Cum s-a construit în zece ani hidrocentrala care a luminat România şi ce poveşti de viaţă au rezistat muncii pe şantierul de la Bicaz
ieri, 23:48
Între timp însă aniversările din sectorul energetic aduc presa şi oficialităţile tot în locurile unde în urmă cu ani buni de zile erau şantierele comuniste, regim condamnat pentru toate nelegiuirile comise, dar devenit din păcate reper în legătură cu realizările de infrastructură. Nimeni nu a uitat că acestea s-au făcut cu deţinuţi politici, cu elite condamnate, cu victime transformate în secrete, dar mulţi oameni care au trăit experienţa acestor şantiere şi care mai trăiesc şi acum vorbesc despre acele locuri de muncă ca despre o şcoală de viaţă.
De ce Bicaz?
Decizia construirii centralei de la Bicaz a fost luată odată cu aprobarea planului de electrificare a României pe o perioadă de zece ani, între 1951-1961. La doar o lună după ce acest plan este asumat, se ia hotărârea politică de a construi centrala. Prin şantierele Bistriţei aveau să treacă mii de oameni, de la deţinuţi politic până la activişi politici. Astfel, la cinci ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România îşi asumă o investiţie uriaşă, cu o valoare de 11 miliarde de dolari, ale cărei baze erau creionate încă din 1908, şi anume punerea în funcţiune a sistemului energetic Bicaz - Stejaru. Din cei 20.000 de oameni care au lucrat atunci la barajul înalt de 127 de metri sau la hidrocentrala de 210 MW au mai rămas doar câţiva care pot spune povestea celui mai mare şantier al vremii.
"La 18 ani am fost deportaţi 2.000 de constănţeni. Politica lui Dej (Gheorghe Gheorghiu Dej - n.red.) ne-a deportat. Eram crema negustorimii din Constanţa, comercianţi de parfumuri şi mătăsuri şi în vara lui 52 ne-a urcat în vagoane pe toţi, cu restricţie de bagaj de 10 kilograme şi am ajuns aici. Nici cel mai amărât om nu are 10 kilograme. Şi acest lucru nu ni-l făcea nişte străini. Eram români contra români. Am călătorit două zile şi două nopţi şi am ajuns la Bicaz. Aici am îmbătrânit", spune Constanţa Craiu, unul dintre miile de oameni care au ajuns la Bicaz. În 1952, avea doar 18 ani, păstrând şi acum ca şi atunci o pasiune: cântatul. "Ce s-a făcut aici nu s-a făcut cu cântec, ci cu muncă, dar ce-aş mai cânta un tangou acum. Mergeam în fiecare zi pe jos 10 kilometri ca să ajung la şantier. Ghetele mi se rupseseră şi mi le legasem cu sârmă. Dădeam toată ziua la ciur pentru nisip să-l folosească la construit. Erau fii de învăţători cu mine. Ei nu făceau armată. Erau consideraţi prea periculoşi pentru a ţine o armă în mână, aşa că-i trimiteau la muncă aici. Dar cântam. Ai noştri plângeau şi munceau, dar cântam. Am fost balsamul lor", spune Craiu, care după un an şi opt luni a fugit de pe şantier reuşind să-şi refacă viaţa.
Unele lucruri au rămas însă, cum ar fi teama de zgomote, cum sunt cele de artificii: "Am auzit prea multe la viaţa mea", mai spune Craiu făcând referire la dinamitele care se foloseau pentru a scoate din munte piatra necesară construcţiilor.
Şcoala de viaţă
Amplasamentul pentru realizarea sistemului energetic Bicaz - Stejaru este descris chiar într-o consemnare a lui Dimitrie Leonida, inginerul care în 1908 pune pe hârtie pentru prima dată ceea ce avea să devină cincizeci de ani mai târziu realitate: "Plecând de la Piatra Neamţ în sus, pe malul Bistriţei am dat de platoul cel mare de la Stejaru. În închipuirea mea, vedeam deja de pe şosea, de la poalele muntelui Botoşanu, uzina hidroelectrică şi tot platoul atât de prielnic..."
În ciuda condiţiilor foarte grele de muncă, cei mai mulţi dintre cei rămaşi în viaţă vorbesc despre anii petrecuţi la Bicaz ca despre o şcoală a vieţii, ca despre ceva care a împărţit lumea în două: înainte şi după baraj.
"La 17 ani am venit aici ca muncitor necalificat. Eu sunt din Vaslui. Părinţii erau chiaburi (ţărani bogaţi, înstăriţi - n. red.), aşa că am venit aici ca să scap. Eram un fel de fugar", îşi aminteşte Ioan Cehan care acum are 76 de ani.
"Cea mai grea a fost munca din tunel şi de la baraj. Au murit mulţi oameni, nimeni nu ştie câţi. Se muncea cel mai mult cu forţă brută, cu roaba şi cu lopata", spune Cehan, care pe şantier şi-a întemeiat familia cunoscându-şi acolo viitoarea nevastă.
Ca şi Cehan, au venit mulţi pe şantier, oameni fără experienţă, dar care ulterior au ajuns să lucreze la tot ce s-a construit în sistemul hidroenergetic de atunci încolo.
"În 52 am venit aici, la 18 ani. Direct de la şcoala profesională am ajuns pe şantier şi am lucrat la macaraua funiculară. Erau 3 macarale, în trei schimburi, iar noi eram vreo 12 inşi. Căram beton şi material, iar de precizia noastră depindea viaţa a zeci de oameni care lucrau sub macaralele noastre. Nu am avut niciun accident", mărturiseşte Francisc Tamas, născut în 1934. Pentru el, barajul a fost şcoala vieţii şi după ce a terminat acolo a mers pe alte şantiere, cum a fost cel de la Argeş.
"Aici a învăţat toată lumea. Parcă am visat, dar când vin aici şi mă uit la baraj ştiu că un sfert a fost turnat de mâinile acestea. Am realizat ceva", spune Tamas pentru care şantierul a devenit singura familie.
"De prima nevastă din cauza şantierului m-am despărţit", a mai spus el.
Hidrocentralele nu se fac pe Calea Victoriei
Dacă unii au fost obligaţi să vină să muncească la Bicaz, au fost şi mulţi tineri care au ales acest şantier pentru că aşa au vrut ei.
"Unchiul meu a fost medicul personal al lui Mihail Sadoveanu şi l-a consultat şi pe Gheorghiu Dej de câteva ori. Aşa că s-au gândit ei să-mi facă un bine şi să mă păstreze în Bucureşti, dar io mi-am pus repartiţia la Bicaz. Hidrocentralele nu se construiesc pe Calea Victoriei şi aşa am ajuns să mă ocup cu betonarea barajului timp de 2 ani de zile", spune Mihai Dumitru, venit la 22 de ani pe şantier. După ce au lucrat la Bicaz, mulţi au mers mai departe pe toate şantierele de hidrocentrale care au urmat.
"În ultima iarnă de lucrări, mi-am făcut prima barcă, eu i-am făcut pânzele şi am pus-o pe lacul format de baraj. Este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am. După ce am terminat aici, am mers şi am coordonat activitatea de foraj în toate şantierele care au urmat", spune Ovidiu Vasilescu, acum în vârstă de 80 de ani, care s-a ocupat de consolidarea terenului pe care este astăzi amplasat barajul de la Bicaz.
20.000 de strămutaţi
Lucrările de aici nu au avut însă impact numai asupra vieţii celor care au lucrat pe şantier, dar şi asupra traiului celor care a trebuit să fie strămutaţi. 20 de sate cu aproape 20.000 de mii de oameni au fost rase de pe faţa pământului pentru a se putea executa lucrările la ceea ce avea să devină cel mai mare baraj din ţară şi al patrulea ca dimensiune din Europa.
Pentru că oamenii refuzau să plece, mitropolitul Moldovei a dat ordin să fie mutate mai întâi bisericile. Din cei aproape 20.000 de strămutaţi, 13.196 de oameni s-au aşezat pe versanţii din zonă. "Unele familii au cerut ca fiecare să poată vâna câte doi mistreţi pe an în schimbul strămutării", spune Nicolae Mănescu, fost ministru al energiei electrice.
Lumea nu prea mai munceşte
La 50 de ani de la punerea în funcţiune a centralei, după 10 ani de muncă pe şantier, cei mai mulţi dintre cei care sunt azi în viaţă sunt descumpăniţi de ceea ce se întâmplă.
"Durata de viaţă este deja depăşită. Se impun acţiuni mai energetice", spune Dumitru Luca, unul dintre inginerii care au lucrat în echipa de proiectare a centralei de la Bicaz. "S-au făcut numai mărunţişuri după Revoluţie. Lumea nu prea mai munceşte", spune şi Ioan Cehan.
Din păcate, nici mesajul autorităţilor şi nici acţiunile concrete întreprinse de acestea în ultimii 20 de ani nu au puterea de a înlătura aceste convingeri.
"Ştiu că în ultimii 20 de ani s-ar fi putut construi mai mult", a spus Ion Ariton, noul ministru al economiei, care a lansat totuşi îndemnul de "înfăptuire a modernizării României", asigurându-i în acelaşi timp pe oamenii din hidroenergetica românească de tot sprijinul său. Ariton a transmis aceste lucruri printr-un mesaj scris, el neputând să fie prezent săptămâna trecută la Piatra Neamţ pentru a sărbători 50 de ani de la punerea în funcţiune a centralei de la Bicaz.
110 milioane de euro pentru retehnologizare
Mihai David, actualul director al Hidroelectrica, a declarat la rândul său că după cei 50 de ani pe care sistemul energetic Bicaz - Stejaru îi are la activ, va urma perioada de retehnologizare astfel încât unitatea să mai poată funcţiona încă 50 de ani. "Reparăm şi modernizăm ce s-a făcut. Mai şi construim", a spus David care a anunţat un program de investiţii de 110 de milioane de euro pentru acest obiectiv.
Lucrările în realizarea de noi hidrocentrale au mers într-un ritm foarte lent în anii care au urmat Revoluţiei, aşa că dacă în 1990 puterea instalată în astfel de unităţi era de 5.593 MW, 20 de ani mai târziu aceasta ajunsese abia la 6.431 de MW, astfel că acum numai circa 54% din potenţialul hidroenegetic al României este amenajat. "Posibilităţile energetice sunt atât de mari în România, încât am rezolva şi problemele din alimentarea cu energie, dar şi pe cele legate de inundaţii", spune Ovidiu Vasilescu, care la rândul său a fost săptămâna trecută la Piatra Neamţ pentru a sărbători 50 de ani de la punerea în funcţiune a sistemului hidroenergetic Bicaz - Stejaru.
Dacă politicienii au ţinut să dea sfaturi şi încurajări, oamenii care au trăit pe şantier au avut la rândul lor o urare exprimată printr-o poezie rostită de primul director al centralei. Ultima strofă a poeziei suna astfel: "Guvernul de orice culoare/Să facem oţel din fiare/Să facem hidrocentrale." Vocea puternică şi mâinile tremurânde ale "poetului energetician" au fost răsplătite cu aplauze secunde bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu