duminică, 29 noiembrie 2009

Vladimit Tismaneanu. Adio utopiei: Revolutiile din 1989 dupa doua decenii

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/09/27/revolutiile-din-1989-dupa-doua-decenii/

Adio utopiei: Revolutiile din 1989 dupa doua decenii

27/09/2009 — tismaneanu
Tocmai a aparut in revista Dissent online interventia mea despre aniversarea revolutiilor din 1989. Sunt publicate si alte comentarii pe acelasi subiect semnate, intre altii de Shlomo Avineri, Ana Seleny, Paul Berman si Jeffrey Wasserstrom. 
Imi amintesc seara din ianuarie 1990 cand am primit acasa la Philadephia un telefon neasteptat: “It’s Irving Howe” mi-a spus persoana care sunase. Il vazusem conferentiind pe legendarul editor al lui Dissent, ii citisem cartea devenita clasica despre roman si politica, stiam multe despre polemicile cu stanga pro-sovietica, cu directia New Left,  dar si cu neoconservatorii.  Irving Howe si Michael Harrington au incercat sa reconstruiasca socialismul democratic, un fel de via media intre comunism si liberalism. Li s-a asociat filosoful politic Michael Walzer.  Din opera lui Howe raman notabile multe eseuri literare, cartea despre emigrantii evrei din New York (The World of Our Fathers), studii de istoria ideilor, in primul rand despre traditia gandirii socialiste anti-autoritare. A fost unul dintre cei patru protagonisti ai filmului Arguing the World (impreuna cu Irving Kristol, Nathan Glazer si Daniel Bell).
Mi-a cerut atunci un articol pentru numarul special al revistei dedicat revolutiilor din Europa de Est. L-am scris si aparut sub titlul “From Euphoria to Rage”.  Ulterior, am ramas in contact cu editorii de la Dissent, in special cu prietenul meu Mitchell Cohen, autorul biografiei lui Lucien Goldmann aparuta la Princeton University Press, profesor de stiinte politice la City University of New York.  Intre contributing editors se numara ganditori de care ma simt extrem de apropiat: Agnes Heller (New School University) si Jeffrey Isaac (Indiana University).   Irving Howe s-a stins din viata acum cativa ani.  In urma cu o luna am fost abordat de redactia revistei spre a scrie, alaturi de alti politologi, istorici, sociologi, un scurt bilant al celor decenii scurse de la momentul intr-adevar world-historical (weltgeschichtlich, in sens hegelian) al revolutiilor din ‘89.

TWO DECADES have passed since the extraordinary tumult called by many “the upheaval in the East”—the chain of dramatic events that led to the accomplishment of what most of us thought to be unthinkable: the collapse of communist regimes and the end of a system that seemed destined to last forever. In spite of many critical retrospective assessments, the revolutions of 1989 fulfilled our most important aspirations: they irretrievably shattered Leninism and opened the path to the self-empowerment of the citizens of Eastern Europe. But the most important result—the new idea brought about by the year 1989—was the re-thinking of the notion of citizenship.
The struggles that followed during post-communism were fundamentally centered on the concepts of civility and accountability. Politics, culture, social relations all were connected in one way or another to definitions of what it means to be a citizen. The immediate aftermath of 1989 showed us two possible paths to follow: the one where the revolutions succeeded in instilling a sustainable sense of civic belonging, and those cases where the revolutions themselves were temporarily sidetracked and even negated, aborted, or abducted. All in all, it seems that Ralf Dahrendorf’s synthetic formula remains brilliantly enduring: “citizens in search of meaning.” The crucial challenge after 1989 was that of successfully (or at least satisfactorily) building a moral and political consensus based on shared trust in accountable institutions and predictable procedures.
 






Postat in 1989, Argumente, Bibliografii, Secolul XX, totalitarism. Lasă un comentariu »
« “Privesc din Doftana prin gratii de fier”…

Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (I) »

George ROCA, Criticul literar Lucian BOZ si prietenii săi

Am descoperit acest text cu informatii biografice despre Lucian Boz; ziarist evreu din Romania.
De citit mai jos portretul criticului romano-evreu Lucian Boz. Din care reiese printre altele, cu ce se coupa Boz in Franta si faptul ca fiind cetatean roman a fost salvat de la moarte in 1944 prin interventia Legaţiei române de la Paris. Prieten cu Cioran, Eliade, Ionescu.

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Boz%20-%20ultimul%20astru%20de%20GR.htm

Lucian BOZ, ULTIMUL ASTRU!

George ROCA - redacţia Agero

Impresii si pareri personale in FORUM



Mai zilele trecute, citind Ullyse, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat 2 iulie 1933. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu...” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!



În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.



A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, Barbu Fundoianu, Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană Littérature (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.
Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: Eminescu (Ed. Slova, 1932), Cartea cu poeţi (Ed. Vremea, 1935), Masca lui Eminescu (Editura Vinea 1935), Moartea Abstractă şi O săptămână a poeziei (Ed. Autorului, 1979), Piatra de încercare (Ed. Vinea), Scrisori din exil (Ed. Dacia, 2001).
Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar Barbu Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!
Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.



În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris.

Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.



În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul.



După terminarea războiului celor doi li s-au acordat înalte distincţii şi recunoştinţa statului francez. Dându-şi seama că în România comunistă, datorită cenzurii şi restricţiilor impuse de noului regim pro-sovietic, libertatea cuvântului şi a exprimării literare libere este imposibilă, în 1947, Lucian Boz, împreună cu soţia şi copilul, părăseşte pentru intotdeauna România, reîntorcându-se la Paris, unde lucrează ca jurnalist la prestigiosul ziar „Le Monde”. Coloaborează în continuare cu Martin Economu, refugiat şi el la Paris, ajutându-l pe acesta să fondează săptamânalul BIRE (Buletin de Informatii al Românilor din Exil), care va avea apariţii pâna în 1990, printre directorii publicaţiei numarându-se şi Radu Câmpeanu, viitorul candidat la preşedenţia României. După numai patru ani de şedere în Franţa, familia Boz emigrează în Australia. La început se stabilesc la Canberra, capitala micului continent, unde capul familiei lucrează ca sudor (sic!) în mai multe locuri, acceptând chiar şi munci necalificate. Nu după multă vreme, însă, i se oferă de compania aviatică „Air France” conducerea reprezentanţei acesteia în Australia. Soţia sa este angajată la Ambasada Franceză.



Terminându-se construcţia celui mai mare aeroport din Australia, „Kingsford Smith” din Sydney, reprezentanţa „Air France” se mută în acest oraş, unde Lucian Boz duce tratative cu guvernul australian pentru o eventuală cursă a vestitul avion „Concorde” pe ruta Paris-Sydney. Lucrează la aceasta companie până în 1974 când iese la pensie. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de cavaler al meritului comercial”, iar mai târziu în 1979, statul francez îl onorează cu „Crucea de cavaler al ordinului naţional al meritului” pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.



Cu toate că a dus o muncă splendidă ca reprezentat al „Air France” în Australia, fapt recunoscut de companie prin acordarea a diferitelor diplome şi medalii, nu a uitat nici o clipă vocatia sa, dragostea pentru literatura română. A scris în continuare în limba natală şi a avut o vastă corespondenţă cu personalităţi literare române şi străine. A publicat nenumarate articole în limba engleză despre personalităţi româneşti (un exemplu fiind anunţarea morţii lui Emil Cioiran) în presa australiană, precum „The Daily Telegraph”, „The Sydney Mornig Herald”, „The Australian”, etc. În octombrie 2001, Academia de Ştiinţe, Literatură şi Artă (ASLA - Oradea, Romania), i-a oferit „Marele Premiu Anual” pentru exemplaritatea operei sale literare. Lucian Boz, s-a stins din viaţă pe data de 14 martie 2003, la Sydney, la vârsta de 93 de ani, cu mâna pe peniţă, în deplinătatea facutăţilor mintale.
George ROCA

08.06.2006 Sydney, Australia

Al. Săndulescu despre Florin Constantin Pavlovici «Frica şi pânda»

Stie cineva cine este VALERIA, informatoarea de la Radio ???

Romania literara 2009 > Numarul 40 > Securişti pe metru pătrat
Comentarii Critice:
Securişti pe metru pătrat de Al. Săndulescu
http://www.romlit.ro/securiti_pe_metru_ptrat

Noua carte a lui Florin Constantin Pavlovici Frica şi pânda (Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2009) este, în bună măsură, o continuare a volumului său memorialistic Tortura pe înţelesul tuturor, foarte apreciat şi încununat cu un premiu al Uniunii Scriitorilor, despre care am referit la apariţia lui, prin 2002-2003. Ororile din închisoare erau diabolic pregătite înaintea proceselor, de regulă formale, de sinistra Securitate şi de către zeloşii ei colaboratori, informatorii, cunoscuţi mai ales cu numele de turnători, care erau plantaţi din aproape în aproape, cu timpul parcă înmulţindu-se geometric, peste întreaga suflare a ţării. îi găseai nelipsiţi în întreprinderile industriale, în administraţia şi instituţiile de stat, în armată, vai, în biserică, în cultură, în învăţământ, în presă, până pe scara şi palierele blocului. Nu te puteai mişca. Ei pândeau şi aflau totul, alimentând sute de mii, dacă nu milioane de dosare, în care tu, cetăţean paşnic, nemaivorbind în situaţia când intrai în anchetă, să spui şi laptele pe care l-ai supt de la mamă. Instrumentul pe care l-a mânuit cu o îndemânare, demnă de o cauză mai bună, Securitatea, braţul înarmat al partidului comunist, a fost frica. Ea luase forma unei adevărate psihoze şi a născut monştri: copii care şi-au turnat părinţii, oameni cinstiţi care au devenit lichele, prieteni care s-au transformat în duşmani, victime care s-au metamorfozat în călăi.

Primul mare înfricoşat în cartea lui Florin Constantin Pavlovici este însuşi autorul: "Securitatea băgase atâta spaimă în mine, încât orice posibil contact cu ea mă scotea din minţi." Să-l urmărim pe fostul deţinut politic, bun povestitor, încă din clipa eliberării din închisoare. Eram "tuns cazon, cu faţa emaciată şi cu paloarea specifică puşcăriei, cu privirea speriată (s.m.) şi cu incredibila şi inconfundabila putoare de celulă care îmi intrase în toţi porii şi de care nu aveam să scap multă vreme." "Se lăsase un ger năpraznic, uscat - continuă el să fixeze cel dintâi contact cu libertatea - iar eu în salopeta de vară şi cu bascul unui deţinut mort, cu care mă înzestrase plutonierul de la magazia închisorii, tremuram frumos." Unicul său bagaj era un prosop "murdar, jegul puşcăriei intrase în fiecare fibră a ţesăturii, se rupsese pe alocuri, avea culoarea cea mai incertă din lume, dominată totuşi de pete de sânge." Frica celor de afară îl întâmpină deîndată ce iese din Gara de Nord. Cere găzduire la o mătuşă, dar aceasta se teme că putea fi un evadat. Sectoristul vrea cât mai repede să scape de el, de frică să nu aibă în grupul de blocuri pe care le pândea "un duşman al poporului." Florin Pavlovici încearcă să-şi revadă un bun prieten, ajuns acum ziarist la organul Securităţii "în slujba patriei". Ca să evite întâlnirea cu fostul deţinut politic, se internează în spital. Un altul (Nichifor Pietriş), care fusese bătut de securişti şi apoi "convins" ca să fie de-al lor, când îl vede pe stradă, fuge la repezeală, trecând de partea cealaltă. Se scurg mulţi ani, fără ca să fie întrebat măcar aluziv de colegii de serviciu de la Radiodifuziune despre perioada lui de detenţie. Şi "nu din delicateţe - precizează memorialistul - ci din frică." Aceasta capătă aspecte patologice, ca în cazul redactorului şef de la Secţia culturală, obedient politicii partidului până la obsesie, a cărui personalitate era în permanenţă dominată de spaimă. Şi astfel, ajunge să-şi renege cultura şi să aibă comportamentul unui excesiv de conştiincios activist.

Proaspăt eliberat din puşcărie, Florin Pavlovici trăieşte o adevărată odisee a obţinerii Buletinului de Identitate, a unei camere la Spaţiul locativ şi nu în cele din urmă, a unui serviciu, în timp ce continua să fie urmărit şi supus unor noi şi noi verificări. Cu frica în oase, mai toţi nu ştiu cum să se descotorosească de "ciumat". Mârlăniile din puşcărie nu contenesc nici în "libertate". Miliţianul de care vorbeam numai că nu-l înjură: "Mai pleacă dracului, la tine la ţară, de unde-ai venit, şi nu-mi face mie necazuri, la mine în sector." Foştii deţinuţi politici nu aveau voie să locuiască în "perimetrul zero", adică în apropierea conducătorilor statului şi ai partidului. Aşa se face că Florin Pavlovici a schimbat mai multe locuinţe, ajungând să fie găzduit la un pictor, în urma recomandării fostului coleg de detenţie, scriitorul Ion Omescu. Nu trece mult şi acesta îi atrage atenţia că "amicul lui e informator al Securităţii" şi că nu ar vrea să-l pună "într-o situaţie delicată." Speriat, "chiriaşul" decide să se mute fără întârziere.

Turnătorul este un fel de erou central în volumul Frica şi pânda, cunoscut foarte bine din propria experienţă, dar şi în urma cercetărilor în arhiva CNSAS. Rolul acestei categorii, profund condamnabile, a fost unul funest, pe care Florin Pavlovici nu încetează de a-l pune sub acuzare: "Turnătorii au hrănit copios laşitatea, care s-a întins în corpul social cum se întinde igrasia în ziduri. Ei sunt cei care au otrăvit relaţii colegiale, au ucis prietenii curate, s-au strecurat în familii, existând cazuri, chiar dacă rare, în care copiii şi-au denunţat părinţii, iar soţii şi-au raportat la Securitate tovarăşii de viaţă. Acele orori ale epocii "nu s-ar fi putut întâmpla fără ajutorul informatorilor, fie plătiţi, fie şantajaţi, fie voluntari." De obicei, li se spune pe nume în cartea despre care vorbim, ca amintitul Nichifor Pietriş, ajuns maior sau colonel de Securitate (în decembrie 1989, cu aceeaşi laşitate caracteristică, şi-a ascuns uniforma sub saltea) sau ca Ion Mihai Popescu, şi el fost bun prieten. Condamnat pentru misticism, ca "duşman al poporului", după câtva timp, reuşeşte să i se rejudece procesul şi e achitat. Constrâns desigur, acceptă să dea note informative, printre alţii şi despre Florin Pavlovici, şi misticul de mai deunăzi devine profesor de ateism. Cameleon patent, când lucrurile par să ia o altă întorsătură, după 1989, el îşi "transformă fulgerător prelegerile marxiste... în prelegeri democratice de istoria religiei".

Cercetătorul foarte asiduu din arhivele CNSAS comunică alteori doar numele de cod al turnătorului, rămas indescifrabil (Melancolicul), dar adesea izbuteşte să-l deconspire, ca, de exemplu "Valeria", totuşi străveziu, care era o "graţioasă poetă". Portretul ei ne dezvăluie o fiinţă a cărei conduită frizează sadismul. "Această Mata Hari balcanică" a turnat, la Radiodifuziune, "scriitori, regizori, redactori, prieteni sau duşmani", chiar şi amanţi, fiind "o adevărată maşină de delaţiuni".

Frica şi pânda îi amintesc lui Florin Pavlovici de închisoare, fiind mândru că în fioroasele anchete prin care a trecut nu şi-a trădat prietenii, dar neputând să-şi ierte că, torturat, a recunoscut faptele aberante ale acuzării. Remuşcările lui sunt de-a dreptul dureroase: "ziua în care am recunoscut acest lucru este ziua în care mi-am pierdut respectul faţă de mine însumi: ajunsesem complicele torţionarilor".

Întorcându-ne la pomenitele raporturi de ostilitate ce au putut să apară în cadrul unei familii, efect al urii insuflate de către ideologia comunistă şi de către zeloşii ei slujitori, să amintim cazul, strigător la cer, al fraţilor Nicolae şi Athanasie Joja, de care vorbeşte memorialistul. Primul, arhitect de profesie, frecventase redacţiile publicaţiilor de dreapta a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru "crimă de uneltire contra ordinii sociale", celălalt, profesor de filosofie, cu orientare de stânga, a ajuns unul dintre marii nomenclaturişti, ministru, membru al C.C. al P.C.R., preşedinte al Academiei Române, având, alături de alţi tovarăşi "de nădejde", un rol criminal în privinţa "reeducării" tinerei intelectualităţi româneşti. Nu numai că şi-a renegat fratele, purtat în lanţuri spre "fabricile morţii" de la Jilava şi Aiud, ci a participat direct la zdrobirea unor destine. Comportamentul era acela de securist, care din înălţimea posturilor lui "de răspundere" dirija cinic tortura fizică şi morală: "El, tovarăşul Tănăsică (aşa cum era alintat la partid) este cel care, în primăvara anului 1959, a condus şedinţele de demascare a elementelor duşmănoase din facultăţile bucureştene. El, tovarăşul Tănăsică, împreună cu tovarăşul Jean Livescu, rector al Universităţii, cu tovarăşul Florian Dănălache, prim-secretar al Comitetului Orăşenesc P.M.R. Bucureşti, şi cu tovarăşul Ion Iliescu, preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România, au orchestrat mutilarea sufletească a elitelor din învăţământul superior. Unora dintre aceste elite, tovarăşul Tănăsică le-a netezit chiar drumul către puşcăriile patriei, ca să-i transmită veşti, probabil, fratelui său, Nicolae Joja în legătură cu isprăvile înaltului demnitar comunist."

Florin Pavlovici se menţine pe această culme, atinsă în volumul mai vechi Tortura pe înţelesul tuturor, atâta vreme cât abordează problematica gravă a fricii şi teroarei pe care o instaurase Securitatea; când iese din această sferă, uneori doar subînţeleasă el se cam risipeşte într-o anecdotică ce poate fi amuzantă şi pitorească (vezi "aventurile" erotice neîmplinite ale lui Fănuş Neagu şi Nicolae Velea), în relatări despre "munca de teren" şi despre viaţa scriitorilor, desenând, e adevărat, câteva profiluri interesante, unele, din punct de vedere moral, admirabile, altele de-a dreptul jalnice. Din prima categorie se disting Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, din a doua, Eugen Jebeleanu, Paul Georgescu, Traian Iancu şi încă alţii. în aceste capitole naraţiunea îşi pierde puţin din tensiunea iniţială. Unde-l regăsim pe adevăratul Florin Pavlovici e în descrierea vizitei sale la Moscova. Se reia tema fricii (a basarabenilor când ajung în capitală), remarcă lipsa totală de informaţie în privinţa existenţei şi, pe atunci, a recentei expulzări a marelui Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel, cel care, prin opera lui extraordinară, a fost capabil să schimbe radical în lume viziunea asupra comunismului sovietic şi care a consacrat termenul gulag. Şi memorialistul face foarte bine că îl şi traduce şi-l explică. El este o prescurtare a unei titulaturi staliniste de sumbră amintire: Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîh Lagherei, adică Administraţia Generală a Lagărelor de muncă, şi care şi-a găsit şi corespondentul românesc în Canalul Dunăre-Marea Neagră şi toate celelalte colonii de muncă silnică, unde a fost exterminată o bună parte a intelectualităţii noastre.

Prin sâmburele ei tare, Frica şi pânda, reprezintă încă un memento, încă un semnal de alarmă pentru ca acel ucigaş pe "metru pătrat" să nu mai apară. Noua carte a lui Florin Constantin Pavlovici are meritul de a ne împrospăta memoria care, din păcate, cam lâncezeşte, ceea ce nu ne prea onorează.

Mitchell Cohen. Anti-Semitism and the Left that Doesn’t Learn

Fall 2007 »
print | email
Anti-Semitism and the Left that Doesn’t Learn
By Mitchell Cohen (online)
I.

A DETERMINED offensive is underway. Its target is in the Middle East, and it is an old target: the legitimacy of Israel. Hezbollah and Hamas are not the protagonists, the contested terrains are not the Galilee and southern Lebanon or southern Israel and Gaza. The means are not military. The offensive comes from within parts of the liberal and left intelligentsia in the United States and Europe. It has nothing to do with this or that negotiation between Israelis and Palestinians, and it has nothing to do with any particular Israeli policy. After all, this or that Israeli policy may be chastised, rightly or wrongly, without denying the legitimacy of the Jewish state, just as you can criticize an Israeli policy—again, rightly or wrongly—without being an anti-Semite. You can oppose all Israeli settlements in the occupied territories (as I do) and you can also recognize that Benjamin Netanyahu, not just Yasir Arafat, was responsible for undermining the Oslo peace process without being an anti-Semite or anti-Zionist. You don’t have to be an anti-Semite or anti-Zionist to think that some American Jewish organizations pander to American or Israeli right-wingers.

The assault today is another matter. It is shaped largely by political attitudes and arguments that recall the worst of the twentieth-century left. It is time to get beyond them. But let me be clear: I am “left.” I still have no problem when someone describes me with the “s” word—socialist—although I don’t much care if you call me a social democrat, left-liberal, or some other proximate term. My “leftism” comes from a commitment to—and an ethos of—democratic humanism and social egalitarianism.

What I care about is the reinvention of the best values of the historical left—legacies of British Labour, of the Swedish Social Democrats, of Jean Jaurès and Léon Blum in France, of Eduard Bernstein and Willy Brandt in Germany, of what has always been the relatively small (alas!) tribe in the U.S. associated with names like Eugene V. Debs, Norman Thomas, Michael Harrington, and Irving Howe. It’s not so much a matter of political programs, let alone labels, as it is of political sensibility. I care about finding a new basis for that old amalgam of liberty, equality, and solidarity, a basis that makes sense for our “globalizing age.” But I also want a left that draws real, not gestural, conclusions from the catastrophes done in the name of the left in the 20th century.

There is a left that learns and there is a left that doesn’t learn. I want the left that learns to inform our Western societies (a difficult task in George W. Bush’s America) and to help find ideas that actually address poverty in what used to be called the third world—rather than romanticizing it.

After 1989, the left that doesn’t learn was in retreat. It was hushed up by the end of all those wretched communist regimes, by images broadcast worldwide of millions in the streets demanding liberation from dictatorships that legitimized themselves in left-wing terms. You know who I mean by the left that never learns: those folks who twist and turn until they can explain or ‘understand’ almost anything in order to keep their own presuppositions—or intellectual needs—intact. Once some of them were actual Leninist; now they more regularly share some of Leninism’s worst mental features—often in postmodern, postcolonial, or even militantly liberal guise. Sometimes they move about on the political spectrum, denouncing their former selves (while patting their moral backs). You can usually recognize them without too much difficulty: same voice, that of a prosecuting commissar, even if their tune sounds different. It’s a voice you can often hear as well in ex-communists turned neoconservative.

Their explanations, their “understandings,” often rewrite history or re-imagine what is in front of their eyes to suit their own starting point. Since their thinking usually moves along a mental closed circuit, it is also the end point. Sometimes it is an idea, sometimes a belief system (which they refuse to recognize in themselves), sometimes really a prejudice, and sometimes just ambition. Goblins were often part of the story for the older left that never learned, and so too is the case today. If things don’t work out as you know they must, some nefarious force must lurk. After all, the problem couldn’t possibly be your way of thinking, or your inability to see the world afresh, or that you got something very wrong in the past. No, it is much easier to announce that you, unlike anyone who could disagree with you, engage in ‘critical’ thinking. And if your critical thinking is criticized in any way, denounce your foe immediately for “McCarthyism.” Pretend that your denunciation is an argument about the original subject of dispute. That’s easier than answering any of the criticism.

Consider the collateral damage done by such cries of “McCarthyism” from professors with lifetime job security: their students will never understand the evils of McCarthyism. Consider how an understanding of the evils of McCarthyism is subverted when its characteristic techniques—innuendo, for example—are used by opinionated journalists in magazines with wide circulations. Take, for instance, the case of Adam Shatz, once literary editor of the Nation and now with the London Review of Books. He published an article half a year before the beginning of the Iraq war suggesting that people around Dissent were busy hunting for a “new enemy” following the end of the cold war, and that they found it in a combination of militant Arab nationalism and Saddam Hussein.

“Though rarely cited explicitly,” Shatz also explained, “Israel shapes and even defines the foreign policy views of a small but influential group of American liberals” (the Nation, September 23, 2002). In other words, these liberals composed the Israel lobby within the left, and they sought the American war in Iraq for the sake of the Jewish state. True, Shatz didn’t hold up a file and say, “I have a list of names of liberals who are really dual loyalists.” Instead he pointed to Paul Berman “and like-minded social democrats,” even though the overwhelming majority of Dissent’s editorial board including co-editor Michael Walzer was opposed to the war.

Shatz didn’t deign to engage any of Berman’s actual points. And those Berman advanced in the actual run-up to the Iraq invasion did not focus on Israel, but on liberalism, democracy, and totalitarianism. Arguments made by the author of the words you now read, who was a left hawk (and is now an unhappy one), likewise had nothing to do with Israel and were different—significantly so—from those made by Berman. Nothing that appeared in Dissent before or after Shatz’s article lends credence to his innuendos.


II.

HISTORY MAY not progress but sometimes it regurgitates. Over the last decade, a lot of the old junk has come back. The space for it opened for many reasons. They range from the sad failures of the social-democratic imagination in the era of globalization to the postmodern and postcolonial influence in universities to George W. Bush’s ascendancy with its many, many miserable consequences (not only in Iraq). The left that never learns often became the superego of the twentieth century’s left. Its attempt to play that same role in the twenty-first century needs to be frustrated.

Nothing exemplifies the return of old junk more than the ‘new’ anti-Semitism and the bad faith that often finds expression in the statement: “I am anti-Zionist but not anti-Semitic.” The fixation on Israel/Palestine within parts of the left, often to the exclusion of all other suffering on the globe, ought to leave any balanced observer wondering: What is going on here? This fixation needs demystification.

In theoretical terms, anti-Zionism and anti-Semitism are pretty easy to distinguish. Anti-Semitism is a form of race or national prejudice that crystallized in the nineteenth century. In part, it displaced or reinvented anti-Jewish religious prejudice (although centuries of religious prejudice easily wafted into racial and national bigotry). Its target was clearly Jews, not simply “Semites.” It also, for some, mixed matters up further by identifying Jews with capitalism. Sadly, this became a steady feature within parts of the left that would later, habitually, conflate Jews, capitalism, and Zionism. Oddly enough, that is also what Jewish neoconservatives have tried to do in recent decades.

Anti-Zionism means, theoretically, opposition to the project of a Jewish state in response to the rise of anti-Semitism. Let’s be blunt: there have been anti-Zionists who are not anti-Semites, just as there have been foes of affirmative action who are not racists. But the crucial question is prejudicial overlap, not intellectual niceties.

Remember the bad old days, when parts of the left provided theoretical justifications of things like “democratic dictatorship.” In fact, if you understood—especially if you bought into—all sorts of assumptions and especially Leninist definitions, the justification works. Any professor of political theory can construct it for you and it will make perfect theoretical sense. But if you lived in a “democratic dictatorship,” it was intellectual poison. It was also poison if you were committed to the best values of the left.

They are again at stake when we ask: To what extent does much anti-Zionism replicate the mental patterns of anti-Semitism? And to what extent do demagogic articulations of anti-Zionism enhance anti-Semitism? There is a curious thing about anti-Semitism, and it was captured in a remark by British novelist Iain Pears that ought to be quoted and re-quoted these days: “anti-Semitism is like alcoholism. You can go for 25 years without a drink, but if things go bad and you find yourself with a vodka in your hand, you can’t get rid of it.” (International Herald Tribune, August 11, 2003).

Much may be gleaned from the fact that the recent campaign by some British academic unions to boycott Israel was thwarted because it was found to violate anti-discrimination laws.


LAST YEAR, Denis MacShane, British Labour Parliament Member, chaired a committee of parliamentarians and ex-ministers that investigated rising anti-Semitism in Britain and beyond. “Hatred of Jews has reached new heights in Europe and many points south and east of the old continent,” he wrote recently in a very brave article in the Washington Post (September 4, 2007). He describes a wide array of incidents. “Militant anti-Jewish students fueled by Islamist or far-left hate” seek on campuses “to prevent Jewish students from expressing their opinions.” There is “an anti-Jewish discourse, a mood and tone whenever Jews are discussed, whether in the media, at universities, among the liberal media elite or at dinner parties of modish London. To express any support for Israel or any feeling for the right of a Jewish state to exist produces denunciation, even contempt.”

MacShane points out that this sort of behavior is distinct from specific disputes about this or that Israeli politician. Criticism, the investigatory committee “made clear,” was “not off-limits.” Rightly so; the same should be true with the policies and office- holders of every government on the globe. But MacSchane also warns that something else has been going on, that old demons are reawakening and that “the old anti-Semitism and anti-Zionism have morphed into something more dangerous.” The threat, he says eloquently, doesn’t only concern Jews or Israel, but “everything democrats have long fought for: the truth without fear, no matter one's religion or political beliefs.”
What is “truth without fear” when we speak of the relation between anti-Semitism and anti-Zionism? Is it to be found in Tony Judt’s declaration to the New York Times that “the link between anti-Zionism and anti-Semitism is newly created”? (January 31, 2007). How a historian—or anyone else—could assert this is astonishing. Consider what it airbrushes out of the twentieth century—the anti-Semitic binge of Stalin’s later years, just for starters.

And surely Judt, who is based at New York University and is now taking what has turned into obsessive anti-Zionist campaigning to the École Normale Supérieure in Paris [1]
NYU’s Remarque Center, which defines its goal as “the study and discussion of Europe, and to encourage and facilitate communication between Americans and Europeans” is opening a center there and Judt, its director, will, according to its website, inaugurate it not with an address European or French politics or transatlantic relations but rather: "Is Israel Still Good for the Jews?"
recalls the arrests and assassinations of the leading Jewish cultural figures of Soviet Russia on the grounds that they were “Zionist agents of American imperialism.” Surely a historian of Europe like Judt—who was once a hard leftist but then rose to intellectual celebrity in the United States in the 1980s (that is, during the Reagan era) by attacking all French Marxists for not facing up to Stalinism—recalls the charges of “Zionist conspiracy” against Jewish communists who were victimized in the Czech purge trials in the early 1950s.

If he doesn’t recall them when he speaks to the New York Times, he might check them out in his own book Postwar: A History of Europe Since 1945. There he cites Stalin’s secret police chief, Lavrenti Beria, urging Czech Communists to investigate the “Zionist plot” among their comrades. Surely a historian of Europe, especially one who now refers to himself as an “old leftist,” recalls the campaign in 1967 and 1968 to cleanse Poland of “Zionist” fifth columnists (I suppose they were the Israel Lobby of the Polish Communist Party). If Judt doesn’t recall it when he talks to the New York Times, he might again look at his own book which cites Polish Communist chief Wladyslaw Gomulka’s conflation of his Jewish critics with Zionists. Since he is a historian of Europe and not the Middle East, perhaps Judt hasn’t noticed how “anti-Zionism” in broad swaths of the Muslim and Arab media has been suffused by anti-Jewish rhetoric for decades—rhetoric against “al-Yahud” not Ehud Olmert or Ehud Barak.

Remember how air-brushing was done in the bad old days? Trotsky (or someone else) would suddenly disappear from a photo. Lenin or Stalin and the cheering crowds would still be there. The resulting picture is not entirely false. Does all this make Judt an anti-Semite? The answer is simple: no. It does make his grasp of the history of anti-Semitism tendentious. And tendentious history can be put to all sorts of pernicious use.

Judt’s political judgment complements his historical perceptions, especially when it comes to a declared concern about Palestinian suffering. Recall his article in the New York Review of Books (October 23, 2003) advocating a binational state to replace Israel. A Jewish state, he explained, is an anachronism. But since then, Hamas, a political movement of religious fanatics, won the Palestinian elections, and later seized power—by force—in Gaza. Israel, in the meantime, had withdrawn entirely from Gaza and torn down all Jewish settlements there in summer 2005. Yet if you follow Judt’s logic, Israel should not have withdrawn but instead integrated Gaza into itself. Obviously this would have enabled a new, better life for Palestinians, perhaps even have prevented them from turning to Hamas. And it would have taken a first happy step toward saving Israel from its anachronistic status by affording Israelis, together with Palestinians, a domestic future of perpetual ethnic civil war—a feature of modern politics that farsighted historians, but perhaps not policymakers, who have to worry about real lives, will imagine is also an anachronism. Likewise, I suppose India can save itself from being an unfortunate anachronism by a reintegration with Pakistan.


A FEW YEARS ago I sought to outline commonalities between anti-Semitic and anti-Zionist discourses in a scholarly journal. It is worth reproducing. Here are major motifs that inform classical anti-Semitism:

1) Insinuations: Jews do not and cannot fit properly into our society. There is something foreign, not to mention sinister about them.

2) Complaints: They are so particularistic, those Jews, so preoccupied with their “own.” Why are they so clannish and anachronistic when we need a world of solidarity and love? Really, they make themselves into a “problem.” If the so-called “Jewish problem” is singular in some way, it is their own doing and usually covered up by special pleading.

3) Remonstrations: Those Jews, they always carp that they are victims. In fact, they have vast power, especially financial power. Their power is everywhere, even if it is not very visible. They exercise it manipulatively, behind the scenes. (But look, there are even a few of them, guilty-hearted perhaps, who will admit it all this to you).

4) Recriminations: Look at their misdeeds, all done while they cry that they are victims. These ranged through the ages from the murder of God to the ritual slaughter of children to selling military secrets to the enemy to war-profiteering, to being capitalists or middlemen or landlords or moneylenders exploiting the poor. And they always, oh-so-cleverly, mislead you.


Alter a few phrases, a word here and there, and we find motifs of anti-Zionism that are popular these days in parts of the left and parts of the Muslim and Arab worlds:

1) Insinuations: The Zionists are alien implants in the Mideast. They can never fit there. Western imperialism created the Zionist state.

2) Complaints: A Jewish state can never be democratic. Zionism is exclusivist. The very idea of a Jewish state is an anachronism.

3) Remonstrations: The Zionists carp that they are victims but in reality they have enormous power, especially financial. Their power is everywhere, but they make sure not to let it be too visible. They exercise it manipulatively, behind people’s backs, behind the scenes – why, just look at Zionist influence in Washington. Or rather, dominance of Washington. (And look, there are even a few Jews, guilty-hearted perhaps, who admit it).

4) Recriminations: Zionists are responsible for astonishing, endless dastardly deeds. And they cover them up with deceptions. These range from the imperialist aggression of 1967 to Ehud Barak’s claim that he offered a compromise to Palestinians back in 2000 to the Jenin “massacre” during the second Intifidah. [2]
These sketches of anti-Semitism and anti-Zionism, with just some variation, were originally in Mitchell Cohen, “Auto-Emancipation and Anti-Semitism: Homage to Bernard-Lazare,” Jewish Social Studies (Fall 2003).


No, anti-Zionism is not in principle anti-Semitism but it is time for thoughtful minds—especially on the left—to be disturbed by how much anti-Semitism and anti-Zionism share, how much the dominant species of anti-Zionism encourages anti-Semitism.

And so:
If you judge a Jewish state by standards that you apply to no one else; if your neck veins bulge when you denounce Zionists but you’ve done no more than cluck “well, yes, very bad about Darfur”;

if there is nothing Hamas can do that you won’t blame ‘in the final analysis’ on Israelis;

if your sneer at the Zionists doesn’t sound a whole lot different from American neoconservative sneers at leftists;

then you should not be surprised if you are criticized, fiercely so, by people who are serious about a just peace between Israelis and Palestinians and who won’t let you get away with a self-exonerating formula—“I am anti-Zionist but not anti-Semitic”—to prevent scrutiny. If you are anti-Zionist and not anti-Semitic, then don’t use the categories, allusions, and smug hiss that are all too familiar to any student of prejudice.

It is time for the left that learns, that grows, that reflects, that has historical not rhetorical perspective, and that wants a future based on its own best values to say loudly to the left that never learns: You hijacked “left” in the last century, but you won’t get away with it again whatever guise you don.


Mitchell Cohen is co-editor of Dissent and professor of political science at Baruch College–CUNY. He recently wrote on French politics and the 'new' Atheism.
top | print | email

FOOTNOTES:

* [1] NYU’s Remarque Center, which defines its goal as “the study and discussion of Europe, and to encourage and facilitate communication between Americans and Europeans” is opening a center there and Judt, its director, will, according to its website, inaugurate it not with an address European or French politics or transatlantic relations but rather: "Is Israel Still Good for the Jews?"
* [2] These sketches of anti-Semitism and anti-Zionism, with just some variation, were originally in Mitchell Cohen, “Auto-Emancipation and Anti-Semitism: Homage to Bernard-Lazare,” Jewish Social Studies (Fall 2003).

vineri, 27 noiembrie 2009

Gilad Atzmon. Pornographic-past-vs-murderous-present

Samedi 21 novembre 2009
Passé pornographique VS Présent criminel



.
« Pourquoi un écrivain ressenti-il le besoin d’inventer des histoires au sujet de l’Holocauste ? », s’interroge Melissa Katsoulis dans le quotidien britannique consensuel The Independent.
Mme Katsoulis vient de publier un ouvrage consacré à l’histoire des impostures littéraires. Elle s’intéresse, en particulier, dans un genre fictionnel unique en son genre, à savoir les ‘fantasmagories holocaustiques’.
D’un côté, elle avoue qu’un « privilège spécial doit être accordé à ces écrivains de moins en moins nombreux qui ont survécu à la Seconde guerre mondiale en Europe ». Elle est même prête à admettre l’approche particulière qu’Elie Wiesel a de la « vérité et de la fiction » et que « des histoires qui ne sont jamais arrivées peuvent être vraies ».
De l’autre, elle dit que « ces mémorialistes qui pensent pouvoir affirmer qu’ils étaient sur les lieux alors que ce n’est pas le cas devraient se souvenir du fait que le détournement des expériences d’autrui à des fins égoïstes ne peut que se terminer en ignominie.
Katsoulis suggère que « ce que les lecteurs recherchent, peut-être, dans les histoires traumatisantes, s’assimile à ce que les gens recherchent dans la pornographie, à savoir quelque chose de « limite », qu’ils n’ont encore jamais vu, suivi par une résolution spectaculaire ». Tout à fait comme dans le cas de la pornographie, le lectorat conquis d’avance à la douleur juive « veut s’identifier (sans danger) avec ce qu’il est en train de lire, et expérimenter un instant la crise vécue par quelqu’un d’autre, afin de la mesurer à leur propre crise ».

La référence que Katsoulis fait à la « pornographie » est tout à fait intéressante, lorsqu’on garde présent à l’esprit le fait qu’à l’époque du procès Eichmann, à Jérusalem (dans les années 1960), un genre nouveau de pornographie, appelé le style Stalag, émergea en Israël. Stalag était le nom d’un magazine fictionnel à la courte existence, hautement érotisé, dont les illustrations s’inspiraient de l’exploitation des prisonniers des camps par les Nazis.
Toutefois, la référence que fait Katsoulis à la « pornographie » n’est pas sans soulever certaines questions. Alors que la consommation de pornographie peut être conçue comme une tentative de rechercher un plaisir libidinal au travers de l’imagerie d’autres que soi en train de s’adonner à leurs fantaisies, l’on est fondé à se demander quelle sorte de satisfaction peut bien retirer quiconque du rabâchage de la mémoire de l’Holocauste ? Recherchons-nous une satisfaction ? Si oui, quelle sorte de satisfaction recherchons-nous, exactement ? Quels sont les symptômes que célèbrent les conteurs d’histoires, et quels sont-nos symptômes lorsque nous les consommons ?
En lieu et place d’une culture accro à des images recyclées de dégradation et de souffrance, j’attendrais plutôt qu’une leçon morale émerge de la Shoa. J’aurais tendance à espérer une recherche sincère de miséricorde et de compassion. A l’évidence, cela ne s’est à aucun moment produit. Même si nous mettons de côté la barbarie israélienne en Palestine, l’Occident et l’empire anglophone n’ont jamais cessé de déclencher des guerres au nom des fausses valeurs issues de l’Holocauste (la démocratie, le progressisme, les droits « universels » de l’homme, etc.).
Katsoulis souligne que les « embobineurs » ont « eu une enfance difficile, mais que, sentant que leur crédibilité était ignominieusement faible, ils ont eu tendance à avoir recours au grand signifiant de l’Holocauste pour attirer sur eux la compassion à laquelle ils aspiraient ». Je vous invite à lire Katsoulis et, si vous en avez le temps, à parcourir les commentaires, qui sont non moins révélateurs.
Personnellement, j’ai vu récemment deux courtes vidéos qui m’ont laissé comme deux ronds de flan.
http://jacobscourage.wordpress.com/

La première était une interview télévisée d’Herman Rosenblatt « ce retraité américain aux yeux clignotants, qui a raconté une histoire tellement magique qu’elle a bouleversé jusqu’au dernier cynique de New York », n’était rien d’autre qu’un mensonge compulsif. Rosenblat s’étant vu accuser d’être un faussaire, il dit, s’adressant à la caméra :
« Ça n’était pas un mensonge : c’était mon imagination. J’ai cru mon imagination, je me suis cru moi-même, et j’y crois encore aujourd’hui ».
« Mais vous savez que ça n’était pas vrai ! », le contrait le journaliste de la chaîne ABC.
« Oui », qu’il répond. « Mais, dans mon imagination, c’était vrai ! »
J’imagine que personne ne saurait argumenter face à un tel argument postmoderniste.
Dans un autre vidéo-clip, Irene Weisberg Zisblatt, dont le témoignage est repris dans le film documentaire The Last Days de Steven Spielberg, est surprise en train de mentir à la caméra au minimum à deux reprises.
Je ne suis pas en train de juger, ici, la malhonnêteté de Zisblatt, ni sa tendance à l’exagération. Il est plus que vraisemblable que cette femme a connu l’enfer sur Terre. Mais j’en ai après Stephen Spielberg, qui a décidé, pour quelque raison, d’exploiter cette femme dans sa tentative hollywoodienne d’archiver et de décrire ce qu’il appelle la « vérité » de l’holocauste.
La question pendante est celle du pourquoi ? Pourquoi ment-elle ? Pourquoi ment-il ? Pourquoi tout le monde ment ? Et si eux mentent et ont le droit de croire aux fruits de leur imagination, où sommes-nous en mesure d’apprendre la vérité ? Que sommes-nous en mesure d’apprendre au sujet de la vérité ? Qu’est-ce que la vérité ? Y a-t-il une quelconque vérité ? Et si nous pouvons jamais être assez chanceux pour trouver la vérité, voire même seulement « une vérité », pouvons-nous l’annoncer sans encourir le risque de l’exclusion sociale, voire pire, sans perdre notre liberté ?
Katsoulis dénonce une tendance perverse inhérente à notre logos occidental. Il est prouvé au-delà de tout doute que notre liberté de parole, et même de penser, est soumise à une grave agression. Allant plus loin qu’elle, j’aurais tendance à dire que la religion holocaustique est la pire des agressions actuelles contre l’humanité et contre l’humanisme. Primo : elle nous interdit de revisiter et de réviser notre propre mémoire vive ; deuxio : elle nous empêche de retirer une leçon éthique universelle de l’histoire et, enfin, tertio : elle nous conduit à toujours plus de crimes génocidaires.
En lieu et place d’une doctrine déterminée par la revanche, ce dont nous avons le plus grand besoin, c’est de la grâce et de la compassion. Au lieu d’un système de croyance monolithique et unique prônant une notion fallacieuse de la liberté centrée sur la douleur juive, ce dont nous avons réellement besoin, c’est d’un réel pluralisme et d’une vraie tolérance qui soit capable d’accepter plus qu’une unique ‘vérité’ et qui encourage les systèmes de croyance à se respecter mutuellement.
De fait, les juifs auraient dû être les premiers à comprendre tout cela. Comme l’a suggéré Emmanuel Levinas après la Seconde guerre mondiale, les juifs auraient dû se positionner sur le front de la bataille contre le mal et contre le racisme. Bien qu’il y ait une poignée de juifs « haïsseurs d’eux-mêmes » qui se vouent à dénoncer le crime sioniste, cela ne s’est jamais produit. Non seulement cela ne s’est jamais produit, mais l’Etat juif est l’exemple suprême d’un Etat raciste nationaliste et terroriste.
Katsoulis n’a rien d’une négationniste de l’Holocauste. Elle pense que l’Holocauste a eu lieu, mais elle étudie le vol de son souvenir. « Quand un écrivain se présente devant d’autres rescapés et présente pour parole d’Evangile ce qui a été volé aux souvenirs de témoins réels, il peut s’attendre à être reçu fraîchement ». Katsoulis formule une critique de cette « « industrie » de l’Holocauste non-réglementée, dans laquelle le fait d’avoir été victime est récompensé par l’argent et la notoriété ».
Cependant, je souhaiterais élargir la recherche de Katsoulis. Je maintiens qu’en réalité, nous sommes les témoins d’un holocauste en cours en Palestine, en Irak, en Afghanistan et au Pakistan. Nous assistons aussi aux préparatifs d’Israël en vue de nucléariser l’Iran au nom de l’histoire juive et au nom, en particulier, de l’Holocauste. Devant nos yeux est en train d’émerger un danger d’une magnitude colossale, et nous sommes peu ou prou paralysés par un chapitre de l’Histoire qui, comparé aux crimes israéliens contemporains, a de moins en moins de signification et/ou de pertinence.
Au lieu d’être assujettis à une idolâtrie pour un passé intouchable, nous devrions commencer à être concernés par le HIC et NUNC, par les génocides qui sont en train d’être perpétrés en nos noms et sous notre nez par Israël et ses séides dans le monde entier.
 
Traduit de l’anglais par Marcel Charbonnier
http://www.gilad.co.uk/writings/pornographic-past-vs-murderous-present-by-gilad-atzmon.html

Samedi 21 Novembre 2009
Gilad Atzmon



Why would any writer make up stories about the Holocaust?
Why would any writer make up stories about the Holocaust? Melissa Katsoulis explores the strangest corner in the bizarre world of the literary hoax

Friday, 16 October 2009


AP
Holocaust hoax: Herman and Roma Rosenblat's story was easy to debunk
• enlarge
SPONSORED LINKS:
Ads by Google






Researching a book about literary hoaxes led me to investigate a sub-section of the misery-memoir genre which often left me reeling in amazement: the Holocaust hoaxers. Special privilege must be given to those increasingly few witness-writers who survived the Second World War in Europe, but they have certain duties too.
It is their right to write how and when they want (perhaps many decades later, if they are ready) and, as with Elie Wiesel, with their own definitions of truth and fiction. It was he who said that "Some stories are true that never happened."
However, those memoirists who think that they can pretend they were there when they weren't ought to remember that hijacking the experiences of others for selfish ends will only end in ignominy. Their motivations were, as so often in life and letters, a combination of pain, hope and greed, and they were emboldened by a marketplace in thrall to the misery memoir.
Why the huge demand for such books? Perhaps what readers seek in trauma stories is akin to what people look for in pornography: something edgy they have never seen before, followed by a spectacular resolution. And they want to identify (safely) with what they are reading; to try on someone else's crisis for a while and see how it compares to their own. All these hoaxers had difficult childhoods but, feeling that their truth was shamefully small, they sought the grand signifier of the Holocaust to attract the compassion that they desired.
Misha Defonseca's story began to emerge from her adopted Massachusetts in the mid-1990s and was, like many a hoaxer's tale, one which in retrospect seems ridiculously far-fetched. It also had that great asset of the schmaltzy life-story: the love of a four-legged friend.
She told of crossing the wastes of war-torn Europe as a lonely child and not only being adopted by a pack of friendly wolves, but single-handedly murdering a burly German soldier. She gave inspirational talks about her epic journey, smiled sweetly for the camera at a local wolf sanctuary and eventually published her story in 1997.
Misha: A Memoir of the Holocaust Years was an instant success, embodying the vain hope that belief, endurance (and fluffy animals) could mean something even in the face of Hitler's machine. It was money that brought her down. A falling-out about royalties led her publisher to enlist the help of historians to look into what was beginning to seem like a fishy back-story. When zoologists confirmed that no such wolf-woman love could have existed, and photos appeared of her war-time childhood (smiling, well-fed and out shopping with her grandmother), "Misha" knew the game was up.
Last year she finally confessed, admitting that she was in fact a Belgian Christian whose father's work for the Gestapo left her traumatised by the stigma of being a "traitor's child". She said: "It is not the actual reality – it was my reality, my way of surviving".
Binjamin Wilkomirski, who turned out not to be a Latvian-Jewish orphan but a rather comfortably-off Swiss clarinettist, is the most famous example. His spectacular lies were similarly accounted for by the repentant author. He initially claimed he had escaped to Switzerland after nearly dying in the camps, and in Fragments detailed rats feasting on corpses and Nazis crushing men to death. The book won him a host of literray prizes, but survivors noticed that his descriptions of camp life were unconvincing.
Research revealed him to be a local lad, Bruno Grosjean, fostered during the war after his mother gave him up. In her meticulous exposé in Granta, Elena Lappin concluded that as a child Bruno and his mother might have been indentured labourers, but that he had been conflating this with an imagined ghetto past for so long that he had become a "Man with Two Heads".
His humiliation was complete when it was revealed that one of the girls he claimed to have befriended in the camps, Laura Grabowsky, was a fraud herself – an unhinged American serial-hoaxer who had written not only a fake Holocaust memoir but a phoney one about satanic ritual abuse to boot.
The most recent case is Herman Rosenblat, the twinkly-eyed American pensioner who came forward with a story so magical that it lifted the heart of every cynic in New York. As a young boy in Buchenwald, he said, he strolled daily along the perimeter fence to meet a little girl on the outside. She would toss him a shiny apple and in so doing gave him the hope - and the vitamins - to carry on.
Decades later, as he wrote in Angel at the Fence, which very nearly got published earlier this year, he randomly met a woman in New York who had also fled post-war Europe. As they talked, Herman decided that she must be the apple girl. They went on to fall in love and marry.
When his story came out, via appearances on Oprah, it was easy to debunk: anyone approaching the perimeter fence would immediately have been shot. Rosenblat had been promised a comfortable retirement on the proceeds of his late-flowering career as a memoirist, and his claim that he was only trying to spread a little hope with his story fell on deaf ears.
In fact, he really had been in a sub-camp of Buchenwald and the true story of his and his devoted brothers' survival is far more moving than the one he made up. Only nobody wants to listen to that now.
These three had at least been born in or near the theatre of war. But what would make an Australian born in 1972 fabricate a Holocaust story? The case of Helen Demidenko is the most peculiar of them all. Demidenko - real name Darville - was a right-wing student in Brisbane who in 1993 published The Hand That Signed the Paper, about the wartime experiences of the narrator's Ukrainian father and uncle. However, they were not victims of Nazi violence but the perpetrators, having joined the Einsatzgruppen after being terrorised by Russian-Jewish "commissars".
Florid accounts of their life as merry Jew-hating death squad members flowed enthusiastically from her pen, and when she won the Australian/ Vogel Literary Award she began appearing in Ukrainian national dress and speaking in a funny accent. Her unmasking was aided by the ire of the international Jewish community at her sideline as an anti-Israeli journalist. Interviewing David Irving was not her finest hour.
But unlike the other hoaxers, she remained unrepentant, blithely speaking of the "wog accent" she put on and her annoyance at a politically-correct culture whose prejudices she despised.
Darville's case may not be typical of Holocaust hoaxers, but it fits exactly into the mould of the Australian literary hoax. All of them, even the harmless-sounding Ern Malley poetry hoax, whose victim was a radical Jewish poetry editor despised by the young fogies who made up Ern's oeuvre, are characterised by a combination of racial anxiety and anti-intellectualism.
Darville is more than just a juvenile postscript to the strange canon of the Shoah-fantasists. She would never have committed her distasteful hoax had she not picked up on and wanted to subvert that dangerous concept of the "Holocaust bore".
That idea is perpetuated by people – like Defonseca, Wilkomirski and Rosenblat – whose output contributes to the notion of an unregulated Holocaust "industry", where victimhood is rewarded by money and fame.
Yes, the notion of absolute truth in life-writing is notoriously fraught. But when a writer stands before other survivors and gives as scripture what is stolen from the memories of real witnesses, they can expect little sympathy.
Melissa Katsoulis's 'Telling Tales: a history of literary hoaxes' is published this week by Constable

Un film despre De văzut neapărat

Un film despre un telefon mobil?

joi, 26 noiembrie 2009

Viorel Dolha :TOTUL DESPRE ROMÂNII DIN POCUŢIA

TOTUL DESPRE ROMÂNII DIN POCUŢIA

S.O.S. românii!
Scris de Viorel Dolha
Miercuri, 11 Noiembrie 2009 14:32
POCUŢIA, DESPRE CARE în anii de şcoală reţinem doar că se află acolo unde harta se agaţă în cui (triunghiul dintre Maramureş şi Bucovina), este o regiune istorică, astăzi constituind partea de sud a regiunii Ivano-Francovsk din Ucraina (imagine). În Pocuţia se află izvorul Nistrului. În cele ce urmează aprecierile privind trecutul românesc în zonă nu se vor opri la Pocuţia propriu-zisă ci şi la Galiţia şi întreg sudul Poloniei medievale sau vestul Ucrainei actuale.

Începuturile în zonă le vor fi făcut dacii întinşi în nord până la Vistula.[1] Rezultat al romanizării populaţiei dace (carpe) din aceste părti, românii erau locuitori de baştină în Galiţia, lor adăugându-li-se imigranţi români din Transilvania. În secolele XIII-XIV oficialităţile poloneze încurajau colonizarea cu români a sudului Poloniei. În secolele XV-XVI un mare număr de sate din Galiţia se conduceau după dreptul românesc (ius valachicum). Dovadă e şi numele de provenienţă românească a zeci şi zeci de sate. [2]

Istoria cunoaşte Pocuţia ca parte a cnezatului slav de Halici. Însă nu rareori documentele afirmă caracterul ei românesc. Principatul Halici e definit de izvoarele mameluce ca ,,ţară a românilor şi a ruşilor” şi interpretări recente dau Pocuţia ca parte integrantă a ,,ţării alanilor (iaşilor)” ce se întindea de la Carpaţi, Nistru şi până la mare, anterior descălecatului Moldovei. [3] Cronica lui Nestor vorbeşte despre cucerirea ţării slavilor de către ,,volochi” înainte de năvălirea ungurilor. În 1164 Andronic Comnenul este prins la marginile Galiţiei de vlahi.[4]


După A.Boldur, românii din zonă alungaţi şi-au îndreptat exodul lor silit probabil în direcţia N-E deoarece curând după aceea apar ştiri despre ţările româneşti ale bolohovenilor şi brodnicilor. Primele menţiuni ale bolohovenilor sunt din 1150, 1172 iar din 1231 principii bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul, polonezii, tătarii iar între 1146-1254 sunt pomeniţi în documente brodnicii, localizaţi între principatele Halici la vest, Vladimir- Volânschi la NV şi Kiev la E.[5]

Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca românii din ţara brodnicilor şi bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul maramureşenilor. Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV. În Volânia, Podolia, Kiev şi Galiţia se găsesc sute de denumiri care arată o concentrare a elementului românesc pe care slavii îl numeau volohi, bolohi, vlahi, vlasi, etc. Identitatea denumirilor de râuri şi localităţi din Moldova şi zona amintită poate fi explicată ori prin aducerea lor în Moldova din nord ori invers.[6]

Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow.[7]

Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei.[8]

În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, cneazul rus al Haliciului. Amănuntele permit să se admită că ţara voievodului român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi.[9]

Huţulii localizaţi în zona muntoasă a Galiţiei, ar fi după Eminescu, daci slavizaţi vorbind un subdialect al limbii slave, cu influenţe polone şi mai ales româneşti (terminaţia ,,escu”, nume de persoane, port, fizionomie).[10] Şi Miklosich găsea un caracter românesc numelui huţulilor şi un caracter absolut românesc tuturor munţilor lor, felului de viaţă, tehnicii şi pregătirea brânzei.[11]

Cronicarul polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,ruteni, valahi şi lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.[12] În documentul obţinut de Drăgoşeştii din Maramureş de la patriarhul Constantinopolului ca protectori ai ortodoxiei se îngrijeau ca legea românilor să fie respectată şi în Galiţia unde existau numeroase sate de ,,drept valah“.[13]

Acelaşi Dlugosz pomeneşte de o expediţie polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din ţara Şipeniţului.[14] În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul.[15] Şi o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a vlahilor.[16]

În 20 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin) [17] primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani. ,,Noile hotare“ nu erau deloc un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului românesc în zonă, arătată mai sus. N. Iorga afirmă că de fapt acest act însemna o cesiune.[18] Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula ,,să-i rămână” din act).

Aceasta era o practică feudală şi asupra Poloniei se întinsese influenţa noului sistem ungar. Ca să nu dăm exemple mai îndepărtate vom aminti doar că între 1331 şi 1463, Podolia este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moştenire de câteva ori între Lituania şi Polonia sfârşind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei.[19] Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit suma niciodată Moldovei.

Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea.[20] Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut.

În 1490, Ştefan cel Mare s-a socotit îndreptăţit să reia Pocuţia pe care Ştefan (fratele lui Iliaş) o pierduse.[21] Detaşamente ale oştirii Moldovei au pătruns în Pocuţia şi la 22 august trupele lui Ştefan cel Mare deţineau deja Colomeea, Halicul şi asediau cetatea Sniatyn, polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului.[22]

Prin victoria de la Codrii Cosminului, Ştefan îşi întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele şi ca urmare în octombrie 1502 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuţia prin locuri neştiute de poloni. Ştefan cel Mare a numit în fruntea administraţiei provinciei, moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste şi în paralel invită partea adversă la tratative.[23] Ca dovadă de încredere îşi va retrage mai târziu administraţia însă comisia de delimitare a frontierei româno-polone între Nistru şi munţi nu se poate forma din lipsa delegaţiei polone. Ca urmare el îşi reinstalează administraţia în provincie. În 22 nov. 1503 Ştefan trimite pe solul său Luca la Liublin pentru a-l îndupleca pe regele Poloniei să renunţe la Pocuţia. Polonezii nu mai dispută acest teritoriu până la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare.

Urmaşul lui Ştefan cel Mare, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia.[24] Va trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, va înainta până la Lemberg unde se zice că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă [25] şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei.[26]

Pocuţia a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia pe tot parcursul istoriei medievale. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după jus valachicum. Cronicarul Ureche referindu-se la Pocuţia notează: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.” În decembrie 1530 trupele moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. După ce polonezii vor alunga garnizoanele moldovene, domnul Moldovei cu 20000 ostaşi intră în Pocuţia însă în august 1531 suferă o severă înfrângere la Obertyn.[27]

Pe tema Pocuţiei, Rareş mai poartă discuţii cu Ferdinand de Habsburg compromisul fiind un armistitiu pe 3-4 ani iar Poarta îl anunţă că i-ar recunoaşte pe veci Pocuţia dacă l-ar ajuta pe Ioan Zapolya. Acelaşi subiect îl au tratativele de la Cracovia din 1538.[28]

Din veacul al XVI-lea la Lemberg există o suburbie moldovenească, biserică moldovenească cu ctitorul Constantin Corniac şi bourul moldav zugrăvit pe zid. Arhivele din oraş găzduiesc un întreg capitol de viaţă românească dincolo de hotarele Moldovei.[29] Numeroase şi bine organizate coloniile de români din Polonia sudică îşi aveau crainicii lor care conduceau districtele româneşti din Galiţia. La 1568 erau crainici în stărostiile Premysl, Sambor, (cu zeci de sate), Sanok.[30]

Mihai Viteazul a trimis pe Baba Novac cu circa 7000 oşteni şi pe Deli Marcu cu alţi 3500 în Pocuţia cu scopul de a face demonstraţie de forţă şi de a întârzia riposta Poloniei la opera unificatoare a voievodului.[31] După ce între 1388 şi 1530 cu unele mici întreruperi Pocuţia aparţinuse Moldovei, la 1772 este împărţită între Austria şi Polonia.[32]

Pe 20 mai 1919 comandamentul aliat şi Polonia (care nu mai putea respinge atacurile detaşamentelor ucrainiene) cer României să ocupe Galiţia Orientală.[33] Între 20 mai şi 24 august se va afla sub ocupaţia trupelor române Pocuţia cu oraşele Kolomyja, Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow. Intervenţia românească a provocat o reacţie violentă a ucrainienilor.

Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie Orientală era un mozaic de populaţii ucrainieni, polonezi, evrei, germani, ruşi, români. Deşi cu trupe în zonă şi cu puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române să rămână în Pocuţia”), România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei.[34]

La Riga e semnat în martie 1921 tratatul care stabileşte graniţa Poloniei incluzând Pocuţia şi Lwowul după ce pe tot parcursul războiului Galiţia şi-a schimbat de mai multe ori ocupantul.[35]

Din perioada celui de al II-lea război mondial, Pocuţia e parte a Ucrainiei în regiunea Ivano-Francovsk.

Despre Pocuţia Ştefan cel Mare scria: ,,ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca în ţara mea… Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.”[36]

———
NOTE:
[1]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1992, pag.35
[2]. Şt.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.447
[3]. V.Ciocâltan, Alanii în ,,Revista Istorică“nr.11-12 din 1995, pag.943
[4]. Ghe.Brătianu, Tradiţia istorică, Bucureşti 1 980, pag.141
[5]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1 992, pag.113
[6]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1 992, pag 110
[7]. I.S. Nistor, Istoria românilor din Transnistria, Bucureşti 1995, pag.12
[8]. M.Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.63
[9]. I.Parasca, în ,,Basarabia”Chişinău nr.7-1992, pag.126
[10]. M.Iacobescu, op.cit., pag.176
[11]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1 993, pag.27
[12]. Ghe.Brătianu, op.cit., pag.143
[13]. Ghe.Brătianu, Istoria Militară, Bucureşti 1 986, pag.143, vol.II
[14]. Ghe.Brătianu, op.cit., pag.144
[15]. Ştefan Pascu, op.cit., pag.453
[16]. I.Căruntu, D.M.Mircea, ,,841 Teste de istorie “, Bucureşti 1995, pag.18
[17]. I.Căruntu, Istoria României în date, Chişinău 1 992, pag.75
[18]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1 993, pag.220
[19]. N.Iorga, Românii de peste Prut în Basarabia, Chişinău nr.11-1992, pag.89
[20]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1993, pag.272
[21]. N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău 1992, pag.80
[22]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 342
[23]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 359
[24]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 372
[25]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag.150
[26]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, pag. 92
[27]. N.Iorga, Istoria României în date, pag. 114
[28]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, pag. 416
[29]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, pag. 152
[30]. Şt.Pascu, op.cit., pag.476
[31]. Şt.Pascu, Istoria militară, vol.III, Bucureşti 1987, pag.196
[32]. M.Iacobescu, op.cit.pag.63
[33]. M.Iacobescu, În apărarea României Mari, Bucureşti 1994, pag. 249
[34]. F.Anghel, Revista istorică nr. 9-10 din 1 995, pag. 761
[35]. P.Bărbulescu, I.Closcă, Repere de cronologie internaţională, Bucureşti 1992, pag. 146
[36]. A.Boldur, Sensul şi însemnătatea politicii externe a lui Ştefan cel Mare ,,Patrimoniu” nr.2-1.991, pag.10

Preluare dupa http://ro.altermedia.info

Herta MÜLLER. Ceea ce (nu) scrie în dosarele Securităţii:Cristina şi butaforia ei

Cristina şi butaforia ei
Ceea ce (nu) scrie în dosarele Securităţii
Autor:
Cristina şi butaforia eijavascript:void(0)

Pentru mine, orice călătorie în România e şi o călătorie într-un alt timp, cînd nu ştiam niciodată ce-i întîmplare şi ce-i înscenare în propria mea viaţă. Acesta e motivul pentru care am cerut mereu, în toate declaraţiile mele publice, să-mi pot vedea dosarul de la Securitate – lucru ce mi-a fost totdeauna refuzat din diverse motive. În schimb, existau de fiecare dată indicii că din nou, adică în continuare, eram ţinută sub observaţie.

În primăvara trecută am fost la Bucureşti invitată de NEC (New European College). În prima zi şedeam cu o jurnalistă şi un fotograf în holul hotelului, cînd un bodyguard musculos a întrebat dacă există vreo aprobare pentru asta şi a dat să-i smulgă fotografului aparatul din mînă.

– Aici nu-i permis să fotografiezi, nici persoanele nu pot fi fotografiate – a spus el furibund. La recepţie era micul steguleţ albastru al Europei – trecuseră doar cîteva zile de la Conferinţa NATO ţinută la Bucureşti. Jurnalista s-a arătat supusă:
– Scuzaţi, n-o să mai facem.

În acest timp, fotograful încerca să-şi redobîndească aparatul. L-am întrebat pe bodyguard dacă holul hotelului e cumva un obiectiv secret şi ce caută steguleţul european la recepţie. Mai bine l-ar dosi într-un sertar, fiindcă UE şi NATO sînt organizaţii ale lumii libere. Iar treaba asta pe care-o face aici îmi aminteşte de epoca Ceauşescu. Abia acum şi-a descleştat mîinile de pe aparatul de fotografiat. Dar surprizele au continuat. A doua zi aveam o întîlnire la cină. După cum stabilisem la telefon, un prieten a venit la ora 18 să mă ia de la hotel. Cînd a ajuns pe strada hotelului, a observat că e urmărit şi că bărbatul cu pricina intrase după el în foaierul hotelului, frunzărind prin ziarele aflate acolo, în timp ce prietenul meu ruga pe cineva de la recepţie să sune în camera mea şi să mă anunţe că m-aşteaptă jos. Doamna de la recepţie i-a spus însă că mai întîi trebuie să completeze formularul de vizitator. El s-a speriat – aşa ceva nu existase nici chiar pe vremea lui Ceauşescu.

Prietenul meu şi cu mine ne-am dus la restaurant. Mergînd într-acolo, îmi propunea tot mereu s-o apucăm pe altă stradă. Nu m-am gîndit la nimic deosebit. Abia în ziua următoare, relatîndu-i lui Andrei Pleşu, director al NEC, povestea cu bodyguard-ul, prietenul meu i-a spus că a trebuit să completeze un „formular de vizitator“ şi că un om îl urmărise mai întîi pe drumul spre hotel, iar apoi venise după noi doi pînă la restaurant. Andrei Pleşu s-a indignat, fiindcă întotdeauna îşi cazase oaspeţii în acel hotel. În dimineaţa următoare a trimis-o pe secretara lui la hotel pentru a anula toate rezervările făcute. Managerul hotelului i-a servit o poveste cum că recepţionista lucra acolo abia de-o zi, şi că de aceea procedase greşit. Dar secretara o ştia bine pe angajata în cauză, care lucra la recepţie de multă vreme. Atunci managerul i-a spus că patronul hotelului e un fost securist şi că, din păcate, nimic nu-i mai poate schimba vechile obiceiuri. Apoi a zîmbit declarînd că, ce-i drept, NEC poate anula toate rezervările făcute la ei, dar că în orice alt hotel din această categorie lucrurile stau exact la fel. Cu unica deosebire că acolo nu se ştie asta.


Am plecat din hotel locuind în următoarele două zile într-un birou al NEC. După mutarea din hotel n-am observat să mai fiu urmărită. Fie că Serviciul Secret îşi retrăsese oamenii din pricină că situaţia luase o întorsătură alarmantă, fie că lucra acum profesionist, aşadar neobservabil.
Pentru a şti că la ora 18 e nevoie de un om pentru filaj, trebuia ca mai întîi cineva să-mi fi ascultat convorbirile telefonice din cameră. Prin urmare – la televizorul hotelului programele CNN, BBC, RAI UNO, iar în telefon – microfonul de intercepţie. La recepţie – steguleţul european şi spionii care se ţin după tine. Asta se cheamă democraţie pe româneşte. Se ştie că Serviciul Secret al lui Ceauşescu, Securitatea, n-a fost dizolvat, ci doar rebotezat în SRI, care după propriile declaraţii a preluat 40% din oamenii vechiului serviciu, adică personalul mai tînăr şi mai agil al Securităţii. Procentajul adevărat e probabil mai mare. Iar celelalte 60% din fostul personal sînt azi ori pensionari cu pensii de trei ori mai mari decît cele obişnuite, ori noii granguri ai economiei de piaţă. În haosul primei perioade de după schimbare şi-au tras fiecare felurite „chilipiruri“ – bănci, fabrici, hoteluri, agenţii de voiaj, benzinării etc. Iar chilipirurile de-atunci s-au rotunjit zi de zi, transformîndu-se în averile respectabile ale unei vieţi fără griji. Milionarii chilipirgii se cunosc şi se-ajută între ei la toate nivelurile. Plasa lor de relaţii se întinde de la Parlament trecînd prin economie, justiţie, universităţi şi ajungînd pînă în spitale. Această reţea face să funcţioneze corupţia omniprezentă, care nu se va lăsa deranjată de nimic în viitorul apropiat sau depărtat. În afară de asta, încercările de „deranj“ sînt extrem de rare. Şi de unde-ar putea ele să vină, cînd acum, ca fost securist „cu normă-ntreagă“, te-ai căpătuit bine, iar ca informator te bucuri în continuare aproape pretutindeni de funcţii şi onoruri. În afară de diplomat, un ex-informator poate ajunge azi în România aproape tot ce era şi mai înainte.


Acces la dosare – în stil românesc

Una dintre cele mai cunoscute scriitoare românce, la grande dame a poeziei româneşti, a declarat într-un interviu dat în Elveţia că ea personal nu doreşte să-şi vadă dosarul, ci că preferă să-şi închipuie în continuare că a fost iubită de toată lumea. În vîrstă de aproape optzeci de ani, a trăit mai întîi groaznicii ani stalinişti, iar apoi sumbra epocă a lui Ceauşescu. Asemenea afirmaţii răsuflate vor să dea impresia de naivitate. Dar, în realitate, ea ştie că pe-atunci trădarea fojgăia pretutindeni, subminînd relaţiile dintre oameni şi neoprindu-se în faţa nici unui sentiment. Ba dimpotrivă, hrana ei preferată era tocmai iubirea – fiindcă aceasta, creînd cea mai mare apropiere dintre oameni, de bună seamă că înlesneşte şi cea mai mare trădare: ea otrăveşte tot ce-i mai intim. Scriitoarea de care vorbesc mai spune şi că, obişnuind să poarte marile ei pălării estivale, i-ar fi luat astfel apărarea doamnei burgheze împotriva „tovarăşei“ socialiste. Pe scriitoarea cu pricina am cunoscut-o în vremea marilor ei pălării de vară – iar pe-atunci ele nu erau decît nişte simple pălării, şi-atîta tot. Opoziţia asta politică sub formă de pălărie e-o noutate, mărturisesc. Mai puţin o noutate e altceva, în schimb, de care-mi amintesc bine: ca redactoare a revistei Volk und Kultur1, şi în cadrul unui număr al revistei dedicat unei sărbători socialiste, purtătoarea de pălării a folosit abuziv poeziile unor autori. Fiindcă acele poezii nu aveau nimic de-a face cu sărbătoarea respectivă şi pentru că de bună seamă autorii lor n-ar fi scris nici în ruptul capului asemenea poezii festiviste, redactoarea a luat – fără ştirea autorilor respectivi – poeziile scrise de ei, scoţîndu-le titlurile şi înlocuindu-le cu altele sărbătoreşti, fabricate de ea. În acest fel şi-a putut îndeplini îndatoririle de redactor. Faptul că în acest scop a abuzat de acele poezii şi că i-a compromis pe autorii lor n-a împiedicat-o de la îndeplinirea datoriei. Şi-a pus conştiinţa încărcată sub obroc – pînă-ntr-atît încît frica de a nu-şi pierde postul de redactoare a fost mai mare decît ruşinea în faţa autorilor a căror atitudine le-o cunoştea.

Oripilaţi, aceştia s-au trezit în faţa faptului împlinit, iar în acele vremuri nicăieri în ţară şi în nici o altă publicaţie n-aveai posibilitatea să i te opui public acestui festivism partinic măsluit. Dar despre asta purtătoarea de pălării nu pomeneşte o vorbă. Discuţiile despre dictatură o scot din sărite. În interviu mai spune că în vremea dictaturii au existat şi momente fericite. Dar cine-o tăgăduieşte?! Fiecare şi-a avut momentele lui fericite – dar nu datorită, ci în ciuda dictaturii. În acele nişe ale vieţii private în care încă nu se infiltraseră şicanările – ori poate chiar împotriva lor – a mai existat şi o fericire precară, zorită şi, de aceea surescitată sau chiar dezlănţuită. A existat o fericire foarte personală, accelerată, în lacunele controlului exercitat de stat. Fericirea asta trebuia să fie la fel de iute de picior ca şi trădarea, fiind nevoită s-o ia la goană din faţa trădării ori chiar să i-o ia înainte. Acest soi de fericire era deseori o fericire hoţească, strîmbă. Rîdeai de te speteai, şi-ţi ţiuia în urechi a prăbuşire. Se spuneau bancuri despre securişti, despre şicanele pe care ţi le făceau – bancuri brutale, vulgare. Era un rîs cu orice preţ, crescut dimpreună cu frica. Un soi de pantomimă exersată de care aveai o amarnică nevoie ca să suporţi starea de lucruri. Să poată o asemenea fericire face mai suportabil dispreţul faţă de om din acea vreme? Dacă – aşa cum mi-o demonstrează cercetarea de azi a dosarului – ţi se montase în fiecare cameră cîte un microfon de intercepţie, asta însemna şi că orice nişă privată era înregistrată de Stat. De cîte ori te mai opreai din rîs, acasă, ca să-ţi mai tragi răsuflarea, de fiecare dată asta ţi se şi consemna la dosarul de urmărire, fără s-o bănuieşti, ca acţiune duşmănoasă împotriva statului. Pe purtătoarea de pălării au deranjat-o totdeauna discuţiile despre dictatură. De douăzeci de ani o tot aud spunîndu-mi: „Ce-ar fi să mai lăsăm deoparte povestea asta!“. Şi ea e susţinută de mult prea mulţi intelectuali români. De curînd mi-a spus: „Ce spui tu despre România, nu mi-aş permite niciodată să spun despre Germania“. La care i-am răspuns: „Nici n-ai avea motive s-o faci“.


Am ajuns să mă bucur chiar şi numai să văd cînd unii cunoscuţi scriitori români se limitează doar la a ignora discuţia despre dictatură, fără să vrea neapărat s-o reteze sau, mai rău, s-o dejoace luînd apărarea făptaşilor. În majoritatea lor, intelectualilor români le-a păsat tot atît de puţin de accesul la dosarele secrete, ca şi de toate biografiile celor din jur călcate în picioare ori de noile cîrdăşii stabilite între grangurii de partid şi oamenii serviciilor secrete. Cînd, aşa cum am făcut-o eu de-a lungul anilor, tot cereai public şi cu orice ocazie să-ţi vezi dosarul, ajungeai să-i calci pe nervi pînă şi pe prietenii tăi. A fost şi-acesta un motiv pentru care ani în şir dosarele – în loc să fie predate instituţiei înfiinţate în silă, la presiunea UE, în 1999 (cu acronimul de CNSAS, care necesită o oarecare dexteritate în pronunţie) – au zăcut la noul-vechiul Serviciu Secret. Acesta dirijînd accesul la dosare după bunul său plac. CNSAS-ul trebuind chiar să-i adreseze cereri, cărora uneori li se dădea curs, dar care de cele mai multe ori erau respinse – ba pe deasupra şi cu motivaţia că la dosarul solicitat încă se mai lucrează. Oficiul Gauck2 al românilor a fost de la bun început o „frunză de viţă“, şi pînă în ziua de azi continuă să fie impenetrabil.

În 2004 mă aflam la Bucureşti şi m-am prezentat la Consiliu pentru a da mai multă greutate cererii repetate de a-mi vedea dosarul. M-am mirat să văd la intrare trei tinere femei purtînd ciorapi cu luciri de neon şi rochii mini, cu decolteu adînc, ca şi cum ai fi intrat într-un salon de masaj erotic. Iar între ele, un soldat cu puşca-mitraliera la umăr, ca şi cum intrai într-o cazarmă ultrasecretă. Şeful instituţiei a trimis vorbă că nu-i acolo, deşi-mi dădusem întîlnire cu el.
Mi s-a spus că dosarul meu e de negăsit. Dar în acea primăvară un grup de cercetători începuseră să descopere încetul cu încetul dosarele autorilor germani din România care făceau parte din Aktionsgruppe Banat3. Securitatea avea cîte o secţie specială pentru fiecare minoritate. A germanilor purta numele de „Naţionalişti şi fascişti germani“, secţia maghiară se numea „Iredentişti maghiari“, cea evreiască, „Naţionalişti evrei“. Doar scriitorilor români li se făcea cinstea să fie ţinuţi sub observaţie de secţia „Artă şi Cultură“.


Brusc, s-a găsit şi dosarul meu cu numele de CRISTINA. Trei volume, 914 pagini. Ar reieşi că dosarul fusese întocmit începînd din 8 martie 1983 – dar el conţine documente şi din anii dinainte. Motivul întocmirii dosarului: „Deformările tendenţioase ale realităţii din ţară, în special din mediul sătesc“ – în cartea mea Niederungen4. O dovedesc „analizele pe text“ ale informatorilor. Şi, de asemenea, că fac parte dintr-un „cerc de scriitori germani cunoscuţi pentru lucrările lor duşmănoase“.

Dosarul e o cîrpăceală a vechii Securităţi, în numele SRI-ului. Acesta a avut zece ani timp să-l „lucreze“. Rezultatul nu mai poate fi numit cosmetizarea, ci de-a dreptul desubstanţializarea dosarului. Chestiunile centrale au dispărut, la fel ca şi orice altceva ce i-ar fi făcut pe securiştii „cu normă-ntreagă“ să se incrimineze pe ei înşişi.
Această „epurare“ nu-i un caz singular. Andrei Pleşu, care la înfiinţarea CNSAS-ului a fost membru în Colegiul Consiliului, a părăsit acest for din amărăciune şi protest. Apucase să vadă o dată volumele care-i alcătuiau dosarul şi ştia că ele cuprindeau în jur de 2.000 de pagini. Cînd şi-a primit în sfîrşit dosarul, el nu mai conţinea decît 70 de pagini.


Legea obligă CNSAS nu doar să dea accesul la dosare, ci şi să deconspire adevăratele nume ale informatorilor. Dar cei care şi-au văzut pînă acum dosarul afirmă toţi acelaşi lucru: din lunga listă de informatori, Consiliul selectează doar pe cîte unul, al cărui nume ţi-l deconspiră. Iar acest unul fie că deţine o poziţie marginală în dosar, fie că a şi murit între timp. Consiliul pare să nu vrea să dea de urma informatorilor esenţiali, a trădării masive, permanente. Un boicot? Consiliul lucrează cumva împotriva lui însuşi? Dar, în acest caz, din a cui însărcinare?

După terminarea studiilor, am lucrat trei ani ca traducătoare la fabrica de tractoare TEHNOMETAL. Despre cei trei ani dosarul nu pomeneşte o vorbă. Traduceam aici instrucţiunile de montare şi întreţinere a maşinăriilor importate din RDG, Austria şi Elveţia. Timp de doi ani am lucrat într-un birou în care mai erau patru contabili. Ei calculau salariile muncitorilor, iar eu mă chinuiam cu voluminoasele dicţionare tehnice. Cum studiasem filologia, n-aveam habar de prese hidraulice sau nehidraulice, de leviere sau ghiventuri. Cînd în dicţionar aveam de ales între trei, patru sau chiar şapte noţiuni diferite, mă duceam în hală şi-i întrebam pe muncitori. Fără să aibă cunoştinţe de germană, dar cunoscînd maşinile, ei îmi spuneau cuvîntul românesc potrivit. În cel de-al treilea an s-a amenajat un „birou de protocol“. Directorul m-a mutat acolo împreună cu alte două traducătoare proaspăt angajate, una pentru franceză, alta pentru engleză. Traducătoarea de franceză era soţia unui profesor universitar, despre care se spunea încă din vremea cînd mai eram la facultate că este securist. Iar traducătoarea de engleză era nora celui de-al doilea securist de rang înalt din oraş. Cheia de la uşa din mijloc a dulapului de dosare n-o aveau decît ele. Cînd soseau specialişti străini, trebuia să părăsesc biroul. Apoi, în mod vădit, prin cele două încercări de racolare a mea întreprinse de securistul Stană, au căutat să mă facă să devin aptă pentru acest birou. După al doilea refuz al meu, Stană a dat cu vaza cu lalele de perete. S-a îndreptat spre uşă călcînd prin băltoacă şi pe cioburile de sticlă. Adresîndu-mi la despărţire salutul:
– Are să-ţi pară rău, te înecăm în rîu.

În a cincea dimineaţă
Jenny mă aştepta în faţa uşii:

– Nu-mi mai dau voie să te las să intri. Închipuie-ţi, colegii mei spun că eşti o turnătoare.

– Cum e posibil aşa ceva? am întrebat-o.

– Ştii doar unde trăim, a zis.
Mi-am luat dicţionarele aşezîndu-mă iar pe trepte. De data asta am plîns şi eu. Cînd m-am dus în hală să întreb de-un cuvînt, muncitorii m-au primit cu fluierături, strigînd în urma mea: Securisto! Era un infern. Oare cîţi turnători n-or fi existat în biroul lui Jenny şi în hala fabricii! Iar ei acţionau, atacurile lor fiind indicaţii primite mai de sus – cu vorbele defăimătoare răspîndite pe seama mea urmăreau să-mi forţeze demisia. La începutul acestei perioade turbulente a murit tatăl meu. Mă pierdusem cu firea, trebuia să mă asigur că mai existam în lumea asta. M-am apucat să-mi scriu viaţa de pînă atunci – de unde mă trag, despre satul meu vechi de trei sute de ani şi anchilozat, despre ţărani, cu muţenia lor, despre tata în camionul lui hurducîndu-se pe străzi, despre beţiile lui şi cîntecele naziste laolaltă cu „camarazii“. Despre mama, dură şi buimacă, părînd că viaţa o jignise, aflată mereu în nemărginitele cîmpuri de porumb. Şi eu în fabrica asta cu maşini mari cît camera, peste tot cu bălţi de ulei ca o oglindă prin care dispari alunecînd vertical în pămînt. Plata în acord la banda rulantă, mişcarea mecanică a mîinilor, ochii din care pierise culoarea, privirile ca tabla veche de zinc. Din asta s-au născut povestirile din volumul Niederungen.


Povestea cu racolarea nu-i pomenită decît laconic, în cîteva vorbe zmîngălite pe marginea procesului-verbal de interceptare a unei discuţii. Cu ani mai tîrziu am povestit acasă despre încercarea de racolare din fabrică. Locotenent-colonelul Pădurariu notează pe margine: „Cele semnalate sînt reale“.

Faptul că treceam acum drept turnătoare pentru că refuzasem să devin o turnătoare era mai rău decît încercarea de racolare şi ameninţarea cu moartea. Şi că eram defăimată tocmai de cei pe care-i cruţam, refuzînd să-i pîndesc şi să-i torn. Jenny şi cîţiva colegi ştiau ce mi se înscenase. Toţi ceilalţi, însă, care mă cunoşteau doar din vedere – nu. Cum aş fi putut explica tuturor acestora ce se petrece şi cum să le demonstrez contrariul! Era omeneşte cu neputinţă, iar Securitatea o ştia, şi tocmai de aceea pusese la cale toate astea. Mai ştia şi că această perfidie are asupra mea un efect mai devastator decît şantajul. Chiar şi cu ameninţările cu moartea te obişnuieşti, cînd ele îi aparţin acestui unic mod de viaţă pe care-l ai, pentru că nu mai poţi avea vreun altul. I te-mpotriveşti fricii pînă-n adîncul sufletului. Dar calomnia îţi răpeşte sufletul. Mai simţi doar că eşti împresurată monstruos. Iar această neputinţă aproape că te sufocă.
Nu mai ştiu cît timp treptele de beton au fost locul meu de muncă. Mi s-a părut nesfîrşit. Probabil c-au fost doar cîteva săptămîni. În cele din urmă m-au concediat.


Şi aceeaşi Securitate, care trăsese sforile la concedierea mea, mă numea acum, la interogatorii, un „parazit“. Atrăgîndu-mi atenţia că pentru parazitism există pedeapsa cu închisoarea sau munca forţată pe un şantier. Am fost ameninţată cu „Canalul“ – Ceauşescu construia pe-atunci un canal care să unească Marea Neagră cu Bucureştiul. O lucrare confuză, haotică, în cursul căreia mulţi soldaţi şi deţinuţi şi-au pierdut viaţa.

N-aveam deloc bani. Jenny mi-a făcut rost de nişte meditaţii. Îi învăţam pe copii germana sau îi ajutam să-şi facă temele pentru şcoală. Dar, oriunde mă duceam, nu apucam s-o fac decît cel mult de două-trei ori. După care Securitatea îşi făcea apariţia, ameninţîndu-i pe părinţii copiilor. Unii dintre ei îmi spuneau de ce nu mă mai pot primi: e rău pentru întreaga familie. Ştiţi, noi nu facem politică. Alţii îmi serveau o minciună, de pildă că, în urma unei reduceri de salariu, n-ar mai avea bani de meditaţii.
Curînd după asta am aflat din interogatoriile la care mă supuneau că aş trăi aşa-zicînd din comerţ la negru şi prostituţie şi că, după cum o ştiu eu însămi prea bine, la fel ca pentru parazitism există şi pentru asta pedeapsa cu închisoarea. Mi-au înşirat nume de clienţi şi „peţitori“, despre care nu auzisem în viaţa mea. La asta se mai adăuga spionajul pentru BND5 – asta fiindcă mă împrietenisem cu o bibliotecară a Institutului Goethe şi cu translatoarea Ambasadei Germane din Bucureşti. Ore la rînd a trebuit s-aud toate aceste învinuiri scornite. Şi nu doar atît.


N-aveau nevoie de nici o citaţie, pur şi simplu mă luau pe sus din plină stradă. Mergeam la coafeză, iar un miliţian m-a dus, împingîndu-mă printr-o uşă îngustă de tablă, în subsolul unui cămin de studenţi. Trei bărbaţi în civil şedeau la o masă. Cel mic, ciolănos, era şeful. Mi-a cerut buletinul, zicînd:

– Ei, cum e, curvo – aşa-i că ne-ntîlnim din nou?

Nu-l mai văzusem niciodată pînă atunci. Chipurile făcusem sex cu opt studenţi arabi, care mă plătiseră cu ciorapi de nailon şi cosmeticale. Nu cunoşteam nici un student arab. Dar cînd i-am spus asta, mi-a zis:

– Dacă vrem, găsim şi douăzeci de arabi ca martori. Stai numa’ să vezi: va fi un proces excelent.

Tot mereu mi-arunca buletinul pe jos, iar eu trebuia să m-aplec şi să-l ridic. Ca la vreo 30-40 de ori l-a azvîrlit, iar cînd mă mişcam prea încet, mă pomeneam cu un picior în şale. Dindărătul uşii de la capătul mesei se auzeau ţipete de femeie. Torturată sau violată – sper că-i doar o înregistrare pe bandă, mi-am zis. Apoi a trebuit să mănînc opt ouă tari şi ceapă verde cu sare grunjoasă. Am înghiţit totul cu greu. După care ciolănosul a deschis uşa de tablă, a zvîrlit afară buletinul meu şi mi-a trîntit un picior în fund. Am căzut cu faţa-n iarbă lîngă un mărăciniş. Am vomat fără să-mi ridic capul. Fără grabă, mi-am ridicat buletinul şi-am pornit-o spre casă. Felul în care te ridicau din stradă era mai înspăimîntător decît o citaţie. Nimeni n-avea cum să ştie unde te afli. Puteam să dispar şi să nu mai apar niciodată sau – aşa cum fusesem ameninţată cu ceva timp în urmă – să fiu pescuită moartă din rîu. S-ar fi chemat că-i sinucidere.
În dosar nu-i trecut nici un interogatoriu, nici o citaţie şi nici o „săltare“ din stradă.


Ce stă scris în dosar pe data de 30.11. 1986 e altceva: „Orice deplasare pe care o va face «Cristina» la Bucureşti şi în alte localităţi din ţară vor fi raportate din timp la Direcţia I (adică: Opoziţie internă) şi a III-a (adică: Contraspionaj). […] Pentru asigurarea unui control permanent al obiectivei.“ Altfel spus: că nu mă puteam deplasa nicăieri în ţară fără a fi pusă sub urmărire, pentru „efectuarea măsurilor de control necesare asupra relaţiilor ei cu diplomaţi vest-germani şi cetăţeni vest-germani“.

În funcţie de intenţii, urmărirea era deosebită de la caz la caz. Era cînd un filaj discret pe care nici nu-l observai, cînd îţi sărea în ochi, devenind o urmărire înverşunată transformată în agresiune. Cînd la editura Rotbuch din Berlinul de Vest urma să apară volumul de povestiri Niederungen, redactoarea cărţii şi cu mine stabiliserăm ca loc de întîlnire Poiana Braşov, pentru a nu trezi prea mult atenţia. Am călătorit într-acolo separat, asemeni cuiva care merge să practice un sport de iarnă. Soţul meu Richard Wagner6 plecase cu manuscrisul la Bucureşti. Eu trebuia să-l urmez în ziua următoare, fără manuscris, cu trenul de noapte. În hala Gării din Timişoara m-au oprit doi bărbaţi care au vrut să-mi percheziţioneze geanta de voiaj. M-am opus. Atunci mi-au spus să vin cu ei. Am zis refractară:
– Nu merg fără mandat de arestare.


Pesemne că li s-o fi părut prea riscant s-atragă atenţia celorlalţi călători în plină hală a gării, aşa că nu m-au luat cu ei.

Mi-au confiscat biletul de tren şi buletinul, poruncindu-mi înainte să dispară să nu care cumva să mă clintesc din loc înainte ca ei să se întoarcă. Şi nu m-am clintit din loc. Apoi însă trenul a sosit în gară, iar ei nu se mai întorceau. M-am dus pe peron. Era perioada marii economii de curent electric, wagon-lit-ul se găsea în întuneric la capătul peronului. Nu era voie să urci decît cu foarte puţin timp înainte de plecarea trenului, uşa vagonului încă mai era încă închisă. Cei doi bărbaţi au reapărut, mergînd încolo şi-ncoace, de cîteva ori aproape atingîndu-mă, apoi dintr-o dată m-au îmbrîncit în trei rînduri aruncîndu-mă de fiecare dată pe jos. Şi de fiecare dată, murdară şi năucită, m-am ridicat iute din nou de jos de pe ciment, să stau iar pe picioarele mele amîndouă ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Călătorii care aşteptau în jur, se uitau şi ei ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Cînd uşa de la wagon-lit s-a deschis în sfîrşit, m-am vîrît în înghesuiala celor ce urcau. Cei doi au urcat şi ei. M-am dus în compartiment, dezbrăcîndu-mă pe jumătate şi trăgînd peste mine pijamaua, ca să bată la ochi dacă aveau să mă tîrască de-acolo. Cînd a pornit trenul, m-am dus la toaletă, ascunzînd în spatele unei ţevi o scrisoare către Amnesty International. Cei doi erau pe culoar discutînd cu conductorul vagonului. În compartiment, aveam cuşeta de jos. Poate pentru că eram mai la-ndemîna lor acolo – mi-a trecut prin minte. Cînd conductorul a intrat în compartimentul meu, mi-a întins biletul şi buletinul. De unde le are şi ce vruseseră cei doi bărbaţi de la el, l-am întrebat.
– Care bărbaţi anume, a spus el, sînt vreo cîteva duzini aici.


Toată noaptea n-am închis un ochi. Mi-am zis că fusese o nechibzuinţă să mă urc în tren – ăştia vin în timpul nopţii şi te-aruncă undeva în plină cîmpie înzăpezită pustie sub roţile trenului. Cînd s-a crăpat de ziuă, frica s-a domolit. Ca să însceneze o sinucidere, cu siguranţă că s-ar fi folosit de întunericul nopţii, aşa m-am gîndit. Înainte de a se trezi cei dintîi pasageri, m-am dus la toaletă scoţînd de-acolo scrisoarea ascunsă. M-am îmbrăcat apoi, aşezîndu-mă pe marginea patului şi aşteptînd pînă ce trenul a sosit în Bucureşti. Nici despre asta dosarul nu pomeneşte o vorbă.
Filajele la care eram supusă aveau şi pentru alţii consecinţe. Un prieten de-al meu a atras atenţia Securităţii pentru prima oară atunci cînd a venit să asiste la Institutul Goethe din Bucureşti, la o seară cînd citeam din volumul Niederungen. După asta şi-au notat datele lui personale, i-au întocmit dosar şi de-aci înainte a fost ţinut sub observaţie. Toate astea se găsesc în dosarul lui, în al meu nu se pomeneşte o vorbă.


Cînd nu eram acasă, Securitatea venea şi pleca de la noi după cum poftea. Deseori lăsa în urmă, intenţionat, anumite semne: mucuri de ţigară, tablouri de pe perete aşezate pe pat, scaune mutate altundeva. Lucrul cel mai înfiorător s-a lungit săptămîni în şir: unei blăni de vulpe întinse pe jos i s-au tăiat, rînd pe rînd, coada, labele şi la urmă capul – fuseseră tăiate, dar altminteri lăsate la locul lor. Era teroarea exercitată prin mijloace psihice, tăieturile nu erau vizibile. Abia făcînd curat în casă am observat pentru prima oară că vulpii îi fusese tăiată coada. Chiar şi-atunci, tot mi-am zis că trebuie să fie vorba de cine ştie ce întîmplare. Dar cînd, peste alte cîteva săptămîni, fusese tăiată şi laba stîngă din spate, au început să mă treacă fiori. Pînă cînd, în cele din urmă, i-au tăiat şi capul, primul lucru pe care-l făceam cînd mă-ntorceam acasă era să verific blana vulpii. S-ar fi putut întîmpla absolut orice – locuinţa îşi pierduse caracterul ei intim. Cînd mîncam, ne gîndeam de fiecare dată că mîncarea putea fi otrăvită. Despre aceste vizite la domiciliu dosarul nu aminteşte o iotă.
În vara lui 1986 ne-a vizitat la Timişoara scriitoarea Anna Jonas7. Ea împreună cu alţi autori protestaseră în scrisoarea din 4.11.1985 adresată Uniunii Scriitorilor din România – scrisoare care se regăseşte în dosarul meu – împotriva faptului că nu mi se permisese să plec la Tîrgul de carte, la Ziua Bisericii Evanghelice şi la editura mea din Germania. Vizita aceasta este documentată cu precizie în dosarul meu, în care se găseşte telexul din 18.08.1986 către autorităţile vamale, cu indicaţia ca la plecarea din ţară a Annei Jonas să i se controleze bagajul „în modul cel mai amănunţit“ şi să se raporteze rezultatul. Vizita ei se găseşte în dosarul meu, spre deosebire de vizita jurnalistului Rolf Michaelis8 de la Die Zeit. După ce apăruse Niederungen, acesta voise să facă un interviu cu mine. Îşi anunţase vizita printr-o telegramă, fiind încredinţat că mă va găsi acasă. Telegrama însă fusese interceptată de Securitate, iar Richard Wagner şi cu mine, fără să ştim nimic, plecaserăm pentru cîteva zile la părinţii lui la ţară. Două zile la rînd, jurnalistul a sunat zadarnic la uşa locuinţei noastre. A doua zi l-au pîndit trei bărbaţi lîngă toboganul de gunoi al blocului şi l-au bătut cu brutalitate, rupîndu-i degetele de la ambele picioare. Locuiam la etajul al cincilea, iar liftul nu mergea fiindcă nu era curent. Aşa că Rolf Michaelis a trebuit să se tîrască în patru labe pînă jos în stradă, prin casa scărilor cufundată în beznă adîncă. Telegrama lui Michaelis lipseşte din dosar, cu toate că aici mai există o întreagă colecţie de scrisori din Vest, interceptate de Securitate.

Conform dosarului, această vizită n-a existat. Această lacună demonstrează o dată în plus că Securitatea a îndepărtat sistematic din dosar toate faptele sale, avînd grijă ca angajaţii ei să nu poată fi niciodată traşi la răspundere prin accesul la dosare. Avînd grijă ca, după Ceauşescu, Securitatea să devină un monstru abstract fără făptaşi.

Aşa-mi explic şi de ce în dosarul meu nu se găsesc indicii cu privire la o serie de alte „întîmplări“ bizare:

La prima mea vizită în Germania, am locuit la Ernest Wichner9 la Berlin. Pentru cîteva zile el a plecat la socrii lui. În ziua următoare, cineva a sunat la uşă. În faţa mea era un montor care mi-a spus că a venit să repare telefonul. Ceva nu mi s-a părut în regulă, am reacţionat corect, din instinct, şi l-am trimis la plimbare. Dar nu eram sigură că procedasem bine. I-am telefonat lui Ernest: nu chemase nici un meseriaş să-i repare telefonul. Peste vreo două ore am ieşit din casă. „Montorul“ încă se mai afla în maşina lui, aşteptînd în faţa casei. În cursul acestei prime vizite, cei de la editură mi-au povestit că fuseseră comise două spargeri. Una acasă la redactoare şi cealaltă la editură. Redactoarei nu-i lipsea nimic, atît numai că manuscrisele din camera ei fuseseră răvăşite. Dar asta nu i-a pus pe gînduri pe cei de la editură. Deşi se dăduse o spargere şi la editură, au rămas în continuare naivi, fiind de părere că spărgătorii voiseră, de fapt, să fure aurul dentar de la laboratorul stomatologic de mai jos şi că greşiseră etajul. Dar cine ştie, poate că nici nu erau aşa de naivi, ci voiau doar să mă cruţe, ştiind bine ce mi se poate întîmpla zilnic în România după întoarcerea mea. În dosar există o fotografie de grup cu toţi colaboratorii editurii – poate că e un „suvenir“ al acestei spargeri.
Trăiam deja la Berlin cînd m-au chemat la Oficiul Federal de Apărare a Constituţiei. Mi-au arătat fotografia unui român pe care nu-l cunoşteam şi care fusese arestat la Königswinter10 ca agent al Securităţii. În carneţelul lui de notiţe se găsea şi numele meu cu adresa. Agentul era suspectat că se află în Germania pentru îndeplinirea mai multor misiuni de asasinat.


Rolf Michaelis voise să ne „apere“ şi de aceea n-a scris decît după emigrarea noastră despre atacul căruia îi căzuse victimă. Citind dosarul, am înţeles că asta fusese o greşeală. Nu tăcerea, ci numai aducerea la cunoştinţa publică în Occident te putea apăra. Fiindcă tot din dosarul meu mai reiese că împotriva mea fusese deja pregătit un proces penal suprarealist pe motiv de „spionaj pentru BND“. Faptul că, pînă la urmă, planul n-a fost pus în practică şi că n-am fost arestată îl datorez ecoului de care s-au bucurat cărţile mele şi premiilor literare pe care le-am primit în Germania.

Rolf Michaelis nu putuse să ne telefoneze înainte de vizita lui, asta deoarece n-aveam telefon. În România trebuia să aştepţi ani în şir pînă să primeşti un post telefonic. Nouă însă ni s-a oferit unul fără să fi depus nici o cerere. Am refuzat, fiindcă ştiam că un telefon le-ar fi oferit cel mai practic mijloc de interceptare a convorbirilor în micul nostru apartament. La prietenii care aveau un telefon, acesta – cînd primeau o vizită – era de îndată pus în frigider şi se punea un disc să cînte. Dar refuzul de a ne instala un telefon n-a ajutat la nimic, căci jumătate din tot materialul dosarului meu era format din procesele-verbale de interceptare a convorbirilor purtate în apartamentul nostru.
În dosarul lui Richard Wagner se găseşte o „Notă de analiză“ din 20 februarie 1985, din care reies perioadele cînd în timpul zilei nu se află acasă nici unul din noi, şi următoarele: „De asemenea, s-a acţionat şi au fost introduse mijloace speciale la domiciliul său, obţinîndu-se date de interes operativ“. Planul de montare a unei instalaţii de ascultare se găseşte şi el în dosarul lui. În apartamentul de sub noi a fost găurit tavanul, iar la noi, podeaua. Microfoanele de ascultare se găseau îndărătul dulapurilor din ambele camere.


Procesele-verbale de interceptare a discuţiilor abundă în semne de exclamare, fiindcă muzica discurilor perturba procesul de ascultare. Noi însă puneam să cînte muzica fiindcă ne închipuiam că Securitatea lucrează cu microfoane direcţionale. Nu ne-a trecut niciodată prin minte că se asculta absolut tot, chiar şi ce vorbeam în dormitor. Fireşte că la interogatorii ne pomeneam totuşi confruntaţi cu tot felul de lucruri despre care anchetatorul n-ar fi avut cum să ştie ceva. Dar avînd în vedere teribila sărăcie şi starea de înapoiere a României, ne închipuiam mereu că Securitatea nici n-are cum să-şi permită tehnici moderne de ascultare. Şi, în plus, ne mai ziceam că sîntem, ce-i drept, în ochii Securităţii, duşmanii Statului, dar că, în fond, nu meritam atîta osteneală. Cu toată frica, am rămas totuşi naivi, înşelîndu-ne amarnic asupra gradului de su-praveghere la care eram supuşi.

Cînd s-a început dosarul meu în 1983, Securitatea a verificat şi fişele personale cu profesiunea, locul de muncă şi convingerile politice ale tuturor locatarilor blocului nostru de zece etaje – probabil pentru a putea recruta informatori din vecinătatea noastră. Pentru cei care pînă atunci încă nu ajunseseră niciodată în vizorul Securităţii, exista ştampila „NECUNOSCUT“.
Procesele-verbale de ascultare sînt rapoarte zilnice. Se face o sinteză a convorbirilor interceptate, iar pasajele relevante din punct de vedere „antistatal“ sînt reproduse textual. În cazul unor vizitatori necunoscuţi, apar semne de interogaţie pe margine, precum şi indicaţia de a se investiga cine sînt respectivii. Procesele-verbale de ascultare sînt şi ele incomplete.


Unul dintre prietenii noştri cei mai apropiaţi era Roland Kirsch. Locuia în colţul străzii şi venea pe la noi aproape zilnic. Era inginer la un abator, fotografia mizeriile şi melancolia vieţii cotidiene şi scria miniaturi în proză. În 1996 i-a apărut în Germania cartea Der Traum der Mondkatze (Visul pisicii din lună). A apărut postum, fiindcă în 1989 a fost găsit spînzurat în apartamentul său. Vecinii spun că probabil s-a ajuns la o încăierare în locuinţa lui, căci în noaptea morţii sale s-au auzit de-acolo ţipînd mai multe glasuri. Nici eu nu cred că a fost vorba de o sinucidere. În România, alergăturile pentru îndeplinirea tuturor formalităţilor înaintea unei înmormîntări durau zile în şir. În cazul unei sinucideri, autopsia era de la sine înţeleasă. Dar părinţii lui Roland Kirsch au primit toate actele necesare în decurs de o zi. A ajuns să fie îngropat cu o rapiditate ieşită din comun şi fără autopsie. Iar în maldărul de procese-verbale de interceptare a convorbirilor noastre nu figurează nici măcar o singură vizită a lui Roland Kirsch. Numele lui a fost eliminat ca şi cum această persoană n-ar fi existat niciodată.

O încîlcitură inextricabilă de iubire şi trădare


Oricum, dosarul mi-a dat un răspuns la una din întrebările chinuitoare. La un an după emigrarea mea, Jenny a venit în vizită la Berlin. De cînd cu şicanările din fabrică, devenise prietena mea cea mai apropiată. Chiar şi după concedierea mea, ne vedeam aproape zilnic – aveam încredere în ea. Dar, în timp ce eram amîndouă în bucătăria mea din Berlin şi m-am uitat la paşaportul ei cu vize suplimentare pentru Franţa şi Grecia, i-am spus verde în faţă:

– Aşa un paşaport nu-l primeşti pe degeaba, ce-ai făcut ca să-l capeţi?

Ea a răspuns:

– M-a trimis Securitatea, şi-am vrut neapărat să te mai văd odată.
Jenny era bolnavă de cancer – a murit demult. Mi-a spus că are misiunea să studieze locuinţa şi deprinderile noastre cotidiene: cînd ne sculăm şi culcăm, unde mergem şi ce tîrguim. Dar mi-a promis că la întoarcere va raporta doar cele convenite între noi. Locuia la noi cu intenţia să stea o lună. Zi de zi neîncrederea mea creştea. După numai cîteva zile am scotocit în geamantanul ei, dînd acolo peste numărul de telefon al consulatului românesc şi peste o copie a cheii de la locuinţa noastră. De-atunci am început să bănuiesc că încă din primele zile cînd ne cunoscusem fusese pusă, pesemne, să se-apropie de mine, avînd mandat de prietenie. După cum văd în dosar, a furnizat în mod detaliat, ca „Sursa SANDA“, planul locuinţei şi deprinderile noastre de viaţă.

Dar într-un proces-verbal de ascultare din 21.12.1984 dau peste o notiţă marginală alături de numele Jenny: „JENI trebuie identificată, se pare că între cele două există mare încredere“. Prietenia aceasta, care a însemnat aşa de mult pentru mine, a fost distrusă de vizita la Berlin – după o chimioterapie, o persoană grav bolnavă de cancer a fost momită să trădeze. Cheia falsă demonstra că Jenny îşi îndeplinea misiunea pe la spatele nostru. A trebuit să-i spun să părăsească de îndată locuinţa noastră berlineză. A trebuit s-o izgonesc pe cea mai apropiată prietenă a mea, pentru a ne apăra pe mine şi pe Richard Wagner de misiunea ei. Nu-i puteai veni de hac acestei încîlceli de iubire şi trădare. Care cu siguranţă că o chinuia şi pe Jenny. În mintea mea, am mai sucit de mii de ori pe toate feţele vizita ei, trebuind apoi să aflu, fără să-mi vină să cred, că, după emigrarea mea, Jenny avusese pînă şi o relaţie amoroasă cu un ofiţer de Securitate. Azi sînt bucuroasă, fiindcă documentele demonstrează că apropierea dintre noi se produsese de la sine, şi nu urzită de Securitate – şi că Jenny a început să mă spioneze şi „toarne“ abia după emigrarea mea. Ajungi să-ţi moderezi pretenţiile, căutînd în cel otrăvit fie şi numai o parte necontaminată, oricît ar fi ea de mică. Faptul că dosarul meu dovedeşte adevăratele sentimente ce-au existat între noi mă face să mă simt acum aproape fericită.


Extinderea datinilor strămoşeşti prin calomniere

După publicarea în Germania a volumului Niederungen, cînd au început să sosească primele invitaţii, nu mi s-a permis să călătoresc. Cînd însă la asta s-au mai adăugat şi invitaţiile la decernarea unor premii literare, Securitatea şi-a schimbat strategia.
Şomeră pînă în acel moment, în vara tîrzie a lui 1984 mi s-a oferit, contrar aşteptărilor, un post de profesoară, şi chiar din prima zi de şcoală, recomandarea directorului şcolii, necesară pentru a putea întreprinde o călătorie în străinătate. Iar în octombrie 1984 mi s-a permis, într-adevăr, să călătoresc. Am avut voie să plec pentru a primi un premiu literar şi în următoarele două dăţi. Dar după cum reiese din dosarul meu, intenţia din spatele acestor călătorii era perfidă: în loc să mai fiu socotită drept disidentă de colegii profesori, aşa cum mi se-ntîmplase pînă atunci, urma acum să fiu suspectată ca profitoare a regimului comunist, iar în Vest – ca agentă securistă.


La ambele – dar în special la imaginea de „agentă“ –, Securitatea a lucrat masiv. Un întreg personal de informatori a fost trimis în direcţia Germania cu misiunea de a calomnia. În Planul de măsuri din 1.7.’85 se constată cu satisfacţie: „În urma mai multor plecări în străinătate, în rîndul unor actori de la Teatrul german Timişoara, s-a lansat ideea că «Cristina ar fi agentă a Securităţii române». Regizorul vest-german Alexander Montleart, venit temporar la Teatrul german din Timişoara, a comunicat această suspiciune numitei Olczyk Martina de la Casa de Cultură a Ambasadei R.F. Germaniei din Bucuresti“.
După emigrarea mea în 1987, măsurile de „compromitere şi izolare“ s-au înteţit. Într-o „Notă de analiză“ din martie 1989 scrie: „În acţiunea de compromitere se va coopera cu serviciul «D» (Dezinformare) prin publicarea unor articole în extern sau adresarea unor memorii, ca venind din partea emigraţiei germane, adresate la mai multe cercuri şi autorităţi cu influenţă din R.F. Germania“. Unul dintre informatorii prevăzuţi pentru această acţiune fiind SORIN, căci are „preocupări literare şi gazetăreşti necesare acţiunii iniţiate“. Pe 3.07.1989 Direcţia I trimite un „Raport“ către Centrala Securităţii de la Bucureşti. La indicaţia Direcţiei I, scriitorul român Damian Ureche a conceput o scrisoare, în care Richard Wagner şi cu mine sîntem calomniaţi ca fiind informatori. I se solicită Centralei să aprobe scrisoarea. Urma ca, prin intermediul unei dansatoare dintr-un ansamblu folcloric care pleca în turneu în Germania, scrisoarea să ajungă la Radio Europa Liberă şi la ARD11.


Cel mai important „partener“ din Germania al măsurilor de defăimare era Asociaţia Şvabilor Bănăţeni (Landsmannschaft der Banater Schwaben). Încă din 1985 Securitatea constata cu satisfacţie:

„Conducerea «Asociaţiei compatriotice a şvabilor bănăţeni» din R.F. Germania a făcut însă comentarii negative la adresa cărţii respective, inclusiv în discuţiile cu unii membri ai ambasadei române din R.F. Germania“.
Asta-i prea din cale-afară. De la apariţia volumului Niederungen, Asociaţia Şvabilor Bănăţeni purta în Banater Post foaia pe care-o scotea, o violentă campanie de defăimare împotriva mea. Judecăţile de „valoare“ comune emise de „critica literară“ a foii respective erau că practicam „un limbaj fecal, o proză urinară“, că-i „împroşcam cu noroi pe-ai mei“, că eram „tîrfa Partidului“. Se afirma că sînt o informatoare, ba, mai mult, că pînă şi Niederungen l-aş fi scris din însărcinarea Securităţii. Aşadar, în timp ce eu şedeam pe treptele de beton ale fabricii, Asociaţia cu pricina întreţinea în mod vădit relaţii apropiat-intime cu personalul de ambasadă al dictaturii ceauşiste. Eu, dimpotrivă, nu m-aş fi încumetat să pun piciorul în această ambasadă, fiindcă nu ştiam dacă aş mai fi ieşit vreodată de-acolo. Ţinînd seama de relaţiile întreţinute cu diplomaţii lui Ceauşescu, nu-i de mirare că Asociaţia Şvabilor Bănăţeni n-a pronunţat, în toţi acei ani, nici o singură vorbuliţă critică la adresa dictaturii. Mînă-n mînă cu regimul, s-a ocupat de vînzarea stocului de germani din România, suma pe cap de om ajungînd pînă la 12.000 de mărci vest-germane – faptul că Republica Federală plătea pentru fiecare persoană care emigra nu-i deranja pe cei de la Asociaţia Şvabilor Bănăţeni. La fel de puţin îi deranja şi faptul că acest negoţ cu oameni însemna o considerabilă sursă de devize pentru dictatură. În aceeaşi concordie cu regimul, Asociaţia împărtăşea cu acesta şi ura împotriva mea, precum şi activitatea susţinută de calomniere. Am fost transformată în duşman principal, devenind – ca ţintă constantă de atac – o componentă esenţială a conservării identităţii şvabo-bănăţene. Cine mă defăima îşi dovedea, astfel, patriotismul. Iar Asociaţia demonstra felul în care înţelegea să cultive datinile strămoşeşti, extinzîndu-le prin calomnierea mea. S-ar fi zis că Asociaţia Şvabilor Bănăţeni nu-şi mai amintea de cuvinţelul „informator“ decît atunci cînd trebuia să fiu denigrată. În dosarul meu scrie: „Din cauza scrierilor ei care îi pun pe şvabii bănăţeni într-o lumină proastă“, persoanele din acest cerc din afara României m-au „izolat şi blamat“. Şi încă: „La această acţiune au contribuit şi organele noastre prin mijloacele de care dispunem în străinătate“.


Printre aceste „mijloace din străinătate“ se numără probabil şi scandalagiii aflaţi în serviciu comandat la lecturile mele publice din sudul Germaniei. În asemenea cazuri, în sală se găsea şi o trupă de „compatrioţi“, pe care organizatorii nu-i mai văzuseră pînă atunci asistînd la nici o lectură. Şi care începeau să tropăie şi să urle, cerînd să le citesc „porcoşeniile“ de la pagina numărul cutare. Nu luau în seamă invitaţia să părăsească sala, atingîndu-şi scopul: lectura trebuia întreruptă.

În dosarul meu scrie: „Astfel de materiale să se trimită şi lui Fassel Horst pe adresa institutului unde lucrează acum, cu rugămintea de a fi popularizate“.

Era vorba de Institutul şvăbesc dunărean din Tübingen, al cărui şef era, în acea vreme, Horst Fassel. Iar mai înainte în anii ’80, fusese redactor la mai sus-amintita Banater Post.
În rapoartele lor către Securitatea română, informatorii au denaturat realitatea, atribuindu-i Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din Germania o însemnătate pe care aceasta n-a avut-o niciodată. În ciuda distanţei în spaţiu, era vădit că exista acelaşi raport de dependenţă, după cum era cunoscut acesta de la IM-Stasi12 la ofiţerul operativ – aceeaşi presiune de a lucra cu zel, aceeaşi spaimă de a nu fi abandonat şi deconspirat aici, în Vest.


Unul dintre cei mai zeloşi era SORIN, care încă din 1983 spionase grupul de autori timişoreni. Un cunoscut al meu, care a citit dosarul tatălui său între timp decedat, conchide din indicativul codificat care i se adăuga numelui conspirativ al informatorului pe fiecare raport, că SORIN furnizase pînă în 1982 deja un număr de 38 de rapoarte. Şi în dosarul meu, în care figurează peste 30 de nume conspirative de informatori, SORIN este unul dintre personajele principale. Într-un Plan de măsuri din 30.11.1986 scrie în mod explicit că SORIN e însărcinat să afle ce am de gînd să fac în viitorul apropiat şi ce relaţii întreţin în România şi în străinătate. Odată ne-a vizitat la Timişoara şeful paginii culturale al ziarului bucureştean Neuer Weg, întovărăşit de Walther Konschitzky. În procesul-verbal de ascultare din această zi, locotenent-colonelul Pădurariu, cel care mă interoga întotdeauna pe mine, notează pe marginea foii, spre a-l identifica pe acest vizitator: SORIN.
Ca atît de mulţi alţi informatori, Walther Konschitzky a făcut şi el, în vremea dictaturii, în mod regulat „naveta“ între România şi Germania, apoi a emigrat încă înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu şi a fost referent cultural al Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din 1992 pînă în 1998. De-atunci încoace – cum acest post a dispărut din schema Centralei müncheneze – el îşi exercită funcţia în mod onorific.


Asociaţia Şvabilor Bănăţeni nu s-a sinchisit niciodată de informatorii din propriile rînduri. De la înfiinţarea ei în 1950, ea şi-a înjghebat o patrie mintală alcătuită din muzică de fanfară, serbări în costume naţionale, gospodării ţărăneşti dichisite şi porţi din lemn sculptat. Dictaturile lui Hitler şi Ceauşescu au fost mereu trecute sub tăcere şi refulate. Conducători ai grupului etnic naţional-socialist din Banat s-au numărat printre membrii fondatori ai Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni.

Această patrie mintală îi sugera opiniei publice germane o minoritate germană din România persecutată şi neputincioasă în ansamblul ei. Realitatea e alta. Procentual, de pe urma sistemului profitau la fel de mulţi germani ca şi români. Existau de asemenea şi activişti şi ştabi de partid, şi directori germani. Erich Pfaff a fost – înainte de vremea mea, în vremea mea şi după – pînă la emigrarea sa în Germania, directorul Liceului German „Lenau“ din Timişoara. Pînă în ziua de azi e elogiat ca marele garant al culturii minorităţii germane. La şapte ani după ce mi-am dat bacalaureatul, l-a chemat la el în birou pe Helmuth Frauendorfer, elevul său de-atunci. Era cu puţin timp înainte de bacalaureat – iar directorul nu era singur în biroul său. Împreună cu el era un ofiţer de Securitate. Liceanul de nouăsprezece ani a fost şantajat: nu va lua examenul, dacă nu va face ce i se spune. I-au pus în faţă o foaie albă de hîrtie. Înfricoşat, tînărul a scris ceea ce-i ceruse securistul – era un angajament de turnător în slujba Securităţii. Intrase în biroul directorului ca elev şi ieşise ca informator. Următoarea întîlnire cu Securitatea i-a fost comunicată pe loc. Misiunea lui: să-i iscodească pe scriitorii din Aktionsgruppe Banat. Dar în loc să meargă acasă, a venit la noi povestindu-ne ce i se-ntîmplase. L-am sfătuit să nu se ducă la următoarea întîlnire. Odată cu asta au început şi pentru el interogatoriile. Acum era unul de-ai noştri. Putem presupune că, în toţi aceşti ani, Frauendorfer n-a fost singurul elev căruia preacinstitul director i-a administrat această lecţie de viaţă.
Pînă în ziua de azi, Asociaţia Şvabilor Bănăţeni refuză să cerceteze influenţa Securităţii în propriile rînduri, pretextînd că toate aceste lucruri s-au prescris. Acelaşi interes îl are şi Securitatea – anume ca trecerea timpului să şteargă orice urme.

Dar aşa ceva nu-i acceptabil, ţinînd cont de ponderea politică a Asociaţiei respective în Germania. Ce-i drept, din ea fac parte mai puţin de 10% din şvabii bănăţeni emigraţi, şi totuşi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni a avut de-a lungul tuturor acestor ani reprezentanţii ei într-o serie de consilii ale unor posturi de radio şi în instituţii culturale. După sosirea mea în Germania, o serie de jurnalişti mi-au povestit că emisiunile lor făcute cu mine despre minoritatea germană şi despre dictatură au întîmpinat dificultăţi din pricină că intervenise Asociaţia. Pe lîngă asta, Asociaţia Şvabilor Bănăţeni a fost, de-a lungul acelor ani, unul din pupitrele de comandă pentru aprobarea cererilor de emigrare din România. Asociaţia a căutat să împiedice cererea de emigrare a criticului literar Emmerich Reichrath13, ale cărui recenzii deschideau unele perspective ce depăşeau banalul admisibil. Eu însămi am primit înainte de emigrare scrisori de la „compatrioţi“ din Germania, în care scria: „Nu sînteţi bine-venită în Germania“. În căminul de tranzit din Nürnberg, biroul Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni era uşă-n uşă cu biroul BND. Trebuia să te deplasezi toată ziua cu bonul tău de ordine de la un birou la altul, de la o ştampilă la alta. Ici-colo, pe cîte un perete de birou, era atîrnată harta Reich-ului german în graniţele sale dinainte de 1945. Iar pe cîte-o uşă de-afară atîrna ici-colo un bileţel: „Ich nix verstehen Deutsch“14.
Pentru derularea formalităţilor de intrare în ţară era indispensabilă ştampila Asociaţiei. Pe mine m-au primit cu propoziţia glacială: „Climatul german nu vă prieşte“. Eram foarte răcită după călătoria nocturnă pînă la graniţă, în remorca deschisă a unui tractor. Era februarie. Îndărătul următoarei uşi, primirea ce mi s-a făcut a fost încă mai dură. Azi ştiu şi de ce.

Campania de calomniere a Securităţii dădea roade:

– Aţi avut de-a face cu Serviciul Secret de acolo?

– El cu mine – ceea ce-i o deosebire, am răspuns.

Dar răspunsul meu l-a lăsat rece pe funcţionar:

– Cît despre deosebiri, haideţi să le lăsăm în seama mea, că pentru asta sînt plătit, mi-a spus. Şi a mai adăugat: Dacă aţi venit în misiune, mai e timp să mărturisiţi.
În timp ce toţi ceilalţi părăseau acest birou în doar cîteva minute după obţinerea ştampilei că nu există probleme de nici un fel, Richard Wagner şi cu mine am fost interogaţi mai multe zile atît împreună, cît şi fiecare separat. În timp ce mama şi-a primit automat documentul de acordare a cetăţeniei, lui Richard Wagner şi mie ni s-a repetat luni în şir că sînt necesare „verificări aprofundate“. Mă găseam într-o situaţie grotescă. Pe de-o parte, Oficiul federal de apărare a Constituţiei mă punea în gardă cu privire la ameninţările Securităţii şi-mi dădea indicaţii de tipul: să nu locuiesc la parter, cînd călătoresc să nu accept cadouri, să nu-mi las pe masă pachetul de ţigări, să nu intru niciodată într-o casă în acelaşi timp cu nişte necunoscuţi, să-mi cumpăr un pistol de alarmă etc. Iar pe de altă parte, suspiciunea că aş fi agentă a Securităţii îmi bloca obţinerea cetăţeniei.


Cu cîteva săptămîni înainte de emigrarea mea, mama a fost chemată dis-de-dimineaţă la miliţianul din sat. Din furia ce răzbătea din vocea lui şi pentru că în cuvintele pe care le rostea se pomenea şi numele meu, ea a priceput că-i vorba de nişte ameninţări. Cunoştinţele ei de română nu erau suficiente ca să le şi înţeleagă conţinutul. Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. A rămas acolo închisă toată ziua pînă seara tîrziu. După cîteva ceasuri, ca să-şi treacă cu ceva timpul, a luat găleata cu apă din colţ şi un prosop drept cîrpă de şters. Mai întîi s-a apucat să şteargă praful, apoi să deretice prin cameră. M-am îngrozit cînd am auzit-o povestindu-mi asta:

– Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră, am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns fără a sta pe gînduri:

– Păi, mi-am căutat de lucru ca să-mi mai treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar!

– Dar ce ţi-a spus cînd ţi-a dat drumul să pleci? am întrebat-o. Iar ea a zis:
– N-a spus nimic, nici n-a băgat de seamă că acum biroul lui era curat.


Cu siguranţă că ideea s-o închidă pe mama în biroul lui o zi întreagă nu-i venise miliţianului din sat, ci primise ordin de la Securitatea din oraş. Mama trebuia să simtă ce-o paşte, dacă i-ar trece cumva prin cap să nu emigreze împreună cu mine. Şi să ştie că va plăti pe temeiul „responsabilităţii de clan“ pentru „uneltirile“ fiicei sale. Avea şaizeci şi doi de ani, o speria gîndul să plece din ţară, vroia să mai rămînă, deocamdată, şi să plece, poate, mai tîrziu. Dar Securitatea voia ca tot ce-avea o legătură cu mine să dispară din ţară. Prin urmare, a decis s-o pună „la pachet“ împreună cu plecarea mea. Şi ceea ce voia Securitatea, voia acum şi ea, dintr-o dată. În numai două săptămîni a vîndut pe mai nimic tot ce era în gospodărie, predînd Statului casa „curată lună şi fără cusur“ la un preţ simbolic care, după cum spunea ea, nu acoperea „nici barem costurile unei jumătăţi din gard“. De frică să nu fie arestată – pe temeiul „responsabilităţii de clan“ – pentru „păcatele“ fiicei, îi ardea acum pămîntul sub picioare să plece din ţară.

De ideea „responsabilităţii de clan“ s-a folosit însă şi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni. În 1989, mama se afla deja de doi ani la Berlin – şi, împreună cu ea şi fără a-i da răgaz o clipă, dorul de casă ce-o mistuia. S-a întîmplat atunci să afle de la o fostă vecină care trăia la Nürnberg că emigranţii din Nitzkydorf15 urmau să se-ntîlnească la Augsburg cu ocazia aşa-numitului „Heimattag“ (Ziua ţinutului natal). Aşadar, s-a dus acolo. Oaspete de onoare al manifestării era un anume Klaus Lanz, pe-atunci purtător de cuvînt al Asociaţiei. A urcat pe scenă, dar, în loc să vorbească despre meleagurile natale şi despre bucuria revederii, a tăbărît pe maică-mea, apostrofînd-o pentru ruşinea de a avea o asemenea fiică. Mama a părăsit sala plîngînd, încă mai înainte să fi apucat să schimbe barem o vorbă cu foştii ei prieteni şi vecini.



Mă-ntreb: cum de BND-ul mă suspecta tocmai pe mine, fără ca totuşi în rest să fi dat de urma mai nici unuia dintre numeroşii informatori din rîndurile Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni şi ale emigraţiei? Pesemne că şi oamenii BND-ului se bizuiau tot pe insinuările celor din Asociaţie. De aceea Germania este astăzi o rezervaţie confortabilă pentru informatorii Securităţii. Comparînd între ele dosarele grupei de autori bănăţeni, se pot identifica numeroşi informatori precum SORIN, VOICU, GRUIA, MARIN, WALTER, MATEI şi mulţi alţii. Sînt învăţători, profesori, funcţionari, jurnalişti, actori, scriitori şi, unii dintre ei, între timp pensionari cu o viaţă tihnită.

Nimeni nu i-a inoportunat vreodată. Dezbaterea despre Stasi16, care a urmat după căderea Zidului – ei bine, li se rupe de ea. Sînt cu toţii, e-adevărat, cetăţeni germani, dar impenetrabili pentru autorităţile germane. Activitatea lor de informatori are aici caracter exteritorial. Şi, spre deosebire de informatorii Stasi după reunificarea Germaniei, informatorii Securităţii n-au fost văduviţi de ofiţerii lor operativi. Fiindcă ei se regăsesc, azi, în noul Serviciu Secret român.
Actorul Alexander Ternovits, care-şi distra publicul cu tămbălău şi glumiţe de mahala, poreclit de aceea şi „Josefstädter Franzl“ şi „Buju“17, avea, cum o arată azi dosarele, şi o ocupaţie mai serioasă: sub numele conspirativ de MATEI a prestat ani de-a rîndul servicii de informator al Securităţii. După prăbuşirea lui Ceauşescu, i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Timişoara. În general, povestea cu onoarea asta românească e-o treabă ciudată, cu aureolă sumbră. Fiindcă atît informatorul SORIN, cît şi Horst Fassel au fost decoraţi în 2004, în noua democraţie românească, de preşedintele Ion Iliescu cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer. În România eliberată nu există nici o jenă în a-i plagia pe francezi în conferirea ordinului „Cavaler al Legiunii de Onoare“ – pentru a-i răsplăti pe nişte informatori ai Securităţii.


Iar în Germania: Bundestag-ul a finanţat activitatea Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni în timpul dictaturii – şi o finanţează şi după dictatură. Nu mi-e cunoscut ca Parlamentul german să fi cerut vreodată o cercetare a cîrdăşiei dintre personalul Asociaţiei şi dictatura română.
În 1989, după prăbuşirea lui Ceauşescu, am crezut că, în sfîrşit, campaniile de calomniere duse împotriva mea s-au perimat. Dar ele au continuat. În 1991 am primit telefoane de ameninţare chiar şi aflată la Roma cu un stipendiu acordat de Villa Massimo. Iar campania epistolară a Securităţii a dobîndit în mod cert viaţa sa proprie. Cînd în 2004 am primit Premiul pentru literatură al Fundaţiei „Konrad Adenauer“, nu doar Fundaţia a primit vrafuri întregi de scrisori conţinînd deja ştiutele calomnii. De data asta acţiunea a depăşit orice măsură imaginabilă, fiindcă şi Prezidiul Bundestag-ului german, şi prim-ministrul de-atunci, Erwin Teufel, şi preşedinta Juriului de decernare a Premiului, Birgit Lermen, şi Joachim Gauck18, cel care a ţinut laudatio, au primit scrisori care mă defăimau ca fiind o agentă, membră a PCR şi persoană care îi murdăreşte pe ai săi. Cu un sfert de ceas înainte de miezul nopţii telefonul a sunat la Birgit Lermen, la miezul nopţii fix – la Bernhard Vogel, preşedintele Fundaţiei, iar peste încă un sfert de ceas, la Joachim Gauck: injurii şi ameninţări, avînd drept fond muzical cîntecul lui Horst Wessel19. Aceste telefoane s-au succedat nopţi în şir, pînă ce poliţia a reuşit să-l depisteze pe cel care le dădea.


Butaforia şi propriile ei căi


În dosarul meu sînt două persoane. Una se numeşte CRISTINA, este duşmanul Statului şi este combătută. Pentru a o compromite pe-această CRISTINA, în atelierul de falsuri al Serviciului „D“ (Dezinformare) a fost fabricată o butaforie înzestrată cu toate accesoriile ce-mi pot dăuna cel mai mult: e o comunistă dogmatică, „pe linie“, agentă fără scrupul, membră de partid, ceea ce – spre deosebire de mulţi funcţionari ai Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni – n-am fost niciodată.

Oriunde mergeam, eram nevoită să trăiesc cu această butaforie. Care nu doar că mi-era trimisă pe urme, ci se mai şi grăbea să mi-o ia înainte. Deşi încă de la bun început, şi mereu, am scris numai împotriva dictaturii, butaforia mea mai umblă şi azi pe propriile ei căi. A ajuns independentă. Şi măcar că dictatura e de douăzeci de ani de domeniul trecutului, această butaforie continuă să umble razna. Cît timp încă?





–––––––––––––

Notele de mai jos aparţin traducătorului:

1. Revistă culturală lunară de limbă germană, editată la Bucureşti, care a apărut sub acest nume între 1956-1993.

2. Gauck-Behörde – instituţie înfiinţată în cursul Revoluţiei din 1989 de membri ai mişcării drepturilor cetăţeneşti din fosta RDG pentru cercetarea arhivelor Stasi (a Securităţii est-germane). Primul conducător al acestei instituţii a fost preotul Joachim Gauck.

3. Aktionsgruppe Banat – Grupul de acţiune Banat, cerc literar de tendinţă critică al unui grup de tineri autori germani bănăţeni din România, înfiinţat în 1972, a cărui activitate considerată disidentă a fost urmărită de Securitate şi interzisă în 1975. Membrii lor au fost, în ordine alfabetică: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner.

4. Niederungen este volumul de debut al Hertei Müller, apărut în formă puternic cenzurată în România în 1982, şi integral cu doi ani mai tîrziu în Germania Federală. În cîteva rînduri am tradus (în liste bibliografice) titlul prin Ţinuturile de Jos. Doi oameni a căror părere o respect (fără să renunţ la a mea), ei înşişi excelenţi traducători, au obiectat, spunînd că Depresiuni e mult mai potrivit. Cum acest volum de povestiri extraordinare din satul şvăbesc n-a apărut încă în româneşte, am dat ambele variante de titlu.

5. BND, Bundesnachrichtendienst – Serviciul de Informaţii externe al RFG.
6. Richard Wagner (n. 1952 la Lovrin) – scriitor şi eseist german, cofondator al Aktionsgruppe Banat; după ce i s-a interzis să lucreze şi să publice, a emigrat din România în 1987 împreună cu soţia lui de-atunci, Herta Müller. Trăieşte la Berlin. După 1990 mai multe din romanele sale au apărut şi în traducere românească.


7. Anna Jonas (n. 1944) – poetă şi prozatoare germană.

8. Rolf Michaelis (n. 1933) – eseist şi biograf german, redactor al paginilor cultural-literare ale unor publicaţii importante precum Frankfurter Allgemeine Zeitung şi Die Zeit.

9. Ernest Wichner (n. 1952 la Zăbrani/Guttenbrunn în Banat) – scriitor, critic literar, editor şi traducător german; cofondator al Aktionsgruppe Banat, în 1975 emigrează în RFG. Trăieşte la Berlin. Din 2003 e director al Literaturhaus Berlin.

10. Oraş de pe Rin din landul Renania de Nord-Vestfalia.

11. ARD – Uniunea posturilor de radio publice din RFG.

12. IM-Stasi – Colaborator neoficial al Stasi (Securităţii est-germane).
13. Emmerich Reichrath (1941-2006) – critic literar şi de teatru, german din România, cu merite în promovarea valorilor literare autentice – incluzînd aici în anii ’70 şi pe scriitorii din „Aktionsgruppe Banat“. Redactor, apoi şef al paginilor culturale la Neuer Weg. redactor-şef, din 1993 şi pînă la moarte, al ziarului ADZ, al cărui cofondator a fost.


14. Într-o germană stricată: „Eu nu pricepe germană“.

15. Satul în care s-a născut Herta Müller.

16. Stasi (Staatssicherheit) – Securitatea din fosta RDG.

17. După numele a două personaje populare.

18. Este vorba de pastorul Gauck, cel care a fost primul conducător al Oficiului (ce-i poartă numele) de cercetare a arhivelor Stasi.

19. Horst-Wessel-Lied – cîntec politic „de luptă“, transformat în imn al partidului nazist.

–––––––––––––

Herta Müller, Cristina und ihre Attrappe – textul de mai sus a apărut la Editura Wallstein, Göttingen, 2009, în colecţia „Göttinger Sudelblätter“ îngrijită de Heinz Ludwig Arnold. © Herta Müller



Traducere de Alexandru Al. Şahighian