Silviu Petre -Eminescu şi ipostazele biopoliticii*

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Eminescu şi ipostazele biopoliticii*

La 200 de ani de la Revoluţia Franceză, 90 de la pacea de la Versailles şi apariţia României Mari, 30 de ani de la Revoluţia Iraniană şi 20 de la sfârşitul Războiului Rece, momentul Eminescu se inserează în serialul tensiunilor modernităţii. Aşadar, vernacularul întâlneşte universalul. Cum trecutul rămâne o relicvă dacă nu poate spune nimic prezentului, punerea lui Mihai Eminescu în polematica actuală nu poate fi decât benefică pentru regenerarea reperelor noastre publice.

De ce Eminescu?

Mai mult decât oricare alt personaj public de la noi Eminescu pare să nu-şi fi găsit un loc al său fix şi stabil. Poet, gazetar, sociolog, martir- ne este greu să-i găsim un stabiliment în spectrul condiţiei umane. Situat de Eliade deasupra gloriilor efemere; considerat de Noica omul total al culturii române; comparat de Cioran cu un prinţ budist, ajunge la Nichita Stănescu cel mai înalt bărbat al Munţilor Carpaţi. Când în timpul emisiunii “Mari Români” Corina Drăgotescu îi lăuda intuiţiile de economist, Dragoş Bucurenci se ridică revoltat spunând: “Dar ce, acuma a fost şi strateg militar?!” O mostră care ilustrează fascinaţia noastră pentru un mit căruia pare să nu i se poată găsi superlativul potrivit. Ca la niciun altul faima sa de scriitor trimite la sensul originar al cuvântului poezie: poenin = a făuri. Nu este doar un poet, un poetaş pe care îl expediem cu dispreţ, ci însuşi Poetul! Artizanul unui lexicon în interiorul căruia mintea noastră înoată. Parafrazându-l pe Wittgenstein: Limitele eminescianismului sunt limitele românismului.

Adulat şi mitraliat de un pluton de critici, atitudinea faţă de semnificaţia eminescianismului reprezintă testul cu turnesol al dezbaterilor publice ale fiecărei generaţii. De multe ori însă atât miza procurorilor săi vehemenţi cât şi ai apologeţilor pasionaţi nu este fiinţa naţională ci motivele subiective, orgoliile personale care folosesc blazonul eminescianismului pentru a-şi formula angoasele. Între povara faţă de un prometeu infailibil şi creionarea unui tarat plin de boli venerice trebuie să existe o cale de mijloc. Altfel nu vom face decât să ne lamentăm asupra unui trecut răuvoit înţeles în drumul orbecăit spre viitor.

Biopolitica- un termen fertil cu o moştenire controversată

Este greu de spus cui aparţine paternitatea termenului de biopolitică. Dicţionarul explicativ defineşte biopolitica în legătură cu politica rasistă/rasială bazată pe superioritatea biologică. Termenul făcut însă carieră în alte condiţii prin intermediul filozofiei lui Michel Foucault. Foucault deosebea două atribute ale guvernamentalităţii: puterea coercitivă şi puterea biopolitică sau bioputerea. Puterea coercitivă se referă la atributul justiţiar, poliţienesc al statului; la ceea ce interzice. Puterea bio este capacitatea guvernământului de a crea viaţă. Mai clar de a produce cetăţenii. [1] Statul acţionează nu numai la exterior pentru a distribui alimente şi a furniza salarii ci într-un mod mult mai profund. El ne produce ca cetăţeni, ne atribuie roluri. Femei sau bărbaţi, tineri ori vârstnici, militari sau civili, purtăm, exercităm atributele unor coduri sociale.[2]

În textul prezent voi folosi termenul de geopolitică într-un sens social, nu neapărat politic. Voi considera că biopolitica nu se exercită numai de către stat, ci şi de către societate. Prin intermediul acţiunilor reciproce dintre indivizi rolurile sociale şi codurile sociale se perpetuează sau se schimbă.[3] În ceea ce priveşte identitatea: fie ea naţiune, castă, clasă socială, stil de viaţă sau rasă, este intuibil că fiecare comunitate umană îşi direcţionează biopoliticile pentru a-şi conserva specificul şi a metaboliza pe potenţialii străini. În textul de faţă, deci, biopolitica va avea un sens apropiat celui de capital social. Capitalul social măsoară gradul de încredere şi cooperare care îi aduce împreună pe membri unei societăţi. Cu cât capitalul social este mai mare cu atât relaţiile interumane se desfăşoară pep anta coeziunii, încrederii reciproce, altruismului şamd. În accepţiunea mea, biopolitica redă procesul de reproducere a specificului unei comunităţi- modul cum o adunare umană îl creează pe “Acelaşi”. Evident, biopolitica merge mai bine acolo unde indivizii au multe elemente în comun şi capitaul social este ridicat.

Biopolitica- noul opium al intelectualilor?

La mijlocul anilor ’50, indicarea marxismului/comunismului drept sunetul de sirenă al cărturarilor era evidentă. În efervescentul mediu intelectual francez, în campusurile americane ori stabilimentul postcolonial al lumii a treia antagonsimul capitalism-socialism real depăşea orice altă tematică. Astăzi identificarea drogulului reflecţiei intelectuale este mai greu de numit. Cartografia lumii ideologice prezintă un cromatism mai variat: problemele specifice epocii tehnotronice se pliază pe moştenirea marxismului, a decolonizării şi se îmbină cu un soi de realpolitik renăscut de secol XIX. Anti-americanismul, anti-globalizarea, revoluţia biotehnologică, războiul contra terorii pot fi indicate cu pertinenţă ca opiacee ale polemicii actuale.

Greutatea identificării noului sunet de sirenă rezidă în greutatea identificării justei măsuri; a bunului referenţial. Dreapta acuza marxismul în numele liberalismului. Astăzi când însuşi liberalismul nu mai este monolitic şi el înşuşi devine subiectul atâtor critici, reflecţia nu-şi află drumul uşor spre lumină.

Identific noul opium ca fiind libealismul însuşi. Un liberalism care nu mai este demult doar un inhibant al statului şi promotor al laissez-faire-ului. Ci un mix ideologic care a înghiţit şi metabolizat influenţele contra-ideologiilor pe care le-a avut de înfruntat în timp. Un liberalism pe care îl voi numi preventiv. Numesc acest liberalism preventiv pentru că doreşte securitatea şi crede că haosul poate fi ameliorat/prevenit prin intermediul umbrelei de securitate occidentale, a prosperităţii şi a secularizării. Extinderea NATO[4], misiunile ONU, imperativele Băncii Mondiale sau expansiunea europeană se înscriu în acelaşi traseu.[5] Optimisul liberalismului preventiv presupune că diversitatea poate coexista sub un set de garanţii minimale: pluralismul, toleranţa, societatea de consum şamd.

Un liberalism care devine deopotrivă paranoic şi schizofrenic. Unul care se teme pentru securitatea sa şi care totodată tânjeşte după Celălalt. După diversitate. Ambiţia sa este aceea de a realiza unitatea în diversitate. Nu mai este agenda unui Occident îmbătat de povara omului alb ci a unui care doreşte ca portofoliul culturii sale să devină un inventar al posibilului. Un Occident a cărui diversitate îi ameninţă capacitatea de absorbţie culturală. În acest caz, creuzetul, meltin-potul..sau biopolitica, aşa cum am convenit s-o numesc aici nu se mai poate realiza. Ea nu mai poate avea decât un caracter superficial. Cum astfel se poate explica extinderea spre est ca şi numărul mare de imigranţi primiţi de comunitatea europeană?! Credinţa că asumarea unor acte, a unui aquis formal pot constitui coaja sub care se va realiza mai târziu fondul. Dar este o iluzie creată de viteza tehnicii. Dacă softurile pot evolua într-un ritm ameţitor de la an la an, viteza cu care creuzetul uman poate absorbi alte valori este mult mai mică. Chiar şi astăzi, într-o lume heterogenă presupus mai tolerantă în care tradiţiile par reduse la o simplă bagatelă![6]

Revoltele periodice care zguduie Franţa,[7] atentatele de la Londra ori Madrid, asasinarea regizorului olandez Teo van Gogh arată că relaţia dintre secularismul occidental şi alte forme de cultură dă naştere la explozii rasiste, religioase care nu sunt deloc latente, aşa cum poate se credea![8]

Naţionalism şi biopolitică la Eminescu

La Eminescu, asemănător cu Hume, naţiunea apare în urma interacţiunilor repetate şi consistente între membri unei comunităţi aflate sub acelaşi guvernământ. Accentuând mai puţin ideea de conducere şi autoritate, Eminescu subliniază procesul social de construcţie în sine al naţiunii. Ca şi la Bălcescu, naţiunea este un proces de muncă – adică de interacţiune reciprocă a oamenilor pentru făurirea identităţii comune. Şi aici ne situăm pe terenul biopoliticii. Pentru ca aceasta să se realizeze cum trebuie argumentaţia eminesciană se bifurcă: 1) pe de-o parte se cere o anumită omogenitate între membri unei comunităţi iar pe de alta 2) o serie de factori socio-economici care să ajute realizarea acestei omogenităţi.

1) Naţiunea este un produs al istoriei, un fel de agent şi vector al istoriei.[9] Indivizii, deşi dispun de o marjă de libertate în raport cu determinarea istorică şi de mediu sunt părţi ale colectivităţii anterioare numită liric: neam. De aceea conducerea trebuie să fie în consonanţă etnică cu cei conduşi. Astfel se explică atacul său furibund împotriva liberalilor care, în viziunea eminesciană-conservatoare erau nu numai de neam străin [greci, armeni] dar totodată şi importatori ai formelor fără fond.[10] Deşi răul xenocraţiei, al conducerii străinilor începe odată cu Fanarul, momentul pivotal al ofensivei sale îl constituie 1848-ul. Este o critică prezentă şi în imaginarul reacţionar francez. Liberalii nu sunt altceva decât continuatorii xenocraţiei bizantine sub masca modernă a capitalismului. Evident că nemulţumirea sa este de un subiectivism selectiv. Astfel Eminescu îl admira pe Domnul Unirii: Alexandru Cuza [nume cu rezonanţă grecească] ce se înconjurase la rândul său de o camarilă coruptă. În schimb îi urăşte pe PNL-işti şi într-o fază pe principele Carol.

De atenţia specială a stiletului său se bucură evreii. Aduşi în spaţiul central-european de către progromurile succesive aceştia se integrează în economia românească ca intermediari, cămătari. În limbajul de astăzi: brokeri.[11] Pentru gazetarul de la Timpul prezenţa lor impurifică raporturile tradiţionale, idealizate dintre boier şi ţăran. Evreul este cel care îl păcăleşte pe nobil şi îl sărăceşte pe ţăran. Evreul ca element intermediar într-un capitalism stângaci, născând, este cel care împiedică realizarea biopoliticii- a raporturilor de muncă prezumabil cinstită care îi socializează pe români. Antisemitismul său care a stârnit atâtea valuri de cerneală este unul economic, şi nu rasial ori religios. Dacă aceştia ar munci cinstit la fel ca românii ei ar fi demni de accepţiunea socială, conchide gazetarul de la Timpul. Deşi ecourile sale reverberează până în secolul XX, între Eminescu şi gulagurile moderne sunt lumi distanţă [Joachim-Peter Storfa] [12]. Într-un fel antisemitismul său nuanţat se aseamănă cu cel al lui Aurel C.Popovici. În Statele Unite ale Austriei Mari Popovici începe cu un rechizitoriu furibund împotria evreilor, unul de-a dreptul biologic, mai dur decât al poetului moldovean pentru ca în a doua parte să dea dovadă de o mare blândeţe şi să ceară drepturi egale pentru evreii emancipaţi ai Monarhiei Duale.[13] Astfel Popovici se regăşeşte deopotrivă sub şi deasupra lui Eminescu în chestiunea drepturilor pentru evrei. Pentru amândoi însă abordarea etnicităţii are un iz oarecum chimic. Astfel, nicio comunitate umană nu poate accepta mai mulţi străini decât poate absorbi fără a-şi denatura specificul.

Atacul asupra societăţii româneşti este dual: de jos din partea cămătarilor alogeni; de sus din cauza surplusului de personal birocratic. Statul român, copiat după cel francez se baza pe un mare număr de funcţionari care deveniseră o castă venală. Un surplus de birocraţie înseamnă un minus de interacţiune socială, mai ales pe planul iniţiativei private. Cu cât un stat este mai puţin legitim în ochii societăţii cu atât el se bazează mai mult pe birocraţi. [Nu este oare totalitarismul expresia paroxismului birocratic?! Hipertrofierea autorităţii centrale sugrumă societatea civilă. În termenii lui Ronald Reagan guvernul (dincolo de un prag) nu mai este soluţia ci însăşi problema.] Dreptatea articolelor eminesciene s-a văzut în timp: la 1888, 1907, în cazul reprimării muncitorilor tipografi din decembrie 1918, în cazul grevelor din 1933, al Revoluţiei din 1989 ori mineriadelor. Incapabil de o biopolitică eficientă, statul român a mărit mijloacele coercitive împotriva cetăţenilor care se răsculau de foamete şi lipsuri.

2) O chestiune pe care gândire sa nu pare s-o rezolve este raportul dintre tradiţie şi progres. Cum poate o naţiune tânără să dorească şi păstrarea tradiţiei şi o industrializare care să îi permită obţinerea independenţei şi a progresului cât mai repede? Soluţia trece prin “importul de forme fără fond” şi al apelului la capitalul străin. Şi implicit la străini.[Deci ne reîntoarcem la punctul 1)].. O dilemă a tuturor statelor în curs de dezvoltare, mai ales în perioda postolonială.

Dar Eminescu nu era un paseist incurabil. În scrierile sale se arată că agricultura nu este caabilă să susţină hrana populaţiei decât până la un punct. Dincolo de acel punct este nevoie de o industrie.[14] Astfel îl putem asemui, mutandi mutandis, pe Eminescu cu fabianiştii britanici sau cu social-liberalismul unui John A.Hobson care căuta o cale conciliantă între domnia marelui capital şi fauna micilor meşteşugari ori mici proprietari.[15] Cum s-ar putea realiza dezideratul mai sus ilustrat? Răspuns: printr-o muncă cumpănită. Munca este acel factor median, acel tehné/meşteşug ce apropie formele de fond.[16] Însă industrializarea nu trebuie să genereze o masă de proletari care să se adauge birocraţilor atât de acuzaţi. Ci trebuie să se realizeze în aşa fel încât dezvoltarea societăţii să fie una armonioasă iar promovarea să se realizeze pe cale meritocratică. Şi mai mult decât atât. Făcând apel la punctul 1) munca cinstită permite realizarea biopoliticii, a construţiei naţiunii de către sine. Munca cinstită şi cumpănită stimulează dezvoltarea capitalului social, a coeziunii între români.

Modelul propus de gazetarul conservator este sistemul britanic caracterizat de trei componente: 1) stabilitate- adică monarhie ereditară; 2) muncă productivă şi 3) economie bine chibzuită.[17]

Floreta sa gazetărească este justă însă în descrierea unei lumi cleptocrate în care statul de drept nu reuşeşte să se impună deasupra scandalurilor de corupţie. O lume atât de familiară şi astăzi. Visul său al unui capitalism marcat de moralitate şi performanţă îşi găseşte corespondenţe atât în literatura occidentală cât şi în cea românească.[18]

În loc de concluzie

Fără masivitatea sau sistematicitatea operei unui A.D.Xenopol, Lucian Blaga, Constantin Noica, Mihail Manoilescu sau Dimitrie Gusti, scrierile eminesciene au totuşi o realitate distinctă. În lumina acumulările prezentului, Opusul său este depăşit de progresul ştiinţei. Prolificitatea scriiturii sale, impresionantă în timpul unei vieţi scurte şi dezordonate rămâne în continuare inspiratoare. Orizontul său de idei ca şi conţinutul cunoştinţelor sale ar da clasă multor condeieri de azi care nu văd dincolo de vulgaritatea din jurul lor. Pentru ce ce îl apreciază este o bucurie să vedem că reflecţia sa se integrează în frământările actuale şi prezintă o relevanţă ce depăsşeşte parohialismul culturii noastre. Tensiunea dintre pluralitate şi omogenitate culturală îşi află azi una dintre cele mai vii zvâcniri.

Revenind la peisajul nostru, pentru Eminescu românismul nu era doar pulsaţia ce apare urmărind ştirile de la ora 5 ci dimensiunea unei prisme mai mari numită civilizaţia universală. De aceea meridianele gândirii sale, dacă nu şi detaliile, rămân şi azi valabile. Clişeu?! Poate. Dar un clişeu este o realitate îngheţată. O stagnare. Dacă îl mai găsim astăzi pe Eminescu atât de valabil este pentru că am stagnat! Şi asta ar trebui să ne dea de gândit.

* lui R.P.

NOTE:

[1] “Biopolitica este politica vieţii. Ea a apărut ca o reacţiune împotriva politicei care nesocoteşte legile vieţii, care, distruge legăturile fireşti ale omului cu natura şi cu familia, neagă existenţa comunităţilor naturale de veaţă..”

“Biopolitica este organizare şi activitate în cadrul statului întemeiată pe legile vieţii. Ea este o ştiinţă practică, care indică formele cele mai potrivite pentru organizare, conform firii omeneşti” Gheorghe VORNICA, Gândirea biopolitică la Eminescu, Editura Astrei, Sibiu, 1943, p.15

La Foucault biopolitica este cuplată cu termenul de putere suverană. În timp ce puterea suverană trimite către autoritate, coerciţie, biopolitica este acea parte a actului de gvernare interesată de fenomenele proprii unui ansamblu de persoane vii constituite în populaţie: sănătate, longevitate, igienă etc. Michel FOUCAULT, Biopolitică şi medicină socială, Edit. Idea Design & Print, Bucureşti, 2003, p. 113

[2]Michael HARDT, Antonio NEGRI, Empire, Harvard University Press, London, 2000, pp.22-42

[3] Voi folosi termenul de biopolitică într-un sens similar cu mai modernul capital social. Vezi Nat J.COLLETTA, Michelle L.CULLEN, Violent Conflict and the Transformation of Social Capital. Lessons from Cambodia, Rwanda, Guatemala, and Somalia, Washington D.C., 2000, pp.6-10

[4] Vezi doctrina de securitate NATO adoptată la Roma, noiembrie 1991.

[5]Despre modul cum puterea şi dreptul pot influenţa identitatea comunităţilor vezi şi Bianca Berna, A Moral ‘New Deal’. World Power Ethics Re-Visited, Analysis and Methaphysics, Official Journal of the contemporary Science Association, New York, , Vol.7, 2008, pp.241-245

[6] Un sondaj din 2004 publicat de Wall Street Journal arăta că 75% dintre suedezi, 72% dintre olandezi, 67% dintre danezi şi 61% dintre germani sunt circumspecţi cu privire la posibile noi valuri de imigranţi musulmani în Europa. Mihai Dragos HOTEA- Conflicte rasiale. O perspectivă geopolitică a lumii în care trăim. Editura Top Form, Bucureşti, 2007, p.158

[7] Peter Ford, French inch toward social reform, October 27, 2005 edition; Mehmet Kalioncu, Georgetown University- French riots: An economic mess or the end of the civic illusion?, Centro Argentino de Studio Internacionales; Emeutes : comment éviter la répétition ? Entretien avec Laurent Mucchielli. Propos recueillis par Sophie Lherm et Vincent Remy, Télérama, le mardi 11 décembre 2007.

[8] Ayaan Hirsi ALI, Fecioara încătuşată. O proclamaţie pentru emanciparea femeii în Islam, Editura Minerva, Bucureşti, 2008

[9] “Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale omenirei şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă, cum putem explica din împrejurări anume diferenţa dintre individ si individ”;

“Naţiunea stâncă. Generaţii râu, oamenii valuri.”[p.59];

“Individul este osândit prin timpuri şi spaţiu de a lucra pentru acea singură parte căreia îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut[p.60]” Mihai EMINESCU, Cugetări, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979

[10] Trebui observat că nici liberalii nu erau atât de progresişti pe cât ne îndeamnă simplismul manualelor. Proveniţi din aceeaşi clasă nobiliară ca şi conservatorii, liberalii deveniseră mici oameni de afaceri inspiraţi de ideile apusene. Chiar dacă astăzi memoria redă un antagonism puternic între cele două tabere, rivalităţile ideologice erau mai mici decât am crede. Vezi Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Nemira, Bucureşti, 2005, pp.64-67 şi passim. Într-un articol Eminescu însuşi face o asemenea observaţie când îi acuză pe liberali că se dovedesc reacţionari şi neloiali principiilor clamate. Mihai EMINESCU, Statul, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1999, pp.48-57

[11] Joachim-Peter STORFA, Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, Paideia, Bucureşti, 2003, p.57

[12] Ibidem, p.63

[13] Aurel C.POPOVICI, Stat şi naţiune- Statele Unite ale Austriei Mari, Fundaţia pentru literatură şi artă regele Carol II, Bucureşti, 1939, p.306

[14] “Astfel posesiunea industrială este miezul libertăţii civile; ea nu e numai isvorul bogăţiei ci şi al libertăţii… Aşadar spiritul istoriei economiei naţionale este dezvoltarea libertăţii prin posesiunea industrială.” Mihai EMINESCU, Economia naţională, Ed Junimea, Iaşi, 1983, pp.62-66

[15] J.A. Hobson, Why the War Came as a Surprise, Political Science Quarterly, Vol.35, No.3, September 1920, pp.337-359, www.marxists.org. Vezi şi John Hobson în Martin GRIFFITHS, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 142-150

[16]“Munca este o materie primă necesară tuturor industriilor, dar într-o proporţie determinată prin natura lucrurilor.” Mihai EMINESCU, Economia naţională, op.cit., p.99

[17] Ibidem, p.109

[18] Vezi şi nota 11; Daniel DĂIANU, Radu VRÂNCEANU (coord), Frontiere etice ale capitalismului, Polirom, Bucureşti, 2006

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Lecția de bună purtare – DESPRE EMINESCU ŞI HASDEU
2. Învăţături – DESPRE EMINESCU ŞI CE AM ÎNVĂŢAT DESCOPERINDU-L