sâmbătă, 31 decembrie 2011

Romsilva a salvat 150.000 ha de pădure de retrocedările ilegale

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


• Interviu cu Valerian Solovăstru, director general al Regiei Naţionale a Pădurilor (RNP) – Romsilva
- Domnule director general, ne apropiem de sfârșitul anului și se poate face o socoteală în ceea ce privește păstrarea în proprietatea statului a unor suprafețe importante de pădure. Câte procese are RNP pe rol referitoare la retrocedările ilegale?
- La această dată există peste 700 de procese numai în ceea ce privește retrocedările ilegale. Unele direcții silvice au zeci de procese. Dintre acestea menționez Suceava, Neamț, Vrancea sau Mureș. Supra­fețele revendicate ilegal variază de la 0,2 ha la aproape 170.000 ha, cum este cazul de la Suceava, cu Fondul Bisericesc, care nu revendică păduri ale Bisericii, ci în numele unei fundații înființate după 1990. Inițial ne-am judecat cu Fundația Fondul Bisericesc, care a pierdut procesul, la Timișoara. Însă acum, pentru aceeași suprafață, la Cluj-Napoca ne judecăm cu Fondul Bisericesc, pentru că și-a schimbat denumirea. Nici eu nu mai știu cu cine trebuie să ne judecăm în acest caz!
- În afară de Suceava, puteți să-mi dați câteva exemple mai importante?
- În Mureș ne judecăm pentru zeci de mii de hectare, iar în Vrancea pentru mii de hectare. În Timiș, în cazul unui singur proces, sunt 12.000 ha. La fel, în Bihor ne judecăm cu o persoană pentru 70.000 ha, în condițiile în care, inițial, solicitase numai 3.000 ha.
Statul a pierdut sute de mii de lei
- Câți bani a cheltuit Regia, până acum, pentru a apăra pădurile statului?
- În ultimii doi ani am făcut apel la birouri specializate de avocatură. Anterior, Romsilva a fost reprezentată în instanțe de către juriștii proprii. Cheltuielile totale au fost mari, greu de cuantificat, dar pot spune că sunt de ordinul sutelor de mii de lei.
- Pot fi recuperate aceste sume, în urma câștigării proceselor?
- Nu! În cazul proceselor de fond funciar nu este posibil acest lucru.
- Câte procese a câștigat RNP până acum?
- Până acum am câștigat mai multe procese, de ordinul sutelor. Numai anul trecut am câștigat câteva procese foarte importante, pentru aproximativ 80.000 ha. De-a lungul timpului, am păstrat în proprietatea statului peste 150.000 ha de pădure.
- Puteți să-mi dați câteva exemple mai importante?
- Cel mai cunoscut este cazul de la Buzău, unde ne-am judecat cu urmași ai boierilor Buzescu. Eram pe punctul de a pierde vreo 60.000 ha, dar am câștigat în instanță! De asemenea, am reușit să casăm sentința în cazul pădurilor revendicate de Fondul Bisericesc. În Vrancea am recuperat peste 10.000 ha şi tot 10.000 ha în Mureș. Și exemplele pot continua.
Nicio persoană pedepsită pentru falsuri
- A fost pedepsită, pusă sub învinuire vreo persoană care a făcut uz de acte false în demersurile de a-și însuși păduri care nu i-au aparținut?
- Din păcate, nu! Noi am făcut unele plângeri penale împotriva solicitanților, pentru fals și uz de fals. Alte plângeri am făcut împotriva experților, pentru diferite chestiuni care nu erau în concordanță cu adevărul. Până la urmă, noi am câștigat acele suprafețe în instanță, dar vinovații au scăpat nepedepsiți.
Începe reorganizarea RNP
- Romsilva va intra într-un proces de reorganizare în 2012? Pe ce bază?
- Într-adevăr, urmează un proces de reorganizare, în care primează rațiuni funcționale și economice. În acest an s-a finalizat un raport al Băncii Mondiale, prin care s-a făcut o evaluare a Regiei, alături de alte instituții din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor. În cazul nostru s-au trasat câteva idei, cum ar fi separarea prestațiilor sociale – creșterea cailor de rasă, administrarea parcurilor naturale, prestările de servicii pentru proprietarii de păduri – de activitatea de bază, și anume administrarea pădurilor statului. Mai avem în vedere și o posibilă reorganizare teritorială a țării. Însă, până nu se concretizează aceasta, nici noi nu știm ce vom face.
- Ce se va întâmpla cu caii de rasă?
- Vor deveni o entitate de sine stătătoare, o direcție la nivelul Regiei, care nu va mai fi subordonată direcțiilor silvice.
- Dar serviciile pentru proprietarii de păduri?
- Vor rămâne în cadrul Romsilva, dar vor avea o evidență separată, o activitate separată, cu gestiune separată.
- Ce se va întâmpla cu ICAS?
- Conform Codului Silvic, va fi separat de Romsilva, devenind un institut național, care va rămâne apropiat de noi. Vom colabora, pentru că avem multe lucruri în comun. Finanțarea va fi asigurată o parte de la bugetul național, iar altă parte din proiecte proprii și cola­borări cu diferiți beneficiari. Practic, își poate extinde activitatea și asupra pădurilor private.
Fondul forestier a crescut
- Care este suprafața actuală ocupată de păduri în România?
- Pădurile propriu-zise acoperă 6,47 milioane de hectare, dintre care 3,34 mil. ha fond forestier de stat, iar restul, privat.
- S-a vorbit în ultimul timp de mărirea suprafețelor împădurite, care ar fi ajuns la aproximativ 30% din suprafaţa ţării, în creştere faţă de anii trecuţi, când procentul era de 27%.
- Dacă privim prin prisma împăduririlor, creșterea este aproape nesemnificativă, cam 0,2% în ultimul an. Motivul este că, de regulă, suprafața reîmpădurită este egală cu cea exploatată. În principal, creșterea apare ca urmare a redefinirii noțiunii de pădure și de fond forestier, conform definiției FAO, de care țin cont și raportează toate țările Uniunii Europene. Astfel, sunt incluse și alte categorii de vegetație forestieră, cum ar fi pășuni împădurite, suprafețe cu arbori izolați, inclusiv lăstărișul de la marginea drumurilor, dacă are o anumită suprafață, densitate și înălțime. La aceste criterii trebuie să ne aliniem și noi. La ora actuală, inventariem tocmai aceste situații. Conform datelor parțiale, creșterea cea mai mare este în zonele de munte, pentru că a scăzut presiunea pășunatului. Îngrijorător este că, per total, suprafețele scad în zona de câmpie, despre care credeam că se află undeva la 10%, dar constatăm că pădurile din această zonă nu reprezintă decât 6-7%, spre deosebire de zona mon­tană, unde avem 60% procentul de împădurire. De aceea, efortul nostru se va concentra, în viitor, pe zona de câmpie.
- Există vreo limită impusă de Uniunea Europeană?
- Procentul mediu de împădurire în Europa este de aproximativ 33,7% și include pădurile propriu-zise și alte forme de vegetație forestieră. Însă, ca suprafață sau procent de împădurire, nu există nicio limită și nici nu va putea fi impusă vreodată o anumită limită. Uniunea Europeană poate face, cel mult, unele recomandări, dar rămâne responsabilitatea fiecărui stat membru în parte. Ideea de bază este să nu se reducă ceea ce există. Deocamdată, există recomandări în ceea ce privește conservarea biodiversității, regulile de exploatare a masei lemnoase sau creșterea rolului pădurilor de protecție asupra mediului.
- Știți care este gradul de împădurire în alte țări din UE?
- Finlanda are peste 70%, Austria 47%, Germania aproape de media europeană, iar Elveția peste medie. Surprinzător, Bulgaria – cu aproape 40% – este mult peste noi, dar a luat deja în calcul redefinirea noțiunii de pădure și de fond forestier, conform definiției FAO. Însă calitatea pădurilor din Bulgaria este inferioară celor din România, pentru că noi am fost și suntem foarte restrictivi în exploatare și în definirea corpului de pădure.
A consemnat Traian DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 1, 1-15 IANUARIE 2012

Vrei sa cumperi teren agricol? În România este cel mai ieftin din Europa

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Vrei sa cumperi teren agricol? În România este cel mai ieftin din Europa

8 dec 2011 Autor: Gabriel Razi
Vrei sa cumperi teren agricol? În România este cel mai ieftin din Europa Foto: Cristina Nichitus
Investiţiile în teren agricol în România sunt şi de cinci ori mai ieftine decât în Germania, Italia sau Franţa, potrivit datelor companiei americane de brokeraj imobiliar Global Quest, care este prezentă în regiune pe piaţa locală şi în Bulgaria.
"Terenul agricol din România şi Bulgaria este mult subevaluat în comparaţie cu restul Europei. Având în vedere că terenurile de aici sunt cele mai fertile din întreg continentul este logic de făcut previziunea că preţul terenurilor agricole din zona Mării Negre au potenţialul de a creşte mai mult de 200% pe măsură ce se va realiza o convergenţă cu preţurile din Europa Centrală. Factorii cheie ai acestei convergenţe vor fi îmbunătăţirile realizate la nivelul infrastructurii dar şi comasarea terenurilor agricole", a explicat Jeffrey Notaro, reprezentant al Global Quest.
Potrivit datelor companiei americane un hectar cotaţia medie a unui hectar de teren agricol din România se cifrează la 5.800 de euro, în timp ce aceeaşi suprafaţă costa dublu în Slovacia, Cehia sau Polonia. Diferenţe şi mai mari sunt înregistrate în comparaţie cu statele din Occident. Spre exemplu, în Germania un hectar de teren agricol se tranzacţionează la 33.000, în Belgia aceeaşi suprafaţă se vinde pentru 29.000 de euro iar in Franţa preţul este de 24.800.
Singura tară din cele analizate de Global Quest cu preţuri la terenul agricol apropiate de cele din România este Bulgaria. Aici un hectar de teren agricol se tranzacţionează pentru 6.000 de euro.

Preţurile terenurilor agricole în princiapele ţari din Europa în al treilea trimestru din 2011
Ţara
Preţ (euro/hectar)
România
5800
Bulgaria
6000
Serbia
11200
Slovacia
12000
Marea Britanie
12500
Cehia
13000
Polonia
13500
Slovenia
16400
Italia
15200
Franţa
24800
Belgia
29000
Germania
33000
Olanda
34000
Sursa: Global Quest Llc

Stelian CIOCOIU. Visez la livezi în floare...

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Dezastrul agriculturii româneşti, care se manifestă de aproape două decenii, se acutizează odată cu această criză economică, punând sub semnul întrebării existenţa celor care, cu eforturi deosebite, au investit în această ramură. Există totuşi oameni ai pământului care se încăpăţânează să reziste, în nădejdea că vor veni şi vremuri mai bune. Unul dintre aceştia este şi Constantin Hlihor , administrator al firmei Horty Prod H din Podu Iloaiei, judeţul Iaşi.
După terminarea liceului horticol a început timid, plantând un hectar cu măr, cireş şi vişin. Apoi, dându-şi seama că producţia de material săditor poate aduce un venit, şi-a creat o pepinieră. „Acum oferim amatorilor, spune domnul Constantin Hlihor, pe lângă consultanţa de specialitate, toate speciile de pomi fructiferi care se cultivă în România, iar din fiecare specie în jur de 15 soiuri. Între acestea se numără nucul altoit, dar şi specii mai puţin cultivate în zona Moldovei, cum ar fi nectarina sau piersicul. Nu lipsesc trandafirii, circa 30 de soiuri, plante ornamentale diverse etc.
„Am început greu, mărturiseşte domnul Hlihor, dar încetul cu încetul ne-am câştigat clienţi prin seriozitate şi calitatea produselor noastre, astfel încât au fost situaţii când n-am putut satisface toate cerinţele clienţilor.“ Cu credite de la bănci, în condiţiile ştiute, societatea administrată de tânărul horticultor şi-a procurat utilajele necesare respectării stricte a tehnologiilor, iar de anul trecut dispune de o instalaţie de irigare prin picurare „ultimul strigăt“, cum subliniază cu satisfacţie Constantin Hlihor.
În căutarea beneficiarilor
Criza şi-a făcut simţită prezenţa şi aici. Dacă în septembrie anul trecut, îşi aminteşte domnul Hlihor, aveau deja contracte încheiate pentru mai mult de 15 mii puieţi, acum nu a fost solicitat niciun sfert din acest număr. Mai mult, în condiţiile în care carburantul, dar şi celelalte produse de care au nevoie se scumpesc mereu, sunt nevoiţi să vândă materialul săditor la un preţ care să le asigure măcar cheltuielile de producţie.
„Plecând de la acest fapt, cum credeţi că va fi anul 2010?“ „Mai greu, cu siguranţă, vine răspunsul. Dacă în 2008 un puiet se vindea în medie cu 15 lei, acum am fi bucuroşi să-l dăm şi la jumătate de preţ, numai că – v-am spus – vânzările au scăzut drastic. Fac eforturi deosebite să-i pot păstra pe cei cinci salariaţi pe care-i am; nu mai vorbesc de sezonierii pe care nu-i vom mai angaja, deşi, în anumite perioade ale anului, este mare nevoie de braţe de muncă.“
Promisiuni deşarte
Cât priveşte sprijinul pe care un tânăr investitor l-ar putea primi din partea celor care diriguiesc agricultura românească, domnul Hlihor este sceptic. „Vă rog să vă amintiţi câte s-au promis celor care doreau să devină fermieri, spune cu năduf domnia sa. Nu au fost sprijiniţi nici cei care, ca mine, au pus deja pe picioare o mică afacere. Şi iată un exemplu: în această perioadă umblăm prin toată ţara căutând clienţi.
Avem atâtea organe care se ocupă de agricultură, cu ce rezultate? Primesc periodic telefoane de la DADR Iaşi prin care mi se cer tot felul de situaţii. Nimeni însă de acolo nu stabileşte la nivelul judeţului o legătură cu cei care doresc să planteze pomi, astfel încât să fie un mijlocitor între noi. Direcţia agricolă se rezumă să întocmească statistici, de multe ori „din burtă“. Acestea ajung la minister, se centralizează şi la nivel de ţară apar situaţii care nu au nicio legătură cu realitatea.“
Concurenţa care ne sleieşte
Există apoi o concurenţă extrem de dură din afara ţării. Mai ieftini, puieţii aduşi cu forţa din Italia, Bulgaria etc. sunt cumpăraţi de amatori, fără ca nimeni să le spună că soiurile pe care le procură nu sunt adoptate condiţiilor din ţara noastră.
Aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte fructele. Oferim, să zicem, mere de o calitate ireproşabilă, dar cine să le cumpere, de vreme ce rafturile magazinelor sunt pline de fructe aduse de peste mări şi ţări la preţuri pe măsură? Sigur se invocă economia de piaţă, dar totuşi, credem, trebuie să existe şi o oarecare protecţie a producţiei naţionale.
L-am întrebat dacă intenţionează să apeleze la fonduri europene. „Dacă scăpăm cu bine de criza asta, a spus domnul Hlihor, vreau să-mi extind afacerea cu ajutorul unui proiect mai accesibil ca până acum. Visez să trec pe lângă livezi în floare şi să ştiu că pomii sunt de la mine.“
Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2010
http://www.lumeasatului.ro/vindem-pamant-mult-si-ieftin_l34.html

vineri, 30 decembrie 2011

Lege care sporește influenţa Guvernului ungar asupra Băncii Centrale a Ungariei

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cred că este o măsură necesară și interesantă pentru România. Cu prietenie, Dan Culcer

 

Parlamentul ungar a adoptat vineri controversata lege cu privire la Banca Centrală a Ungariei (MNB), care măreşte influenţa guvernului lui Viktor Orban asupra acestei instituţii menite a fi independentă, ignorând astfel criticile Uniunii Europene, ale Băncii Centrale Europene (BCE) şi ale Fondului Monetar Internaţional (FMI), relatează AFP.
Legea a fost adoptată cu 293 voturi pentru, 4 împotrivă şi o abţinere, datorită majorităţii de două treimi de care dispune în legislativ partidul Fidesz al premierului Viktor Orban.
Reforma Băncii Centrale a Ungariei îi retrage preşedintelui acesteia prerogativa de a-şi alege adjuncţii, al căror număr creşte de la doi la trei şi care vor fi numiţi de acum înainte de şeful guvernului.
Consiliul monetar al MNB, care decide politica privind rata dobânzii, se va lărgi de la şapte la nouă persoane, iar cei doi membri externi suplimentari vor fi, ca alţi patru, numiţi de parlament, deci de Fidesz.
Cel de-al treilea şi nou adjunct a fost deja calificat drept 'comisar politic' de către guvernatorul MNB, Andras Simor, care nu este agreat de Viktor Orban din cauza politicii sale privind rata ridicată a dobânzii.
Reforma MNB seamănă cu o "preluare totală a puterii" instituţiei de către guvernul conservator al lui Viktor Orban, a declarat Andras Simor într-un interviu pentru site-ul de informaţii online Index.

„Alethea”, amintiri turceşti despre viitorul Roşiei Montane

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

 
Povestea unei mine de aur din Turcia, unde ar fi trebuit să meargă în vizită de documentare ziariştii „neozeelandezi” Mihai Tatulici, I.T. Morar, Emil Hurezeanu şi Robert Turcescu!
 

„Aurul înseamnă strălucire, bogăţie şi, de cele mai multe ori, conflicte. Începând cu 1989, o serie de companii miniere multinaţionale s-au arătat interesate să extragă aur din Turcia. Eurogold, o companie australiano-canadiană, a fost una dintre ele. Procesul tehnologic propus presupunea deversarea de cianuri, ceea ce a îngrijorat comunităţile din zonă. Cu toate că localnicii au câştigat procesele intentate companiei în toate instanţele, extragerea aurului continuă şi astăzi." Cu aceste cuvinte introductive a fost prezentat la Sibiu, în octombrie 2009, la Festivalul de film documentar „Astra Film Festival", filmul documentar „Alethea", realizat de Petra Holzer şi Ethem Ozguven din Turcia. O exploatare minieră minusculă (24 tone de aur şi 20 tone de argint), în comparaţie cu ceea ce ar urma să fie la Roşia Montană, pune pe jar comunităţile dintr-o zonă dens populată.

Coincidenţa de nume dintre compania de la noi (la începuturile ei) şi compania din Turcia nu este întâmplătoare. Este vorba de Eurogold, nume „curat" european. Rechinii transatlantici de exploatare a resurselor minerale obişnuiesc să-şi pună astfel de nume înşelătoare, „frumoase", europene. Şi Roşia Montană Gold Corporation s-a numit, în anii de început, Eurogold, la fel ca firma din Turcia. Acest nume este paşaportul de intrare în Europa, după ce Africa, Asia şi America de Sud au devenit conştiente de pericolul reprezentat de astfel de musafiri hrăpăreţi şi nepoftiţi. Filmul lui Holzer şi Ozguven scoate în evidenţă adevăruri universale despre corporaţiile miniere canadiene, de care s-au săturat şi ziarele şi ONG-urile şi publicul de peste Ocean şi chiar Organizaţia Naţiunilor Unite! Una spune Justiţia şi alta spune Guvernul, exact ca în România, unde ministrul Mediului dă undă verde analizei studiului de impact asupra mediului, deşi ONG-urile au avertizat că Certificatul de Urbanism nu este în regulă şi, în orice caz, continuă să fie contestat. Mai departe, una spune CEDO şi alta spun miniştrii guvernului de la Ankara. Povestea din filmul „Alethea" este o mostră elocventă despre ceea ce s-ar putea întâmpla şi la noi, în Apuseni, dacă guvernanţii, care au de plătit încă multe datorii din campania electorală, se vor lăsa îngenuncheaţi de capitalul de risc din lumea largă.

„Oamenii care rezistă sunt nişte eroi"
Filmul debutează cu povestea din 1991. Eurogold cumpără pământ la un preţ simbolic, exact cum au făcut canadienii la Roşia Montană. Oamenii nu-şi dau seama şi vând, ameţiţi de sumele totuşi mari pentru buzunarele lor mult prea mici. Este pământul moştenit de la părinţi şi bunici. Când îşi dau seama că au greşit, e mult prea târziu. Compania devine stăpână pe tot ce mişcă (întocmai ca la Roşia Montană!). Un reprezentant al Ministerului Sănătăţii de la Ankara, alertat de efectul dezastruos al forajelor, nu este lăsat să se apropie de şantier (la Roşia au fost mai... precauţi: au cumpărat medicul cu totul, obligându-l apoi să plece!).

De sectorul de foraje nu se apropie nimeni. Pământul turcesc devine, peste noapte, pământ interzis chiar şi pentru guvernanţii ţării. Doi săteni curajoşi, opozanţi ai proiectului minier, îşi varsă focul în faţa camerei de filmat: „Noi, pergamonienii (zona se numeşte Pergamon), cum o să trăim? Pământul e bun. Pământul nostru este aurul nostru. Va trebui să plecăm de pe pământul nostru ca odinioară bătrânii care au emigrat în America. Nu, nu vom pleca. Cei care rezistă sunt nişte eroi. Noi suntem poporul. Dreptatea e de partea noastră. Vom învinge". Satul Ovacik este cel mai afectat. Bătrânii se plâng cui vrea să-i asculte.

„Am ajuns să nu mai putem mânca ouăle găinilor din curte, roşiile din grădină, măslinele din pom, căci otrava cianurii e peste tot..."
Ca şi la Roşia Montană, oficialii companiei, străini sau localnici cumpăraţi cu salarii mari, vin să liniştească spiritele. Iată o frază tipică, cunoscută din folclorul Gold Corporation: „Proiectul nu va produce nici o pagubă". La început, activiştii de mediu sunt optimişti. Ei cred că-i vor determina pe capitaliştii străini să plece de bunăvoie. Vor constata însă că nu pleacă nici dacă justiţia le interzice exploatarea. Odată ce a pus piciorul pe un zăcământ de aur, o corporaţie transatlantică nu pleacă până ce nu epuizează minereul. Cale de mijloc nu există, chiar de-ar fi să declanşeze un război civil (cazuri întâmplate în Africa şi Asia).

Pe o pantă, lângă sat, sunt tăiaţi măslinii, să facă loc şantierului. Un bătrân îl strigă pe reporter şi se destăinuie: „Am ajuns să nu mai putem mânca ouăle găinilor din curte, roşiile din grădină, măslinele din pom... şi am ajuns să nu ne mai putem cultiva nici tutun, nu mai putem cultiva nimic, că otrava cianurii e peste tot...". O nouă demonstraţie de stradă în faţa sediului companiei. Circa 2.000 de localnici blochează drumul cu căruţe şi tractoare. O bătrână explică unui reporter: „Ministrul Mediului ne ignoră, a tratat zona ca pe un deşert, nu ca pe o arie locuită. L-am chemat să vină să vadă, dar n-a venit... nu îndrăzneşte. Nu vrem aur, le dăm foc... Ne ajunge pământul nostru. Această companie a încercat să ne cumpere... Ne-a trimis alimente cu camioanele. Refuzăm! Nu vrem nimic de la ei!".

„Acest aur este o bogăţie binecuvântată a pământului pe care-l moştenim de la părinţi. Să-l lăsăm în pământ acum. Mai devreme sau mai târziu, noi îl vom putea exploata"
Filmarea surprinde toate evenimentele în desfăşurarea lor temporală, reporterul a fost de faţă în ultimii 15 ani. Referendumul din 1997, din comuna Ovacik. Se numără voturile. Nici un vot de partea companiei! Imediat ce se anunţă rezultatele, mulţimea mărşăluieşte spre oraşul apropiat şi strigă: „Nu staţi nepăsători! O să vă vină şi vouă rândul!". Ca urmare a rezultatului referendumului, Consiliul de Stat de la Ankara, reunit în sesiune specială, ordonă întreruperea activităţii miniere. Compania ignoră somaţia Consiliului (un fel de CSAT) şi îşi continuă lucrul. În urma acestui refuz, ţăranii ies din nou în stradă. Unul dintre ei vorbeşte cu reporterul: „Ne plătim taxele, facem serviciul militar, de ce guvernanţii nu-şi coboară privirea spre noi? Care-i vina noastră? Am încercat toate metodele: mitinguri, referendum, am ieşit goi pe stradă, am blocat drumurile. Are statul dreptul să facă asta cetăţenilor săi? Le cerem autorităţilor să ne protejeze".

Are cuvântul un activist ecologist care aminteşte reglementările ONU: „Zonele locuite trebuie să fie la cel puţin 30 de kilometri depărtare de locul unde se foloseşte cianura". Oamenii vociferează, sunt scandalizaţi de încălcarea şi a acestor norme internaţionale. Unul dintre ei izbucneşte: „Mina de aur nu va face să crească economia acestei ţări. Dar noi, cetăţenii turci, putem ajuta economia! Acest aur este o bogăţie binecuvântată a pământului pe care-l moştenim de la părinţi. Să-l lăsăm în pământ acum. Mai devreme sau mai târziu, noi îl vom putea exploata. Nu putem acum, dar o vom face în 30-50 de ani!".

„Vom refuza să mai plătim taxe, vom refuza să ne îndeplinim datoriile de cetăţeni"
Ca şi la Bucureşti, unde Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consfinţit calitatea de monument intangibil a muntelui Cârnic, oprind practic proiectul RMGC, Curtea Supremă de Justiţie de la Ankara decide în 1998: „Mina de aur din Pergamon este împotriva Constituţiei". Mii de oameni se deplasează în Capitală cu braţele încărcate de flori, spre a-i omagia pe judecători. Unul dintre ei anunţă în portavoce: „Declarăm grevă ca cetăţeni. Vom refuza să mai plătim taxe, vom refuza să ne îndeplinim datoriile de cetăţeni. Nu vom mai merge la vot şi la armată. Vom cere azil politic în Grecia. Democraţia se împrăştie până ajunge la noi, sătenii". Văzând că lucrările minei nu sunt întrerupte, sătenii deschid proces la CEDO împotriva companiei „Eurogold", pentru a nu se fi supus Consiliului de Stat. Unul dintre sătenii semnatari ai plângerii trimise la Strasbourg mărturiseşte: „Ne luptăm pentru viaţă de atâţia ani. Oamenii au nevoie de aer, de apă şi de pământ, nu de aur. Nici o tonă de aur nu ar putea compensa viaţa unui om. Oamenii trăiesc o singură dată. Dacă am trăi de două ori, am muri acum pentru aur şi am trăi mai mult data viitoare, când vom reveni la viaţă".


1999. Pe baza unui raport mincinos care spune că natura nu a fost afectată, Eurogold cere oficial redeschiderea minei (de fapt, nu fusese închisă niciodată), împotriva deciziei Curţii Supreme. Primul-ministru se conformează şi dă ordin ca mina să fie redeschisă, deşi nici în Turcia acţiunile executive nu pot fi deasupra sentinţelor justiţiei. Potrivit reglementărilor Curţii, „este imposibil de a vorbi de o metodă sigură atunci când vorbeşti de exploatarea cu cianuri". Practic, Consiliul de Miniştri (guvernul) acceptă ca Eurogold să lucreze fără licenţă.

„Vom spune NU exploatării cu cianuri până la moarte"

Decizia guvernului provoacă alte şi alte demonstraţii. Mii de localnici ies din nou în stradă. Pe o pancartă se poate citi: „Vom spune NU exploatării cu cianuri până la moarte". Un specialist povesteşte care sunt efectele cianurii: malformaţii la naştere, cancer la nou născuţi, cancere de sân la femei (o incidenţă mărită în ultima vreme, în zona Pergamon). Un fost muncitor al companiei îşi învinge teama şi povesteşte, susţinut de imagini filmate chiar la locul faptei: „Ca să demonstreze presei că cianura din iazul de decantare este complet inofensivă, compania ne-a obligat pe vreo 20 de mineri să înotăm în iazul respectiv. Eram sănătos tun atunci. Am fost nevoit să accept ordinul de a înota, ca să nu-mi pierd slujba. La fel au făcut şi ortacii mei. Oamenii companiei ne-au asigurat că nu vom păţi nimic, că apa este pură ca o apă de izvor. Ne-au pus să bem demonstrativ, în faţa camerelor de filmat. După aceea, la nici un an de la nefericita demonstraţie, am început să observ schimbări graduale în corpul meu. Am luat pastile, dar degeaba, nu m-am vindecat. Azi am cancer şi sunt disperat, deoarece m-au dat afară din slujbă ca invalid".

„Oamenii au câştigat numai otravă. Băncile, lingouri"
Un inginer minier constată: „Graba atâtor companii de a investi în mine aurifere din Turcia este suspectă. Deoarece populaţia se opune peste tot, guvernanţii au luat decizia de a încheia contracte secrete" (vezi şi contractul dintre statul român şi compania de la Roşia Montană). Celebrul profesor Noam Chomsky, de la Universitatea din Istanbul, crede că corporaţiile aurifere au succes acolo unde „populaţia nu e prea educată şi nu se poate organiza. Rezistenţa paşnică de 15 ani (între timp, regizorul inserează imagini filmate în 2005), a populaţiei din Pergamon, este importantă pentru că aceşti oameni apără viaţa. O fac în numele nostru, al tuturor, pentru că viaţa e sacră".

Între timp, Eurogold dispare, se naşte Normandy, iar după un timp, compania americană Newmont (acţionară şi la Roşia Montană şi dată în judecată chiar în ţara mamă, în SUA) preia toate acţiunile. N-a rezistat mult în business şi şi-a vândut acţiunile companiei turceşti Koza. O nouă demonstraţie ia cu asalt sediul companiei (la acest capitol, al demonstraţiilor şi opoziţiei de masă, moţii din Roşia Montană s-au dovedit mult mai anemici şi mai uşor de manipulat). Ia cuvântul un activist de mediu: „Dacă vă continuaţi protestul corect, apa, aerul, pământul, satul - nimeni nu va avea atâta putere să vi le ia, să vi le polueze. Ştim că rivalii noştri sunt foarte bogaţi, au relaţii la Ankara şi sunt puternici. Dar voinţa noastră este mai puternică decât toate relaţiile lor". O ţărancă aidoma bătrânelor noastre din Bărăgan se apropie de reporter şi plânge: „De ce nu vine primul-ministru aici? L-am ales, de ce nu vine? Să vină, să guste din rocile astea poluate cu cianură! De ce ne distruge pământul? Nu mai pot vorbi...". Filmul se încheie cu anunţul de la CEDO. Este anul de graţie 2006. Sentinţa judecătorilor europeni sună astfel: „Guvernul Turciei trebuie să plătească daune tuturor celor 315 localnici afectaţi direct de proiectul minier, iar mina trebuie închisă". Comentariul regizorului Petra Holzer: „Oamenii au câştigat numai otravă. Băncile, lingouri". În anul următor, 2007, în ciuda tuturor sentinţelor posibile în sistemul judiciar al Europei, mina din Pergamon lucra încă. Parafrazând titlul cunoscutei cărţi a lui Erich von Daineken, „Amintiri despre viitor", am putea spune că povestea de mai sus nu este altceva decât o colecţie de... „amintiri turceşti despre... viitorul Roşiei Montane".

Accesări: 6326
Ion Longin Popescu
Publicat Joi, 09 septembrie 2010

Gând de Anul Nou 2012


Acesta ar fi mesajul pe care fiecare om de bine din România ar trebui să-l trimită tuturor parlamentarilor, miniștrilor, ziariștilor și «boierilor minții» care toți împreună, complici, solidari, responsabili, au dus România de râpă.  Din care vă doresc să ieșim, chiar dacă va fi pe brânci.
În orice caz, acesta este mesajul cu care eu primesc și prin care privesc spre Anul Nou 2012. «Domnilor de astăzi să v-apuce frica, lerui-ler.» În sunet și în cuvânt.
 Dan Culcer

Vin colindătorii, cum veneau odată, lerui-ler
Să colinde-n seara asta minunată, lerui-ler
Dar li-i gura arsă și li-s ochii-n lacrimi, lerui-ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, lerui-ler,

Gazdelor creștine să-i primiti in casă, lerui-ler
Și cum se cuvine să-i poftiți la masă, lerui-ler
Ni-i trimite Sfântul să ne-'ncerce mila, lerui-ler,
Domnii mari de astăzi să-și deschidă vila, lerui-ler,

Șovăielnic pasu', mâinile plăpânde, lerui-ler,
Tremurat li-i glasu, nu știu să colinde, lerui-ler,
Dacă stau la poartă și nu zic nimica, lerui-ler
Domnilor de astăzi să v-apuce frica, lerui-ler,

Mută-i întrebarea ce răsună-afară, lerui-ler,
Am murit degeaba, ce-ați făcut din țară, lerui-ler
Tot în frig și-n foame, tot cu mâini întinse, lerui-ler
Pe la porți străine, ce ne stau închise, lerui-ler

Vin colindatorii cum veneau odată, lerui-ler
Să colinde-n seara asta minunată, lerui-ler
Dar li-i gura arsă și li-s ochii-n lacrimi, lerui-ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, lerui-ler.

Versuri de Tudor Gheorghe transcrise la: http://www.versuri.ro/
Cu prietenie, Dan Culcer

miercuri, 28 decembrie 2011

În revista ACUM, Clej și Solomon — provocatori năimiți

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

După o precară pregătire de artilerie, prin publicarea unui articol lamentabil și superficial, semnat de Vlad Solomon, publicația on-line ACUM se lansează încă o dată în zona provocărilor, așa cum au mai făcut-o cu un sondaj pe tema regionalizării transilvane, sperând să poată face un test al opiniei românilor pe o temă delicată :
  • Nu, e o propunere nefondată și impertinentă (51%, 140 Votes)
  • Da, e o propunere justificată (25%, 68 Votes)
  • Nu, e o propunere parțial justificată, dar România nu are bani de compensații (19%, 53 Votes)
  • Nu știu (5%, 14 Votes)
Total Voturi: 275Arhiva
Test au vrut. O să-l aibă. Să ceri cetățenilor României (deci nu românilor ci tuturor cetățenilor) sărăcite, spoliate, dezindustrializate, să plătească ACUM, sau într-un viitor apropiat, despăgubiri unor persoane particulare și Israelului pentru sumele plătite la emigrarea evreilor este nu doar o obrăznicie fără margini ci și o acțiune contraproductivă, din partea unei publicații care pare că vrea să sensibilizeze aceiași cetățeni la dramele trăite cândva de evrei. 
Nu mai există nici un motiv care să întemeieze considerarea evreilor emigranți ca o categorie privilegiată, specială. Au fost o categorie specială când au emigrat, atunci erau singurii cetățeni ai României care aveau această posibilitate prin simpla lor apartenență la comunitate. Nimeni nu i-a dat afară. Au plecat îndoctrinați de sionism sau pur și simplu, oportunist, individualist, în căutarea unei șanse exterioare, căutare cât se poate de normală. A transforma această situație privelegiată, atunci, în sursă de despăgubiri, acum, nu este acceptabil și echitabil. Acel guvern al României care va accepta despăgubirile sau le-a acceptat va plăti mai devreme sau mai târziu o astfel de decizie.

Trebuie să se pună pe tapet contractele, acordurile, cheltuielile care privesc indivizi emigrați din toate păturile și comunitățile, cu avantajele și dezavantajele implicate pentru țara de plecare și pentru țara de destinație, nu doar spre, teoretic, Israel, ci Statele Unite, Germania, Ungaria etc., După aceea se va putea discuta concret și negocia, dar nu în sens unic. 
Fiindcă aici nu mai e vorba de valori morale ci de bani și de interese colective.
Pe cine reprezintă acești inși care se tot pronunță din auzite pe teme de importanță istorică? Acțiunea lor îmi aduce aminte de zvonurile lansate de serviciul specializat al Securității pentru a testa opinia publică din România. Desigur nu e vorba ACUM de Securitatea din România ci de alte servicii specializate. Prea își cântă în strună toți cei care s-au aglutinat în jurul acestei publicații, unii dintre ei, desigur din orgoliu, alții din prostie, unii din convingere, alții din solidaritate comunitară și câțiva ca mandatari ai serviciilor la care fac aluzie.
Dan Culcer

vineri, 23 decembrie 2011

Dirk Adriaensens. L’Irak totalement détruit par l’invasion et l’occupation Dirk Adriaensens

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

22 décembre 2011
Article en PDF : Enregistrer au format PDF

« C’est avec une grande fierté – et une fierté durable – que vous quitterez ce pays d’entre les fleuves », a déclaré le ministre américain de la Défense, Leon Panetta, à l’adresse de ses soldats lors de la cérémonie d’adieu qui s’est déroulée à Bagdad le 15 décembre 2011. Et Panetta, ancien patron de la CIA, d’ajouter que « la guerre en Irak a bien valu son coût énorme en sang et en argent ». Un récapitulatif s’impose.


 
Au moins 31 pour 100 du million cinq cent mille soldats environ qui rentrent de la guerre en Irak souffrent de dépression ou de trouble de stress post-traumatique, lesquels influencent de façon très négative leur travail, leurs relations et leur existence familiale. C’est ce que révèle une étude réalisée par des chercheurs de l’armée américaine. Tant en 2009 qu’en 2010, un plus grand nombre de soldats américains sont morts de suicide que lors des combats.
Cela en valait-il vraiment la peine ?
 
 
Le déclin de l’empire américain
 
Le 18 mars 2003, ECAAR (EConomists Allied for Arms Reduction – Économistes unis pour la limitation des armements) rédigeait un pamphlet contre le déclenchement d’une guerre unilatérale en Irak. Le texte était signé par plus de deux cents économistes américains, dont sept lauréats du prix Nobel et deux anciens présidents du Comité des conseillers économiques de la Maison-Blanche. Ce texte constituait la base d’une annonce publiée dans le Wall Street Journal. En voici quelques extraits :
« En tant qu’économistes américains, nous nous opposons à une guerre unilatérale contre l’Irak que nous considérons comme inutile et néfaste pour la sécurité et l’économie des États-Unis et de l’ensemble de la communauté mondiale. »
« (...) Nous doutons que la guerre serve la sécurité et qu’elle n’accroisse le risque d’instabilité future et de terrorisme. Nous pressentons clairement l’immédiate tragédie humaine et les destructions de la guerre, ainsi que la potentialité de dégâts économiques graves pour notre nation et le monde entier. »
« (…) Nous ne croyons pas que cette guerre soit nécessaire pour la sécurité nationale des États-Unis. Une économie saine est nécessaire pour la sécurité des États-Unis et le développement économique pacifique du reste du monde. »
 
 
La guerre contre l’Irak est la cause de la crise économique
 
Cette explication donne une image douloureusement précise de ce qui allait suivre : Cette guerre a plongé les États-Unis et le reste du monde dans une crise économique et elle a indiqué clairement les limites de la puissance américaine. La résistance irakienne contre l’occupation est coresponsable du déclin de l’Amérique tel qu’il fut prédit en 2004 : « Nous figerons les occupants ici en Irak, épuiserons leurs moyens et effectifs et briserons leur volonté de combattre. Nous les obligerons à investir autant qu’ils pourront voler, si pas plus. Nous perturberons le flux du pétrole volé, puis l’arrêterons de sorte que leurs plans deviendront inutiles. »
 
 
Le lauréat du prix Nobel Joseph Stiglitz a calculé le prix de la guerre
 
 
Joseph E. Stiglitz, lauréat du prix Nobel et l’un des signataires de la déclaration susmentionnée, a calculé les coûts de la guerre en Irak dans son ouvrage paru en 2008, The Three Trillion Dollar War (La guerre à trois mille milliards de dollars). Il conclut : « Il n’existe pas de déjeuner gratuit, pas plus qu’il n’existe de guerre gratuite. L’aventure irakienne a gravement affaibli l’économie américaine et la misère va bien plus loin que la crise des hypothèques. On ne peut dépenser 3.000 milliards de dollars – oui, 3.000 milliards de dollars – dans une guerre ratée à l’étranger sans en ressentir la douleur dans son propre pays. »
 
Stiglitz décrit ce qu’on pourrait payer avec ces milliards de dollars : 8 millions d’habitations ou 15 millions d’enseignants, les soins de santé pour 530 millions d’enfants pendant un an, des bourses universitaires pour 43 millions d’étudiants. Ces 3.000 milliards de dollars résoudraient le problème de la sécurité sociale de l’Amérique pour un demi-siècle.
 
En ce moment, dit Stiglitz, l’Amérique consacré 5 milliards de dollars par an à l’Afrique et se fait du mouron parce qu’elle est sur le point d’y être supplantée par la Chine : « Cinq milliards de dollars, cela représente en gros 10 jours de guerre. Cela vous donne une idée du gaspillage de moyens ! »
 
 
Cela s’aggrave encore
 
« Maintenant que les États-Unis vont mettre un terme à la guerre en Irak, il s’avère que notre estimation de 3.000 milliards de dollars (couvrant aussi bien les dépenses publiques pour la guerre que l’impact plus large sur l’économie américaine) était bien trop basse. Ainsi, les coûts du diagnostic, du traitement et des compensation des vétérans handicapés se sont révélés plus élevés que nous ne nous y étions attendus », écrivait Joseph Stiglitz le 3 septembre 2010 dansThe Washington Post.
 
Encore plus dramatiques sont les conséquences pour le Moyen-Orient même. Un rapport publié par le Strategic Foresight Group en Inde, dans un ouvrage intitulé Les coûts du conflit au Moyen-Orient, a calculé que, ces vingt dernières années, les conflits dans la région ont coûté aux pays et aux habitants 12.000 milliards de dollars (!). Le rapport indien ajoute que le Moyen-Orient « a consacré un montant record aux dépenses militaires des vingt dernières années et qu’il est considéré comme la région la plus armée du monde ».
 
Imaginez que ce montant soit consacré au développement des régions rurales et des infrastructures urbaines, des barrages et des réservoirs, de la désalinisation et de l’irrigation, du reboisement et des pêcheries, de l’industrie et de l’agriculture, de la médecine et de la santé publique, du logement et des technologies de l’information, des emplois, de l’intégration équitable des villes et des villages et aux réparations des dégâts de la guerre au lieu de produire des armes qui ne sèment que la destruction.
 
 
Les conséquences dramatiques de la prétendue « démocratie florissante » pour l’Irak
 
L’argent de la guerre du contribuable américain a non seulement ruiné l’économie américaine et plongé le reste du monde dans une crise économique, il a aussi anéanti une nation souveraine qui ne souhaitait aucunement faire partie du « Nouvel Ordre mondial ». La situation dramatique qui règne en Irak dément de façon criarde les échos positifs du « progrès en Irak » tel que le présentent les mass media.
 
Pour le contrôle de la perception par l’Américain moyen de la guerre en Irak, le ministère de la Défense a payé à des entrepreneurs privés américains jusqu’à 300 millions de dollars dans les années 2009-2011 pour la production d’informations et de programmes de distraction dans les médias irakiens et ce, dans une tentative de présenter une image sympathique à la population locale afin que celle-ci soutienne les objectifs américains et le gouvernement irakien.
 
 
Lé désinformation, une arme stratégique de la guerre
 
« Cette année, les dépenses en public relations du Pentagone censées ‘rallier les cœurs et les esprits’ tant au pays qu’à l’extérieur, s’élèveront à 4,7 milliards de dollars au moins », communiquait en 2009 la Fondation Nieman pour le journalisme à l’Université de Harvard, se demandant où se situe exactement la frontière entre information et propagande.
 
Le public n’est pas censé être mis au courant de tous les méfaits de la machine de guerre américaine et la désinformation se diffuse à grande échelle pour être avidement reprise par un appareil médiatique ami.
 
« Il est essentiel aussi essentiel pour le succès du nouveau gouvernement irakien et pour les troupes américaines de communiquer efficacement avec notre public stratégique (c’est-à-dire le public irakien, panarabe, international et américain) que de recevoir un large soutien dans nos thèmes centraux et nos informations », disait l’annonce de recrutement d’une équipe de 12 entrepreneurs civils en Irak.
 
 
Une catastrophe humanitaire encore jamais vue
 
Le haut commissaire des Nations unies pour les réfugiés (UNHCR), António Guterres, a constaté que la guerre de l’Irak est le conflit le plus retentissant au monde, mais également la crise humanitaire la moins connue. Examinons donc quelques-uns des « résultats » destructeurs de cette guerre et de cette occupation de ce même Irak que l’élite américaine qualifie de « démocratie florissante » :
  • 1,45 million de victimes. Le nombre est choquant et dégrise. Il est au moins dix fois plus élevé que la plupart des estimations citées dans les médias américains, mais il s’appuie sur une étude scientifique portant sur les morts irakiens par violence suite à l’invasion de mars 2003 dirigée par les États-Unis ;
  • la mortalité infantile irakienne a augmenté de 150 pour 100 depuis 1990, lorsque, pour la première fois, les Nations unies ont imposé des sanctions ;
  • en 2008, 50 pour 100 seulement des enfants en âge de fréquenter l’école primaire allaient en classe, contre 80 pour 100 en 2005 ;
  • en 2007, l’Irak comptait 5 millions d’orphelins, selon les statistiques officielles du gouvernement ;
  • l’Irak compte entre 1 et 2 millions de veuves ;
  • d’après des chiffres de l’UNHCR, il y a 2,7 millions d’Irakiens expatriés et 2,2 millions de réfugiés, surtout dans les pays voisins. Un Irakien sur six a quitté son pays. Le Croissant-Rouge irakien estime que plus de 83 pour 100 des expatriés irakiens sont des femmes et des enfants, dont la majorité de moins de 12 ans ;
  • on estime que 8 millions d’Irakiens ont besoin d’aide humanitaire ;
  • 70 pour 100 des Irakiens n’ont pas accès à l’eau potable. Le taux de chômage est officiellement de 50 pour 100 et, officieusement, de 70 pour 100. 43 pour 100 des Irakiens vivent dans une pauvreté profonde. 4 millions de personnes souffrent d’un manque de nourriture. 80 pour 100 des Irakiens n’ont pas accès à des équipements sanitaires décents ;
  • 60 pour 100 seulement des 4 millions de personnes dépendant de l’aide alimentaire ont accès aux rations distribuées par le Système de distribution publique (PDS) contre 96 pour 100 en 2004 ;
  • l’Irak n’a plus d’argent pour le paiement des indemnités aux veuves, les plantes servant dans l’agriculture et autres programmes pour les pauvres, a déclaré le président du Parlement, le 21 novembre 2010, et ce dans une des nations les plus riches en pétrole de la terre ;
  • diverses minorités confessionnelles irakiennes (chaldéens, orthodoxes syriens, chrétiens assyriens et arméniens, communautés yezidi et mandéennes) courent le risque d’être éradiquées parce qu’elles sont confrontées à des niveaux inouïs de violence, d’après un rapport de Minority Rights Group International  ;
  • d’après un rapport d’Oxfam, 33 pour 100 des femmes n’ont pas reçu la moindre aide humanitaire depuis 2003 ; 76 pour 100 des veuves n’avaient pas reçu la moindre pension ; 52 pour 100 étaient au chômage ; 55 pour 100 s’étaient expatriées depuis 2003 et 55 pour 100 avaient été victimes de violence(s) ;
  • des années d’instabilité et de guerre ont fait qu’entre un et deux millions de femmes sont chefs de famille (FHoH) en Irak : veuves, divorcées et soignante de leur époux malade. À peine 2 pour 100 de ces femmes chefs de famille travaillent régulièrement, selon l’Organisation internationale de la migration (OIM).
Prendre la vie à des personnes innocentes est devenu une composante de la vie quotidienne.
 
 
Dirk Adriaensens
 
Dirk Adriaensens est le coordinateur de SOS Iraq et il est membre du BRussells Tribunal. Entre 1992 et 2003, il a dirigé plusieurs délégations en Irak afin d’y observer les effets des sanctions. Il est également coordinateur de la Global Campaign against the Assassination of Iraqi Academics (Campagne mondiale contre l’assassinat d’universitaires irakiens).
 
 
 
Traduit du néerlandais par Jean-Marie Flémal pour Investig'Action

marți, 20 decembrie 2011

Stelian Gombos. Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala

Vorbind despre Biserica si in Biserica - despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor... Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica - acolo unde le este locul si rostul!... Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( 1).

Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.

Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.

Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic(2). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate.

Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a "simbiozei" dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea − prin aceasta simbioza - deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului(3). S-a dovedit ca "simfonia" gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune -in epoca medievala, la cele mai neproductive − in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.
Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: "Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?" subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice(4). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( 5).

Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: "dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama." (Rom. 13,7) caci "cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu" (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta (6).

Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.

S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.

Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei(7).

Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum(8). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei.

Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.

Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista(9), ci in sensul transparentei Bisericii(10) si a responsabilitatii crestine(11), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.

Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart - intr-un mod sumar - in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase(12).

Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa(13). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.

In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.

Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace mass-media si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.

Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul "subcultural" este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.

Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.

In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudo-culturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii - cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti - si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!...

Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor - care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!...

Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!... Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!...

Tinerii, cu a lor tinerete spirituala - care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!... Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!...

Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!...

Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!... Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului - toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!...

Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!...

In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!...

Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi - in timp - ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”

Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!...

Biserica si drepturile omului

Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci "drepturi naturale" insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776(14).

Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu "Fiinta suprema". In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca "nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege"(15 ).

Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)(16).

Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu(17).

Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo(18).

Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.

Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului.

In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii(19). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta "normala" daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.

Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare(20). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.

Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii - evident prin metodele ei specifice - de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.

In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.(21).

Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”(22)

In loc de concluzie

In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.

Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico - teandrica si sinergetica.

Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane - in special la nivelul poporului - care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc - spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental.

Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice - pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita - pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!...

In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine - acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului - ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”(23) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu - Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...

Rezumat

Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( 24). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.

Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.

Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.

Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea.

In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!...

In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”(25) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...
Drd. Stelian Gombos - Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
Note:
1. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Prezenta Bisericii in lume, in „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982, p. 93.
2. John Meyendorf, Teologia Bizantina, trad. de Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996, p. 283.
3. Ibidem
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Indrumari misionare, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 437.
5. Ibidem
6. Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morala, Sibiu, 1969, p. 12.
7. Hans Kleis, , Biserica si politica, in „Telegraful roman”, Nr. 5-8/1999, p. 2.
8. Ibidem.
9. Nikolai Berdiaev, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 91.
10. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Transparenta Bisericii in viata sacramentala, in „Ortodoxia”, Nr. 4/1970, p. 509.
11. Idem, Responsabilitatea crestina, p. 183.
12. Ilarion Felea, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Romane a Aradului, Arad, 1994. p. 260.
13. Ibidem, p. 262-263.
14. Aurel Nae, Drepturile omului – incercare de evaluare ortodoxa, in „Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 225/1999, p. 4.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. Cf. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Dan Ciachir, Ortodoxia in mileniul III, in rev. “Ortodoxia” anul 51, 2001, nr. 1-2, p. 11-14.
22. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare si universalitate. Himera si adevar, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Raduca, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002, p. 180-181.
23. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
24. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Prezenta Bisericii in lume, in „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982, p. 93.
25. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos Senior editor
213 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009
Castigator a 5 penite de aur