Gabriel Stănescu. Interviu cu profesorul Claudio Mutti despre legaturile lui Mircea Eliade cu Miscarea Legionara

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Interviu cu profesorul Claudio Mutti despre legaturile lui Mircea Eliade cu Miscarea Legionara
Published By Remus Tanasa On Sunday, September 5th 2010. Under Articole/Editoriale, Recomandari Tags: claudio mutti, elite, mircea eliade, Mişcarea Legionară, romania

eliade vremea 192x300 Interviu cu profesorul Claudio Mutti despre legaturile lui Mircea Eliade cu Miscarea LegionaraIn sinteticul si mult controversatul volum Mircea Eliade si Garda de Fier, publicat in 1989 in Italia si in traducere romaneasca in 1995, va propuneati demistificarea cazului Eliade, pornind de la documente inedite, marturii originale, respingand atat unele contestari, dar si atitudinile apologetice. Care este mesajul pe care ati vrut sa-l transmiteti atat generatiilor educate cincizeci de ani sub comunism cat si eliadologilor din intreaga lume privind angajarea politica a lui Eliade in tinerete?

Angajarea lui Eliade alaturi de Miscarea Legionara si chiar in randurile ei a fost incriminata de cativa intelectuali cu totul conditionati de originea, de apartenenta si de solidaritatile lor. Judecand faza legionara ca pe „o pata” in biografia lui Eliade, apologetii conformisti ai acestuia s-au straduit sa nege realitatea. Indignarea fata de aceasta situatie m-a indemnat sa scriu „controversatul volum” din 1989, cu scopul declarat de a restabili un adevar istoric pe care prea multi incearca sa-l rastalmaceasca sau sa-l nege de-a dreptul.

Cum explicati adeziunea lui Eliade si a generatiei sale la Miscarea Legionara?

Tanara generatie era foarte critica fata de sistemele politice de origine apuseana. Eliade, in special, intr-un articol din 1933, ii acuza pe pasoptisti de a fi contaminat specificul romanesc introducand formule abstracte si sterile. Liberalismul, o ideologie cu radacini in materialism, a produs degenerarea politicianista, o practica demagogica care, fiind interesata numai de consensul electoral, nu era capabila sa recunoasca nevoile reale ale tarii; democratia, fiind egalitara, impiedica emersiunea personalitatilor creatoare. Importarea modelelor straine punea Romania intr-o conditie de subordonare si de inferioritate. Deci, Miscarea Legionara a fost singura alternativa pe care tanara generatie a gasit-o in fata materialismului liberal si democrat.

Considerati aceasta adeziune ca pe o atitudine nefasta, gresita si deci condamnabila sau, dimpotriva, ca pe unicul raspuns in epoca privind restaurarea valorilor crestine si nationale in conditiile in care coruptia clasei conducatoare si politicianismul luasera forme dintre cele mai nefericite, ca sa spun asa?

Optiunea legionara a lui Mircea Eliade ca si a altor intelectuali se motiveaza prin faptul ca Miscarea Legionara nu numai ca era singura forta politica de opozitie impotriva unui regim corupt, instabil si pus in slujba intereselor oligarhice, dar, preconizand reintoarcerea comunitatii nationale la spiritualitatea religioasa, se si propunea ca dusman radical al democratiei liberale, adica al unui sistem nascut dintr-o conceptie rationalista si individualista, total straina de traditia romaneasca.

Putem considera Miscarea Legionara, cel putin in privinta modului de a pune problema unui om nou, drept un nou umanism sau pur si simplu ca pe o miscare politica care avea nevoie de un program propagandistic cu care sa castige sufragiile tineretului?

In cartea sa Pentru legionari, Corneliu Codreanu declara ca Legiunea trebuia sa fie mai mult o scoala si o oaste decat un partid politic si ca din aceasta scoala legionara trebuia sa iasa un om nou, adica un om cu calitati de erou. Iata de ce Eliade a considerat fenomenul legionar nu atat ca pe un fenomen politic, cat ca pe unul de esenta etica, chiar religioasa. Si Julius Evola, dupa faimoasa sa intalnire cu Capitanul, a scris ca „sarcina Miscarii nu este formularea de noi programe, ci crearea, proiectarea unui om nou, a unui nou mod de a fi”. Daca acest om nou este omul capabil sa lupte si sa se jertfeasca, putem afirma ca „noul umanism” al scolii legionare a fost un fapt real.

Intr-o Europa aflata in plina efervescenta nationalista, ce era „rau” in critica pe care o aducea tanarul Eliade politicienilor incompetenti – in articolul “Pilotii orbi”, de exemplu?

Ioan Culianu, care s-a angajat in apararea lui Eliade impotriva inchizitorilor acestuia, gasea „tulburator” articolul “Pilotii orbi” (scris de Eliade in 1937 impreuna cu alte articole prolegionare), dar n-a incercat in nici un fel sa inteleaga motivele care l-au impins pe Eliade sa simpatizeze cu Miscarea Legionara. Nici aparatorii lui Eliade nici adversarii lui nu au reflectat la un fapt de netagaduit: ca in multe parti ale Europei milioane de persoane, printre care mii de intelectuali, au crezut ca solutiile fasciste sau parafasciste puteau sa remedieze dezechilibrele produse de democratiile liberale.

Cum explicati existenta in prozele lui Eliade si mai ales in romanul Noaptea de Sanziene a unor elemente autobiografice legate de orientarea politica de dreapta a lui Eliade?

In primul rand, in cazul lui Eliade eu nu as vorbi sic et simpliciter de „orientarea politica de dreapta”. Chiar Eliade a scris in 1934: „Am vazut ca exista «dreapta» si «stanga» in Apus – am inventat si noi una. Sa avem si noi «dreapta» noastra! In fond, ce avem noi de-a face, cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?” (“Contra dreptei si contra stangii”, in Credinta, II, 59, febr. 14, p. 2). Dupa aceea, faptul ca elemente autobiografice legate de orientarea politica a lui Eliade au fost introduse, cu necesara prudenta, in cateva opere de narativa ale sale se poate explica usor: mediul in care Eliade a trait dupa razboi si obiectivele pe care el si le propunea nu-i permiteau revendicarea deschisa a experientei legionare.

In acest sens Eliade vorbeste despre asa-zisa camuflare a sacrului in profan. Oare prin aceasta camuflare el a crezut ca era posibila exprimarea in proza de fictiune a unor adevaruri care nu puteau fi rostite decat in gand sau intr-un grup restrans de prieteni?

Dupa cum se stie, Eliade crede ca dincolo de existenta istorica se ascunde un scenariu mitic, asa incat prezenta sacrului si elementul ritual se pot regasi si in viata omului de rand din societatile profane. O mitologie camuflata se poate usor descoperi, dupa el, nu numai in visele, dar pana si in creatiile literare de astazi. Deci nu este de mirare deloc daca Eliade si-a conceput propriile opere de narativa si de teatru ca texte dincolo de care exista metatexte. Are perfecta dreptate Eugen Simion cand scrie ca „unele fapte din naratiune par a spune mai mult decat am vazut ca spun” (Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, p. 236). Eu insumi am incercat a schita o interpretare a tragediei Ifigenia si a romanului Nouasprezece trandafiri pe baza unei hermeneutici de acest gen.

Daca Eliade e culpabilizat si contestat de fel de fel de detractori care nu au nimic comun cu calitatea de roman, ce puteti spune dvs. ca cercetator italian al operei sale?

Ca italian, as vrea sa amintesc ca doi italieni cu care Eliade a intretinut o relatie decisiva pentru el, adica Giuseppe Tucci si Julius Evola, au fost si ei obiect al detractarii si al culpabilizarii din partea inchizitiei democratice. Tucci a fost, intr-o anumita perioada, indepartat de la catedra universitara, pe cand Evola a fost bagat si in puscarie. Si in ziua de astazi, Tucci si Evola sunt, intr-o masura diferita, amandoi culpabilizati. Sub acest aspect, se pare ca relatiile lui Eliade cu intelectualitatea italiana continua postum…

Ce v-a atras, ce v-a frapat din capul locului in gandirea istoricului religiilor? Sau a prozatorului? Sau poate a publicistului Mircea Eliade?

Faptul ca a putut sa fie, in acelasi timp, roman si universal, deci nici provincial nici cosmopolit. Ca istoric al religiilor, ca narator si ca publicist, Mircea Eliade este adanc inradacinat in spatiul mioritic, dar este si constient, vorba lui, de unitatea fundamentala nu numai a Europei, ci a intregii lumi care se extinde din Portugalia pana in China si din Scandinavia pana in Ceylon. E deci evident ca pozitia de „pana a Arhanghelului” nu a implicat deloc pentru Eliade faptul de a fi acel meschin „animal nationalist” care ar fi Romanul dupa definitia lui Eugène Ionesco.

Credeti ca adeziunea lui Eliade la Miscarea Legionara se poate pune in legatura cu preocuparile sale inca din adolescenta privind traditiile romanesti, folclorul, lumea miturilor, printre care si acela al jertfei?

Mitul jertfei creatoare, care dupa Eliade este „un mit central al spiritualitatii neamului romanesc”, i-a inspirat piesa de teatru Ifigenia, care dateaza din 1939; dar deja in anii 1936-1937 jertfa creatoare a lui Manole a fost subiectul unui curs de istorie si filosofie a religiilor (din care in 1943 se va naste cartea Comentarii la Legenda Mesterului Manole). Despre moartea voluntara a lui Ion Mota si a lui Vasile Marin pe campul de lupta din Majadahonda, care are loc chiar in ianuarie 1937, Eliade scrie textual ca „are un sens mistic: jertfa pentru crestinism. O jertfa care sa verifice eroismul si credinta unei intregi generatii. O jertfa menita sa fructifice; sa intareasca crestinismul, sa dinamizeze un tineret”. Dar nu numai Legenda Mesterului Manole, ci si cealalta mare legenda romaneasca, adica Miorita, poate fi pusa in legatura cu Weltanschauung-ul legionar. Eliade scrie ca moartea asimilata unei nunti este o tema folclorica arhaica, avandu-si radacinile in preistorie; dar acest motiv a devenit un element important al spiritualitatii legionare: „Moartea, numai moartea legionara ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti” spune Imnul Miscarii, compus de Radu Gyr. Iar Ifigenia eliadesca spune in ceasul mortii: „Aminteste-ti, e seara de nunta! Acum, dintr-o clipa intr-alta, voi fi mireasa (…). Aduceti-mi valul de mireasa!”.

In ce masura gandirea istoricului religiilor este influentata de traditionalismul lui Evola si Guénon? Ati putea exemplifica?

Exista o analogie evidenta intre cateva notiuni fundamentale ale hermeneuticii eliadene si anumite teme din opera lui Guénon si a lui Evola: ar fi destul sa ne gandim la simbolismul Centrului. Atat pentru „maestrii traditionalismului” cat si pentru Eliade, Polul sau Axis Mundi este punctul in jurul caruia se invarteste lumea si la care trebuie sa se intoarca individul uman pentru a se reintegra in starea primordiala. Exista totusi si importante diferente intre viziunea lui Eliade si doctrina traditionala. De pilda, daca pentru Guénon simbolul are un fundament obiectiv, fiindca in el se manifesta corespondenta dintre diferitele niveluri ale fiintei, pentru Eliade gandirea simbolica exprima vointa omeneasca de a concepe cosmosul in mod unitar. Apoi, spre deosebire de Guénon si de Evola, pentru a explica difuzarea universala a anumitor simboluri, Eliade nu se refera nici la traditia primordiala, nici la o cunostinta ezoterica si initiatica.

Ce alte documente exista privind intalnirea de la Bucuresti din 1938 dintre Evola si Eliade? In Memorii Mircea Eliade consemneaza acest eveniment nu lipsit de importanta.

Intr-o scrisoare din 1971 a lui Julius Evola catre Gaspare Cannizzo (director al revistei Vie della Tradizione) putem citi: „Este adevarat ca Mircea Eliade a facut parte din Garda de Fier si a fost prin el ca in anul 1936 am intrat in contact cu conducatorul ei, C. Codreanu, la Bucuresti; totusi lui M. Eliade nu-i place, din motive usor de inteles, sa fie amintit trecutul acesta al sau”. (Dupa razboi, Evola pare sa nu-si mai aminteasca precis anul in care avusese loc vizita lui la Bucuresti; in studiul meu Julius Evola sul fronte dell’Est am demonstrat ca era vorba de 1938, nu de 1936). O alta marturie este ceea a lui Vasile Posteuca (Desgroparea Capitanului, Editura Miscarii Legionare, Madrid, 1977, p. 35-36): “Nu pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar ma voi margini sa subliniez ca, dupa o audienta de aproape zece sau douasprezece ore, Evola s-a intors total cucerit de forta spirituala a Capitanului, de nobletea credintei si ideilor care-l manau in lupta, mentinandu-l pe linia onoarei nepatate si al celui mai desavarsit martiriu crestin. (…) Si profesorul italian a inceput sa insire despre ce au vorbit. De politica, nici vorba. S-au afundat in dialectica drumului interior, in mistica si doctrina crestina. Si, ora de ora, oaspele a uitat de fumat si foame. (…) Nu voi uita orele de la Paris in care Mircea Eliade, cu bunatatea si calmul lui atat de caracteristice, cu vocea lui involburand dangate de clopot si tristeti de doina, mi-a relatat acest episod al istoricei intalniri de la Bucuresti”.

In ce masura gandirea lui Eliade, in calitate de critic al crizei de valori occidentale, a fost influentata de traditionalismul unor Guénon, Evola etc. si in ce raport s-a aflat Eliade cu acesti ganditori, inclusiv cu Valsan si Lovinescu?

Mai mult decat un critic al crizei de valori occidentale, Eliade a fost intr-o anumita masura un critic al valorilor occidentale. Bineinteles, critica lui Guénon a fost mult mai radicala, fiindca pentru metafizicianul francez civilitatea occidentala moderna este o simpla anomalie care incepe cu Renasterea, pe cand Eliade declara (Fragments d’un journal, trad. it., p. 184 si urm.) de a fi primit si inteles “adevarata lectie a Renasterii”, adica largirea orizontului cultural si reconsiderarea situatiei omenesti. Totusi, putem remarca influenta traditionalismului asupra lui Eliade in special cand acesta din urma pune in opozitie conceptia lineara a istoriei cu conceptia circulara, fiindca doctrina ciclurilor, dupa cum se stie, ocupa o pozitie centrala in operele lui Guénon si Evola. In ceea ce priveste in particular raportul lui Eliade cu Valsan si cu Lovinescu, exista o scrisoare de la Valsan catre Lovinescu (1957) din care rezulta ca au fost zadarnice eforturile facute de Valsan pentru a-l convinge pe Eliade sa-l citeze deschis pe Guénon.

Unii istoriografi vorbesc, imprumutand sintagma lui Mircea Vulcanescu, despre o oarecare „pedagogie negativa” exercitata de Nae Ionescu asupra lui Eliade si a intregului grup din jurul sau. Sunteti de parerea lui Cioran ca Nae Ionescu a influentat intreaga generatie in sensul adeziunii ei la Miscarea Legionara, sau doar in planul gandirii si al creatiei filosofice?

Cioran, ca si Eliade, colabora la Cuvantul, care a fost suspendat de guvern din cauza sprijinului acordat de Nae Ionescu Miscarii Legionare. Discipolii profesorului au reactionat in mod natural, in sensul ca si-au asumat o pozitie de antagonism fata de un sistem care ataca in mod deschis cultura romaneasca. Pe de alta parte, adeziunea tinerei generatii la Miscarea Legionara corespundea unui fenomen care se putea observa in multe tari ale Europei, unde avangardele tineretului si ale culturii refuzau ideologiile perimate din care se inspira mediocritatea liberal-democratica.

Sa vorbim despre posteritatea lui Eliade. Credeti ca toata aceasta conspiratie internationala impotriva sa a reusit sa dauneze prestigiului sau de istoric al religiilor de notorietate mondiala, sau, dimpotriva, efectul a fost, contrar asteptarilor lumii oculte, invers?

Nu numai Eliade, ci si Cioran si Noica, ca si Heidegger, Schmitt, Dumézil si alte mari personalitati ale culturii, au fost supuse unui fel de proces politic din partea noilor inchizitii. Dar, in pofida acuzatiilor de „antisemitism”, „fascism”, „nazism” etc. ce le-au fost adresate, prestigiul lor a ramas intact. Vreau sa spun mai mult: toate aceste manevre, care nu s-au abtinut de la a recurge la falsificare si la defaimare, s-au intors impotriva inchizitorilor, aratand existenta unei mafii politico-intelectuale legate de centrele internationale de putere.

In ce masura este cunoscuta in Italia de azi opera lui Eliade?

Din productia lui Eliade, au fost traduse in limba italiana aproape 40 de carti: opere stiintifice, opere narative si pasaje de jurnal; cateva zeci de eseuri si articole sunt cuprinse in volume colective si reviste. Nenumarate monografii, studii critice, articole de ziar, recenzii si teze de doctorat au ca subiect pe Eliade si opera lui.

Ce ne puteti spune despre asa-zisul „proces Eliade” provocat de Segre & Comp.?

Acum zece ani filologul Cesare Segre a publicat in Corriere della Sera doua articole in care sunt relansate acuzatii mai vechi aduse lui Eliade si lui Dumézil. Iata o scurta mostra: “Cel mai compromis de fascism e Mircea Eliade (1907-1986). De la participarea in tinerete la miscarea criminala romaneasca numita Garda de Fier, el a ajuns la celebrarea totalitarismului lui Salazar, iar in cele din urma la justificarea genocidului nazist. Aici legatura dintre teorie si practica este evidenta: ajunge sa ne gandim la celebrarea mistica a riturilor sangeroase si a sacrificiilor omenesti, intr-o autentica religie a mortii. Eliade a elaborat, pe baza teoriilor sale asupra originilor, o adevarata doctrina rasista”. Zadarnic a intervenit Julien Ries (director al Centrului de Istoria Religiilor din Louvain), cerand sa se arate unde anume se gaseste la Eliade pretinsa „justificare” a „genocidului nazist”. Cesare Segre i-a raspuns, sfidator, ca… “recurge la argumente de tip revizionist”. Zadarnic a denuntat Ries tentativa de a se regiza impotriva lui Eliade un proces intemeiat pe elemente tinand de planul ideologic, carora li se forteaza confirmarea “cu ajutorul unor texte eliadene scoase din context si interpretate in lumina ideologiei”. Cotidianul i-a dat ultimul cuvant lui Segre, care nu s-a priceput sa faca altceva decat sa reia acuzatia de “nazism” la adresa lui Eliade si sa concluzioneze: “corespondentul fidel al lui Evola, e firesc sa fi justificat genocidul”. Este interesant ca tocmai autorul unor astfel de randuri ii atribuie lui Eliade, textual, o forma de “delir”.

Ce ecou a avut publicare volumului Dumneavoastra Penele Arhanghelului Mihail. Intelectualii romani si Garda de Fier, aparut initial in Franta, tradus in mai multe limbi europene, inclusiv in romaneste?

Cred ca primul care a luat in seama aceasta carte a mea a fost, in 1994, domnul Leon Volovici din Ierusalim, care a lichidat-o ca o „pledoarie foarte tendentioasa”, aflata „la un nivel intelectual mai coborat, ostentativ pro domo” (Ideologia nationalista si „problema evreiasca” in Romania anilor ’30, Humanitas 1995, p. 16). Totusi, din faptul ca domnul Volovici ma pomeneste ca „Carlo Mutti” (sic) si-mi atribuie, citandu-le intre ghilimele, anumite sintagme („complotul sionist” si „francmasonic”) pe care eu nu le-am intrebuintat deloc, am impresia ca dumnealui a citit cartea mea putin distrat. Mai atenta decat domnul Volovici a fost doamna Laignel-Lavastine, care crede si dumneaei de datoria sa sa recomande cititorului „multa prudenta”, dar admite totusi ca „documentarea este serioasa, cu surse riguros probate” (Filozofie si nationalism. Paradoxul Noica, Humanitas 1998, p. 261). O analoaga recunoastere se poate gasi si in alte recenzii, de exemplu in paginile prestigioasei reviste franceze Catholica, care a vorbit de Penele Arhanghelului ca de „un remarquable travail, d’une probité intellectuelle exemplaire et d’une méticulosité rare dans l’étude des sources”.

Care sunt proiectele legate de opera eliadesca ale editorului Claudio Mutti la Edizioni all’insegna del Veltro din Parma in acest an [2007] in care se implinesc o suta de ani de la nasterea lui Eliade?

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus in lumina unitatea care leaga intre ele diferitele forme traditionale ale continentului eurasiatic. Acest aspect al activitatii stiintifice a lui Eliade este o tema pe care mi-ar placea sa o tratez in paginile revistei de studii geopolitice Eurasia, care apare de trei ani incoace la Edizioni all’insegna del Veltro si pentru care deja am tradus un articol al lui Eliade despre India.

interviu realizat de Gabriel Stanescu

sursa: revista Origini (SUA) via revista Puncte Cardinale

Primul lucru care te fascinează, ca român, atunci cînd îl cunoşti pe profesorul Claudio Mutti, italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu studii de filologie… maghiară, este perfecta stăpînire a limbii române, pînă la nuanţe care scapă uneori chiar vorbitorului nativ de astăzi. Fascinaţia creşte atunci cînd constaţi că omul acesta, preocupat cu precădere de studiile tradiţionale (pe urmele lui Guénon şi Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX (dintr-o mărturisită perspectivă de dreapta), este un profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic (a cărui bibliografie o cunoaşte pînă la zi, cu o acribie care-i dă de ruşine pe mulţi cercetători din România comunistă şi postcomunistă).
Pe mulţi îi stînjeneşte sau chiar îi irită faptul că o bună parte din studiile sale se ocupă, pe deasupra patimilor şi prejudecăţilor încetăţenite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legionare (cu un accent aparte pe relaţia cu legionarismul a unor mari figuri intelectuale ale secolului XX, în frunte cu ceea ce s-a numit “şcoala lui Nae Ionescu”).