Doina IOANID, UN Cristian, Cezar GHEORGHE. Interviu cu Mircea IVĂNESCU

„Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie“
Interviu cu Mircea IVĂNESCU
Autor: Doina IOANID, UN Cristian, Cezar GHEORGHE
„Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie“

Pentru a intra în „atmosfera lăuntrică“ a poetului Mircea Ivănescu, este necesară o lectură integrală a volumelor sale de versuri. De cîţiva ani, poetul trăieşte

la Sibiu într-o tăcere desăvîrşită. Vreme de aproape două ceasuri, Mircea Ivănescu a ales să rupă această tăcere.



Cînd aţi început să scrieţi poezie? Vă mai aduceţi aminte primul poem? Şi cum e să debutezi la 37 de ani?
E trist. Nu, nu-mi aduc aminte. În primul rînd, trebuie făcute nişte distingo-uri, adică eu le-aş face. Nu cred c-am scris poezie. Mi se părea o calitate să reuşeşti să scrii poezii. Eu mă lăudam că pot turna în versuri de bronz orice formulări, dar asta se chema, din punctul meu de vedere, versificare. Nu cred c-am scris. Am avut, să zicem, avantajul de a locui în copilărie în aceeaşi casă cu o persoană, pe vremea aceea era adolescent, un tînăr care avea ambiţia asta de a deveni scriitor şi se forma în sensul ăsta. Era vorba de Emil Ivănescu. Era elev la un liceu cu oarecare prestigiu pe vremea aceea, la Spiru Haret, care avea şi o revistă lunară. Şi ştiu că frate-miu scria la revista aia. Revistă despre care am auzit acuma, ulterior, că avea un anumit prestigiu în epocă. Au scris acolo Dinu Pillat, care era coleg de clasă cu frate-miu, şi scriitorul care a fost cunoscut mai tîrziu cu numele de Alexandru Vona. Anterior, ştiu că învăţaseră acolo Noica, Paleologu bătrînul. Avea o oarecare rezonanţă. Dar s-a întîmplat că frate-miu şi-a manifestat vocaţia asta timp de cîţiva ani, destul de intens, din punctul meu de vedere foarte reuşit. Adică ce scria el mi se părea literatură cu adevărat importantă. La vremea respectivă, nu s-a publicat, era şi război. Pe urmă, el a murit foarte tînăr şi în împrejurări mai speciale, şi astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronunţată, o aversiune faţă de cariera de scriitor. Adică echivalau producerea de literatură cu un rău nenecesar şi în orice caz foarte nociv, malign.

Şi, din cauza asta, multă vreme nu se punea problema ca eu sau altcineva din jurul meu să scrie. Pe urmă, s-a produs războiul, statul naţional legionar, tot felul de chestii care îmi lasă acum impresia că am trăit şi foarte mult, nu ştiu cînd, mai degrabă inutil, că lucrurile se învălmăşeau de o aşa natură, încît nici măcar complicaţia actuală, să zicem, nu e comparabilă. Adică nu mai avea importanţă că ai vocaţie, că simţi vocaţia de scriitor şi că trebuie neapărat să scrii. Pe urmă, eu am fost ejectat din facultate direct şi m-am angajat la Agerpres. Şi acolo fireşte că nu era timp de fleacuri, de literatură, decît că eu am avut avantajul să ştiu nişte limbi străine şi-atunci am lucrat la o redacţie care se ocupa de actualitatea asta transmisă prin filtre occidentale, prin franceză, engleză, germană şi-n care-n mod fatal indivizii care se ocupau de asta ştiau limbi străine în mod obligatoriu. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe Matei Călinescu, pe Nichita Stănescu. Scriau literatură, eu eram foarte invidios că Nichita scria cum respira, eu mă străduiam să produc şi eu texte. Pînă la urmă, Petre Stoica ne-a facilitat lui Matei şi mie – Nichita avea deja cărţi tipărite – un debut la revista Steaua în 1958, pe vremea aia a lui Baconsky. Am început să produc.


Faptul că eraţi redactor la Agerpres constituia un avantaj? Aveaţi probleme cu cenzura?
Nu, după 1958 nu mă mai ocupam de literatură şi nici n-aveam încrederea că am să reuşesc să scriu. Prin anii ’64 sau ’65 l-am cunoscut pe Dimov. Şi ăla, de asemenea, producea cu mare spontaneitate şi cu o tehnică desăvîrşită o poezie mai complicată. Publica volume şi mi-a sugerat să duc un volum la Editura pentru Literatură, unde era un geniu tutelar, care se numea Elis Buşneag, ea însăşi poetă şi redactoarea cărţilor de poezie. I-am dus o dactilogramă şi, spre surprinderea generală, a publicat-o. Fără nici un fel de remarcă, fără intervenţie, fără să-mi ceară modificări. Chestia ciudată era că nu exista nici un text politic acolo, mobilizator, lucruri de genul acesta. Eram oarecum contemporan cu Dan Deşliu, cu Mihu Dragomir. Dar nu mi-am pus niciodată problema să încerc să scriu versuri patriotice. Nici n-am scris. Pe urmă, am intrat într-un fel de febră. Am constatat că se poate, şi scriam pe vremea aia, în ’58 sau ’59, descoperisem că eram în stare. Ieşeam de la Agerpres, de exemplu, din tura de după-amiază, la 11 noaptea, în drum spre casă, pe lîngă Piaţa Universităţii, să fac o haltă la Zori de zi şi pe urmă, în Piaţa Rosetti, la bufetul Peştera, care a devenit celebru sub numele de Singapore, unde am cunoscut mai mulţi scriitori.


Înţeleg că pe Emil Botta, care locuia foarte aproape de dumneavoastră, l-aţi abordat direct pe stradă.

Nu l-am cunoscut, dar l-am abordat într-o noapte pe stradă, cînd mergea aşa plictisit. M-am tras către el şi i-am atras atenţia că sînt un mare admirator al lui şi mai ales al prozei lui. Asta l-a cam deranjat. Volumul lui de proză, Trîntorul, îl găsisem întîmplător. L-am întrebat dacă-i adevărat, cum anunţase într-un interviu înainte de război, c-a scris un roman. Omul a fost surprins, politicos în orice caz. Toate astea se petreceau pe la12 noaptea. Cred că eram amîndoi sub influenţă, cum se spune, şi mi-a explicat că-şi aduce aminte vag că el a scris, că o să caute. I-am propus să mă primească peste două zile la el acasă. Şi el a zis: „Mă rog, dacă vreţi“. Culmea e că m-am dus în ziua respectivă, am cunoscut-o şi pe bătrîna lui mamă, despre care am aflat din exegezele vremii că aparţinea unei familii nobiliare corsicane şi care m-a îndrumat spre camera lui. S-a petrecut o scenă ca-n Idiotul. Botta stătea la o masă de lemn, era o cameră mobilată foarte sumar, şi la capătul celălalt al mesei era o domnişoară sfioasă, cu mîinile în poală. Şi probabil că întreţineau o conversaţie. Am dat buzna, i-am amintit lui Botta cine sînt, ce vreau. Era evident că nu mai ştia despre ce e vorba. S-a ridicat în picioare: „Domnule, dumneata vorbeşti despre un scriitor care astăzi este defunct“. Asta am reţinut. Zice: „Nu mai scriu de mult, nu mă mai interesează. Dacă a existat vreun asemenea manuscris, habar n-am... aici, de exemplu, am un dulap unde sînt nişte haine vechi. Dacă vreţi, puteţi controla“. A deschis uşa dulapului. Ne-am luat la revedere în mod politicos şi ne-am despărţit. Cam asta a fost totul cu Botta.

În poemul poezia e altceva?, era un sfat ironic dat unui tînăr poet: „nu trebuie să povesteşti în poezie ş…ţ deci să nu povestesc“. Aţi primit acest sfat de la cineva anume?

Nu, cred că nu. Obişnuiam să scriu, pe vremea aia, oprindu-mă la Zori de zi sau la Singapore sau la alte cîrciumi. La bufetul Nicoreşti, la bufetul Ialomiţa. Mă opream, ceream 100 de grame de votcă şi deschideam o carte în care probabil că, la un moment dat, era chestia asta: nu trebuie să povesteşti. Cred că e din sfaturile lui Hamlet către actori. N-am considerat nici un moment că fac poezie. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe poetul şi prietenul I. Drăgănoiu, cu care mă întîlneam la diferite bufete şi care îşi citea cu oarecare fast propriile versuri. Toată lumea se uita, pe vremea aia, cu multă superioritate la mine. Şi spunea: „Ei, scrii şi tu!“. Îi ceream titluri. Şi Drăgănoiu îmi dădea titluri fanteziste, aşa: Pădurea de mesteceni. Şi l-am întrebat: „cîte piese să fie?“. Mi-a zis 28. „Rimate sau nerimate?“ „Şi rimate, şi nerimate.“ Şi-am produs, într-adevăr, poemul intitulat Pădurea de mesteceni, cu 28 de capitole şi subcapitole, unele rimate, altele nerimate. La un moment dat, Nichita mi-a dat titlul Lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet. Am scris ce consideram eu. E un poem care n-are legătură cu norii sau cu trăsnetul. La un moment dat, Matei Călinescu mi-a spus: „Scrie o poveste de iarnă“. Am scris o poveste de iarnă. După ce mi-au demolat casa, am stat o vreme la Mogoşoaia. Şi aveam încă un serviciu la revista Lumea. Veneam seara. Şi în sala de mese. De exemplu, era masa lui Preda, unde erau aşezaţi de obicei Dinescu, Mazilescu, la altă masă era Cezar Ivănescu, cu Mary, doamna Maria Ivănescu.
„În jurul nostru se răsturna o lume“

Şi totuşi de ce să povesteşti în poezie? Senzaţia mea, citind volumele, e că fiecare poezie e o poveste nespusă pînă la capăt.
Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros. Adică faci literatură cînd, cum se spunea pe vremea aia, eu am fost contemporan cu faptele astea, să nu uitaţi, cînd în jurul nostru se răsturna o lume şi se clădea din temelii o alta nouă. Din acest punct de vedere am avut nu numai norocul să fiu, de exemplu, contemporan cu Cortina de Fier, cu suspendarea, să zicem, aprovizionării Berlinului de Vest, cu împărţirea Germaniei, dar am avut şi privilegiul foarte important de a fi coleg începînd din clasa a V-a la Spiru Haret cu omul de stat Ion Iliescu. Era un personaj care intervenise intempestiv, imediat după 23 august în lumea, să zicem, plictisită şi bugheză de la Spiru Haret.


V-aţi revăzut şi după 1989?
Eram deja în altă lume, nu mai aveam legături. N-am avut niciodată contact cu el. Cînd a apărut Iliescu în clasă, a început să scrie pe tablă în pauze: „Trăiască UAER“ şi ne-a explicat cum se pune problema cu lupta de clasă şi că trebuie să luptăm împotriva morbidităţii burgheze, că nu aşa se face o personalitate, cu cărţi şi fleacuri, ci prin energie. Fireşte c-am fost surprinşi. Adevărul e că Iliescu se ducea la întîlnirile astea. Sandu Enibace mi-a dat odată telefon la Sibiu şi mi-a spus că n-am fost la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Zice: „Uite, a fost Ionel“. Ionel fiind Ion Iliescu. „Cînd s-a făcut citirea catalogului, i-am explicat că eşti la Sibiu, c-ai rămas singur“, murise nevastă-mea, „şi stai acolo“, el n-a zis ca un nenorocit. În tinereţe aveam un fel de deviză. Cînd mă întrebau indivizii din jur ce fac, le spuneam: „Uite stau singur ca un nenorocit, toţi dau cu picioru-n mine“. Urmarea a fost că la un moment dat am primit un telefon. O voce vag cunoscută a zis: „Alo, Mircea?“ Zic: „Da“. „Aici e Iliescu.“ Am fost aşa de surprins că l-am rugat să repete. „Iliescu, colegul tău. Am auzit că eşti singur. Ai serviciu?“ Zic: „Da, am“.


Ne aflam după 2000?

Prin 2002. Era preşedinte. „Trimit eu pe cineva să vadă dacă ai nevoie.“ Şi-au venit, într-adevăr, dimineaţa următoare doi domni distinşi, unul mai scund, care vorbea precipitat, şi unul mai înalt şi cu o geantă în mînă. Era prefectul judeţului. Mi-a zis: „Domnul preşedinte Iliescu mi-a telefonat să vin, să mă interesez dacă aveţi nevoie de ceva.“ „Nu am nevoie.“ „Pensie primiţi? Leafă?“ Eram deja pensionat. „Aveţi pe cineva care să stea cu dumneavoastră?“ Şi s-a dus la doamna Drăghici (doamna care îl îngrijeşte pe poet, n.red.) şi i-a luat un „mini-interviu“: „Dumneavoastră aveţi grijă de domnul Ivănescu?“. „Da, am.“ „Are un doctor curant?“. S-a interesat unde-l poate găsi, s-a dus a doua zi la 7.30 la clinică s-o caute pe doamna Munteanu, care e medicul meu. Fireşte că la ora aia nu se afla acolo. S-au transportat acasă la ea, au sculat-o, au luat-o la bani mărunţi şi s-a aflat că într-adevăr a îngrijit-o şi pe nevastă-mea, că îmi aplică tratamente corespunzătoare. Zice: „da are nevoie de ceva?“. „N-are nevoie de nimic.“ „Da de alimente aveţi nevoie?“. A scos un dosar şi-a zis să noteze ce cantitate de cartofi, orez, ulei are nevoie. Doctoriţa i-a dat afară într-o formă sau alta. A spus că n-are nevoie de nimic.
„N-aveam intenţia să scriu“

Există o somnie a poemului, a vorbelor, ca şi cînd v-ar fi frică să nu tulburaţi lucrurile care dorm, o suprafaţă de proză cu un luciu care plesneşte în răstimpuri, dezvăluind discret „tristeţuri“ şi de fragilităţi. De ce a ales Mircea Ivănescu „poemul camuflat“?
N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. Cunoşteam şi cîteva din manuscrisele lui frate-miu. Au şi apărut într-o ediţie, Artistul şi moartea, în 2006. Cu ocazia asta i-am cunoscut pe fraţii Dună. Teodor şi Raluca Dună. Dar eram aşa de convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn. Citeam şi foarte multă literatură.


Poemele dumneavoastră par a se insera în spaţiul intim al cititorului, ca şi cum ar fi fapte de viaţă. Fac ele parte dintr-un comentariu perpetuu, aşa cum aminteşte şi un titlu al dumneavoastră: comentarius perpetuus?
Nu, comentariul perpetuu e un împrumut din Jurnalul seducătorului. La un moment dat, cînd locuiam la Mogoşoaia, am făcut o vizită cu Drăgănoiu, Sorin Mărculescu şi cu alţi tineri poeţi şi scriitori undeva la Snagov. Şi-am scris în intenţia mea un roman, care se cheamă poem. Transcriam în fiecare zi cîteva episoade din împrejurarea respectivă, aşa cum aş povesti acum. Dar fără intenţia de a face literatură sau de a calcula vreun efect. A ieşit un poem. Matei a citit şi-a zis: „Dom’le, e cam lung“. „Da, da ce vrei să-i fac eu?“ „Păi uite, împarte-l în bucăţele.“ De fapt, scriam cîte două-trei pe zi. Am făcut volumul mai mult sau mai puţin în ordinea respectivă şi l-am dat la Editura Cartea Românească, unde era redactor de carte bătrînul Paleologu, Alecu, cu care ne cunoşteam aşa, vag social de la Uniune. Am avut o scurtă conversaţie. N-aveam intenţia să scriu. I-am prezentat dosarul. A trecut un număr de săptămîni. Nu l-am mai întrebat, şi brusc a apărut cartea.


Dar de o asemenea manieră încît mi-am dat seama că omul nici nu deschisese dosarul. Erau nişte pagini intervertite şi-au apărut în ordinea nefirească. Cutare grup de poezii trebuia să preceadă. Ceea ce dovedea că omul nu citise. Ca şi mine, de altfel, că nici eu nu mai aveam răbdare să citesc. Şi pe urmă, cine dracu are răbdare să citească aşa-zise versuri de Mircea Ivănescu? Îmi aduc aminte că-ntr-o noapte cînd ieşeam de la Singapore cu poetul Tudor George, mi-a spus: „te văd că tot scrii, eşti un tip aşa, care te furişezi pe lîngă ziduri – zice – nu faci şi tu poezii?“. Că-şi declama versuri, foarte rimate şi ritmate. A scris şi pentru mine un poem, intitulat: Lui M. Ivănescu, mîţ de birt. „Te şi văd că tot scrii pe la diferite mese. Dă-mi şi mie un teanc de chestii de-astea de-ale tale să le fac eu poezii, să le fac rime.“ Îl admiram şi-l admir şi-acum pe Tudor George pentru uşurinţa cu care făcea sonete. Cum îl admiram necondiţionat pe Dimov. În ultima perioadă ştiu că se lăsase de scris şi-mi spunea că i-au rămas diferite suluri, că el scria pe hîrtie asemănătoare sulurilor de hîrtie igienică. Şi cînd avea de publicat ceva, le tăia cu foarfeca, le dădea titluri şi le introducea în volum.
„Mi-am dat seama că pot să scriu la comandă“

Citindu-vă, am văzut că dedicaţi multe poeme prietenilor pe care-i transformaţi în personaje, ca şi cum fiecare poem ar fi scris pentru o persoană anume. Poezia pe care o scrieţi e un spaţiu al intimităţii absolute?
Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.


Dincolo de curgerea asta prozastică ce oricum nu are nimic de a face cu prozaismul, poemele mi se par nişte bucăţi muzicale, există o fulguraţie care la fel ca într-o sonată a lui Vinteuil, încearcă să surprindă ceva dintr-o trecere care îţi scapă tot timpul. Bănuiesc că pentru dumneavoastră există o legătură foarte puternică între poezie şi muzică.
Există. În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.


În poemele dumneavoastră se întîlnesc cîteva personaje: mopete, v.înnopteanu, bruna rowena, prietenul tatălui lui Vasilescu, nefa, El Midoff. În poezie, este important personajul?
Toate astea aparţineau unui moment cînd l-am cunoscut pe marele V. Nemoianu. În mod oarecum surprinzător, el era un tip rigid şi de o formaţie foarte precisă. Eu nici nu mai citeam. De fapt, constat acum că n-am citit nici a zecea parte din titlurile cu care sînt creditat. Nu am citit nici 20 de cărţi în viaţa mea, serios, şi el era un individ de o mare erudiţie, care citea în amănunt, lua notiţe.


Dar, cum aşa? Cred că aţi tradus cel puţin atîtea titluri.
Da, dar asta nu înseamnă că am citit. De exemplu, susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. Nemoianu, îmi vorbea foarte mult de prietenii lui – doctor Bacalu – care s-a şi produs la un moment dat în public. Comenta curse de motociclete. Şi, mi l-a prezentat pe Toma Pavel, care era un tip entuziast. Îi făcea curte domnişoarei Şora, fiica lui Mihail Şora. Şi umblau împreună. Pavel Toma era el însuşi tînăr scriitor. Mai toţi erau mai tineri decît mine. El spunea că are un grup de nuvele în care personajele principale sînt Ulea şi tata lui Vasilescu. Pe urmă, am fost angajat la Editura Univers, unde şef de redacţie era Sorin Mărculescu, un tip înalt şi mai distins. Era bunul şi înaltul prieten al lui mopete, care nu are o părere chiar aşa de bună despre mopete. Bruna rowena era o domnişoară care se chema Roxana, foarte preţioasă şi care se uita de sus la mine. De exemplu îmi spunea: „domne scrie despre doctor Bacalu, prietenul meu sau scrie despre nişte animale hieratice“. Am compus broscoporcul, pisicîinele. Toate astea nici nu sînt originale. Sînt adaptări ale uneia dintre puţinele cărţi pe care le citeam eu, poezii de Christian Morgenstern, care manevrează hibrizi de felul ăsta, şi naratorul sau protagonistul lor e însoţit de doctor Corp, care comentează în diferite feluri.
Cînd m-am dus să public ciclul, Nemoianu emigrase deja. Matei mi-a explicat: „N-o să ţi le lase direcţia presei, hai să schimbăm numele“. Şi a propus v.i. nopteanu. şi cînd a ajuns la domnişoara Buşneag, aia s-a luat cu mîinele de cap: „Cum V.I.? V.I. înseamnă la noi altceva“. Adică Lenin. Şi de aia i-am spus v. înnopteanu. Iar doctor Bacalu a devenit doctor cabalu.


Există şi poeme cinematografice, poeme pe care le poţi pur şi simplu vizualiza. Care sînt filmele care au contat pentru dumneavoastră?
Într-o vreme mă duceam des la cinema. În copilărie, eram adeptul comediilor americane. Recent, am ascultat, pentru că nu mai văd, un fel de documentar despre un regizor care era la modă în copilăria şi în tinereţea mea, Ernst Lubitsch. Frate-miu era un fel de cinefil şi avea o listă cu filme de mare succes în perioada interbelică. Într-o vreme cînd mai citeam, îmi mai aduceam aminte de A Opta Nevastă a lui Barbă Albastră, de actorii care erau glorii pe vremea aia, Cary Grant, Gary Cooper, Claudette Colbert. Individul care a tradus documentarul respectiv habar n-avea. Spunea că „Lupic“ a produs o versiune cinematografică a piesei Eventaiul doamnei Windermere şi alte chestii din astea.


De ce aţi ales Sibiul? E paradoxal să fi plecat din Bucureşti fiind născut aici. Există o motivaţie?
Există. Cînd am devenit moştenitor, nu am putut rămîne în casa natală din motive mai speciale. Am vîndut-o şi am cumpărat alta, mult inferioară în raport cu locuinţa respectivă, care avea curte. Nevastă-mea era deja pensionată de boală. A lucrat la Agerpres, ca mine, şi se consuma foarte tare. Nu era deloc adaptabilă la ritmul ăsta de actualitate socială care se practica la Agerpres şi stătea acasă. Aveam curte, se îngrijea de grădină. Şi-a permis o nostalgie mai veche de-a ei de a ţine pisici. Aveam la un moment dat vreo opt sau douăsprezece pisici care se învîrteau prin curte. Nevastă-mea se îngrijea de flori, eu mă duceam la restaurantul Nicoreşti, la bufetul Peştera, în sfîrşit, ea nu accepta comportamentul meu boem. Pînă la urmă mi-au demolat casa pe care o cumpărasem lîngă Foişorul de Foc. A trebuit să iau camere la Mogoşoaia. Ea a stat acolo un timp. Eu mi-am găsit o casă cu curte, unde ţineam ultimele şase sau şapte pisici. Vecinii au început să le vîneze. La un moment dat, ne-am dat seama că nu mai putem rezista. Mi-am luat şi eu o cameră la Mogoşoaia şi am adus ultimele patru pisici acolo. Ţin minte că le aduceam pe rînd. Acolo aveau un domiciliu permanent soţii Lucian Raicu şi Sonia Larian, soţia lui Raicu. În seara cînd am adus al patrulea pisoi supravieţuitor, nevastă-mea umbla cu el în braţe şi doamna Larian a întrebat-o: „Ce ai acolo?“. Ea a spus: „Pisica, tocmai a adus-o.“ „Zău, aveţi pisici?“. Şi a intrat la noi. Aveam două camere, una mai mare, şi erau patru pisici împrăştiate pe-acolo.


Cînd v-aţi mutat la Sibiu aţi adus şi pisicile?
Da. M-am mutat la Sibiu pentru că trebuia să găsesc o casă care avea curte şi care să-mi permită să ţin pisicile. Am dus tratative cu Mircea Tomuş, pe care-l cunoşteam de la revista Steaua. Devenise redactor-şef la Transilvania. I-a propus lui Matei Călinescu într-o zi, pentru că erau prieteni foarte buni, să se mute: „Vino la Sibiu că eu fac o revistă care se va dovedi cea mai importantă revistă de cultură din România şi îţi dau ţie funcţia de redactor-şef adjunct, îţi dau casă, vilă, parc“. Matei mi-a spus: „Uite, ce zici? Vii şi tu?“. Şi am zis: „Da, sigur.“ Nevastă-mea nu prea voia. I-am explicat avantajele. Ulterior, în vara în care s-a perfectat toată chestia, începuse să apară Transilvania, Matei a prins bursa Fullbright în S.U.A şi s-a dus şi a rămas acolo. În ’73 s-a certat cu autorităţile. S-a dovedit că îl vorbea de bine pe Soljeniţîn la cursuri. Ăia l-au chemat să dea socoteală. El a refuzat să se întoarcă şi a devenit transfug.


Nu v-a cerut să mergeţi după el? Nu v-a chemat în Statele Unite?
Oricum nu puteam să plec. În primul rînd nu puteam pleca laolaltă cu nevastă-mea, deşi văd că el a plecat. Dar nu s-a pus problema pentru că noi mai aveam încă şase sau şapte pisici. Cînd am ajuns aici, în cele din urmă prin stăruinţe repetate, am fost la tovarăşul prim-secretar Bărbulescu. Tomuş se străduia să-mi obţină o casă cu curte. Ăia au zis „Da, de ce vrea curte? Îi dăm un apartament la bloc.“ Trebuia să le explic, cum era şi realitatea, că nevastă-mea e bolnavă şi are nevoie de curte. Ăia îmi promiteau invariabil. Pînă la urmă a răbufnit la revista Transilvania un tînăr mai dezgheţat care era activist în UTC şi care s-a dovedit a fi fost rudă cu primul secretar de pe vremea aia, Vasile Bărbuleţ. Ăsta se chema Vasile Barbu şi era un tip mai degajat. Am stat de vorbă cu el într-o după-masă şi i-am spus: „Domnule, sînt absolut disperat. Uite, la Mogoşoaia se complică situaţia.“ La Mogoşoaia a venit la un moment dat în vizită Constanţa Crăciun, persoana care dirija Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă, actualul Minister al Culturii. A venit în Casa de creaţie a Uniunii Scriitorilor de la Mogoşoaia să vadă cum se pune problema şi a văzut-o în sala de mese pe doamna Rodica Lipatti cu cîinele ei. A surprins-o pe nevastă-mea stînd în pat şi citind. Pe pătura ei erau două pisici. O alta stătea pe masă la soare. Alta pe marginea balconului. N-a comentat. A fost o femeie civilizată. Dar a dispus să apară nişte plăcuţe cu inscripţia: „Este interzis accesul animalelor mici pe coridoare şi în sala de mese a Casei de Creaţie“. I-am explicat lui Vasile Barbu cum se pune problema şi că sînt pe cale să mă spînzur şi să-mi spînzur în prealabil, pisicile după modelul celebru în epocă, al lui Joseph Goebbels, care şi-a otrăvit cei şase copii, a împuşcat-o pe nevastă-sa şi s-a împuşcat şi el. Şi ăla s-a dus la un individ care se numea Inceu şi care ocupa această casă fiind secretarul Comitetului Municipal de Partid. El oricum avea nevoie de spaţiu în plus şi i-au dat o vilă undeva cu scară interioară şi a rămas liberă această casă. Ăla i-a zis: „Dă-i-o lui Ivănescu“. Şi m-a descris în culori îmbietoare. Am avut o întrevedere cu tovarăşul Inceu. A spus da: „Uite eu îţi las casa, dar aranjează dumneata cu ăştia de la Partid că, zice, nu putem avea numai insuccese, mai avem şi eşecuri în viaţă“ şi am obţinut casa. Barbu s-a dus şi la Partid şi acolo ăia au zis: „Cum, cine-i Ivănescu?“ El a răspuns „Păi, uite, mi-o dai mie şi eu i-o dau lui Ivănescu.“


În poemele dumneavoastră, dincolo de amprenta lor inconfundabilă, se pot auzi ecoul unor poeţi ca Robert Frost, Robert Lowell, Frank O’ Hara. Cred că sînteţi primul poet român din acea epocă care i-a descoperit pe aceşti poeţi şi mă întreb cum făceaţi rost de cărţile lor în timpul ăla. Vă trimiteau volume prieteni din străinătate?
Nu. Cred că o vreme a mai funcţionat Biblioteca Americană la care eram înscris şi unde m-am dus şi n-am fost abordat niciodată de personalul de servire. Luam foarte multe cărţi de acolo. Pe urmă, Matei avea cărţi englezeşti. Circulau. Nemoianu, de exemplu, avea foarte multe cărţi.


Asta se întîmpla în anii ’60?
Da. Se putea obţine relativ uşor orice carte. La Agerpres era obligatoriu să fii foarte la curent cu presa occidentală, cel puţin la redacţia de ştiri externe la care lucram eu. Primeam ziare şi reviste. Primeam şi La Nouvelle Revue Française şi o revistă de literatură despre care am auzit că era acuzată de troţskism, Encounter. Circulau şi cărţi de poezie. Domnişoara Georgescu, care era fiică de ambasador la Berna, era la curent cu Françoise Sagan.


Presupun că aşa aţi ajuns să traduceţi. Totuşi, de numele dumneavoastră se leagă mari scriitori traduşi, Joyce, Kafka, Musil, Faulkner, ca să nu mai vorbim de poeţi, de T. S. Eliot.
Nu ştiu, mi s-a părut un lucru natural să traduc. Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.


Totuşi, dumneavoastră, care aţi tradus atîţia mari autori, cum se face că sînteţi atît de puţin tradus în alte limbi?
Păi, după valoare. Dacă-ar fi să judecăm pe fiecare după preţul lui, cine-ar scăpa nebătut cu biciul? De unde e această replică? Din discuţia dintre Hamlet şi actori.


Cum erau privite volumele dumneavoastră la momentul apariţiei? Eraţi mulţumit de tirajul pe care îl aveau?
Habar n-aveam. Tirajele nu se comunicau. Al treilea volum, aşa-numitul versuri, avea tiraj de 300 de exemplare. Dar nu se punea problema şi nici nu mă interesa. Eram mulţumit că nu mi s-au cerut niciodată modificări de text, nu mi-au scos nimic la Direcţia Presei. Sigur, am fost ajutat foarte mult de Matei care avea încredere în literatura mea. A şi scris despre ea pe măsură ce apărea şi mi-a explicat că s-a dus la Manolescu, care locuia la Câmpina. S-a dus special cu dactilograma primului volum şi l-a rugat să facă referat pentru editură. Manolescu a scris un text entuziast. Ei erau prieteni pe vremea aia.


Cîte pisici mai aveţi?
Acum nu mai am. Cînd m-am mutat aici, mai aveam patru. Ultima a murit exact în ziua în care s-a încheiat dictatura bolşevică în România, în ziua în care a fost executat Ceauşescu, la o vîrstă foarte înaintată, cred că avea 20 de ani.


În ce relaţie eraţi cu scriitorii optzecişti care s-au regăsit în poemele dumneavoastră?
Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa.


Cu care aţi scris şi un volum.
Da, eram foarte încîntat. Scriam cîte un capitol şi el scria capitolul corespondent. A şi apărut Limitele puterii sau mituirea martorilor, un roman rusesc. Ştiu că ne întîlneam dimineaţa la cîrciumă şi schimbam manuscrise. Plănuiam deja volumul şapte sau opt, adică aveam în minte desfăşurarea. El era mai rezervat.


Ce mai face mopete? E adevărat că personajul mopete conţine anagrama cuvintelor „poem“ şi „poet“ sau e doar o legendă?
E o legendă, nu ştiu o interpretare, mopete mi-a venit pur şi simplu. Mi-a fost dat. Primul poem e o chestie care n-a fost reţinută – „mopete şi cu un grup de motociclete“, pentru eufonie şi adevăratul prim poem din ciclu a fost „mopete stă la masă în local şi scrie un poem despre poem mopete stînd la masă şi scriind un poem…etc.“ Şi, pe urmă de aicea plecînd, Nemoianu îmi comanda despre prietenul tatălui lui Vasilescu.


Îl mai puneţi pe Mopete să scrie?
Nu, n-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit.


Cam ce prieteni din străinătate vă caută?
Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.


Aveţi un prieten, se cheamă Hamlet, din cîte am observat.

Da, eu am fost învăţat de frate-miu, în vara lui ’40, cînd vorba aceluia „se răsturna o lume veche şi se construia vijelios“ Statul Naţional Legionar – generalul Antonescu şi Horia Sima. Frate-miu citea cu voce tare Hamlet în versiunea lui Dragoş Protopopescu, despre care nu ostenesc să spun că este superioară lui Shakespeare.



Interviu realizat de Doina IOANID, Cezar GHEORGHE, un cristian



Observator cultural le mulţumeşte Denisei Comănescu şi lui Tudor Jebeleanu pentru punerea la dispoziţie a fotografiilor.
poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit

un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc

cum, foarte devreme, ea se scula de dimineaţa, şi aşezîndu-se în pat

aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mîini –

să nu spun nimic despre chipul ei atîta de obosit

încît i se înconvoiau umerii, în faţa oglinzii, cînd

se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele

lîngă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.

să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mîini

în care se răsfrîng acele dimineţi cu lumina cenuşie

dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,

serie de imagini – aşa scrie, poezia

trebuie să fie vorbire interioară, adică

tot eu să vorbesc despre faţa ei înecîndu-se, căutîndu-şi

respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc

despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi

de remuşcări tulburi, de gînduri doar ale mele,

ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –

şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?