Viorica Olaru-Cemîrtan. Marea deportare a poporului român

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Marea deportare a poporului român

Viorica Olaru-Cemîrtan
Dr. în istorie
( I )


Primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei:
crime împotriva umanităţii

Aplicând prevederile protocolului adiţional secret al tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, făcând uz de presiune politică, diplomatică şi militară asupra României, în perioada 28 iunie - 2 iulie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat prin forţa armelor circa o cincime din suprafaţa teritorială a României Mari, şi anume Basarabia (44.422 km²  cu 3 ml. 200 mii locuitori), Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (6 mii km² cu peste 500 mii locuitori). „Actul de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Imperiul Sovietic a constituit începutul procesului monstruoaselor deformări sociale” sau, cu alte cuvinte, în acea zi a început holocaustul împotriva poporului român.
Primii care au simţit acest început de holocaust au fost soldaţii din armata română, în retragere, care au fost maltrataţi şi dezarmaţi. Deoarece aveau ordin de a se retrage, soldaţii români nu puteau să folosească forţa pentru apărarea personală sau a bunurilor sale. Era firesc să se respecte condiţiile cu privire la cedarea Basarabiei şi armata sovietică să nu abuzeze în nici un fel. Realitatea, însă, a fost de alt gen. Pe lângă soldaţii sovietici care au făcut abuz de forţa şi poziţia sa, agenţii bolşevici din Basarabia au fost şi ei destul de activi în această campanie de prigoană a armatei române. Ei îndemnau populaţia la acte neruşinate de a ataca ostaşii români, jefuindu-i şi livrând prada armatei sovietice.
Deoarece ocuparea acestor provincii româneşti de către Uniunea Sovietică s-a înfăptuit contrar voinţei majorităţii populaţiei, la vestea despre trecerea Nistrului de către trupele sovietice, mii de basarabeni şi bucovineni s-au refugiat în România, părăsindu-şi locuinţele şi averea. În anul 1940, după datele Ministerului de Interne al României „în legătură cu tristul eveniment al pierderii Basarabiei şi Bucovinei s-au refugiat în ţară peste 23.000 capi de familie, care n-au vrut sa încerce rigorile regimului bolşevic, străin de neam şi de mentalitatea noastră românească”. Conform recensământului populaţiei din 6 aprilie 1941, „pe teritoriul diminuat al României” au fost înregistraţi 68 953 refugiaţi din teritoriile ocupate de ruşi. Fluxul de refugiaţi era mare şi mare era „jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce se refugiau pleca o stăpânire românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină de două mii de ani”. Însă, nu toţi care au dorit au avut posibilitatea reală de a se refugia. Au existat numeroase cazuri când înşişi soldaţii armatei roşii le-au împiedicat anumitor persoane refugierea.
Mărturiile recente ale unor supravieţuitori ne demonstrează faptul că un şir de primari, preoţi, funcţionari şi oameni publici din Basarabia, deşi îşi imaginau transformările care aveau să aibă loc odată cu instaurarea regimului sovietic şi consecinţele pe care aveau să le suporte, nu au dorit să-şi părăsească locul de baştină şi rezultatul muncii lor de o viaţă. Ţărănimea, în cea mai mare parte, a rămas. Fiind conştienţi de urmările grave pe care urmau să le suporte, totuşi, puţini dintre cei rămaşi şi-ar fi putut imagina că va fi rupt de la baştină şi, distrugându-i-se familia, va fi supus represaliilor.
Într-o perioadă scurtă de timp (28 iunie-2 august 1940), cu multe presiuni şi fraude, în teritoriile anexate la lagărul sovietic s-au pus bazele regimului bolşevic.  Paroxismul politicii bolşevice a fost atins la 2 august 1940, când Sovietul Suprem al URSS a creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe baza a 6 judeţe din Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) şi a 6 raioane ale RASSM (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol) şi a „primit-o” în componenţa URSS. Acest fapt poate fi considerat un dictat de la Moscova, în baza propunerii Kievului.  Crearea în mod arbitrar a unei noi republici unionale, condamnarea românilor basarabeni la coexistenţa în lagărul sovietic cu etnii cu care nu aveau nimic comun şi implantarea ideologiei bolşevice în noul teritoriu anexat a fost factorul determinant al deportărilor ce aveau să urmeze.
Atitudinea organelor puterii sovietice faţă de basarabeni a fost foarte rigidă. Începând cu perioada retragerii armatei şi administraţiei române din Basarabia, autorităţile sovietice au comis numeroase şi diverse abuzuri, nu doar faţă de soldaţii şi reprezentanţii administraţiei române, dar şi faţă de simplii locuitori. Fără nici un temei juridic sau moral, au fost supuşi maltratărilor fiecare cetăţean care, dintr-un motiv sau altul, nu-şi manifesta adeziunea la regimul bolşevic.
Legalizarea acestei atitudini de maltratare fizică şi desconsiderare morală a basarabenilor nu a întârziat mult. Deja la 9 iulie 1940, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al URSS, V. Molotov, semnează hotărârea numărul 1201-471 „Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi Nordului Bucovinei”. Conform documentului, tribunalele militare au împuternicirea de a examina toate dosarele privind „crimele contrarevoluţionare şi banditeşti ale locuitorilor Basarabiei şi Nordului Bucovinei” şi de a le califica după Codul Penal al RSS Ucrainene. Astfel, teroarea a fost legalizată în noile teritorii anexate. O zi mai târziu, Lavrentij Beria, printr-un document strict secret, i-a cerut lui Molotov suplimentarea trupelor NKVD şi majorarea numărului unităţilor militare de escortă. Decizia CC al PC(b) era dură: toţi cei care colaboraseră cu administraţia română urmau să fie arestaţi imediat. În urma arestării, majoritatea erau deportaţi în Siberia, fiind condamnaţi la termeni de detenţie în lagărele „Arhipelagului Gulag”.

Marea deportare a poporului român (II)
Posted on 02 August 2010

Viorica Olaru-Cemârtan
Dr. în istorie
( I I )

Printre primele jertfe ale stalinismului se numără cei mai mari patrioţi  - deputaţii Sfatului Ţării care nu reuşiseră sau nu doriseră să se retragă peste Prut -, deoarece au votat actul unirii în 1918 şi au activat în vederea  reconstituirii limbii şi  tradiţiilor naţionale.
„Nimicirea intelectualităţii  basarabene a constituit  una  dintre  sarcinile principale ale ocupaţiei sovietice”. Categoriilor enumerate li se aduceau acuzaţii de genul - activitate contrarevoluţionară, agent al siguranţei, agitaţie antisovietică, agent al poliţiei. Activităţile lor din perioada interbelică, dar şi din primele zile ale ocupaţiei sovietice, erau interpretate ca acte naţionaliste, spionaj,  sionism. Ei erau etichetaţi ca „duşman al naţiunii”, „element social periculos” etc.
Printre primele victime ale sovieticilor au fost şi primarii. Fiind români, cu adevărate sentimente civice, şi dând dovadă de bun spirit gospodăresc, odată cu venirea bolşevicilor, primarii erau denunţaţi şi  arestaţi. Li se aducea învinuirea că, în calitate de primari, au susţinut administraţia română şi sunt spioni.
Înţelegând atitudinea ateistă a celor care au pus stăpânire pe provincie, o parte a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg cuprinsul  României, mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea credincioşilor. Atitudinea sovieticilor faţă de ei s-a manifestat prin arestări şi deportări ale slujitorilor cultului, acestea fiind cele mai „uşoare” forme de maltratare, căci au existat şi batjocoriri strigătoare la cer. Nu există sat din Basarabia din care să nu fi fost deportat preotul cu familia sa.
După cum era de aşteptat, biserica a suferit foarte mult. Stalinismul a urmărit să distrugă opoziţia pe care i-o manifesta mediul ortodox basarabean, în care creştinismul şi valorile tradiţionale erau concrescute de fiinţa celui mai simplu om. Din această perspectivă, au fost deportaţi nu doar preoţii, dar şi credincioşii consecvenţi în credinţa lor. Subliniem că bolşevicii au maltratat nu doar enoriaşi creştini, dar şi membri ai altor culte.

Regimul bolşevic se răfuia şi cu cei care în 1917-1918 au fugit din Rusia Sovietică, astfel erau arestaţi şi deportaţi foştii albgardişti, soldaţii armatei ţariste, alte persoane refugiate în Basarabia românească, care au trecut Nistru, fugind de maşina de represalii stalinistă, pornită să facă ravagii la începutul anilor ‘30 ai secolului trecut.
Pe tot parcursul primei perioade de ocupaţie sovietică, majoritatea deputaţilor în Parlamentul României din partea Basarabiei, membrilor partidelor politice sau mişcărilor naţionaliste,  membrilor Frontului Renaşterii Naţionale au fost supuşi represaliilor cu caracter politic. NKVD-ul depista şi făcea liste întregi cu foştii participanţi la viaţa politică basarabeană în perioada interbelică. Aceste persoane au fost supuse represaliilor chiar în primele zile ale ocupaţiei sovietice, individual, de cele mai multe ori, iar familiile lor au fost deportate în timpul primului val de deportare în masă (12-13 iunie 1941). Este evident că toţi care au ajuns în listele NKVD-iste au fost găsiţi, arestaţi, ucişi sau schingiuiţi. Familiile lor au avut o soartă dramatică, pierdută printre frigurile siberiene.
În acest mod, elitele (naţional-politică, religioasă, economico-socială) au fost supuse represaliilor chiar de la bun început. Folosind prevederile codului penal sovietic, vagi în deducţiunea lor şi dând posibilităţi de interpretare largă, NKVD-ul a arestat zeci de mii de cetăţeni şi i-a condamnat la pedepse variind între 8 ani de muncă silnică şi moartea prin împuşcare. Atunci când unor astfel de oameni nu li se puteau încrimina fapte concrete şi determinate, persoana în cauză era trimisă cu rezultatele cercetărilor  şi cu un raport al organelor locale ale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD din Moscova. Consiliul putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative care, în mod obişnuit, a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei şi munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum ar fi săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc.

Astfel, pe parcursul primului an de ocupaţie sovietică, victimele terorii roşii au fost elitele naţionale, învinuite de „antisovietism”, „activitate contrarevoluţionară”, simpatie şi apartenenţă la partidele „burgheze româneşti”, iar actele de arestare şi deportare a lor erau cotidiene.
Arestările şi represaliile staliniste zilnice  nu puteau „curăţi” societatea de „elementele ostile” şi crea într-un termen scurt baza socială a noului regim sovietic, aşa cum se dorea. Pentru conducerea de la Kremlin era evidentă necesitatea unei deportări masive de populaţie din Basarabia şi Bucovina de Nord. Această metodă a fost folosită de aparatul lui Stalin de mai multe ori, în diferite regiuni ale Uniunii, şi  „eficienţa” ei era de necontestat. Urma ca în noile teritorii anexate de la România să se procedeze la fel.
Aceasta s-a produs cu zece zile înainte ca Mareşalul Antonescu să spună cuvintele istorice: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”.
Operaţiunea de deportare în masă a început la orele 2:30 în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 şi a cuprins teritoriile recent ocupate de URSS, atât Basarabia şi Bucovina de Nord, cât şi Ţările Baltice. Din Basarabia şi Bucovina de Nord urmau să fie ridicate 32 423 persoane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 persoane - deportate, inclusiv 5 033 persoane arestate şi 14 542 persoane deportate din RSS Moldovenească.

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, românii şi reprezentanţii celorlalte etnii conlocuitoare au fost supuşi unui regim sistematic de crime, masacre, deportări şi dislocările masive. Scopurile deportărilor din RSSM pe parcursul anului 1940-1941 şi a deportării în masă din 12-13 iunie 1941 nu se deosebesc, în esenţă. În cazul represaliilor de pe parcursul primei perioade sovietice (iunie 1940 - iunie 1941) se urmărea, în primul rând, nimicirea tuturor liderilor, persoanelor incomode, periculoase pentru statul sovietic, prin pregătirea, cultura şi autoritatea pe care o aveau. La fel, erau supuse represaliilor aşa-zisele elemente suspectate de colaboraţionism cu România sau de spionaj în favoarea altor state europene. Prin acele acte zilnice, singulare şi drastice de arestare, apoi de deportare, se dorea înfricoşarea celorlalţi basarabeni.
Inculpaţii, deportaţi şi supuşi muncilor silnice în lagărele siberiene, erau privaţi de posibilitatea de a menţine legătura cu familia lor. Ulterior, majoritatea familiilor celor supuşi represaliilor pe parcursul anului de ocupaţie sovietică, au fost deportate în regiunile Siberiei şi a Kazahstanului de Sud în noaptea de 12-13 iunie 1941. În anumite cazuri, familiile erau deportate chiar şi peste mai mulţi ani, inclusiv şi în vara anului 1949.
Acţiunile de factură teroristă (asasinate, deportări, represiuni, maltratări) „decurgeau din concepţia bolşevică a „dictaturii proletariatului”, reprimarea „claselor dominante, exploatatoare”, „construirea socialismului”". Teroarea a fost ridicată la rangul politicii de stat, fiind motivată de „curăţirea spatelui frontului de elementele duşmănoase”.
Comentariu aceiași motivație ca și ce afolostiă de naziști pentru evrei. Ceea ce nu ii scuteste nici pe unii, nici pe alții de oprobiu, de responsabilitate și de condamnre.  Dan Culcer

Marea deportare a poporului român ( III )
Posted on 18 August 2010
Viorica Olaru - Cemârtan
Dr. în istorie
( I I I)


Deportarea din 12-13 iunie 1941

I.  Organizarea deportării

De organizarea deportării în masă din 12-13 iunie 1941 s-a ocupat, la cel mai înalt nivel, biroul politic al CC al PC(b) al URSS, care a dirijat toată campania, iar structurile NKGB-iste şi NKVD-iste ale Uniunii Sovietice şi ale RSS Moldoveneşti au fost baza logistică a mecanismului represiv.                 
La 7 mai 1941, Biroul politic al CC al PC(b) al URSS l-a numit pe S. A. Goglidze împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova, sarcina de bază a căruia urma să fie deportarea masivă de populaţie din RSSM. Peste o săptămână, Goglidze îl informa pe Stalin că „în Moldova fostele partide Naţional-Ţărănist şi Naţional-Liberal manifestă un evident activism politic şi încearcă să organizeze activitate ilegală”, iar ca soluţie era propusă deportarea în masă a elementelor periculoase, „în vederea menţinerii securităţii şi a ordinii publice”.
La 21 mai, Beria le-a trimis tuturor conducătorilor direcţiilor NKVD din Siberia şi Kazahstan telegrame strict secrete prin care îi prevenea să se pregătească pentru primirea deportaţilor din regiunile de Vest ale Uniunii: „Conform hotărârii guvernului, în regiunile voastre se îndreaptă din partea de Vest a URSS pentru deportare timp de 20 ani, membrii familiilor a căror capi sunt supuşi represaliilor ca participanţi la activităţi contrarevoluţionare sau se află în ilegalitate”. În câteva zile, a fost elaborat de către Nasedkin (şeful direcţiei Gulag în cadrul NKVD, în perioada 1941-1947) „planul de măsuri pentru repartizarea şi aranjarea la muncă a contingentelor speciale deportate din Ţările Baltice şi RSSM”, care a fost acceptat de Beria la 14 iunie 1941.
La 31 mai 1941, Împuternicitul Comitetului Central al Partidului Comunist şi a Consiliului Comisarilor Poporului ai URSS în Moldova, S. A. Goglidze, îi trimite lui Stalin cererea în care era dezvoltată ideea din telegrama anterioară, arătându-se că: „Baza pentru activitatea lor contrarevoluţionară sunt: activul diferitor partide burgheze, foştii oameni, moşierii, albgardiştii, marii proprietari, comercianţii şi diferite elemente antisovietice.” Printre cele mai periculoase erau enumerate Garda de Fier, care, „dispune de cadre teroriste”, şi tinde „să stabilească legături cu Garda de Fier din România,” reluându-şi activitatea în cele mai mari raioane ale Moldovei. Fostul Partid Naţional-Creştin sau Cuzist, care are o mare activitate organizatorică în vederea întemeierii grupurilor contrarevoluţionare şi legături ilegale cu România, recrutând activ noi membri, desfăşurând agitaţie antisovietică şi tinzând să achiziţioneze armament pentru activitate teroristă. Fostele Partide Naţional-Liberal şi Naţional-Ţărănist, în care se numără circa 1000 persoane. „Şi încă un număr considerabil de elemente antisovietice din rândul moşierilor, comercianţilor, poliţienilor şi jandarmilor, albgardiştilor, primarilor, fugarilor din URSS şi a altor elemente social periculoase, care duc o evidentă activitate contrarevoluţionară.
În legătură cu cele expuse, NKGB a Moldovei a primit decretul pentru arestarea, în primul rând, a persoanelor care au desfăşurat activitate contrarevoluţionară, iar restul elementelor contrarevoluţionare, care se află la evidenţă, să fie cercetate activ de agenţi. Luând în consideraţie faptul că organele agenturii române şi-au dezvoltat activitatea lor contrarevoluţionară de spionaj bazată, în mare parte, pe elementul contrarevoluţionar, cer CC al PC(b) să permită NKGB a Moldovei  să execute deportarea în alte regiuni ale URSS  a 5000 persoane împreună cu familiile lor…”.

Astfel, s-a dat curs începutului deportării în masă a populaţiei din Basarabia.
Cu o săptămână înainte de primul val de deportare masivă, la 7 iunie 1941, Comisarul Poporului pentru Securitatea Statului a RSSM,  N. Sazâkin, expediază o telegramă secretă din partea  NKGB a RSSM Adjunctului Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne a URSS, V. V. Cernyshov „cu privire la formarea eşaloanelor cu colonişti”, în care se anunţa că „din Chişinău se programează trimiterea a o mie trei sute cincisprezece vagoane cu oameni”. În aceeaşi zi, Sazâkin informa oficialii din Omsk că la 11 iunie spre regiunea lor se vor îndrepta deportaţii din RSSM, în număr de 5000 persoane. La 11 iunie, Adjunctul Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne a URSS, Kruglov, emite dispoziţii pentru alocarea personalului medical necesar pentru deservirea eşaloanelor cu deportaţi pe parcursul drumului, însă din cele cunoscute de noi (mărturii ale supravieţuitorilor care au trecut prin acest calvar), nu a fost acordat nici cel mai mic ajutor copiilor şi bătrânilor bolnavi, femeilor însărcinate sau aflate în travaliu.
Către 30 mai au fost finisate pregătirile pentru primirea şi aşezarea deportaţilor în Kazahstanul de Sud; au fost verificate şi pregătite pentru trai locuinţele pentru deportaţi, verificate posibilităţile încadrării lor în câmpul muncii. Evident că aceste condiţii erau departe de a se ridica la standarde şi nicidecum nu se comparau cu gospodăriile lăsate de cei deportaţi la baştină.
Paralel cu acest proces, se ducea o muncă tainică de elaborare a listelor persoanelor ce urmau să fie deportate şi se făceau mari eforturi de a strânge cât mai mult material compromiţător la adresa lor. La realizarea acestei acţiuni de prigoană şi teroare faţă de elementele româneşti, primii care s-au pus în slujba NKVD au fost reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, printre care evreii, care identificau şi denunţau pe toţi foştii buni români, agravându-le situaţia, prin afirmaţii mincinoase în faţa autorităţilor de judecată şi execuţie sovietice[1].
Agenţii sovietici colectau în fiecare sat şi oraş informaţii cu privire la starea materială, apartenenţa politică, starea de spirit a localnicilor şi raportau şefilor din raioane liste cu numele persoanelor care urmau să fie deportate. Spre exemplu, se făceau liste cu toţi participanţii la viaţa politică sau cei care deţinuseră funcţii publice. Avem la dispoziţie cazul raionului Ungheni în care s-au „depistat” 11 membri ai Partidul Cuzist (dintre care 2 au fost şi primari, iar unul ajutor de primar), 11 membri ai Gărzii de Fier (dintre care unul era suspectat şi de legături cu filiala acestui partid din Iaşi, iar altul a fost şi ajutor de primar), 3 persoane care au făcut parte din Partidul Liberal şi au fost primari, după care unul a fost şi staroste la biserică,   8 membri ai Partidului Ţărănist, dintre care 5 au fost şi primari[2].  După ce se accentua şi starea materială a acestor „elemente periculoase”, majoritatea fiind gospodari, şi, deci, în termenii bolşevici „chiaburi, bogătaşi şi exploatatori”, se dădea şi o hartă detaliată a regiunii[3]. Considerăm că aceste hărţi şi planşete erau pregătite pentru operaţiunea de deportare, în vederea orientării cât mai adecvate şi reuşite a celor care urmau să ridice în miez de noapte oamenii de la casele lor[4].  Din toate materialele păstrate se poate „stabili grija ce au avut-o şi o au bolşevicii de a cunoaşte pe acei care au fost duşmanii ideologiei lor, o grijă lesne de înţeles”[5].


Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. În această ordine de idei,  trebuie să evidenţiem care anume au fost executorii şi ce motive aveau ei pentru a fi aplicanţii politicii staliniste de deportare a basarabenilor. „Oamenii noi” ai bolşevicilor aveau în mare parte studii primare (44 din cei 71 secretari ai comitetelor raionale de partid) şi doar 4 dintre ei aveau studii superioare. Erau avansaţi în posturi şi susţinuţi în activitatea profesională cei mai înrăiţi şi intolerabili membri ai societăţii, fiind hotărâţi să execute orice directivă dictată de sus, îndeplinind întocmai „linia partidului”. Ei constituiau „osatura” dictaturii proletariatului care se instaura în Moldova basarabeană[6]. Mai mult decât atât, politica stalinistă de deznaţionalizare s-a bazat pe o parte a minorităţilor etnice din Basarabia, evrei, ruşi, ucraineni, bulgari, aceştia susţinând regimul instaurat de bolşevici. Iulian Chifu demonstrează că „toate aceste minorităţi aveau motive ferme, nelegate în nici un punct de starea lor în cadrul populaţiei româneşti din Basarabia, de a se apropia de mişcarea comunistă, cu care aveau afinităţi, şi de a susţine efortul de război, iar apoi, efortul de guvernare şi implementare a comunismului, de către Rusia Sovietică”[7].  Aceşti piloni locali ai stalinismului, în calitate de agenţi ai securităţii - ai NKGB-ului şi a structurilor NKVD-iste - „turnători” sau „pauperi”, au făcut trierea populaţiei după „criterii de clasă”, elementele considerate ostile proletariatului fiind deportate. Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de delaţiuni, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de avere şi de faptul dacă a colaborat sub orice formă cu administraţia românească.

Dosarele din arhive conţin informaţii referitoare la o serie de persoane care au colaborat cu puterea sovietică[8]. Documentele timpului au fixat, într-un spirit uşor exagerat, că majoritatea evreilor intrase în serviciul de informaţii a NKVD-ului şi al miliţiei sovietice, ocupându-se cu denunţarea şi arestarea românilor pe considerentul că sub administraţia română ar fi fost naţionalişti şi membri în fostele partide de dreapta[9]. O mulţime de cazuri au fost consemnate în acest sens. Dar, la sechestrarea şi arestarea localnicilor au contribuit şi elemente minoritare de religie creştină, având origine rusă, ucraineană, poloneză.
Am ajuns la concluzia că putem face o clasificare a persoanelor, indiferent de naţionalitatea lor, care au colaborat cu puterea sovietică şi o caracterizare a felurilor de colaborare.
În primul rând putem evidenţia persoanele care din start au trecut de partea sovieticilor. Ne referim la cei care s-au dedat la acţiuni de maltratare a soldaţilor români în timpul retragerii armatei şi administraţiei române din Basarabia. Practic, chiar din acele momente ei îşi creau un „drum nou” în noua viaţă sovietică, mergând în cârdăşie cu nelegiuirile bolşevice. Pe parcurs, ei au făcut spionaj, denunţuri şi alte crime voalate sub directivele conducerii partidului[10]. Aceste persoane imediat au intrat în rândurile informatorilor şi, împărtăşind sentimente comuniste, au ajutat organelor NKVD-iste să-i depisteze pe filoromâni. Am reuşit să facem cercetări complementare[11] vis-à-vis de listele cu persoane care au fost în solda NKVD-ului şi am descoperit mai multe detalii relevante la tema noastră, care confirmă concluziile noastre. Multe dosare descriu felul în care autohtonii colaborau cu serviciile secrete sovietice. Ei au transformat colaborarea cu bolşevicii într-un serviciu profitabil, căci acest gen de persoane îşi jucau rolul în dependenţă de interesul lor personal.  Dar de pe urma acestor interese meschine, aveau de suferit oamenii simpli şi patrioţii acestui pământ. Cele mai oribile se pare că sunt actele de denunţare la adresa persoanelor apropiate, rudelor şi prietenilor.

În al doilea rând, mulţi dintre localnici, indiferent de etnie, s-au văzut siliţi să se încadreze în structurile bolşevice[12]. O parte din oameni au făcut acest pas din frica de a nu fi deportaţi[13]. Buna majoritate a acestora, odată cu întoarcerea administraţiei româneşti, se disculpa invocând presiunile la care fuseseră supuşi din partea evreilor sau a soldaţilor armatei roşii[14]. Această colaborare cu NKVD-ul sovietic a dus la mari transformări atât ale satelor basarabene, cât şi a mentalităţii localnicilor.
În concluzie, se poate spune că, indubitabil, executorii deportării din 12-13 iunie 1941 au fost recrutaţi de printre localnicii regiunii. În marea lor parte, trădători şi oportunişti, aceştia erau elementele minoritare sau declasate ale societăţii care urmăreau beneficiu personal.
( Va urma )
Marea deportare a poporului român ( IV )
Posted on 27 August 2010

Marea deportare a poporului român ( IV )
Viorica Olaru - Cemârtan
Dr. în istorie



Declanşarea operaţiunii şi categoriile de deportaţi



Motto:
Fi-ţi-ar Berie să-ţi fie,
Să n-ai scânduri de sicrie,
Să zdohnesti, ca un bandit,
De tot neamu-afurisit.
” din folclorul basarabenilor deportaţi de regimul stalinist”



Operaţiunea a început la orele 2:30 în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 şi a cuprins teritoriile recent ocupate de URSS, atât Basarabia şi Bucovina de Nord, cât şi Ţările Baltice. Din Basarabia şi Bucovina de Nord urmau să fie ridicate 32 423 persoane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 persoane - deportate, inclusiv 5 033 persoane arestate şi 14 542 persoane deportate din RSS Moldovenească.
O echipă formată din 2-3 militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii, descindea în forţă, bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. „Într-un sfert de oră să fiţi gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi de spaimă, neînţelegând unde merg şi de ce sunt scoşi din casele lor.
Deseori, printre cei care veneau să-i ridice pe oameni, se găsea şi „binevoitorul” sau „binefăcătorul” care a denunţat familia, şi astfel, „ajuta” NKVD-ul să depisteze „elementele periculoase”.
Considerăm că aceasta este una dintre cele mai mari drame care au fost implantate în acest neam odată cu venirea sovieticilor: ura şi vrajba între membrii aceleiaşi localităţi, dorinţa de răzbunare şi vicleşugurile în dauna persoanelor incomode  din anumite puncte de vedere.
Celor deportaţi li se permitea să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi, era împărţit între cei care i-au sculat în miez de noapte. În rest, gospodinele, speriate şi pline de emoţii, printre lacrimi şi oftări reuşeau să ia nişte făină, fasole, brânză de oi, haine, încălţăminte, poate ceva mai de preţ cum ar fi bijuterii sau bani. Însă, durerea era enormă, căci toţi înţelegeau că viaţa lor se schimbă radical şi pentru totdeauna. De exemplu, doar din oraşul Chişinău au fost deportaţi 25 000 oameni, din judeţul Orhei 1 500 familii, din Bender - 5 000 persoane. Copii, bătrâni, femei însărcinate cărora li s-au găsit motive „întemeiate”, cum ar fi naţionalism sau loialitate faţă de statul român, au fost trimişi în Siberia în acea noapte. Erau urcaţi în camioane sau chiar, în unele sate, în căruţe, fiind duşi până la gara de trenuri.
În staţiile de cale ferată,  membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii la o parte, tinerii peste 18 ani - de altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii - aparte. Persoanele arestate (bărbaţi, majoritatea) au fost separate de familiile lor şi încărcate în eşaloane speciale. Apoi, a urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: „Tren cuprinzând muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!” sau „Emigranţi voluntari“. Drumul spre punctele finale a fost lung, circa două-patru săptămâni, şi chinuitor. Condiţiile - îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecărui revenindu-i doar câte 200 ml.

Regimul bolşevic instaurat în Basarabia cu forţa avea, desigur, mulţi oponenţi. Însă, în viziunea conducerii comuniste, numărul acestora era mult exagerat, deoarece oricine putea fi suspectat de „trădare”, chiar şi cel care cu niciun cuvânt sau cu nicio aluzie nu a „jignit” „valorile” bolşevice. Astfel, în RSSM domina  o atmosferă de paranoie şi psihoză, deoarece se căuta orice motiv pentru a demonstra că există spionaj în folosul României sau al altor ţări, că există activitate contrarevoluţionară, agitaţie antisovietică etc. În acest mod, se mai adunau la lista neagră câteva mii de basarabeni, care trebuiau nimiciţi, fiind acuzaţi de „activitate contrarevoluţionară” (art. 54-13), agitaţie antisovietică, „agent al siguranţei”, „agent al poliţiei”, „naţionalism”, „foşti albgardişti”, „spionaj”.
Deoarece livrarea recoltei şi executarea obligaţiilor agricole faţă de stat erau datorii primordiale ale gospodăriilor ţărăneşti, nerespectarea lor conducea la amendarea ţăranului, care era tras la răspundere conform articolului 58 şi 58/1 din Codul Penal al RSSU.

Paralel cu aceste capete de acuzaţii, au existat şi diverse condamnări pentru “trecerea frauduloasă a frontierei de stat”, din motive religioase, pentru sionism, persoana fiind etichetată ca „duşman al naţiunii” sau „element social periculos”.
Un raport al Inspectoratului Regional de Poliţie din Chişinău, datat cu 16 iulie 1941, scoate în evidenţă numele şi prenumele diferitor locuitori din raionul Târgului Ungheni aparţinând diverselor clase sociale, care cu ocazia rămânerii sub soviete, au fost  prigoniţi şi terorizaţi pentru motivul că au fost proprietari, au activat în diferite partide politice, au fost comercianţi sau au ocupat diferite funcţiuni în Justiţie şi Poliţie.
Una dintre categoriile profesionale care a avut mult de suferit a fost categoria poliţiştilor şi angajaţilor jandarmeriei. Am reuşit să cercetăm mai multe documente care scot la iveală liste întregi cu poliţişti (comisari adjuncţi, şefi de secţii,  gardieni publici, impiegaţi, zelefi etc.), care au fost executaţi sau deportaţi în timpul primei ocupaţii bolşevice. Prezentăm datele preliminare la care a ajuns administraţia românească a lui Ion Antonescu cu privire la numărul poliţiştilor supuşi represaliilor din anumite localităţi ale Basarabiei: Tighina - 7 poliţişti deportaţi şi unul executat, Comrat - 9 deportaţi, Româneşti - unul executat. La Cahul, «în timpul ocupaţiei sovietice au fost deportaţi un număr de 7 gardieni publici care au fost ridicaţi la orele 1 noaptea în urma unei percheziţii domiciliare şi conduşi la NKVD cu mască neagră». După ce s-au mai făcut cercetări ulterioare, au mai fost descoperiţi 13 gardieni publici din raza poliţiei Cahul care au fost deportaţi de sovietici. În Leova - 9 deportaţi. Izmail - 42 poliţişti sechestraţi, dintre care 3 împuşcaţi şi 39 deportaţi. Bolgrad - 5 poliţişti deportaţi, dintre care unul comisar, ceilalţi gardieni publici. Reni - 15 deportaţi. Cetatea Albă - 9 deportaţi. Bălţi - 27 deportaţi, dintre care un şef de secţie, un comisar, un comisar adjunct. Orhei - 29 deportaţi, dintre care doi comisari adjuncţi, un şef de secţie, un şef de detaşament. Chilia Nouă - 7 gardieni publici deportaţi. Soroca - 14 deportaţi dintre care doi şefi de secţie, un şef de detaşament, un comisar adjunct. La Chişinău, din datele vremii, 9 funcţionari de la poliţie au fost deportaţi.

Organele de represiune au găsit cele mai diverse motive şi acuzaţii pentru a-şi justifica acţiunile de deportare în masă. Subliniem faptul că aceste acuzaţii sunt post-factum faţă de momentul deportării. Abia peste un an se întocmeau dosarele respective în care se stipulau capetele de acuzaţii. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, însă, nici unui deportat nu i s-a prezentat vreun document sau nu i s-a spus din care temeiuri legale este supus represaliilor şi de ce anume este învinuit.
Vom examina dosarele personale cu privire la deportarea a trei familii.
Familia lui Ojoga Efim Afanase, din oraşul Chişinău, membru al Partidului Liberal, participant la viaţa politică a României, proprietarul unei turnătorii, soţ şi tată a trei copii a fost în vizorul poliţiei secrete sovietice. În noaptea primului val de deportare masivă, capul familiei, Ojoga Efim, a fost arestat şi trimis în Ivdellag, regiunea Sverdlovsk, iar restul familiei a fost deportată în  Kazahstanul de Sud, Staţia Sâr-Daria, sovhozul Pahta-Aral. Cei care au fost împuterniciţi să realizeze deportarea acestei familii au fost NKVD-iştii Serdobinskij, Cernyshev şi Luzhnikov. Raportul întocmit de grupa operativă, la predarea familiei la staţia de trenuri, a fost semnat de şeful grupei operative, sergentul de miliţie, Serdobinskij, în aceeaşi noapte. La puţin timp după trimiterea în lagăr, capul familiei a murit şi familia sa a aflat mai târziu de soarta lui.

Familia lui Costin Nicolae Ion, locuitor al satului Ghidighici, membru al Partidului Liberal, fost primar în sat, gospodar, soţ şi tată a trei copii era învinuit că ar fi chiabur şi folosea munca năimită. Faptele de care se făcea vinovat în ochii sovieticilor erau confirmate de către mărturiile câtorva săteni, E.Cebotari şi I.Cebotari, înregistrate la sovietul sătesc.  Certificatele care documentau cazul dat erau întocmite de către împuternicitul superior al departamentului operativ al Direcţiei Judeţene Chişinău a MSS, sergentul de securitate, Gusov, şi erau aprobate de către şeful departamentului operativ al Direcţiei Judeţene Chişinău a MSS, Ghidighici, sergentul de securitate, Bogomolov. În timp ce soţia cu cei trei copii a fost deportată în Kazahstan, soţul său a fost trimis în regiunea Sverdlovsk, de unde familia a primit înştiinţare că a decedat.
Familia lui Iacob Gheorghe Ion, locuitor al satului Coiuceni, mai târziu - Cosmenii Vechi, raionul Sculeni, judeţul Bălţi, conducător al Partidului Cuzist din satul Coiuceni, gospodar, soţ şi tată a opt copii în iunie 1941, era raportată lui Sazâkin ca fiind familie de chiaburi, iar capul familiei fiind organizator al unui pogrom evreiesc în satul natal, făcând agitaţie pentru deportarea evreilor din România. Se arăta că în anii 1937-1938 acesta a participat la şedinţele partidului cuzist din oraşul Iaşi, iar mai târziu, făcea agitaţie ca oamenii să opună rezistenţă soldaţilor din Armata Roşie, arătându-şi vădit atitudinea antisovietică. Mai mult decât atât, fiul său, Iacob Vasile, a fost reţinut în 1941 pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei, dorind să fugă în România. Aceste capete de acuzare erau foarte grave şi au condus la sentinţa de deportare, semnată de şeful Secţiei Raionale Sculeni, judeţul Bălţi, NKGB a RSSM, sublocotenent al securităţii de stat, Semka şi şeful Secţiei Orăşeneşti a judeţului Bălţi, CNSS a RSSM, locotenent al securităţii de stat, Rzhavskij. Iacub Gheorghe a fost arestat şi escortat în Ivdellag din regiunea Sverdlovsk, unde a fost tras la răspundere penală, conform art. 58-13 al CP al RSSFR, învinuit că a fost membru activ şi conducător al partidului “contrarevoluţionar fascist al cuziştilor”, că a participat la pogromurile evreieşti, că a făcut agitaţie pentru cuzişti şi pentru Germania fascistă. Ei au fost trimişi în regiunea Tomsk, iar averea le-a fost confiscată. Pe parcursul anchetării, Iacob Gheorghe nu a recunoscut vina sa, negând apartenenţa la careva partid politic. Fără a avea dovezi, Consfătuirea Specială de pe lângă NKVD a URSS din 21 martie 1942, a luat hotărârea de a-l executa, astfel, Iacob Gheorghe a fost împuşcat la 25 aprilie 1942.
Expresiile prin care erau se caracterizau atât capii de familie, gospodăriile lor, cât şi activitatea, convingerile acestora, denotă un tratament lipsit de stimă şi încărcat cu ură faţă de „duşmanii poporului”. Documentele abundă în interpretări distorsionate atât ale activităţilor, cât şi ale averilor acestor familii. Dacă luăm în consideraţie faptul că  economia basarabeană în acea perioadă era naturală (majoritatea celor necesare erau crescute şi confecţionate în gospodăria personală) şi familiile aveau mulţi copii, averea ţăranilor era chiar modestă pentru a acoperi necesităţile.
Aceste trei cazuri dezvăluie schema după care se proceda: capii de familii erau separaţi de restul membrilor şi erau duşi în lagărele de muncă silnică unde, istoviţi de puteri, în final erau executaţi fără o judecată reală şi fără a purta vreo vină. Membrii acestor familii urmau să ispăşească respectiva pedeapsă sub forma deportării în adâncul Siberiei sau în Kazahstan, fiind izolaţi de capul familiei, cu care le era interzisă corespondenţa sau orice altă legătură.
Conform documentelor din arhivele ruse, prin această operaţiune, din Basarabia şi Bucovina de Nord, au fost ridicate de la casele lor 29 839 persoane, dintre care 5 479 persoane au fost arestate („membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24 360 persoane au fost deportate. Din acest total al persoanelor arestate şi deportate tributul principal l-a plătit populaţia RSS Moldoveneşti: 4 507 persoane arestate şi 13 885 persoane deportate, în total 18 392 persoane. Din cele 4 507 persoane arestate (capi de familie) din RSSM, 4 342 persoane au fost ridicate conform materialelor întocmite de Comisariatul Norodnic al Securităţii Statului, deci din considerente politice, şi 165 în baza materialelor întocmite de Comisariatul  Norodnic al Afacerilor Interne, conform dosarelor penale. Iar din cele 13 885 persoane deportate, 13 682 au fost ridicate conform materialelor întocmite de Comisariatul Norodnic al Securităţii Statului (NKGB), deci din considerente politice, şi 203 în baza materialelor întocmite de Comisariatul  Norodnic al Afacerilor Interne (NKVD), conform dosarelor penale. Această statistică demonstrează, o dată în plus, caracterul politic şi scopul  ideologic al deportării din 12-13 iunie 1941.
( Va urma )