sur l’histoire du conflit israélo-palestinien, docteur en Communication, Civilisations et médias.
—————————————————–
[1] Albert Hourani « Histoire des peuples arabes », Edition du Seuil, Paris, 1993
[2] Yoram Dinstein est professeur de droit international humanitaire, mondialement écouté et ancien président de l’Université de Tel-Aviv (Israël).
[3] Elaborée par André Cassin aidé par ‎Eleanor Roosevelt la veuve du président de l’USA Théodore Roosevelt. René Cassin (Bayonne 1887 – Paris 1976) est l’un des fondateurs de l’Union Fédérale des anciens combattants et victimes de guerre. De 1924 à 1936, il préside le ‎Conseil supérieur des pupilles de la Nation. Délégué à la société des Nations, il refusa de siéger à Genève après sa dénonciation publique des accords de Munich. En 1940, il fut l’un des conseillers du Général De Gaulle et rédigea les accords définissant les relations de la France Libre et de l’Angleterre. Il devint secrétaire ‎permanent du Conseil de défense de l’Empire, et, en 1943, Président du Comité juridique du Gouvernement provisoire d’Alger. A la libération, il est nommé vice-président du Conseil d’état. Il participa à la création de l’ENA, dont il présidera le Conseil d’administration jusqu’en 1960. Il soutient l’installation du siège de ‎l’UNESCO à Paris. Délégué de la France à l’ONU, il est le principal inspirateur et rédacteur de la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme. Au Conseil d’état, à l’Institut, au Conseil constitutionnel, à la Cour Européenne des Droits de l’Homme, à l’Institut international du droit des pays d’expression française, René Cassin, Compagnon de la Libération, accumule les titres et les tâches qui lui vaudront en 1968 le Prix Nobel de la Paix.
En savoir plus sur http://jforum.fr/droit-au-retour-des-palestiniens-le-gros-mensonge-tient-bon.html#QdiEw2Flz7YqEma8.99
Commenter avec Facebook

Publier également sur Facebook




Christian Schueller ·
Correspondant local de presse à ORF
Votre article est moins impartial qu'il ne prétend. Meme si nous traitons le cas des déplacés/réfugiés d'une manière purement juridique - il manque un effort de comprendre leurs motifs. Supposons que la majorité des déplacés ait choisi la fuite par elle-meme. Supposons meme qu'une majorité de cette majorité soit partie dans l'espoir de revenir avec les 'libérateurs' arabes. On peut néanmoins comprendre que ces gens se trouvaient dans un état de panique et d'impuissance. En quelques années l'environnement dans lequel ils vivaient avaient radicalement changé, sans qu'ils aient eu la possibilité d'influencer les évènements d'une manière non-violente. Celui qui ne voulait pas s'engager dans la guerilla arabe était donc condamné à attendre ce que d'autres, plus puissants, décidaient sur son sort. Ajoutons à cela la psychologie de masses, et nous comprendrons que la décision spontanée de s'enfuire était peut-etre volontaire, mais pas consciente dans le plein sens du terme. Il conviendrait donc, 70 ans après, de différencier entre les motifs politiques et religieux des leaders arabes et les sentiments d'une masse déracinée.
J’aime · Répondre · 10 h


David Frenkel
Christian Schueller: Le Liban, La Jordanie. La Syrie... Vous savez très bien qu'avant que la guerre civile éclate, ils n'avaient pas ééé intégrés Et quid de l'Autorité Palestinienne qui, au lieu de les intégrer les parquent dans des camps immondes et n'utilise pas les sommes collossales que l'Europe leur verse pour améliorer leurs conditions. NON, ET NON le statut de réfugié n'est pas héréditaire. S'ils l'étaient, les indiens d'Amérique, par exemple, le seraient encore aujourd'hui !!!!
J’aime · Répondre · 7 h


David Frenkel
Christian Schueller. MAIS DEPUIS QUAND LE STATUT DE REFUGIE EST-IL HEREDITAIRE DE PERE EN FILS.
Les arabes ayant vraiment fui ne son plus que quelques dizaines de milliers. LEURS DESCENDANTS DOIVENT ETRE INTEGRES DANS LEUR PAYS DE RESIDENCE. Point final.
J’aime · Répondre · 8 h


Christian Schueller ·
Correspondant local de presse à ORF
Én Syrie par exemple ?
J’aime · Répondre · 7 h


Suzanne Bleiberg
Quand le problème des réfugiés juifs ayant fu au péril de leur vie les pays arabes sera résolu on pourrait s'occuper activement des réfugiés Palestiniens
J’aime · Répondre · 1 · 8 h


Christian Schueller ·
Correspondant local de presse à ORF
Bien sur. Ce que je critique dans cet article ce sont les phrases du style : vous n'avez aucun droit a revendiquer, vous etes tous menteurs. On peut bien dire: Nous n'acceptons pas votre revendication, mais comment enlever a autrui le droit d'avoir une autre experience, un autre vécu?
J’aime · Répondre · 7 h


Mirel Popa ·
Owner à Retraité
Christian Schueller
J’aime · Répondre · 6 h


joi, 9 februarie 2017

Contre Donald Trump : la propagande de guerre par Thierry Meyssan

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

 

Contre Donald Trump : la propagande de guerre par Thierry Meyssan

Nos articles précédents sur le président Trump ont soulevé de vives réactions de nos lecteurs. Certains s’interrogent sur la naïveté dont ferait preuve Thierry Meyssan malgré les mises en garde de la presse internationale et l’accumulation de signaux négatifs. Voici sa réponse, argumentée comme toujours.
| Damas (Syrie)
+
JPEG - 18.8 ko
Deux semaines après son investiture, la presse atlantiste poursuit son œuvre de désinformation et d’agitation contre le nouveau président états-unien. Celui-ci et ses premiers collaborateurs multiplient des déclarations et des gestes apparemment contradictoires, de sorte qu’il est difficile de comprendre ce qui se passe à Washington.

La campagne anti-Trump

La mauvaise foi de la presse atlantiste se vérifie sur chacun de ses quatre thèmes principaux.
- 1. Concernant le début du démantèlement de l’Obamacare (20 janvier), force est de constater que, contrairement à ce que prétend la presse atlantiste, les classes défavorisées qui devaient profiter de ce dispositif l’ont massivement boudé. Cette forme de « sécurité sociale » s’est avérée trop coûteuse et trop directive pour séduire. Seules les compagnies privées gérant ce système en ont été pleinement satisfaites.
- 2. Concernant la prolongation du Mur à la frontière mexicaine (23-25 janvier), il n’y a rien de xénophobe là-dedans : le Secure Fence Act a été signé par le président George W. Bush qui en a débuté la construction. Celle-ci a été poursuivie par le président Barack Obama avec l’appui du gouvernement mexicain de l’époque. Au-delà de la rhétorique à la mode sur les « murs » et les « ponts », les dispositifs de frontières renforcées ne fonctionnent que lorsque les autorités des deux côtés s’accordent à les rendre opérationnels. Ils échouent toujours lorsque l’une des parties s’y oppose. L’intérêt des États-Unis est de contrôler les entrées de migrants, celui du Mexique est de stopper les importations d’armement. Rien de cela n’a changé. Cependant, avec l’application du Traité de libre-échange nord-américain (Nafta), des sociétés transnationales ont délocalisé des États-Unis vers le Mexique, non seulement des emplois sans qualification (conformément à la règle marxiste de la « baisse tendancielle du taux de profit »), mais aussi des emplois qualifiés qu’elles font exercés par des ouvriers sous-payés (« dumping social »). L’apparition de ces emplois à provoqué un fort exode rural, déstructurant la société mexicaine, sur le modèle de ce qui s’est passé au XIXème siècle en Europe. Les transnationales ont alors abaissé les salaires, plongeant dans la pauvreté une partie de la population mexicaine ; laquelle ne rêve plus que d’être payée correctement aux États-Unis mêmes. Donald Trump ayant annoncé qu’il allait retirer la signature US du Nafta, les choses devraient rentrer dans l’ordre dans les années à venir et satisfaire à la fois les Mexicains et les États-uniens [1].
- 3. Concernant l’interruption volontaire de grossesse (IVG) (23 janvier), le président Trump a interdit le versement de subventions fédérales aux associations spécialisées qui reçoivent des fonds de l’étranger. Ce faisant, il a mis en demeure les associations visées de choisir soit entre leur objet social d’aide aux femmes en détresse, soit d’être payées par George Soros pour manifester contre lui —comme ce fut le cas, le 21 janvier—. Ce décret n’a donc aucun rapport avec l’IVG, mais avec la prévention d’une « révolution colorée ».
- 4. Concernant les décrets anti-immigration (25-27 janvier), Donald Trump a annoncé qu’il allait appliquer la loi —héritée de l’ère Obama—, c’est-à-dire expulser les 11 millions d’étrangers en situation irrégulière. Il a suspendu les aides fédérales aux villes qui ont annoncé refuser d’appliquer la loi —où trouvera-t-on des femmes de ménage, s’il faut les déclarer ?—. Il a précisé que parmi ces illégaux, il allait commencer par expulser les 800 000 criminels qui ont fait l’objet de condamnations pénales, aux États-Unis, au Mexique ou ailleurs. En outre, pour prévenir l’arrivée de terroristes, il a suspendu toutes les autorisations d’immigrer aux États-Unis et a interdit pour trois mois les personnes originaires de pays où il est impossible de vérifier leur identité et leur situation. Il n’a pas lui-même établi la liste de ces pays, mais a renvoyé à un texte précédent du président Obama. Par exemple, ici en Syrie, il n’y a plus ni ambassade, ni consulat états-unien. D’un point de vue de police administrative, il est donc logique de placer les Syriens sur cette liste. Au demeurant, cela ne peut concerner que des flux minimes de personnes. En 2015, seuls 145 Syriens ont obtenu la « carte verte » états-unienne. Conscient des nombreux cas particuliers qui pourraient surgir, le décret présidentiel a donné toute liberté au département d’État et au département de la Sécurité de la Patrie (Homeland Security) pour accorder des dispenses. Le fait que l’application de ces décrets ait été sabotée par des fonctionnaires opposés au président Trump qui les ont appliqués avec brutalité ne fait pas de ce dernier ni un raciste, ni un islamophobe.
La campagne conduite par la presse atlantiste contre Donald Trump est donc infondée. Prétendre qu’il a ouvert une guerre contre les musulmans, évoquer publiquement sa possible destitution, voire son assassinat, ce n’est plus de la mauvaise foi ; c’est de la propagande de guerre.

L’objectif de Donald Trump

Donald Trump fut la première personnalité au monde à contester la version officielle des attentats du 11-Septembre, le jour même à la télévision. Après avoir rappelé que les ingénieurs ayant construit les Twin Tower travaillaient désormais pour lui, il déclara sur le Canal 9 de New York qu’il était impossible que des Boeing aient traversé les tours malgré les structures en acier. Il poursuivit en constatant qu’il était également impossible que des Boeing aient provoqué l’effondrement des tours. Il conclut en affirmant qu’il devait y avoir d’autres facteurs alors inconnus.
Depuis cette date, Donald Trump n’a eu de cesse de résister à ceux qui avaient commis ces crimes. Lors de son discours inaugural, il a souligné qu’il ne s’agissait pas d’un passage de pouvoir entre deux administrations, mais d’une restitution du pouvoir au peuple états-unien qui en avait été privé [depuis 16 ans] [2].
Durant sa campagne électorale, à nouveau durant la période de transition, et depuis sa prise de fonction, il a répété que le système impérial des dernières années n’a pas profité aux États-uniens, mais à une petite clique dont Madame Clinton est la figure emblématique. Il a déclaré que les États-Unis ne chercheraient plus à être les « premiers », mais les « meilleurs ». Ses slogans sont : « L’Amérique grande à nouveau » (America great again) et « L’Amérique d’abord » (America first).
Ce virage politique à 180° bouscule un système mis en place durant les 16 dernières années et qui trouve son origine dans la Guerre froide voulue par les seuls États-Unis en 1947. Ce système a gangréné de nombreuses institutions internationales, telles que l’Otan (Jens Stoltenberg et le général Curtis Scaparrotti), l’Union européenne (Federica Mogherini), et les Nations unies (Jeffrey Feltman [3]).
Si Donald Trump y parvient, réussir cet objectif lui demandera des années.

Vers le démantèlement pacifique de l’Empire états-unien

En deux semaines, beaucoup de choses ont commencé, souvent dans la plus grande discrétion. Les déclarations tonitruantes du président Trump et de son équipe ont volontairement semé la confusion et lui ont permis de faire confirmer les nominations de ses collaborateurs par un Congrès partiellement hostile.
Comprenons que c’est une guerre à mort qui a commencé à Washington entre deux systèmes. Laissons donc la presse atlantiste commenter les propos souvent contradictoires et incohérents des uns et des autres, et attachons-nous aux seuls faits.
Avant toutes choses, Donald Trump s’est assuré de contrôler les organes de sécurité. Ses trois premières nominations (le conseiller de Sécurité nationale Michael Flynn, le secrétaire à la Défense James Mattis et le secrétaire à la Sécurité de la Patrie John Kelly) sont trois généraux qui ont contesté le « gouvernement de continuité » dès 2003 [4]. Puis, il a réformé le Conseil de Sécurité nationale pour en exclure le chef d’état-major interarmées et le directeur de la CIA [5].
Même si ce dernier décret devrait être amendé, il ne l’est toujours pas. Notons au passage que nous avions annoncé la volonté de Donald Trump et du général Flynn de supprimer la fonction de directeur du Renseignement national [6]. Pourtant celle-ci a été maintenue et Dan Coats y a été nommé. Il s’avère qu’il s’agissait d’une tactique pour prétendre que la présence du directeur du Renseignement national dans ce Conseil suffisait à justifier l’exclusion du directeur de la CIA.
La substitution du « meilleur » au « premier » conduit à engager un partenariat avec la Russie et la Chine plutôt que de tenter de les écraser.
Pour empêcher cette politique, les amis de Mesdames Clinton et Nuland ont relancé la guerre contre le Donbass. Les pertes importantes qu’ils ont subi depuis le début ont conduit l’armée ukrainienne à se retirer et à placer les milices paramilitaires nazies en première ligne. Les combats ont infligé de lourdes pertes civiles aux habitants de la nouvelle République populaire. Simultanément, au Proche-Orient, ils sont parvenus à livrer des blindés aux kurdes syriens comme prévu par l’administration Obama.
Pour résoudre le conflit ukrainien, Donald Trump cherche un moyen d’aider à éjecter le président Petro Porochenko. Il a donc reçu à la Maison-Blanche le chef de son opposition, Ioulia Tymochenko, avant même d’accepter une communication téléphonique du président Porochenko.
En Syrie et en Irak, Donald Trump a déjà débuté les actions communes avec la Russie, même si son porte-parole le nie. Le ministère russe de la Défense qui l’avait imprudemment révélé a cessé de communiquer à ce sujet. Washington a révélé à l’état-major russe les emplacements des bunkers des jihadistes dans le gouvernorat de Deir ez-Zor. Ceux-ci ont été détruits cette semaine avec des bombes pénétrantes.
Vis-à-vis de Beijing, le président Trump a mis fin à la participation états-unienne au Traité trans-Pacifique (TPP) ; un traité qui avait été conçu contre la Chine. Durant la période de transition, il a reçu la seconde fortune chinoise, Jack Ma (l’homme qui affirme : « Personne ne vous a volé de jobs, vous dépensez trop en guerres »). On sait que les discussions ont porté sur la possible adhésion de Washington à la Banque asiatique d’investissement pour les infrastructures. Si tel devait être le cas, les États-Unis accepteraient de coopérer avec la Chine plutôt que de l’entraver. Ils participeraient à la construction des deux routes de la soie, ce qui rendrait inutiles les guerres du Donbass et de Syrie.
En matière financière, le président Trump a commencé le démantèlement de la loi Dodd-Frank qui avait tenté de résoudre la crise de 2008 en prévenant la faillite brutale de grandes banques (« too big to fail »). Bien que cette loi ait des aspects positifs (elle fait 2 300 pages), elle institue une tutelle du Trésor sur les banques, ce qui freine évidemment leur développement. Donald Trump s’apprêterait également à restaurer la distinction entre les banques de dépôts et celles d’investissement (Glass-Steagall Act).
Enfin, le nettoyage des institutions internationales a également commencé. La nouvelle ambassadrice à l’Onu, Nikki Haley, a demandé un audit des 16 missions de « maintien de la paix ». Elle a fait savoir qu’elle entendait mettre un terme à celles qui paraîtraient inefficaces. C’est au regard de la Charte des Nations unies, le cas de toutes sans exception. En effet, les fondateurs de l’Organisation n’avaient pas prévu ce type de déploiement militaire (aujourd’hui plus de 100 000 hommes). L’Onu a été créée pour prévenir ou résoudre des conflits entre États (et jamais intra-étatiques). Lorsque deux parties concluent un cessez-le-feu, l’Organisation peut déployer des observateurs pour vérifier le respect de cet accord. Au contraire, les opérations de « maintien de la paix » visent à imposer le respect d’une solution imposée par le Conseil de sécurité et refusée par une des parties au conflit ; c’est en réalité la poursuite du colonialisme.
Dans la pratique, la présence de ces forces ne fait que prolonger le conflit, tandis que leur absence ne change rien à la donne. Par exemple, les troupes de la Finul déployées à la frontière israélo-libanaise, mais uniquement en territoire libanais, ne préviennent ni une action militaire israélienne, ni une action militaire de la Résistance libanaise, ainsi qu’on l’a déjà plusieurs fois expérimenté. Elles servent juste à espionner les Libanais pour le compte des Israéliens, donc à faire durer le conflit. De même, les troupes de la Fnuod, déployées à la ligne de démarcation du Golan en ont été chassées par Al-Qaïda sans que cela change quoi que ce soit au conflit israélo-syrien. Mettre fin à ce système, c’est donc revenir à l’esprit et à la lettre de la Charte, renoncer aux privilèges coloniaux, et pacifier le monde.
Derrière les polémiques médiatiques, les manifestations de rues, et les affrontements politiciens, le président Trump maintient son cap.
[1] « Derrière le Mur bi-partisan », par Manlio Dinucci, Traduction Marie-Ange Patrizio, Il Manifesto (Italie) , Réseau Voltaire, 28 janvier 2017.
[2] « Discours d’investiture de Donald Trump », par Donald Trump, Réseau Voltaire, 21 janvier 2017.
[3] « L’Allemagne et l’Onu contre la Syrie », par Thierry Meyssan, Al-Watan (Syrie) , Réseau Voltaire, 28 janvier 2016.
[4] « Trump : le 11-Septembre, ça suffit ! », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 24 janvier 2017.
[5] « Donald Trump dissout l’organisation de l’impérialisme états-unien », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 30 janvier 2017.
[6] « La réforme du Renseignement selon le général Flynn », par Thierry Meyssan, Contralínea (Mexique) , Réseau Voltaire, 27 novembre 2016.

duminică, 29 ianuarie 2017

Alexandr Dughin. Manifestul Alianței Revoluționare Globale

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Veți observa imaginea imperială și globală. Cu prietenie, Dan Culcer
Textul lui Dughin se poate citi în legătură cu existența (discretă? ) a Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură la Bucureşti. | Российский центр науки и культуры в Бухаресте

Din care extragem începutul unei pagini pentru rusofoni. vineri, 26 februarie 2016

Один континент - общие угрозы

Сергей Нарышкин об итогах 20-летия союза России с Европой и двух годах конфронтации












Manifestul Alianţei Revoluţionare Globale

1353 Viewed admin 14 responds
revolution

Textul pe care îl publicăm mai jos este un document programatic al unui grup de intelectuali angajați plenar în lupta de idei contra ordinii mondiale instituite în ultimele decenii. El este rodul elaborărilor gânditorului rus Aleksandr Dughin, dar și a altor militanți împotriva strării de lucruri impuse la scară mondială de către ”stăpânii discursului” (Israel Shamir), opozanții ireconciliabili ai Sistemului fiind de diferite naționalități și confesiuni, din diferite țările ale lumii. Documentul respectiv poate fi găsit în rusă și engleză pe www.granews.info, el mai fiind publicat în versiunea română în culegerea ”Misiunea Eurasianistă”, apărută la Chișinău în 2016. Dar așa cum este vorba despre un tiraj limitat, am considerat potrivit să îl republicăm și în versiune electronică pentru un număr mai larg de cititori. Același text este inclus și în antologia ”Aleksandr Dughin. Destin Eurasianist”, care urmează să apară în curând la Chișinău și București. (Iurie Roşca)

Manifestul Alianţei Revoluţionare  Globale
Program, principii, strategie
Nemulţumiţi din toate ţările, uniţi-vă!
Partea întâi. Situaţia sfârşitului
  1. Suntem părtaşi la sfârşitul unui ciclu istoric. Toate procesele care constituie fluxul istoriei au ajuns într-un impas logic.
  2. Sfârşitul capitalismului. Evoluţia capitalismului a ajuns la limita sa naturală. Nu a mai rămas decât o cale pentru sistemul economic mondial – să se prăbuşească. În contextul evoluţiei progresive a instituţiilor pur financiare mai întâi băncile, apoi structurile de capital din ce în ce mai complexe şi mai sofisticate, sistemul capitalismului modern a ajuns în pragul unei rupturi complete de realitate, de echilibrul dintre ofertă şi cerere, de raportul dintre producţie şi consum şi de legătura cu viaţa reală. Întreaga avere a lumii este concentrată în mâinile oligarhiei financiare mondiale din cauza manipulării complexe prin intermediul piramidelor financiare artificiale. Această oligarhie nu a dus numai la devalorizarea muncii, ci şi a capitalului asociat bazelor pieţei, consolidat prin rentă financiară. Toate celelalte forţe economice sunt înrobite de această elită impersonală, transnaţională şi ultraliberală. Indiferent de modul în care percepem capitalismul, acum este clar faptul că acesta nu trece pur şi simplu printr-o nouă criză, ci că întreg sistemul este pe cale să se prăbuşească. Indiferent de modul în care oligarhia globală încearcă să ascundă de masele populare globale, tot mai mulţi oameni încep să suspecteze inevitabilitatea acestui colaps, precum şi faptul că respectiva criză financiară mondială, care a fost generată de căderea pieţei creditelor ipotecare şi a instituţiilor bancare importante din America, nu reprezintă decât începutul unei catastrofe mondiale. Această catastrofă poate fi amânată, însă nu poate fi oprită. Economia mondială, în forma în care operează în prezent, este sortită eşecului.
  3. Sfârşitul resurselor. În situaţia demografică actuală, având în vedere creşterea constantă a populaţiei la nivel mondial, cu precădere în ţările din Lumea a Treia, umanitatea se apropie de epuizarea resurselor naturale ale planetei. Acestea nu sunt necesare doar pentru păstrarea nivelelor actuale de consum, ci pentru pura supravieţuire la un nivel absolut minimalist. Ne apropiem rapid de limitele dezvoltării economice, iar foametea, degradarea şi epidemiile mondiale vor deveni noua normalitate. Am depăşit capacitatea de alimentare cu resurse ale Pământului. Prin urmare, ne confruntăm cu o catastrofă demografică iminentă. Cu cât se nasc mai mulţi copii, cu atât mai mare va fi suferinţa în final. Problema respectivă nu presupune o soluţie simplă, iar a ignora existenţa acesteia înseamnă a păşi cu ochii închişi în scenariul cel mai defavorabil al suicidului nostru colectiv, suicid cauzat de propriul nostru sistem economic şi de creşterea necontrolată a acestuia.
  4. Sfârşitul societăţii. Sub influenţa valorilor occidentale şi americane, atomizarea societăţilor mondiale, unde oamenii îşi pierd legăturile sociale, este în plină desfăşurare. Cosmopolitismul şi noul nomadism au devenit cele mai comune stiluri de viaţă, în special pentru generaţia tânără. Acest lucru, coroborat cu instabilitatea economică şi catastrofa ecologică, provoacă valuri de imigranţi fără precedent, care distrug societăţi întregi. Legăturile culturale, naţionale şi religioase sunt fracturate, raporturile sociale sunt compromise, iar conexiunile naturale sunt tăiate. Trăim într-o lume a mulţimilor singuratice – societăţi atomizate de cultul individualismului. Singurătatea cosmopolită devine un standard, iar identităţile culturale sunt sortite imploziei. Societăţile sunt înlocuite de nomadism şi de răceala Internetului, care dizolvă comunitățile istorice şi organice. În acelaşi timp cultura, limba, moralitatea, tradiţia, valorile şi familia ca instituţie sunt pe cale de dispariţie.
  5. Sfârşitul omului. Împărţirea omului în elementele sale componente devine o tendinţă predominantă. Identităţile umane sunt împrăştiate în reţele virtuale, preluarea unor roluri on-line a devenit un joc al elementelor dezorganizate. În mod paradoxal, atunci când persoana îşi abandonează integritatea, aceasta profită de mai multe libertăţi, însă respectivele libertăți au un preț – pierderea sinelui adevărat. Cultura postmodernă împinge în mod obsesiv oamenii spre lumile virtuale ale ecranelor electronice şi îi îndepărtează de realitate, prinzându-i într-un flux de halucinaţii subtil organizate şi inteligent manipulate. Aceste procese sunt dirijate de către oligarhia globală, care caută să adoarmă vigilența maselor mondiale, să le facă programabile şi controlabile. Niciodată individul nu a fost atât de glorificat ca în prezent. Dar în acelaşi timp, niciodată oamenii nu s-au asemănat atât de mult în ceea ce privește comportamentul, obiceiurile, aspectul exterior, tehnicile şi gusturile. În goana după respectarea „drepturilor omului” a dispărut însuși Omul. În curând omul va fi înlocuit de un post-om: un mutant, un produs al clonării, un biorobot, un replicant, un cyborg.
  6. Sfârșitul națiunilor și popoarelor. Lumea globală distruge în mod sistematic orice specific national, nimicește rând pe rând statele suverane, comite tot mai des imixtiuni în treburile interne ale țărilor. Oligarhia globală râvnește să răstoarne orice bariere naționale, ce împedică omiprezența ei. Corporațiile tansnaționale caută să-și pună propriile interese de-asupra intereselor naționale și administrațiilor de stat, cee ce conduce la dependența față de niște sisteme dinafară și pierderea independenței. Astfel, în locul diversității unor țări independente se constituie structura unui guvern mondial, care se sprijină pe oligarhia financiară globală. Drept nucleu al acestui guvern mondial apar țările și monopolurie occidentale, în care treptat se integrează elita economică și parțial cea politică din țările non-occidentale. În felul acesta, o parte a elitelor naționale devine complice al globalizării, trădând interesele prorpiilor cetățeni, popoare și țări.
  7. Sfârșitul cunoștințelor. Mass-media globală creează sistemele de dezinformare totală, organizate în interesul oligarhiei globale. Numai ceea ce este comunicat de către media globală este considerat a fi ”realitate”. Iar felul cum este prezentat un eveniment sau un fenomen e perceput în mod automat de către comunitatea globală drept ”cel mai evident adevăr” (Conventional Wisdom). Opiniile de alternativă, deși pot fi difuzate în segmentele rețelelor intercative de comunicare, rămân la periferie, deoarece de susținere financiară se bucură doar acele fluxuri informaționale, care servesc intersele oligarhiei globale. Iar atunci când opiniile critice ating un anumit nivel, devenind pericuoase, se recurge la instrumentele clasice ale represiunii : presiuni financiare, trecere sub tăcere, demonizare, persecutare juridică și fizică. Într-o astfel de societate întregul sistem al cunoașterii devine un câmp al modelării globale, operate de către elitele globale.
  8. Sfârșitul progresului. Pe parcursul ultimelor secole omenirea a trăit cu credința în progres și speranța într-un viitor mai bun. Drept chezășie a acestei viziuni erau considerate dezvoltarea tehnicii, acumularea de cunoștințe și descoperirile științifice, evoluția umanisumului și afirmarea echității sociale. Progresul părea unul garantat și de la sine înțeles. Însă în secolul XXI această credință este împărtășită doar de către cei naivi sau de către cei care în mod conștient închid ochii în fața stării de fapt reale (în schimbul unor remunerări sau privilegii). Credința în progres este dezmințită de întreaga evoluție a lucrurilor. Lumea nu devine mai bună, ci dimpotrivă, degradează în mod vertiginos sau cel puțin rămâne la fel de crudă, cinică și nedreaptă ca și în trecut. Descoperirea acestui adevăr conduce la falimentul viziunii umaniste. Dublele standarde ale lumii occidentale, drapate cu lozinci stridente despre drepturile omului și libertate, nu sunt văzute doar de către niște orbi ; de fapt, în spate stă setea egoistă de a coloniza și a controla, devenită una banală. Progresul nu doar nu este garantat, ci devine puțin probabil. Dacă lucrurile vor merge în aceeași direcție, atunci se vor adeveri cele mai pesimiste, catastrofale și apocaliptice prognoze.
  9. În general, asistăm la sfârșitul unul colosal ciclu istoric, al cărui parametri de bază sunt epuizați, răsturnați, iar speranțele legate de acesta sunt înșelate și anulate. Sfârșitul lumii nu este undeva în viitor, el se desfășoară sub privirile noastre, suntem observatorii și participanții la acest proces. Și nimeni nu este în stare să prezică dacă va urma sfârșitul civilizației contemporane sau sfârșitul întregii lumi. Însă proporțiile catastrofei sunt atât de mari, încât nu putem exclude că lumea globală occidentocentristă, aflată în agonie, îi va târî după sine în prăpastie pe toți ceilalți. Situația devine și mai dramatică, deoarece în actuala stare de lucruri și având în vedere puterea globală a oligarhiei transnaționale toate procesele catastrofale nu pot nici să continuie (nivelul critic deja este atins), nici să înceteze (forța inerției este prea mare), nici să-și schimbe cursul (viteza tendințelor de bază nu permite efectuarea unei manevre burște de schimbare a traiectoriei).
  10. Starea de lucruri existentă este intolerabilă : nu doar așa cum e, ci și ca direcție pe care a luat-o. Astăzi e o catastrofă, iar mâine va urma în mod sigur moartea. Omenirii i s-a furat viitorul. Dar omul se deosebește de animal prin faptul că posedă un orizont istoric. Și chiar dacă la ora actuală omul nu sesizează dramatismul situației create, cunoștințele lui despre trecut și previziunile asupra viitorului reproduc în fața lui perspective roze sau, dimpotrivă, terifiante. Știind unde ne-am aflat ieri și văzând direcția spre care ne îndreptăm azi, nu putem să nu percepem această traiectorie drept un rău, o amenințare, o provocare, o lovitură. Și doar cei care au fost lipsiți de gândirea istorică și transformați în niște consumatori ai unor fluxuri agresive de reclamă și dezinformare, aflați într-o eternă stare de distracție, cei care au fost rupți de procesul educațional și de transmiterea codurilor culturale ar putea să nu observe cât de groaznică este actuala stare de lucruri. Să nu recunoască faptul că trăim în zona unei catastrofe globale ar putea doar un animal sau un mecanism consumator, un biorobot.
  11. Cei care au păstrat măcar niște fărâmituri ale unui intelect independent și liber nu pot să nu se întrebe : care este cauza stării de lucruri existente ? Care sunt originile și mecanismele declanșatoare ale catastrofei ? Astăzi este clar că acestea trebuie căutate în pasiunea excesivă a civilizației occidentale pentru dezvoltarea tehnică, în individualism, în goana după libertate cu orice preț, în materialism, egoism, cultul banilor și în ideologia burghezo-capitalistă în ansamblu, precum și în încrederea rasistă a societăților occidentale că această cale ar fi una universală, optimă și obligatorie pentru toate popoarele lumii. Dacă la început această pasiune dădea rezultate pozitive – aducea dinamism, deschidea potențialul umanismului, lărgea spațiul libertății, îmbunătățea condițiile materiale ale oamenilor, le deschidea noi perspective, atunci după ce și-au atins apogeul, aceleași tendințe și-au vădit efectele adverse : tehnica se transforma dintr-un instrument într-un principiul autosuficient (perspectiva revoltei mașinilor) ; individualismul adus până la extremă îl lipsea pe om de propria esență ; libertatea își pierdea subiectul ; închinarea în fața materiei conducea spre degradare spirituală, egoismul distrugea societatea ; atotputernicia banilor maginaliza nu doar munca, ci și însuși spritul întreprinzător al capitalismului ; ideologia liberală nimicea orice formă de solidaritate socială, culturală și religioasă. Și dacă în țările Occidentului aceste procese decurgeau din însăși logica dezvoltării lor istorice, atunci în alte părți ale lumii aceleași principii erau impuse cu forța, prin intermediul unor practici coloniale și imperialiste, fără a se ține cont de specificul culturilor locale. Pornind pe această cale în epoca modernă, Occidentul nu doar și-a determinat sieși un final lamentabil, ci și a provocat un prejudiciu iremediabil tuturor celorlalte popoare de pe glob. Acesta a devenit unul global și universal, tocmai de aceea nimeni nu poate pur și simplul să se dea la o parte, să se izoleze de el. Situația poate fi schimbată doar dacă vor fi smulse rădăcinile întregului spectru al acestor fenomene catastrofale. Și cu toate că în societățile non-occidentale starea de lucruri diferă întrucâtva, nimic nu poate fi schimbat doar prin ignorarea Occidentului. Prea adânci sunt rădăcinile răului. Acestea trebuie să fie conștientizate pe deplin, înțelese, identificate și plasate în centrul atenției. Pentru că este cu neputință să combați consecințele fără a înțelege cauzele.
  12. Actuala stare de lucruri catastrofală are niște cauze anume, precum există și cei care sunt cointeresați în asta, care doresc continuarea ei, care au tras foloase de pe urma ei, care se căpătuiesc din asta, care sunt responsabili de ea. Este vorba de cei care o susțin, o consolidează, o apără, dar și o împiedică să-și schimbe cursul. Este vorba despre oligarhia mondială, care însumează nucleul politic, financiar, economic și militar-strategic al elitei globale (cu precădere occidentale), precum și despre o rețea largă care îi servește interesele: intelectuali, top-manageri, media-magnați, care formează anturajul fidel al acesteia. În totalitatea ei oligarhia globală și servitorii acesteia reprezintă clasa conducătoare a globalismului. Din ea fac parte toți conducătorii politici ai SUA, ai celor mai mari țări NATO, magnații financiari și economici și agenții globalizării care îi servesc, toți laolaltă formând o enormă rețea planetară, prin intermediul cărei sunt distribuite resurse către cei care sunt loiali cursului mondial al proceselor de bază. Tot aici trebuie adăugate și fluxurile de manipulare informațională, activitățile de lobbying politic, cultural, intelectual și de viziune, culegerea de informații, penetrarea în strcturile unor state naționale care încă nu sunt desuveranizate definitiv, precum și coruperea directă, mituirea, exercitarea de influență, capmanii de hăituire a indezirabililor etc. Această rețea globală este consitutită dintr-o multitudine de nivele, care includ atât misiuni politice și diplomatice, cât și companii transnaționale și managerii acestora, structuri media, entități comerciale, industriale și de consum globale, ONG-uri și fundații etc. Catastrofa în care ne aflăm și care se îndreaptă spre punctul său culminant este o creație umană: există forțe cointeresate ca situația să fie așa cum e și nicidecum altfel. Aceștia sunt arhitecții și managerii unei lumi globale egocentrice și hipercapitaliste. Oligarhia globală și agentura ei de rețea reprezintă rădăcina răului. Răul este întruchipat în clasa politică globală. Lumea e așa cum e deoarece există cineva care vrea ca ea să fie anume așa, și depune în acest sens eforturi susținute. Această voință constituie chintesența răului istoric. Dar dacă lucrurile stau anume așa, iar pentru actuala stare de lucruri cineva poartă răspundere, atunci opoziția și dezacordul cu statu-quo-ul capătă un destinatar concret. Oligarhia globală se pomenește în postura de dușman al întregii omeniri. Ea chiar reprezintă acest dușman. Iar de aici putem trage următoarea concuzie : însăși existența dușmanului ne dă o șansă de a-l învinge, iar prin urmare și șansa de salvare și de depășire a catastrofei.
Program, principii, strategie
Imaginea unei lumi normale
  1. Ni se induce ideea (este vorba de hipnoză și propagandă) precum că altfel (decât este acum) ”nu poate fi”. Sau că orice altă alternativă va fi ”și mai rea”. Laitmotivul cunoscut, potrivit căruia ”democrația are multe neajunsuri, dar toate celelalte regimuri politice sunt într-atât de proaste, încât e mai bine să îndurăm tot ce există”, este o minciună și propagandă politică. Lumea în care trăim este una inacceptabilă, inadmisibilă, ea se îndreaptă spre o catastrofă inevitabilă, iar căuitarea unei alternative reprezintă însăși condiția supraviețuirii. Dacă nu vom distruge actuala stare de lucruri, dacă nu vom schimba direcția de dezvoltare a civilizației, dacă nu vom înlătura de la putere și nu vom nimici oligarhia globală ca sistem și ca forțe, grupuri, instituții, corporații și chiar persoane concrete, atunci vom deveni nu doar victime, ci și complici ai sfârșitului iminent. Afirmațiile, potrivit cărora ”totul nu este chiar atât de rău”, că ”au fost perioade și mai proaste” și că ”totul se va redresa cumva de la sine” etc. nu sunt decât niște forme de sugestionare premeditată, de hipnoză, menite să paralizeze rămășițele unei gândiri libere, ale unei analize independente și lucide. Oligarhia globală nu poate admite ca supușii ei să îndrăznească a gândi independent, fără trimiteri la normele impuse cu viclenie de către aceștia. Elita respectivă nu acționează direct, așa cum se întâmpla în regimurile totalitare din trecut, ci de o manieră fină, cu perfidie, prezentându-și dogmele ca pe ceva de la sine înțeles și chiar ca pe un rezultat al alegerii libere a fiecărui om. Însă demnitatea umană constă anume în capacitatea de a alege să spună actualei stări de lucruri ”da” sau ”nu”. Nimic și niciodată, în nicio circumstanță nu poate determina un om să spună în mod automat un ”da”. Putem spune un ”nu” oricărui lucru, oricând și în orice circumstanțe. Refuzându-ne acest drept, elita globală ne interzice demnitatea umană. Prin urmare, ea se contrapune nu doar omenirii, ci și omeniei, esenței omului. Chiar și acest fapt în sine deja ne dă dreptul de a ne răscula împotriva ei, dreptul la un ”nu” categoric rostit în față ei și a întregii stări de lucruri, de a respinge sugestiile ei, de a ne trezi din hipnoza ei, de a afirma o altă lume,  o altă cale, o altă ordine, un alt sistem, un alt prezent și un alt viitor. Lumea care ne înconjoară este inacceptabilă. Ea este rea din toate punctele de vedere. Ea este una nedreaptă, catastrofală, ticăloasă, mincinoasă, neliberă. Ea trebuie distrusă. Avem nevoie de o altă lume. Ea va fi nu una mai rea, așa cum ne sperie oligarhia globală și slugile ei fidele, ci una mai bună și salvatoare.
  2. Și atunci care ar fi lumea cea dreaptă, ordinea mondială dorită ? În ce constă norma, de la care pornim pentru a aprecia ceea ce există ca pe o patologie ? Imaginea unei lumi normale poate fi extrem de diferită în viziunea unor forțe diferite, care nu acceptă actuala stare de lucruri. Și dacă e să ne adâncim în detaliile unor proiecte de alternativă, atunci în tabăra adepților unei alternative globale vor apărea în mod inevitabil dezacorduri, unitatea lor se va clătina, voința de a opune rezistență va fi paralizată, concurența dintre proiecte va surpa unitatea forțelor, atât de necesară pentru rezistență. Tocmai de aceea trebuie să vorbim despre o lume normală, despre o lume mai bună cu o precauție maximă. Cu toate acestea, există anumite principii și puncte de pornire, care nu pot fi puse la îndoială de către cineva întreg la minte. Să încercăm a le dibui.
  3. Este necesar un model economic, unul de alternativă față de sistemul capitalist speculativ și financiar ce s-a constituit la ora actuală. Alternativa poate fi văzută atât în capitalismul industrial real, cât și în economia islamică, atât în socialism, cât și în proiectele ecologiste, atât în legătura directă cu sectorul real al producției, cât și în căutarea unor mecanisme economice totalmente noi, incusiv noile tipuri de energie, de organizare a muncii etc. O economie normală va fi una diferită de cea care există astăzi.
  4. În condițiile insuficienței resurselor, problema distribuției acestora trebuie să fie rezolvată în baza unei palnificări la scara întregii omeniri, iar nu în baza luptei egoiste de control asupra acestora. Războialele pentru resurse, atât cele economice, cât și cele militare, trebuie să fie curmate. Umanitatea se confruntă cu pericolul dispariției, iar în fața unei asemenea amenințări suntem datori să adoptăm o altă atitudine față de chestiunea resurselor. În astfel de jocuri nu pot exista câștigători. Vom avea de pierdut cu toții. Într-o lume normală, în fața unei asemenea primejdii, toată lumea trebuie să răspundă în mod solidar, nu fiecare separat.
  5. O stare mai bună a existenței umane constă nu în fărâmițarea și risipirea în niște indivizi atomizați, ci în păstrarea unor structuri sociale colective, care asigură transmiterea culturii, cunoștințelor, limbilor, practicilor, credințelor. Omul este o ființă socială, tocmai de aceea individul liberal este unul fatal și criminal. Avem datoria să păstrăm societatea umană cu orice preț. Iar asta înseamnă că valorile comunitare trebuie să prevaleze asupra celor liberal-individualiste.
  6. Într-o societate care trebuie să se realizeze, omul trebuie să-și păstreze demnitatea, identitatea, esența, integritatea, precum și acele structuri fără de care personaliatea lui nu se poate afirma – familia, munca, instituțiile publice, dreptul de a participa la făurirea propriului destin etc. Tendințele ce conduc spre dispersarea omului și spre înlocuirea lui cu alte specii trebuie curmate și respinse. Omul este o ființă care trebuie păstrată și chiar reconstituită.
  7. Este normală acea societate, în care popoarele, națiunile, statele se păstrează ca niște forme tradiționale ale existenței umane, create de către istorie și tradiție. Acestea pot suferi anumite schimbări sau transformări, dar ele nu trebuie lichidate sau amestecate într-un cazan de topire global. Diversitatea popoarelor și a statelor repreznită zestrea istorică a omenirii. Dacă le-am anula, am ajunge la anularea istoriei și la sfârșitul diversității, a libertății și a avuției culturale. Prosesele globalizării trebuie oprite imediat.
  8. O societate normală se bazează pe posibilitatea de a obține și a transmite cunoștințe, pe capacitatea deschisă de cunoaștere a lumii, a existenței, a omului în baza tradițiilor, experienței, descoperirilor și a unor căutări în deplină libertate. Domeniul cunoașterii nu trebuie să fie un teren al unor înscenări virtuale, al hipnozei de masă practicate prin intermediul presei sau un spațiu de manipulare a conștiinței la scară globală. Surogatele media și strategiile virtuale, care substituie realitatea, trebuie să fie înlocuite cu o înțelegere lucidă și independentă, bazate pe niște coduri deschise, pe intuiție, creație și experiență. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesar să fie distrusă actuala dictatură a mass-media, să fie spart monopolul elitelor globale de control asupra conștiinței colective.
  9. O societate normală trebuie să aibă în față un orizont pozitiv al viitorului. Dar pentru a atinge scopul stabilit, este necesar să se renunțe la prejudecata că lucrurile se desfăsoară de la sine în modul cel mai bun sau, dimpotrivă, la ideea că oricum catastrofa este iminentă. Esența istoriei umane constă în faptul că ea este una deschisă, că ea include în sine componenta voinței umane și posibilitatea realizării libertății umane. Asta face ca viitorul să fie o zonă a posibilului : el nu va fi de la sine nici mai bun, nici mai rău, deoarece poate fi făurit de către om și într-un fel, și în altul. Totul depinde de faptul ce vom alege și ce vom întreprinde. Dacă, însă, vom renunța la alegere și la o făurire izvorâtă din voință, viitorul s-ar putea să nu se întâmple deloc. Sau acesta nu va fi unul uman.
O societate normală trebuie să fie diversă, policentrică. Ea trebuie să conțină o multitudine de posibilități deschise, o multitudine de culturi. Normal este un dialog deschis și liber. Fiecare societate își poate alege echilibrul între componentele spirituale și cele materiale. Însă, așa cum ne demonstrează istoria, dominația totală a materialismului conduce întotdeauna spre catastrofă. Uitarea dimensiunii spirituale a omului este fatală pentru el. Actuala turnură burscă spre un materialism exagerat trebuie să fie compensată printr-o turnură bruscă spre principiul spiritual. Iar dominația totală a banilor asupra tuturor celorlalte valori este absolul inaceptabilă. Valorile pot fi cele mai diferite, dar în nicio societate nomală banii nu trebuie ridicați la cea mai înaltă treaptă. În acest sens, orice societate, în care rolul banilor nu este atât de important ca în societatea noastră, este prin definiție mai aproape de normalitate, mai dreaptă și mai acceptabilă decât cea în care trăim astăzi. Iar cine este de altă părere, este fie bolnav, fie agent de influență al oligarhiei globale. Echitatea și armonia sunt mult mai importante decât succesul personal și setea de căpătuire. Majoritatea culturilor consideră în mod univoc lăcomia și goana după bunăstarea individuală drept un păcat sau cel puțin o slăbiciune. În schimb dreptatea, grija pentru binele comun reprezintă una dintre cele mai răspândite valori. O societate dreaptă este mai aproape de normalitate decât una bazată pe egoism. Normală este acea ordine mondială, în care este recunsocut echilibrul de forțe, dreptul unor societăți și culturi diferite de a avea propria cale. Anume asta este normalitatea. Iar această normalitate, chiar și în cea mai generală și aproximativă formă, contrastează în mod izbitor cu tot ce ne înconjoară. Actuala stare de lucruri nu este una normală, este o patologie. E destul să distrugem hipnoza oligarhiei globale și toate lucrurile se vor limpezi.
  1. Într-o societate normală nu putem să ne lipsim cu desăvârșire de putere. Într-o formă sau alta, ea a fost, este și va exista întotdeauna. Ea este prezentă în acea lume globală care există la ora acutală. Această putere îi aparține oligarhiei globale, care doar o drapează cu aparențele ”democraței”, ”participării”, ”înmulțirea centrelor de luare a deciziilor”. Oligarhia globală reprezintă puterea în toate sensurile, doar că ea este nu una directă, ci indirectă, acționând nu prin constrângere frontală, ci printr-un control mai fin. Ea este mai puțin brutală decât alte forme ale puterii, dar mai perfidă, mai mincinoasă și mai ticăloasă, rămânând nu mai puțin crudă și totalitară. Uneori ea se prezintă sub forma unui paradoxal anarhism totalitar, oferindu-le maselor deplina libertate, dar cu păstrarea controlului asupra conținutului și paramentrilor acestei libertăți. Se poate face orice, dar exclusiv în conformitate cu regulile stabilite. Aceste reguli sunt dictate de către oligarhia globală. Într-o societate normală puterea trebuie să aparțină nu unei elite politico-finanicare anonime, care împinge omenirea spre peire, dar celor mai buni – celor mai puternici, mai deștepți, mai înzestrați spiritual și mai drepți, eroilor și înțelepților, iar nu rețelei de globaliști corupți, mincinoși și uzurpatori. Puterea întotdeauna presupune proiectarea unei multitudini de voințe asupra unei singure instanțe. Constituirea acestei instanțe trebuie să se desfășoare în conformitate cu tradițiile istorice, sociale, culturale, iar uneori și religioase ale fiecărei societăți. Nu există nicio formulă generală de constituire a unei puteri optime. Democrația poate funcționa într-o societate, dar suferă eșec în altele. Monarhia poate fi armonioasă, însă poate degrada și într-o tiranie. Conduerea colectivă poate avea atât rezultate pozitive, cât și negative. Nu există nici un fel de rețete universale, potrivite pentru toată lumea. Însă orice putere (și chiar absența acesteia) este mai bună decât cea care există astăzi și care a instaurat un control total asupra întregii omeniri.
  2. Norma decurge dintr-o istorie concretă a unei anume societăți umane. Ea nici nu poate fi altfel. Popoarele și societățile capătă norme, modele, idealuri, legi în urma unor lungi suferințe, tatonări, greșeli, evaluări, experiențe ; ele șlefuiesc aceste norme timp de secole. Tocmai de aceea fiecare societate are dreptul său inalienabil la propria normă. Și la propriile sale valori. Și nimeni altcineva nu este în drept să condamne această normă în baza experienței istorice a propriei societăți. Dacă anumite popoare și state nu se dezvoltă după calapoadele vecinilor, înseamnă că ele nu pur și simplu nu pot, ci nu doresc să facă asta, apreciind timpul istoric și scara succeselor și a eșecurilor în conformitate cu alte criterii. Acest adevăr trebuie recunsocut odată și pentru totdeauna. Trebuie să se renunțe definitiv la orice prejudecăți coloniale și rasiste : dacă o anume societate nu seamănă cu a noastră, asta nu înseamnă câtuși de puțin că ea ar fi mai rea, mai înapoiată sau primitivă; ea pur și simplu este alta, iar această alteritate reprezintă însăși esetnța ei, pe care avem datoria să o recunoaștem. Doar o astfel de abordare este normală. Globalismul, occidentocentrismul și universalismul reprezintă o gravă patologie, care trebuie eradicată. Patologia respectivă este cu atât mai periculoasă și chiar criminală, cu cât aceste norme universale sunt stabilite de către o elită globalistă nelegitimă, autoproclamată, care a uzurpat puterea planetară. Câte societați – atâtea norme, anume în asta constă norma generală, adică absența oricărei norme comune pentru toți, libertatea și dreptul la alegere.
Imperativul revoluției
  1. În fața actualei stări de lucruri, conștientizate ca un rău intolerabil, ca o patologie și o situație ce conduce spre catastrofă și spre pieirea umanității, este necesar să fie avansat un ideal, o normă, un proiect de alternativă, care să cuprindă ceea ce astăzi nu există, dar care trebuie să existe. Însă oligarhia globală nu va ceda sub nici o formă puterea din proprie inițiativă. Ar fi naiv să ne imaginăm că lucrurile stau altfel. Prin urmare, sarcina constă în a-i smulge din mâini puterea, a i-o rupe cu forța. Această sarcină poate fi realizată doar cu o singură condiție: dacă toate forțele care sunt nemulțumite de actuala stare de lucruri vor acționa de comun acord. Acest principiu al acțiunii în comun constituie un fenomen unic anume pentru istoria contemporană, care a devenit una globală. Oligarhia globală își instaurează dominația la nivel planetar. Caracterul ei global nu reprezintă o calitate secundară a acesteia, ci reflectă însăși esența ei. Această oligarhie globală atacă toate popoarele, națiunile, statele, culturile, religiile, societățile, nu doar un anume tip, nu anumite regimuri, nu numai anumite ținte de atac luate aparte. Această elită întreprinde o ofensivă frontală și totală, rânvnind să transforme întregul spațiu planetar în zona propriului control. Dar în acest spațiu sunt situate societăți diferite, culturi diferite, popoare diferite, religii diferite. Acestea încă nu și-au pierdut definitiv specificul. Globalizarea le aduce moarte tuturor acestora, iar ei încă mai sunt în stare să realizeze asta sau să simtă la nivel intuitiv. Însă pentru a reuși să facă o opoziție eficientă oligarhiei globale, este evident că nici o țară luată aparte nu dispune de forțe. Chiar dacă s-ar uni forțele unei sau altei culturi sau al unei comunități regionale ce depășește granițele unei țări, oricum forțele ar fi inegale. Și doar dacă întreaga omenire va conștientiza necesitatea unei opoziții radicale globalismului, vom căpăta șansa să transformăm lupta noastră în una eficientă și aducătoare de rezultate. O acțiune comună nu reclamă de la noi să luptăm pentru aceleași idealuri sau să fim solidari cu acele norme care trebuie să vină în schimbul actualei catastrofe și patologii. Aceste idealuri pot fi diferite și chiar până la un anume punct conflictuale, însă trebuie să conștientizăm cu toții că dacă nu vom reuși să stârpim oligarhia globală, atunci toate aceste proiecte (oricare ar fi ele) vor rămâne nerealizate și vor pieri definitiv. Și dacă vom reuși să manifestăm destulă minte, voință, luciditate și curaj pentru a acționa de comun acord împotriva oligarhiei globale în cadrul Alianței Revoluționare Globale, atunci vom avea o șansă și o posibilitate deschisă nu doar să purtăm o luptă de la egal la egal, ci chiar și să învingem. Diferențele dintre societățile noastre și normele lor vor avea valoare doar după ce vom doborî oligarhia globală. Iar până atunci contradicțiile pe marginea proiectelor vor fi doar în avantajul oligarhiei globale, care acționează în conformitate cu eternul principiu imperial ”desparte și stăpânește”. În cadrul revoluției globale există doar două aspecte: unitatea a ceea ce urmează a fi nimicit și diversitatea a cee ace urmează a fi afirmat.
  2. Revoluția secolului XXI nu poate fi o simplă reeditare a revoluțiilor din secolele XIX și XX. Revoluțiile anterioare uneori apreciau corect neajunsurile acelor regimuri, împotriva cărora erau îndreptate. Însă panorama istorică nu permitea conștientizarea celor mai universale și adânci rădăcini ale răului. Pe lângă loviturile aplicate unor trăsături de-a dreptul patologice ale orânduirii social-politice și asupra puterii nedrepte, înstrăinate și uzurpate, interveneau și anumite elemente secundare, care nu meritau o respingere atât de dură. Revoluțiile precedente deseori aruncau și copilul odată cu apa din covată, iar lovind răul, aduceau atingere și unor aspect care, dimpotrivă, meritau să fie păstrate și restabilite. În fazele anterioare răul pur rămânea camuflat, iar uneori chiar aceste revoluții purtau în sine ceva din acel duh, acele repere și acele tendințe, care au și condus la ora actuală spre despotismul financiar și mediatic al oligarhiei globale. În plus, revoluțiile de altă data se desfășurau în condiții locale, și chiar acolo unde pretindeau la un caracter global, nu dispuneau de această anvergură. Doar la ora actuală s-au copt condițiile necesare pentru ca această revoluție să devină una cu adevărat globală. Asta deoarece sistemul, împotriva căruia este îndreptată, a devenit cu adevărat unul global (nu doar la nivel de proiect). O altă trăsătură a revoluțiilor precedente consta în faptul că acestea propuneau niște modele social-economice de alternativă, care de cele mai multe ori pretindeau la universalitate. Dacă vom repeta această cale astăzi, atunci îi vom respinge în mod inevitabil pe cei, care concep ideea de normă altfel (prin prisma propriei societăți, a propriei istorii, a propriei culturi) și care își doresc un alt viitor decât și-l doresc alți revoluționari, angajați în lupta împotriva oligarhiei globale. Iată de ce revoluția secolului XXI trebuie să fie una cu adevărat planetară și pluralistă ca scopuri finale. Toate popoarele lumii trebuie să se ridice contra ordinii mondiale existente în mod solidar, de comun acord, dar în numele unor idealuri diferite și pentru afirmarea în practică a unor norme diferite. Ca să avem un viitor, trebuie să-l concepem ca pe un buchet complex de posibilități, care sunt împiedicate să se realizeze de către actualul sistem mondial și oligarhia globală. Dacă nu vom distruge acest sistem cu eforturi comune, în numele unor scopuri și orizonturi diferite, nu vom obține nici un buchet, nici măcar un singur viitor sau câteva forme ale acestuia. Să lăsăm ca fiecare societate să lupte pentru propriul proiect al viitorului. Revoluția secolului XXI va fi una de succes doar atunci când în cadrul ei vor lupta contra dușmanului comun toate popoarele de dragul unor scopuri diferite.
  3. Acele spectacole, pe care le urmărim în cadrul așa-numitelor ”revoluții color”, nu conțin nimic cu adevărat revoluționar. Ele sunt organizate de către oligarhia globală, sunt pregătite și susținute de către rețelele acesteia. ”Revoluțiile color” sunt îndreptate practic întotdeauna împotriva acelor societăți și regimuri politice, care se opun în mod activ sau pasiv oligarhiei globale, îi contestă interesele, tind să păstreze un anume grad de independență în raport cu aceasta în domeniul politic, în strategie, în chestiunile regionale sau în economie. Iată de ce ”revoluțiile color” au loc selectiv și se sprijină pe rețeaua mass-media globalistă. Este vorba despre niște parodii la revoluții, ele servind exclusiv unor scopuri contrarevoluționare.
  4. Noua revoluție trebuie să fie orietată spre doborârea radicală a oligarhiei globale, spre nimicirea elitei mondiale, spre distrugerea înregii ordini legate de ea sau, mai exact, a acestei dezordini dirijate. Nimicind nervul răului, noi vom elibera istoria popoarelor și a societăților de vampirul parazitar al oligarhiei planetare. Doar o astfel de soluție poate deschide o perspectivă pentru edificarea unui viitor de alternativă. Revoluția trebuie să fie una prin definiție globală. Oligarhia globală este îmrăștiată pe întregul teritoriu al planetei. Ea există nu atât sub forma unei structuri ierarhizate având un centru, un nucleu bine definit, cât sub forma unui câmp de rețea difuz, răspândit în toată lumea. Centrul de luare a deciziilor nu se află neapărat acolo unde sunt concentrate centrele vizibile ale conducerii politice și strategice ale Occidentului, adică în SUA și în alte centre ale lumii occidentale. Specificul elitei globale constă în faptul că localizarea ei este una în continuă mișcare și curgere, iar centrul de luare a deciziilor este unul dinamic și dispersat. Tocmai de aceea este extrem de dificil de a aplica o lovitură contra nucleului oligarhiei globale doar prin concentrarea asupra localizării ei teritoriale. Pentru a învinge acest rău de rețea, este necesar să fie smulsă din rădăcină prezența lui sincronică în diferite puncte ale pământului. În plus, este necesar să penetrăm în interiorul acestei rețele, pentru a semăna panică, a crea disfuncții, a introduce viruși și a provoca procese distructive. Distrugerea totală a oligarhiei globale reclamă din partea forțelor revoluționare însușirea tehnicilor de rețea și a protocoalelor de comunicații în cadrul rețelei globaliștilor. Omenirea trebuie să dea o luptă împotriva globalismului pe propriul ei teritoriu, iar astăzi întregul teritoriu al globului a devenit o zonă aflată într-un fel sau altul sub controlul dușmanului. Iată de ce lupta pentru nimicirea elitei globale trebuie să fie nu doar una comună, ci și sincronizată în cele mai diverse puncte ale planetei, rămânând una asimetrică. În plus, revoluția presupune în cazul dat o strategie de desfășurare a unui război de gherilă pe teritoriul ocupat de inamic. În particular, asta înseamnă că lupta trebuie să se desfășoare și în spațiul virtual. Revoluția cibernetică și practica luptei radicale în spațiul virtual trebuie să fie o parte componentă a revoluției secolului XXI.
  5. Dintre toate ideologiile epocii moderne, la ora actuală s-a păstrat doar una, cea întruchipată de liberalism sau de liberal-capitalism. Anume în aceasta este concentrată în momentul de față matricea ideologică și de viziune a oligarhiei globale. Această oligarhie globală este una declarat sau camuflat liberală. Liberalismul îndeplinește o funcție dublă : pe de o parte, el servește drept hartă filosofică pentru consolidarea, păstrarea și extinderea puterii oligarhiei globale, adică se prezintă în calitate de ghid pentru politica ei globală, iar pe de altă parte el permite să fie racolați la scară largă în orice punct al planetei voluntari și colaboraționiști ai acestei elite, camarila ei; acceptând liberalismul, cele mai diverse persoane – conducători politici, funcționari, industriași, traderi, intelectuali, comunitatea științifică, tineretul din orice țară formează în mod automat acel mediu, din care este recrutat personalul de deservire al globalismului, prin intermediul căruia sunt create rețele, este colectată informația, sunt formate centre de exercitare a influenței, este făcut lobby pentru tranzacții și decizii în favoarea corporațiilor transnaționale, sunt promovate alte opearțiuni strategice în scopul instaurării dominației globale a oligarhiei mondiale. Principala țintă de atac a revoluției trebuie să o constituie anume liberalii în toate manifestările lor: în calitate de exponenți ai unor orientări ideologice, politice, economice, filosofice, culturale, strategice, tehnologice. Liberalii reprezintă acea pojghiță sub care se ascunde oligarhia globală. Orice lovitură aplicată liberalismului și liberalilor are toate șansele să afecteze părțile sensibile ale oligarhiei globale, organele ei vitale. Lupta totală cu liberalismul și liberalii constituie vectorul strategic primordial al revoluției globale. Revoluția trebuie să poarte un caracter radical antiliberal, deoarece anume în liberalism este concentrat nucleul răului. Orcie alte viziuni politice pot fi tratate în calitate de posibilă alternativă, aici nefiind nici un fel de limitări. Singura excepție este liberalismul, care trebuie să fie nimicit, strivit, doborât, eliminat.