Andronikos Falangas. „Proiectarea lui Vlad Ţepeş ca un monstru sângeros, pentru promovarea unor interese comerciale, este inadmisibilă”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Andronikos Falangas. Iată un om de bun simț, adevărat profesionist, cugetător liber, prieten al culturii române. Să-i mulțumim și să-l includem printre prieteni. Cu tot binele, Dan Culcer

INTERVIU
Andronikos Falangas: „Proiectarea lui Vlad Ţepeş ca un monstru sângeros, pentru promovarea unor interese comerciale, este inadmisibilă”

ieri, 23:53 Autor: Elena Lazar
Profesorul Andronikos Falangas

Andronikos Falangas este un istoric grec specializat în istoria postbizantină şi în relaţiile greco-române. Născut la Atena, a studiat istoria la universităţile din Bucureşti, Salonic şi Paris I (Panthéon-Sorbonne). Doctor în istorie (1992) la Universitatea Paris I, cu teza Les Grecs à la lumière des vieilles sources narratives roumaines (XIVe-XVIe siècles). Numit, în 1993, membru extern al Institutului de Istorie «A.D. Xenopol» din Iaşi, din 2006 face parte din colegiul de redacţie al publicaţiei «Studii şi Materiale de Istorie Medie», anuar al Institutului de Istorie «Nicolae Iorga» din Bucureşti.
A predat la mai multe universităţi şi la alte instituţii academice din Franţa, România, Cipru, Grecia, Israel şi SUA. În prezent trăieşte la Chicago. Autor al lucrărilor Jacques Vassilikos-Despote (Despot Vodă). Un Grec, voïévode de Moldavie şi Présences grecques dans les Pays roumains (XIVe-XVIe siècles). Le témoignage des sources narratives roumaines, publicate în 2009 la Editura Omonia din Bucureşti.

- Domnule profesor, la jumătatea anului trecut v-au apărut în România două lucrări prezentate în «Ziarul de Duminică» sub titlul «Un panteon al grecilor în România». Prima este dedicată celui dintâi domn grec de pe tronul Moldovei. Ce aduce nou monografia dumneavoastră despre Despot Vodă? A doua lucrare apărută în România reprezintă o cercetare exhaustivă a cronicilor româneşti referitoare la prezenţa grecilor în Ţările Române de-a lungul secolelor XIV-XVI. Aţi putea să refaceţi, pentru cititorul român, istoricul ei?
- Cercetarea sistematică a cronicilor româneşti referitoare la greci a fost o idee veche, aparţinând dascălului meu de la Paris Petre Năsturel. Însă nici domnia-sa, nici eu nu ne-am imaginat amploarea unei asemenea întreprinderi. De la bun început, sub ochii mei s-a dezvăluit o lume întreagă. Pe zi ce trecea persoane noi, fiecare cu un farmec deosebit, se adăugau la catalogul lung al clericilor şi mirenilor de origine elenă care şi-au legat soarta de pământul românesc: sfinţi, patriarhi, călugări, demnitari, soldaţi, neguţători. Am considerat că studiul acestor personaje era mai mult decât un bun subiect pentru o teză de doctorat, anume o datorie pentru un grec care îşi respectă trecutul. În acelaşi timp, am fost fermecat de stilul şi limba cronicarilor români. Aşadar, citirea textelor acestor vechi povestitori a devenit treptat o adevărată pasiune. Lungii ani dedicaţi cercetării lor au marcat desăvârşirea mea ca istoric şi, totodată, m-au făcut părtaş la cultura românească şi iubitor înflăcărat al ei. În ce-l priveşte acum pe Despot-Vodă, el a meritat o atenţie specială. Aventurier şi savant, reprezentant al lumii postbizantine şi adept al Reformei, apare ca o personalitate complexă ce nu se poate compara cu nici un alt grec care a trăit în Ţările Române. Pe de altă parte, tumultuoasa sa domnie în Moldova este prezentată cu ură ori simpatie de către o mulţime de izvoare care, prin contradicţiile lor, întunecă imaginea adevărată a primului domn grec. Sistematizarea acestui material uriaş şi studiul lui aprofundat a dat naştere monografiei despre Despot. Tratarea exhaustivă şi critică a fenomenului Despot consider că reprezintă noutatea acestei cărţi. În plus, o serie de concluzii scot la iveală unele constatări noi, ca, de pildă, apariţia unui protonaţionalism grec exprimat, sute de ani înainte de mişcarea eteristă, de către Despot-Vodă şi alţi membri ai diasporei postbizantine.

- Doctoratul de la Paris v-a prilejuit cunoaşterea lumii ştiinţifice franceze, în rândul căreia aţi întâlnit şi specialişti români. Ce amintiri vă leagă de anii petrecuţi acolo?
- Anii petrecuţi în Franţa, la Paris, sunt legaţi de ucenicia mea lângă Profesorul Petre Năsturel, o personalitate de seamă a diasporei româneşti. L-am cunoscut la puţin timp după sosirea mea la Paris şi această întâlnire mi-a pecetluit soarta ca istoric. Timp de şapte ani, mi-a condus îndeaproape elaborarea tezei de doctorat, punându-mi la dispoziţie materialul bogat al bibliotecii sale. Atât dânsul, cât răposata sa soţie, Tamara, mi-au arătat constant un interes de-a dreptul părintesc şi apartamentul lor de lângă Paris a devenit pentru mine un liman prielnic oricând mă simţeam copleşit de dificultăţile vieţii pariziene. Lunga colaborare cu Profesorul Năsturel mi-a oferit prilejul de a cunoaşte de aproape şi alţi emigranţi, savanţi de renume internaţional şi, pe lângă dânşii, unii specialişti români care veneau din ţară, chiar înainte de răsturnarea regimului comunist. Însă amintirile mele din Franţa nu se leagă exclusiv de intelectualii români, ci de emigranţi mai puţin renumiţi care, imediat după Revoluţie, au dorit să aibă o viaţă mai bună în Occident. Încrederea şi prietenia lor m-a onorat şi mă gândesc adesea la ei. Doctoratul la Paris m-a pus, în mod inevitabil, în contact cu frământările care au condiţionat viaţa intelectuală şi politică din Franţa anilor 80 şi 90. Aş fi putut oare rămâne indiferent la efervescenţa culturală care se desfăşura cu atâta avânt sub ochii mei? Însă influenţa Profesorului Năsturel a fost cea determinantă pentru formarea mea în calitate de cercetător, profesor şi gânditor. Această influenţă mi-a deschis calea spre o percepere adâncă a procesului istoric prin cercetarea exhaustivă a izvoarelor şi m-a învăţat să nu mă las amăgit de farmecul unor interpretări generale promovate în Occident, dar puţin valabile pentru realitatea istorică din Sud-Estul european.

- Sunteţi un împătimit cercetător al relaţiilor greco-române. Deşi bibliografia domeniului este impresionantă, rămân încă numeroase aspecte care aşteaptă să fie elucidate. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, astăzi, priorităţile domeniului?
- Aveţi dreptate, bibliografia domeniului este impresionantă şi se îmbogăţeste mereu. De altfel, specialiştii care se ocupă de acest domeniu sunt nu numai productivi, ci şi serioşi. În plus, o generaţie de tineri istorici în România, Grecia şi Franţa aduce o viziune proaspătă asupra multiplelor aspecte ale relaţiilor greco-române. Însă nici ei, nici dascălii lor nu s-au îndeletnicit cu studiul ultimului val de greci de pe pământul românesc. Şi, în opinia mea, acest din urmă val aşteaptă să fie elucidat. Este vorba de acei greci, bărbaţi şi femei, care, atraşi de ideologia comunistă, au participat la războiul civil ce a devastat Grecia în anii 1947-49 şi care, după nimicirea forţelor comuniste, au găsit refugiu în România. Condiţiile venirii lor într-o perioadă extrem de grea pentru Grecia, integrarea lor în mediul românesc, modul lor de organizare şi opţiunile lor educative, raporturile cu autorităţile comuniste din România, Uniunea Sovietică şi alte ţări, conflictele politico-ideologice din sânul comunităţii lor sunt subiecte care merită interesul istoricului, mai ales că se găsesc încă supravieţuitori care ne pot oferi mărturia lor orală.

- Din 2008 predaţi istoria Bizanţului la Columbia College din Chicago. Cât de cunoscută este istoria României acolo? Dar istoria Greciei moderne? Ce ar trebui să întreprindă cele două ţări pentru mai buna cunoaştere a istoriei şi civilizaţiei lor în afara hotarelor?
- Îmi este teamă că, în ce priveşte cunoaşterea trecutului românesc de către majoritatea studenţilor, aceasta se limitează la persoana lui Vlad Ţepeş, aşa cum este ea deformată de Bram Stocker. Destui studenţi au însă o imagine mult mai bogată despre trecutul Greciei, ceea ce nu este de mirare. Civilizaţia Greciei antice şi-a pus pecetea pe cultura, ideologia politică, arta şi arhitectura americană şi îşi exercită farmecul până în zilele noastre. Pe de altă parte, Chicago-ul adăposteşte o veche şi prosperă comunitate grecească activă în toate domeniile vieţii locale. Această comunitate a ştiut să-şi manifeste prezenţa şi să-şi promoveze istoria şi valorile. Mândria pentru ţara de baştină, atât de caracteristică pentru diaspora greacă din America, a contribuit mult la cunoaşterea elenismului modern de către cetăţenii din Chicago. Să nu uităm şi faptul că Grecia este o destinaţie turistică, atrăgând în fiecare vară mulţi turişti americani. Pe plan academic, în ciuda crizei care afectează ştiinţele umaniste, literatura şi filozofia lumii elene au un loc de seamă în programul mai multor instituţii academice americane şi, într-o oarecare măsură, sunt prezente şi patristica şi arta din epoca Bizanţului. Pe de altă parte, nu lipsesc acei donatori greci care sprijină mărinimos un număr de catedre de studii neoelene care promovează în SUA şi Canada cultura contemporană a elenismului. Această efervescenţă de peste Atlantic ar putea fi emulată de către români. Trecutul românesc merită în America o prezentare mai largă şi obiectivă, detaşată de clişee negative. De pildă, proiectarea lui Vlad Ţepeş ca un monstru sângeros de către românii înşişi pentru promovarea unor interese comerciale este inadmisibilă. Mă revolt de câte ori intru prin magazine şi văd o sticlă de vin românesc, bun de-altfel, cu o etichetă care poartă un nume ridicol şi jignitor ca "Lacrima vampirului" etc. Cred că promovarea patrimoniului cultural de către o ţară necesită nu numai planificare şi fonduri, ci şi mândrie şi respect de sine.

- Cunoaşteţi România înainte de 1989 - v-aţi făcut studiile la Universitatea din Bucureşti -, iar după 1990 aţi revenit des cu diverse prilejuri. Cum vedeţi România ultimelor două decenii?
- Multe lucruri s-au schimbat. Bucureştii au devenit o metropolă modernă, cu clădiri înalte, bănci străine, firme internaţionale, cafenele luxoase, ambuteiaje nesfârşite. Societatea românească pare mai deschisă. Instituţii culturale străine, manifestări de caracter internaţional şi programe promovate de Uniunea Europeană sunt o realitate vizibilă în mediile urbane din România. De asemenea, se observă o efervescenţă economică cu participarea mai multor bănci şi întreprinderi străine. După o izolare de mai multe decenii, românul se integrează din ce în ce mai mult în lumea europeană şi totodată îşi demistifică realitatea. Pentru mulţi români, prosperitatea societăţii occidentale rămâne încă un vis îndepărtat şi dificultăţile vieţii cotidiene generează uneori un pesimism greu de ascuns. Această stare de spirit combinată cu vechea mentalitate din timpul lui Ceauşescu generează uneori exacerbarea unui naţionalism depăşit şi idealizări nejustificate pentru trecutul comunist. Din fericire, există o nouă generaţie bine educată şi deschisă la minte, capabilă să ducă la bun sfârşit integrarea europeană. Doar să rămână în ţară!

- Aţi putea, în încheiere, să ne împărtăşiţi câteva dintre proiectele dumneavoastră de cercetare? Aveţi în vedere colaborarea cu instituţii din România?
- Spaţiul românesc îmi rămâne mereu sursă de inspiraţie. În momentul de faţă sunt preocupat de mişcările religioase în Transilvania secolului al XVI-lea, fiind atras în mod deosebit de personalitatea lui Iacob Paleolog, un umanist grec care a jucat un rol de seamă în cristalizarea doctrinei unitarianismului dincolo de Carpaţi. Interesul meu pentru acest personaj este incitat de lunga mea îndeletnicire cu Despot-Vodă - a fost şi el grec, cărturar şi personalitate a Reformei -, dar şi de existenţa pe continentul american a unei biserici unitariene, conştiente de rădăcinile ei ardeleneşti. Un alt proiect demarat acum câtva timp vizează identificarea unor trăsături caracteristice ale educaţiei grecilor din diaspora prin cercetarea paralelă a şcolilor greceşti din România şi America. Aş dori tare mult ca o serie dintre aceste cercetări să se desfăşoare în colaborare cu una sau mai multe instituţii din România. Înainte de a mă deplasa în America, am avut prilejul unor colaborări fructuoase cu un număr de universităţi şi institute de cercetare din ţară. România nu era prea departe de Grecia şi calitatea mea de universitar grec îmi dădea posibilitatea să încadrez, fie şi parţial, aceste relaţii într-un context european. Sper că într-un viitor apropiat se va găsi cadrul acela de colaborare care să-mi permită reînnodarea vechilor legături cu instituţiile din ţară. În felul acesta aş putea vorbi în America şi mai tare despre trecutul României şi bogatul ei patrimoniu cultural.

interviu realizat de Elena Lazar pentru Ziarul de Duminică