ION STEFAN. Experimentul ,,reeducării prin tortură”, parte din istoria oraşului meu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Scris de ION STEFAN

Experimentul ,,reeducării prin tortură”, parte din istoria oraşului meu Municipiul Piteşti este localitatea aflată, aşa cum spunea poetul Ion Pillat, „Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei”, adică la interferenţa dealurilor cu câmpia, la intersecţia unor importante şi tradiţionale drumuri comerciale.      Este un oraş frumos, curat şi care pe zi ce trece capătă aspectul unei aşezări europene. Strada Mare - locul de promenadă al piteştenilor - este străjuită de clădiri care îmbină arhitectura secolelor cu cea modernă: catedrala Sf. Gheorghe, monument medieval de o rară frumuseţe, sediul Primăriei, o frumoasă construcţie din secolul al XIX-lea, Teatrul „Alexandru Davilla”, punct de atracţie pentru iubitorii de cultură, Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu”, clădire ultramodernă, şi multe altele.     Piteştenii îşi iubesc oraşul şi se simt aici, într-adevăr,  acasă. Acasă înseamnă Pădurea Trivale, Stadionul de fotbal „Nicolae Dobrin” dar şi Bazinul Olimpic şi cele două universităţi, precum şi tot ce face parte din această frumoasă aşezare.    Dar, pentru că în oraşul nostru ne simţim acasă, trebuie să-i cunoaştem istoria, să ne cunoaştem istoria: ,, Fiecare loc de pe pământ, spunea Nicolae Iorga, are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca să o auzi şi trebuie un dram de iubire ca să o înţelegi”. ,,Povestea” oficială, documentară a oraşului Piteşti începe la 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân (1386-1418), mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, dăruia ctitoriei sale de la Călimăneşti, pe Olt, printre altele şi „o moară în hotarul Piteştilor”. De atunci localitatea Piteşti este prezentă în evenimentele importante din istoria românilor, în numeroase lucrări de istoriografie sau documente oficiale.    Din această istorie face parte şi evenimentul petrecut la începutul regimului totalitar comunist, eveniment cunoscut sub numele de „experimentul Piteşti” sau ,,reeducarea prin tortură”. Scopul urmărit de regimul comunist era realizarea omului de tip „nou”. Aceasta presupunea ,,modelarea” prin toate mijloacele, implicit cele violente, mai ales a tinerilor, în vederea formării unor cetăţenii supuşi, subordonaţi regimului. Poate cel mai mare rău adus de regimul susţinut de tancurile sovietice a fost depersonalizarea individului, devenit supus, docil, temător. Această stare de lucruri devenită în anii ’80 un fenomen general, îşi are rădăcinile în anii de început ai regimului comunist.    Una dintre sursele răului a fost închisoarea din Piteşti, mai precis ceea ce s-a petrecut acolo începând cu sfârşitul anului 1949 şi până în anul 1952. Aici a fost experimentată, testată, capacitatea individului de a rezista la teroare sub formele sale cele mai violente. Sub această teroare continuă, victimele au devenit călăi, torturându-şi prietenii, colegii. Cum se poate explica transformarea tânărului student timişorean, un muzician şi fin literat, o natură sensibilă, într-unul dintre cei mai aprigi torţionari din închisoarea Piteşti? Trebuie ca presiunea răului să fie formidabilă pentru a schimba temperamentul, a nega ereditatea, a-l nega până la urmă pe Dumnezeu, „a-l transforma pe om în contrarul său”.    Tragedia de la Piteşti cu siguranţă îi mai însoţeşte şi acum pe supravieţuitori. Sămânţa răului a trecut de zidurile şi gardul de sârmă ghimpată, răspândindu-se încet, încet pe nesimţite. Probabil că efectele acestei molime le mai resimţim şi astăzi şi adesea nu-i cunoaştem numele. Cei care au trecut prin ,,reeducare” la Piteşti, Gherla şi în celelalte închisori, unde s-a petrecut experimentul, îl recunosc. Mulţi se luptă încă cu această tragică experienţă şi se vor lupta toată viaţa. Amintirea a ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti va rămâne pentru cei trecuţi prin acest tragic eveniment. Şi ea trebuie să rămână şi în memoria colectivă. Mai ales în memoria colectivă. Piteştenii ştiu prea puţin despre evenimentul acesta care de fapt îi priveşte. Face parte din istoria lor, pe care trebuie să şi-o asume. Aşa cum fiecare român trebuie să-l cunoască, pentru că el face parte din istoria ţării sale. Sondajul realizat de un grup de elevi privind cunoştiinţele piteştenilor despre „experimentul Piteşti”, sondaj făcut în faţa complexului monumental din imediata apropiere a fostei închisori, nu a fost prea îmbucurător. Chiar am avut surpriza neplăcută ca primul intervievat să îşi exprime indignarea faţă de amplasarea monumentului ridicat în memoria victimelor de la Piteşti, pe motiv că aceasta s-a făcut pe spaţiul verde! Ceea ce nu l-a împiedicat ca ceva mai târziu să citească ziarul pe o băncuţă din incinta complexului monumental. Să fie vorba despre răul de care aminteam? Cu siguranţă, mai ales că pensionarul indignat, după cum am aflat ulterior, lucrase în cadrul Ministerului de Interne în perioada „fenomenului Piteşti”. Totuşi, în Piteşti se fac eforturi pentru cunoaşterea de către specialişti şi public a evenimentului petrecut în închisoarea de tristă amintire. În fiecare an are loc un Simpozion Internaţional cu tema „Experimentul Piteşti - reeducarea prin tortură” cu participare din ţară şi străinătate, la Muzeul Judeţean s-a deschis o expoziţie pe această temă şi aspectul cel mai important, deschiderea unui mic muzeu în incinta a ceea ce a mai rămas din închisoare. În stadiul actual este prea puţin şi mai ales ceea ce se face se face la nivel formal. Încă mai sunt supravieţuitori ai acestei orori. Cât am citit despre „reeducare” nu se poate compara cu cele relatate de aceşti adevăraţi martiri precum Nicu Ioniţă, Traian Popescu sau Aristide Ionescu, citându-i doar pe cei pe care am avut onoarea de a-i cunoaşte personal. Mai sunt şi alţii care doresc să povestească despre experienţa tristă care le-a marcat viaţa. Ei trebuie aduşi în mijlocul elevilor, studenţilor, faţă în faţă. Domnul dr. Nicu Ioniţă ne spunea că o asemenea întâlnire a avut-o cu studenţii din cadrul Univesităţii din Iaşi, întâlnire ce s-a bucurat de un real succes. Trebuie făcut mai mult în acest sens. Nu suntem de acord cu afirmaţia lansată ,,pe piaţă”, după care evenimentul petrecut la noi în oraş nu este cunoscut pentru că majoritatea piteştenilor sunt veniţi în ultimii 30-35 de ani. Nu este cunoscut pentru că nu se face (nu se doreşte?) mai mult pentru informarea opiniei publice. Într-un articol cu titlul ,,România – iadul din Piteşti”, apărut în ziarul austriac ,,Wiener Zeitung”, din 19 octombrie 2005, primarul din Piteşti, Tudor Pendiuc, afirma referitor la subiectul „reeducării” petrecut în închisoarea din Piteşti: „Oamenii de aici se tem de trecutul lor”. Aşa şi este. Sunt indivizii implicaţi, într-un fel sau altul, în cele petrecute în cadrul acestui experiment şi evident încearcă să şteargă urmele crimelor. Cei care eventual se tem sunt aceia care s-au grăbit, în anul 1999, să privatizeze fosta închisoare, astăzi sediul unei mari societăţii de construcţii. Frica, teama de adevăr probabil i-a grăbit să facă acest lucru.    La aproximativ două săptămâni după prima vizită şi primele secvenţe filmate împreună cu grupul de elevi, la fosta închisoare, reveniţi la aceeaşi locaţie, am văzut cum buldozerele dărâmau ceea ce filmasem anterior. În interiorul fostului penitenciar, numai o placă, şi aceea ascunsă privirilor, aminteşte de ceea ce s-a întâmplat aici. Aceasta în timp ce Universitatea Berkley din S.U.A. a introdus în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi Litere un curs cu titlul „Experimentul Piteşti, reeducarea prin tortură”. Să amintim că în Piteşti există Facultatea de Istorie dar şi de Ştiinţe Sociale. Nu avem nicio informaţie despre o asemenea iniţiativă în sensul celor de mai sus.   Considerăm că niciun efort nu este prea mare pentru a prezenta, a aduce la cunoştiinţa opiniei publice acest experiment unic în Europa comunistă. Fie ca speranţele tinerilor de astăzi şi de viitor să nu mai fie niciodată încătuşate aşa cum au fost cele ale studenţilor torturaţi, ucişi, mutilaţi sufleteşte aici, la noi acasă, la Piteşti. Bibliografie A. Arhive. 1. Arhiva familiei Aristide Ionescu B. Documente şi memorii publicate, periodice de specialitate şi lucrări speciale 1. Aristide Ionescu, Dacă vine ora H, pe cine putem conta?, Editura Ramida, Bucureşti, 1995 2.  Zicu Ionescu, Aristide Ionescu, Ilie Popa, Fenomenul Piteşti. Reeducarea prin tortură, Bucureşti, 2004 3. Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 4. Revista ,,Origini”, Romanian Root, vol. VI, nr.9-10, septembrie-octombrie 2002 5. Revista ,,Memoria”, nr.1/2003, 3-4/2003, 2-3/2004