Daniel Cristea-Enache. Omagiu lui Nicolae Manolescu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Text vechi de un an aproape, considerațiile critice nu par învechite, dimpotrivă. 

Cu prietenie, Dan Culcer

Omagiu lui Nicolae Manolescu

26 Oct 2009 Autor: Daniel Cristea-Enache

Au revoir

DANIEL CRISTEA-ENACHE

Ca si scriitorii, criticii literari au un traseu ritmat nu atat de contextul in care scriu, cat de varsta la care o fac.

In prima tinerete sunt impetuosi, iconoclasti, turbulenti, incercand sa dinamiteze ierarhiile deja constituite. Contesta Sistemul, in raport cu care au o pozitie deocamdata periferica. Dupa un timp, cand activitatea criticului incepe sa fie recunoscuta public si legitimata simbolic, oficializarea lui devine, dintr-un deziderat personal, un fapt.

Nu trebuie sa tratam cu ironie recuperarea si reintegrarea vechilor insurgenti, soldata cu topirea insurgentei lor si disparitia obiectului ei. Cand avangardistii ajung in Muzeu si exponentii literaturii Absurdului, pe listele scolare de obligativitati, ar fi deplasat sa-i cerem unui critic sa ramana vesnic tanar si bombanitor.

Maturizandu-se, el aspira tot mai mult spre un echilibru, daca nu o superioara intelegere, in traversarea diferitelor compartimente si varste literare. Incearca sa nu mai fie excesiv si teribilist, ci obiectiv si cumpanit; sa castige in nuante, renuntand la maniheismele juvenile; sa dea epitetul plastic pe argumentul solid.

Spre batranete, mai ales daca fostul rebel a primit, pe parcurs, onorurile pe care le visa, criticul nostru devine si mai intelept. Rigiditatile lui dispar una cate una, tonul taios-peremptoriu se indulceste sau se melancolizeaza.

Ambitia oarecum puerila de a face Ordine in literatura, de a imparti note si calificative, de a separa valorile de nonvalori si a le hotari pe toate lasa loc unei priviri calme, plina de toate experientele ochiului exersat. Criticul priveste tot mai mult in urma si tot mai rar in fata, recuperand memorialistic varstele parcurse si supunandu-se, fara vanitati, propriei reflexivitati.

Este acum mai sever cu sine insusi decat cu ceilalti; mai intelegator fata de erorile lui X si Y si mai convins de fragilitatea adevarurilor sale. Functiile pe care le-a avut, doza de celebritate pe care si-a luat-o si credinta ca activitatea sa laborioasa, Opera!, va ramane sus in constiinta generatiilor viitoare: toate aceste repere de succes (consumat sau prezumat) conteaza infinit mai putin decat sentimentul profund al apropierii sfarsitului.

Spre deosebire de marii nostri critici, de la Maiorescu la G. Ibraileanu si de la E. Lovinescu la Lucian Raicu, fostul enfant terrible Nicolae Manolescu imbatraneste cu tot mai putina intelepciune. Cel care, inainte de 1989, avea constiinta misiunii cronicarului literar si era capabil sa respinga avansurile (ca si presiunile) oficialitatii pentru a-si face meseria de critic, a ajuns in ultimii douazeci de ani sa alerge dizgratios dupa tot felul de functii, combinatii, onoruri si sinecure. Cu un real talent in a se mula pe cele mai diferite contexte, afirmand azi ce nega ieri si jucand fie pe cartea seriozitatii, fie pe cea a relativismului, N. Manolescu i-a facut pe altii partasi la aventura lui politica, punctata, tragicomic, de infiintarea P.A.C., candidatura personala la presedintia Romaniei, topirea P.A.C. in P.N.L. si apoi abandonarea P.N.L., in spiritul unei „independente” ce a falimentat o idee si a ruinat un proiect civic.

A urmat revenirea aparenta la literatura, vazuta insa mai mult ca un mediu propice pentru intersectari de interese si reciprocitati avantajoase, pe un arc de cerc a carui intindere (Uniunea Scriitorilor, Academia Romana, Facultatea de Litere, UNESCO, Romania literara, Cartea Romaneasca, Evenimentul zilei, Adevarul) o putem aproxima fara convingerea ca am acoperit-o integral. Inteligent si mobil, dar fara profunzime si fara viziune, Nicolae Manolescu isi ofera expertiza si management-ul oricui este dispus sa-l puna in fruntea unei mese si in capul unui prezidiu. Orgoliul mai vechi de a fi performant in critica de intampinare a fost substituit prin vanitatea caragialesca de a acumula functii si premii, bonificatii si zaharicale simbolice (o decoratie, iar daca nu, macar o invitatie), pozitii cat mai inalte in organigramele unor institutii care sa-l solicite cat mai putin. Iar alibiul cu elaborarea trudnica a Istoriei critice…, cu documentarea si lecturile aduse la zi, a functionat fix pana la aparitia acesteia…

E dreptul omului de a-si organiza parcursul biografic si agenda zilei exact asa cum crede de cuviinta. Aici nu exista norme pentru toti, ci nenumarate optiuni individuale, facute in logica personala si cu propriul risc. Problemele – ca sa folosesc un eufemism – apar atunci cand dintr-o pofta necontrolata de putere si dintr-un calcul strict de oportunitate, N. Manolescu sau oricine altcineva ii utilizeaza pe cei din jur, servindu-se de ei pentru a-si atinge scopurile. Sub masca zambitoare, relaxata, „europeana” a lui Nicolae Manolescu se afla un om amoral, al carui sport preferat este dintre cele cu doua reprize: manipulare, pauza, autopropulsare. Titularul deja folosit este obosit, sa-l scoatem din teren; pe margine, iata, se incalzeste rezerva zeloasa. Eu sunt si antrenorul, si arbitrul, si observatorul federal. Eu fixez regulile, eu le incalc. Voi, toti ceilalti, sa va jucati rolurile date.

S-ar putea crede ca am alunecat, dintr-o analiza a „temei” N. Manolescu, intr-o analogie fotbalistica tot mai fictionalizata. Nu-i asa. Sa citim impreuna, pentru a ne convinge, urmatoarea scrisoare adresata cu cateva luni in urma de Alex. Stefanescu lui Nicolae Manolescu. Alex. Stefanescu a trimis-o mai multora, inclusiv mie, astfel ca N. Manolescu nu va mai putea sustine ca ea nu exista.

Am ezitat, din primavara pana-n toamna, daca sa fac sau nu public continutul ei, mai ales ca Alex. Stefanescu scrie cuvinte prea frumoase si solidare despre mine. Multumindu-i, le pun pe acestea acum intre paranteze. Si fiindca subiectul scrisorii nu e privat, nu priveste relatia particulara dintre cei doi critici si istorici literari, ci are in vedere altceva, imi asum riscul de a o dezvalui in toata grozavia ei:

„Domnule Nicolae Manolescu, am reflectat mult (o noapte) asupra schimbarilor pe care vreti sa le faceti la Romania literara si mi-am dat seama ca nu pot sa le accept. Ieri, 19 mai, m-am lasat convins de dv. sa raman redactor-sef pentru ca va admir de o viata intreaga si pentru ca mi se parea foarte importanta salvarea revistei. Dar acum mi-este clar ca gresiti profund, inacceptabil si ca este o vorba de o falsa salvare. (…)

Intentionati sa-l mentineti in prim-plan pe Cosmin Ciotlos, inca nematurizat ca autor, si o considerati necesara revistei noastre si pe Luminita Marcu, care nu s-a remarcat pana in prezent decat prin superficialitate si obraznicie.

Prin masurile pe care le luati, vor ramane in afara revistei si Ioana Parvulescu si Adriana Bittel, cu care oricare alta publicatie din Romania s-ar mandri. De asemenea, ne va parasi, fortat de situatia dezastruoasa in care a ajuns revista, de cand o conduceti de la Paris, si Gabriel Dimisianu, care merita supranumele de «domnul Romania literara».

As ramane alaturi de dv. daca ati reveni asupra acestor masuri. O solutie rationala pentru salvarea Romaniei literare ar fi sistarea cheltuielilor facute de Uniunea Scriitorilor cu anosta revista Noua literatura si redirectionarea sumelor astfel economisite catre Romania literara.

Cu speranta ca veti lua in considerare punctul meu de vedere,

Alex. Stefanescu”

Prin urmare, aceasta este modalitatea in care voia sa „reformeze” N. Manolescu revista pe care o conduce, nu din banii sai. Daca Gabriel Dimisianu se poate pensiona, de Adriana Bittel si Ioana Parvulescu ne putem dispensa. Sa speram ca Alex. Stefanescu va accepta targul. – Nu sunt bani pentru salarii, doamnelor si domnilor. Da, ati muncit luni intregi, pe degeaba, pentru revista pe care eu o conduc prin telefoane de la Paris. Dar eu, daca n-ati inteles inca, sunt Nicolae Manolescu. Voi contati mai putin sau deloc. Va place, nu va place, va convine, nu va convine, aceasta e situatia. O s-o mai invelesc putin in vorbe frumoase, o sa va zambesc fiecaruia aparte si cuceritor, in procesul unei noi mistificari. N-ati vrut sa dati din cap afirmativ-obedient la tot ce am spus eu, chiar daca ce spuneam ieri contrazicea enuntul meu de alaltaieri, iar ceea ce declar astazi voi infirma maine. De altfel, de maine (daca Alex. accepta trocul), n-o sa mai existati. Sa nu fim prea sentimentali; e timpul sa dispareti. Spre deosebire de expiratii, de bolnavii, de mortii si de neputinciosii din generatia mea, eu privesc in viitor, unde imi place sa ma vad tot pe mine. Au revoir.

Acest proiect monstruos poarta si o data: mai 2009. Este, pentru mine si pentru alti „privilegiati” cititori, data totalei edificari.

La saptezeci de ani fara sase luni, lui Nicolae Manolescu i-a cazut pe jos masca de pe fata.