Vă rog să citiți acest text scris de mine, în speranța că vă poate interesa. A apărut intr-o carte pe care am vazut-o doar in format pdf. Cu prietenie, Dan Culcer
Redacţia Revistei Forumul Judecătorilor
Dezbatere
Opinia lui Dan Culcer, scriitor, redactorul revistei Asymetria.
Inainte de a raspunde întrebărilor dv voi face o frază privitoare la independența justiției, la inamovibilitate dar și la imunitatea parlamentarilor.
Imunitatea ca și inamovibilitatea sunt privilegii. Ele sunt practici sociale puse în lege pentru a apăra libertatea de decizie, a evita presiunile exterioare asupra celor care beneficiază de scutul lor. Ori, se observă că hoțomanii se bat să ajungă parlamentari, pentru a beneficia de imunitate. Iată cum poate fi deturnată o prevedere inițial pozitivă.
Dar după ieșirea de sub umbrela imunității ce se întâmplă cu responsabilitatea juridică și politică?? Cum pot fi trași la răspundere oamenii politici ale căror acte sunt dăunătoare social și inaccpetabile moral?
Un exemplu : un cetățean care a fost prim-ministru după 1990 a semnat atunci cîteva legi al căror efect dezastruos asupra economiei românești nu s-a resorbit nici după doua decenii. In numele unui concept așa zis modern despre economie, în cadrul regimului de restaurație, bunurile produse de întreaga comunitate națională a României erau declarate proprietatea entității Stat, și astfel privatizate. Ori aceste bunuri, industriale sau altele, erau de fapt proprietatea întregului popor, chiar dacă formula poate părea acum ridicolă și comunistă, fiind produse de toți cei care au contribuit cu impozitele prelevate la sursă, la construirea economiei românești după 1948, adică după naționalizare. (Vezi Legea Cojocaru și analiza privatizării pe care o face acesta în seria de articole publicate dup 1990, strînse într-o carte disponibilă pe Internet)
Privatizarea lor a fost ilegală în formă și ar fi trebuit să se producă abea după distribuirea unor acțiuni tuturor cetățenilor României. Așa cum s-a procedat, prin devalorizare abuzivă ne aflăm de fapt în fața unei delapidări. Restituirea bunurilor naționalizate atunci, cu punerea în paranteză a o jumătate de secol de activitate economică colectivă, a fost și este o mare șmecherie, o mare excrocherie.
Mai mult, cîteva din legile sau ordonanțele de urgență semnate de Petre Roman sau de urmașii săi nu sunt nici măcar accesibile publicului interesat, căci nu sunt publicate în colecția de legi a României de după 1990.
Astfel de cazuri, sunt cazuri școală, pe care ar trebui să le studiați la universitatea sau măcar după, fiindcă prin ele se exprimă esența abuzivă, nu democratică ci cleptocratică a regimurilor din România «post-comunistă». Pe care magistrații nu doar că le-au tolerat dar le-au și susținut.
Cred că este de datoria magistraților cinstiți, de a căror existență nu mă pot îndoi pentru că ar însemna că nu mai există nici o speranță (tineri sau mai puțin tineri), să participe la dezbaterea și reforma socială și politică. Prin aplicarea legii, prin discutarea legii atunci cînd ea este pe cale de a fi strîmb alcătuită, înainte de votarea în parlament, prin descurajarea manevrelor dilatorii, dar și prin încurajarea studierii istoriei instituționale, a raporturilor justiției cu instituțiile celelalte ale societății vechi sau actuale, atît cu Partidul Comunist din România, cu serviciile de Siguranță, de Securitate și Contrainformații interne și externe, cît și cu Parlamentul sau Ministerul Justiției, actuale. Magistrații pot încuraja transparența, facilita accesul la arhive, decide în acest sens când sunt sesizați prin acțiuni individuale.
Din Arhivele naționale atât cât sunt ele accesibile acum, din fondurile diverselor secții al CC al PCR se pot extrage deja informații pe această temă istorică, fără studierea căreia nici o analiză de perspectivă nu este posibilă.
Este de datoria unor asociații de profesioniști ai Justiției să facă aceste demersuri pentru purgarea nespuselor și ascunselor relații de complicitate, ale căror acțiuni de deformare prin presiune au împiedicat funcționarea legală, corectă a justiției în România. Și care o împiedică și acum.
Chiar fără nici o intervenție a asociațiilor despre care se spune că ar forma, întemeiat sau nu, societatea civilă, reprezentative, nereprezentative sau pesudoreprezentative, este interesul magistraților in corpore să dezvăluie complicitățile de aparat care au dus la constituirea unei imagini negative privind funcționarea justiției în România, mai ales după 1948.
Vreți să aflați dacă mi se pare că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989, dacă din această perspectivă, se poate vorbi, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după anul 1989?
Nu se modifică o țară așa de repede. Deși interesul colectiv este greu de definit, rolul justiției ar fi, după mine, să participe la definirea acestui interes colectiv. Modificările ar trebui să se producă atât la nivelul economiei cât și la nivelul mentalităților. Iar purtătorii mentalităților sunt indivizii, în subsidiar instituțiile.
Practicile sociale nu se modifică prin legi, atîta vreme cît legile trebuiesc aplicate și atâta vreme cât aplicarea lor depinde de oameni, nu de zei sau supraoameni fără patimi și fără sex.
Dacă sunteți fizionomiști nu puteți ignora fețele, siluetele inșilor care apar la televiziune, cefele, hainele care crapă pe ei, pleznind pe la cusuturi de grăsimile adunate, vorbirea agramată a majorității celor care sunt așa zișii noștri reprezentanți. Avem aici un cerc vicios tipic. Ei sunt ca noi și noi ne comportăm ca ei. Din ce în ce mai vulgari, mai agresivi, mai convinși că legea nu ne apără, că legea poate fi deturnată, ocolită, dispreșuitp, că aplicarea ei este determinată de trepta socială pe care ne aflăm, cea înaltî scutindu-ne de răspunderi. Legea nu se aplică. Judecata este dată în funcție de statutul social superior și nu pe baza egalității tuturor în fața legii. Aș putea să dau exmple. Presa este plină de ele. Măcar atâta a mai rămas ca formă fără fond a așa zisei democrații. Libertatea de a informa. Fără ca darea în vileag a unor situații strâmbe să aibă vreo consecință practică. Fiindcî mai rămâne punerea în mișcare a justiției. Ori aici, tot cei cu bani beneficiază de mecanism, cei fără bani nu au măcar curajul să deschidă o acțiune penală sau civilă, fiindcă ar intra pe mâna avocaților. Între cetățean și magistrat se interpune casta avocaților. Nu putem discuta serios despre administrarea justiției dacă nu luăm în studiu comportamentul acestei caste, în compunerea căreia au intrat după 1990 mulți foști judecători pătați de colaboraționism, reciclați într-o meserie bănoasă, unde trecutul lor nu mai are nici o importanță. Sau are, în măsura în care apartenența la vechile rețele, complicitățile de pe vremea comunismului funcționează electiv.
Căutați biografiile indivizilor care ne reprezintă în Parlament. Studiați carierele celor care au condus sau mai conduc țara, direct sau indirect, de la Ion Iliescu, Petre Roman sau Traian Băsescu la Gigi Becali, Sorin Ovidiu Vântu, Ion Țiriac, etc. Acolo veți observa cum se curăță de pete cu Sidol fețele foștilor privilegiați, reciclați în prosperi oameni de afaceri. Cazul lui Sever Mureșan este tipic, fiindcă matrapazlâcurile acestuia au ieșit la iveală, și deci pot fi studiate. Un ins urmărit de Interpol care scapă mereu cu fața aproape curată. Să fie doar o victimă inocentă a unor reglements de comptes între foști ?
Vreți să aflați ce cred despre soluția germană. Solutia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecatorii din perioada comunista au fost indepartati, este cea mai bună? Sau ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securitatii, data fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind ca un bun specialist se formează în ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie?
Poate că soluția germană a fost cea mai bună. Dar chestiunea colaborării cu Securitatea a unor magistrați este secundară. Mai gravă, mult mai gravă este subordonarea aproape integrală a justiției penale și civile la ordinele partidului, ordine care se dădeau pe baza interpretării abuzive a art. 1 din Constituția României, cel care formula baza juridică a imixtiunii unui partid politic, care nu funcționa nici măcar pe baze reprezentative și populare, în toate domeniile vieții publice. Această imixtiune, pe care am trăit-o pe piele proprie în cel puțin doua ocazii, era arbitrară, fiindcă se petrecea fie pe baza bunului plac, fie pe temeiul relațiilor clanice, complicităților alcoolice, sexuale sau mai știu eu de ce gen.
Știți probabil că la județelel de partid există un serviciu, al cărui nume nu-l cunosc, dar care superviza toate sau aproape toate deciziile de justiție. Acum unde se află acest serviciu? La nivelul ministerului Justiției? Să fi dispărut? Mă întreb.
Consideraţi că şi în prezent, in lume si in Romania, puterea politica exercita influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?
Pe Internet se poate viziona, filmarea unei intervenții de mediere a președintelui României, între o asociație, reprezentată de Teodor Mărieș, 21 Decembrie, și aparatul procuraturii. Dan Voinea a fost invinuit de blocarea anchetelor sau de greșeli grave de procedură. Pe cine să credem, pe fostul acuzator din parodia de justiție a așa-zisului Proces Ceaușescu, devenit apărător al victimelor loviturii de stat decembriste, sau pe Procurorul general al României?? Este normal să se ajungă la așa ceva? Chiar dacă Traian Băsescu a cerut aplicarea deciziei deja date în favoarea cererii asociației lui Mărieș. Trebuie să se ajungă la președinte pentru așa ceva?? Și atunci, nu ne putem oare întreba dacă alte intervenții de același tip, la nivel politic, nu ajung să modifice, înainte de exprimarea lor, deciziile justiției române?
4. Dacă ar trebui să va adresaţi unei instanţe din România pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem în general, şi în magistrat în special? Exista vreo diferenta intre ceea ce ar trebui sa fie un magistrat si ceea ce el este, in realitate?
M-aș adresa doar dacă nu aș avea nici o altă soluție. Experiența mea este global negativă. Într-un proces în care reclamam un abuz de încredere, niște bunuri de valoare fiind vândute fără acordul meu de cei la care fuseseră depozitate înainte de plecarea mea din țară, nu s-a ajuns niciodată la judecata pe fond, nu doar fiindca apăruse, după tergiversări diverse, o chestiune de procedură ci și fiindcă declarațiile false ale acuzaților, la nivelul anchetei de poliție, nu au fost niciodată verificate, confruntate cu faptele sau cu martorii.
5. Ce ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui sa se comporte un judecator? S-a nascut oare judecatorul ideal?
Nu s-a născut judecătorul ideal. Si nici nu se va naște. Dar judecătorul nu este doar acela care aplică legea ci și cel care se supune legii.
Corpul profesional din care faceți parte ar trebui să nu se considere mai presus de lege. Și deci să nu(-și) permită derogări. Nici pentru sine, nici pentru alții. Inamovibilitatea nu e echivalentă cu iresponsabilitatea.
«Natiunea care separă întelepții de războinici va avea lași care să cugete și proști care să lupte.» Nu știu cine a zis aceste cuvinte. Dar cred că magistrații sunt cei care, ca și noi toți ceilalți, care mai credem în valorile comunitare, ar trebui să întrupeze dubla calitate aici evocată. Puterea fără lege și legea fără putere dezlănțuie haosul social. Intr-un astfel de haos supraviețuiește România actuală.
Dan Culcer
30 martie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu