ŢIGANII BIHORULUI
08 August 2006
de Adrian Cris
Femei cu fuste-nflorate şi bărbaţi oacheşi, cu pantaloni-burlan şi pălării cât umbrela. Balabuste cu pielea uscată, însoţite de bărbaţi sfrijiţi ce cară cine ştie ce resturi de mâncare. Şi unii, şi ceilalţi strigă din gât aceleaşi cuvinte fără noimă, născocite parcă anume pentru a nu fi de nimeni desluşite. Ţiganii...
Cine ştie de unde au venit, ce vânt i-a adus încoace, din ce trăiesc şi dacă vor intra vreodată "în rândul oamenilor"? Învingându-le neîncrederea, temerile şi împotrivirea, BIHOREANUL a căutat răspunsurile în lumea lor necunoscută şi închisă.
"Cărţile vorbesc..."
Despre ţigani nu se ştie dacă vin din India ori din Egipt. Unii zic că însăşi denumirea le arată originile hinduse: "ţi-gange", adică de la râul Gange, alţii că ar fi urmaşii robilor regilor egipteni, "faraoni", "magraoni", "egipcani".
Lipsite de cărturari, neamurile ţigăneşti sunt cunoscute doar în parte, şi numai datorită "gagiilor", cum sunt numiţi cei din afara etniei. Un asemenea "gagiu" a fost istoricul George Potra, care a descoperit prima referire documentară la ţiganii români. Actul fusese întocmit în 1385 de domnitorul Dan Vodă al Ţării Româneşti, pentru a dărui unei mănăstiri 40 de ţigani. Pe atunci, ţiganii erau "domneşti" (ai voievodului), "boiereşti" (folosiţi de boieri la treburile casei, ca vizitii, rândaşi şi lăutari) şi "vătraşi" (semi-liberi, aşezaţi în sate). Spre deosebire de ţiganii moldoveni şi munteni, cei din Ardeal au fost mereu supuşi asimilării. În 1783, împăratul Iosif al II-lea a dat chiar o lege specială prin care erau obligaţi să nu-şi vorbească limba, să renunţe la portul tradiţional şi să nu se mai căsătorească între ei.
Click pentru a mari
ULTIMII NOMAZI. Cu o jumătate de veac în urmă, majoritatea ţiganilor îşi câştigau existenţa bătând satele în lung şi-n lat. Acum, prin Bihor mai hoinăresc, în căutare de pene şi fier vechi, doar aceia care nu au alt acoperiş decât coviltirul căruţei
Ieşirea din robie
După un mileniu în robia tătarilor, hunilor şi creştinilor, ţiganii ardeleni au fost eliberaţi în anii Revoluţiei de la 1848, iar cei din Principate în 1864, de către domnitorul Mihai Sturdza. O parte au ales viaţa nomadă, majoritatea aşezându-se însă la marginea satelor şi oraşelor. Potcoveau cai, făceau care şi roţi din lemn, prelucrau argint şi aur, cântau din scripcă şi ţambal. Mai aproape de zilele noastre, făceau negoţ cu pene, haine şi fier vechi, seminţe, linguri de lemn, mături, gablonţuri. În ultimii ani ai comunismului, vindeau produse procurate prin contrabandă. În memoria multor români, ţiganii înseamnă anticoncepţionale "postinor" (pe care, însă, ei nu le foloseau!), ceasuri "cu şapte melodii", gumă de mestecat din Ungaria (biluţe "ragogumi"), ţigări din Iugoslavia şi Albania, blugi turceşti Pyramid, săpunuri şi deodorante 8x4 din Germania.
Click pentru a mari
"Mişto": săraci şi liberi
Ţiganii s-au ţinut dintotdeauna departe de reguli şi de o slujbă stabilă. "Nu pricepeau de ce românii se trezesc cu soarele, la 5-6 dimineaţa, ca să meargă la muncă, de unde se întorc seara aşa obosiţi că nu mai au chef de viaţă", spune Kajca Janos (foto). Pastor baptist, bărbatul e unul dintre liderii ciurarilor orădeni şi printre puţinii care au acceptat să povestească despre neamul lui unui "gagiu", cum e reporterul BIHOREANULUI.
Kajca spune că ţiganii au făcut întotdeauna, pe bani puţini, ceea ce nu făceau alţii. Când nu aveau de lucru, recurgeau la "găinării", furând păsări din bătături, sau combinau cerşitul cu ghicitul şi furatul. Câte o ţigancă obişnuia, de pildă, să ceară unei femei de "gagiu" un bănuţ, iar după ce-l primea, se oferea să-i ghicească. Gratis! După câteva "vrăjeli", cerea încă o monedă sau, şi mai bine, o bancnotă, "ca să meargă ghicitul". La final, scuipa pe ban, "ca să fie cu noroc", şi îl înapoia. Dar cine să-l mai ia aşa, scuipat?!
Leagănul "Cinkapana"
Tot Kajca lămureşte împărţirea pe neamuri a ţiganilor bihoreni, care potrivit ultimului recensământ, din 2002, au ajuns la peste 30.000. "Cei mai mulţi sunt ciurarii, aflaţi de când lumea la marginea Orăzii, în
Iniţial, colonia se afla pe locul actualei fabrici de ulei de pe Calea Clujului. În anii socialismului, ca să se construiască fabricile, ţiganii au fost strămutaţi de cealaltă parte a şoselei, în perimetrul străzilor Gutenberg, Măceşului, Digului, Pietrişului. Autorităţile au înghesuit cam o mie în "blocurile NATO", iar pe cei care nu au încăput i-au lăsat să-şi ridice case, chiar şi fără acte, în aceeaşi zonă.
Click pentru a mari
NAVETIŞTII. În Oradea vin zilnic sute de ţigani din Tileagd, Vadu Crişului, Dobreşti, Tinca şi Săcueni. Femeile şi puradeii cerşesc, caută în gunoaie şi, rar, ghicesc în palmă. Seara se întorc la vatră cu de-ale gurii
Risipiţii
Dintre ciurari s-au desprins mai multe ramuri, populând zonele Vadu Crişului, Cheresig, Tărian, Gepiu, Tinca. Ciurdarii îngrijitori de vite s-au stabilit prin Tileagd şi Telechiu. Geambaşii, care în vechime furau, iar acum cumpără şi vând cai, s-au aşezat în Săcueni, Sălard şi Diosig. Cărămidarii din Oşorhei făceau "vaioagă". În primii ani de comunism, au venit în Dobreşti lingurari din Galaţi, specializaţi în mături, linguri de lemn, iar mai apoi în confecţionarea de cuţite.
Kajca spune că toţi aceştia sunt slab organizaţi. Nici măcar nu au un bulibaşă în sensul tradiţional. "Doar lingurarii au unul, la Galaţi. Ciurarii bihoreni au şefi la nivelul fiecărei colonii, de regulă bărbatul cel mai bătrân. Mai nou, sunt aleşi pe 4 ani, ca să ţină legătura cu autorităţile. La Oradea, şeful e pentru prima oară unul tânăr, de 40 de ani, Roştaş Iosif. A fost ales fiindcă a promis că o să aranjeze cu primarul cantine sociale şi servicii la măturatul străzilor".
Ţiganii de jos
Ciurarii sunt neamul din care se trag cerşetorii şi căutătorii în gunoaie, şi care nu şi-a păstrat tradiţiile. "Baluri" nu mai fac de prin 1980, nu mai cântă şi nu mai ascultă muzică ţigănească, ci au trecut la manele. Singura personalitate dintre ei e o femeie, Kovacs Apollonia, născută în Cinkapana şi ajunsă vedetă de muzică ţigănească la televiziunile din Ungaria.
În relaţia cu majoritarii, ciurarii îşi "laudă" inferioritatea. Îşi cultivă mizeria ca să nu fie percheziţionaţi de poliţişti şi să fie iertaţi cu lehamite: "Ăsta-i ţiganul, n-ai ce să-i faci". E un tertip de care au profitat din plin în comunism. Cumpărau alimente fără să stea la cozi, căci românii nu le suportau mirosul. Nici chef să se ia în gură cu ei nu aveau, că ieşea "ţigănie", adică tămbălău.
Click pentru a mari
Neam ales
Spre deosebire de ceilalţi, căldărarii sunt un neam mândru şi înstărit. Românii le zic "gabori" ori "ciotârnari", iar ungurii "badogoşi". Nu se amestecă nici cu populaţia majoritară, nici cu alţi ţigani. Pentru respectabilitate, bărbaţii au pălării uriaşe şi pieptare de piele sau din stofă, în care îşi ţin ceasurile de buzunar. Poartă pantaloni largi, ca să nu li se rupă la lucru, când se întind ori se apleacă. Femeile au fuste înflorate, colorate viu, iar cele măritate poartă baticuri. Fetele îşi prind părul în cozi împletite în funde roşii. Când se mărită, se acoperă şi ele cu baticul. Înaintând în vârstă, îşi schimbă fustele alb sau roz în altele roşii şi albastre, iar la bătrâneţe în verzi şi negre.
Cel care a povestit BIHOREANULUI despre gabori este Rupert Stoica (foto), unul dintre cei mai înţelepţi ţigani din Oradea. La 55 de ani, e adventist, pasionat de istorie, vorbeşte în pilde şi visează la proiecte PHARE pentru un atelier de tinichigerie modern. Explică istoria neamului său încă de la facerea lumii, citând din Geneza biblică: "Iabal a fost tatăl celor care locuiesc în corturi şi păzesc vitele". Ciurdarii, explică Rupert. "Iubal a fost tatăl celor care cântă la alăută şi caval". Lăutarii, adică. "Tubal-Cain a fost făuritorul uneltelor de aramă şi de fier", continuă bătrânul, explicând: "Ăştia suntem noi, căldărarii!"
Click pentru a mari
SĂRĂCIE DIN BELŞUG. Casele vătraşilor din Gepiu nu au nimic din vestitele palate cu turnuleţe ale aurarilor sibieni. Între pereţii scunzi ai colibelor, făcuţi din pământ frământat cu balegă şi paie, îşi înghesuie zilele până la 15 suflete
Meseriaşii
Gaborii au început să vină în Bihor la începutul anilor 1900, din Mureş, unde e "capitala" lor. "Aici se găsea de lucru, fiindcă nu erau destui meşteri", motivează Stoica. Denumirea li se trage de la ungurii care au încercat să-i maghiarizeze, dar numele lor sunt pur româneşti: Iancu, Ştefan, Matei, Marcu, Ludovic, iar la femei Mândra, Suzana, Geta, Clara. Primul val s-a oprit în satele din jurul Oradiei, iar al doilea a venit în anii '50, stabilindu-se în Velenţa, pe străzile din spatele Pieţei Mari: Seleuşului, Fluturilor, Timişului, Muntele Găina, Dobrogei, Eftimie Murgu.
Deşi făceau negoţ cu produse de negăsit în comerţul socialist, bărbaţii nu au renunţat la meseria tradiţională. "Familia mea a făcut ciotârne la toate unităţile militare, până la Turda, Dej, Carei, Zalău şi Satu-Mare. În democraţie, am reparat Inspectoratul Şcolar, şcoli, grădiniţe, teatrul", se făleşte bătrânul. Tot după revoluţie, gaborii au fost anticari, cumpărând "vechituri" pentru a le revinde în Germania. "Ne pricepem la ceasuri, tablouri şi mobilă, ştim stilul Biedermayer, flamand, baroc, şcoala de la Satu-Mare"...
Revoluţia au primit-o bucuroşi, că puteau circula liber. "Pe Ceauşescu l-a doborât prostia sistemului care îi sâcâia pe oameni", filozofează Stoica. "Io am avut între primii ARO pe motorină, care se obţinea cu aprobări speciale. Îmi trebuia să car ciotârnele, dar fiindcă nu aveam carnet, angajam şoferi. Miliţia ne amenda, până ne-am şmecherit şi am angajat miliţieni".
Click pentru a mari
ATENŢIE, FECIOARĂ! Puţină lume din afara etniei ştie de ce fetele din neamul gaborilor poartă părul prins în cozi cu fundă roşie. Panglica arată că fata e virgină şi avertizează că orice vătămare care i se face va fi pedepsită crunt!
Familişti
Bătrânul zice că pentru gabori nimic nu e mai presus de familie şi numele ei bun. "Când îţi însori băiatul ori îţi dai fata mireasă, te interesezi dacă familia cu care se amestecă are onoare, dacă n-a fost la închisoare şi n-a făcut scandaluri".
Nunta este evenimentul vieţii. Mai demult, tinerii se "luau" în faţa neamului, pe la 12-14 ani. Contrar aparenţelor, nu era şi nu este nici acum o căsătorie forţată, ci mai degrabă "aranjată" între părinţii care îi pun pe tineri să se cunoască. Dacă nu se plac, tratativele iau sfârşit. Dacă da, părinţii o înzestrează pe mireasă cu o salbă de aur sau cu bani ("darro"). Nu este un preţ, ci un simbol: salba nu e înstrăinată, ci va fi folosită de generaţia următoare. Însurăţeii se mută în casa părinţilor mirelui, unde fata trebuie să-şi îngrijească socrii, soţul şi pruncii.
La judecată
Dacă tinerii nu se înţeleg, familiile apelează la ceea ce românii numesc "stabor". Gaborii îi spun, însă, "kris rromani", un tribunal format din bărbaţi de vază ("rrom barro"), a căror hotărâre e obligatorie pentru toţi, indiferent de rang şi avere. Pe lângă neînţelegerile de căsătorie, kris-ul mai judecă certurile celor care dau şi iau bani cu camătă. Dar, atenţionează Stoica, asta se întâmplă rar. În Oradea o dată la 2-3 ani. "Întâi are loc
Obiceiurile gaborilor sunt şi ele legate de familie. Femeia e supusă bărbatului şi nu are voie să-i stea în faţă. La rându-le, bărbaţii nu au voie să atingă fusta unei femei, aceasta fiind considerată impură, deoarece vine în contact cu partea de jos a corpului. E şi motivul pentru care, în casă, hainele femeii se spală separat de cele ale bărbatului şi copiilor, iar membrii familiei nu se spală în vană, ci doar în apă curgătoare, sub duş.
Click pentru a mari
DREPTCREDINCIOS. Peste 90% dintre ţiganii orădeni s-au "pocăit", trecând la baptişti, penticostali şi adventişti. Bătrânul din imagine e unul din puţinii gabori ortodocşi, putând fi văzut aproape în fiecare duminică la Biserica ca Lună
Victimele timpului
În ultimele decenii, însă, gaborii tind să renunţe la tradiţii, "pocăindu-se" în masă. Din zece familii, abia dacă a mai rămas una ortodoxă ori catolică. Stoica zice că vina aparţine preoţilor care nu le-au îngrijit sufletele, dar şi românilor şi ungurilor, care îi ţineau în uşa bisericilor.
Credinţa neoprotestantă le aduce ţiganilor mult-dorita egalitate cu "fraţii" de rasă albă, dar ca revers le şterge identitatea. Astfel, ţiganii pocăiţi nu mai au voie să-şi asculte vestita muzica, pentru că le "toarnă foc în vine". Tot biserica le impune să-şi cunune tinerii numai după împlinirea majoratului, iar până atunci copiii să urmeze şcoala. Iar femeia devine - cum altfel?- egala bărbatului.
Normelor religioase li se adaugă şi progresul tehnologic, care îi face să-şi abandoneze străvechile ocupaţii şi îi depărtează de leagănul în care au crescut, sub cer şi coviltir. Un sociolog american, Ian Hancock, spunea: "Când
Rămâne, deci, numai o chestie de timp până ce o istorie plină de legende, superstiţii, descântece şi vrăjitorii va dispărea. Clepsidra e deja întoarsă...
"Regele Cioabă şi împăratul Iulian nu ne interesează deloc. Nu-s din neamul nostru şi-s regi numai la televizor. De Rezmuves Iosif, şeful Partidei Rromilor, nu ne pasă nici atâta"
Rupert Stoica, ţigan gabor
Neamuri
l căldărarii - fabricanţi de găleţi, tingiri, cazane, sobe, burlane
l aurarii sau băieşii - la început, culegeau aurul din râuri, cu timpul învăţând să-l prelucreze
l rudarii - făceau rude, adică pari din lemn pentru grădini, apoi au învăţat să facă şi alte obiecte din lemn, în special mături şi linguri (se mai numesc lingurari, denumire extinsă şi pentru numele de familie)
l lăieşii sau lăieţii - prelucrau fierul; o denumire recentă a lor este cea de fierari sau lăcătuşi (de unde şi numele Feraru, Lăcătuş)
l lăutarii - muzicanţi, scripcari
l ciurdarii - îngrijeau vitele locuitorilor de la ţară
l geambaşii - furau, creşteau şi vindeau cai, confecţionau harnaşamente
l ursarii - îmblânzitori de urşi, cu care dădeau "spectacole" de circ
l netoţii - cei care nu aveau nici o meserie şi trăiau din furturi
Click pentru a mari
Steagul ţigănesc are culorile albastru şi verde, aşezate orizontal, simbolizând cerul şi iarba. În centru are o roată roşie cu 16 spiţe, ce semnifică nesfârşitele peregrinări ale celor tot atâtea neamuri ţigăneşti
România primitoare
Singurele ţări în care nu trăiesc ţigani în număr semnificativ şi în grupuri compacte sunt cele arabe, din Orientul Îndepărtat, Africa Centrală şi de sud. În schimb, sunt prezenţi în toate societăţile de tip occidental, deschise.
Cea mai numeroasă minoritate de ţigani o are România, unde la recensământul din 2002 au fost înregistraţi 800.000 de rromi. Numeric, sunt minoritatea cea mai importantă după maghiari. Cei mai mulţi trăiesc în Mureş (9,69% dintre locuitori), Sibiu (8,69%) şi Bihor (8,63%). Cei mai puţini sunt în Botoşani, Tulcea şi Vaslui, unde reprezintă sub 1% din totalul populaţiei. La precedentul recensământ, în 1992, se înregistrau puţin peste 400.000, după ce în 1977 erau sub 300.000. Sociologii spun că explicaţia creşterii nu e natalitatea ridicată, ci faptul că tot mai mulţi îşi asumă propria identitate.
În clasamentul ţărilor europene urmează Ungaria şi Bulgaria (cu câte 500.000 de ţigani), Spania, Rusia şi Serbia (250.000), Franţa şi Cehia (150.000), Germania, Italia, Anglia şi Albania (50.000). Cei mai puţini trăiesc în Irlanda, Elveţia, Norvegia, Luxemburg, Olanda, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania: sub 1.000 de persoane.
Prin focul istoriei
Prigoana împotriva ţiganilor a început în anii 800-900, când s-au pornit spre Europa. Mulţi au căzut în robia tătarilor, care i-au obligat să muncească la potcovirea cailor, să le repare armele şi carele, să-i distreze cu urşi şi cu propriile femei.
În ţările române, ţiganii au ajuns în secolul XIII, iar în Europa apuseană un veac mai târziu. Polonii, germanii, francezii şi suedezii i-au primit fascinaţi de straiele lor ţipător colorate, dar apoi i-au respins, fiindcă se pretindeau "urmaşi ai faraonilor" şi începuseră să cerşească şi să fure.
În Germania au fost persecutaţi prin politică de stat în Germania, încă de la finele anilor 1800. Conform Institutului Memorial pentru Cercetarea Holocaustului din Washington, ţiganii au fost poporul care, după evrei, a suferit cel mai mult în al doilea război mondial. Naziştii i-au numit "excrementele umanităţii" şi au ucis 1,5 milioane de ţigani.
Deşi ţiganilor din estul continentului le place să li se spună "rromi", iar celor din vest "sinti", majoritatea europenilor folosesc denumirea considerată peiorativă: atzigan (grecii), ţiganin (slavii), cinkan (cehii), gipsy (englezii), gitan (francezii), zigeuner (nemţii), ciganos (lituanienii), ţîgan (ruşii), gitano (spaniolii şi portughezii), cigany (ungurii).
Bogaţi în limbă
Specialiştii se feresc să încadreze limba romanes sau romani într-o familie lingvistică anume, deoarece e puternic influenţată de limbile populaţiilor majoritare: germană, greacă, spaniolă, română, maghiară, sârbă. O altă constatare este că limba romani are un caracter foarte dinamic, astfel încât în dialectele vorbite în Marea Britanie (anglo-romani) şi în Portugalia (calo) se regăsesc extrem de multe elemente greceşti, româneşti şi germane.
Vocabularul e limitat şi lipsit de nuanţe. Din acest motiv, unele noţiuni, precum "fermecător", nu pot fi denumite decât cu mare aproximaţie, prin "mişto", adică "frumos", "bun", "de treabă".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu