acad. Florin Constantiniu. Ipocrizia democratiilor

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Ipocrizia democratiilor
Published By Remus Tanasa On Monday, June 7th 2010. Under Uncategorized Tags: Churchill, Marea Britanie, roosevelt, Stalin, SUA, URSS

churchill roosevelt and stalin 300x229 Ipocrizia democratiilor„Câştigătorul ia totul”, spunea, dacă nu mă înşel, un şlagăr de acum câteva decenii. Nu ştiu cât adevăr este în spusele cântecului, dar ştiu că, în istorie, învingătorii fac legea, inclusiv în cercetarea istorică.

O dovadă excelentă este oferită de istoria celui de-al Doilea Război Mondial, scrisă şi astăzi, la 65 de ani de la încheierea lui, aşa cum au vrut – de fapt, cum au poruncit – biruitorii. SUA, URSS şi Marea Britanie au dorit să se prezinte ca exponenţi ai democraţiei şi libertăţii împotriva forţelor – întunecate! – ale totalitarismului şi opresiunii. Prezenţa în Marea Alianţă a Uniunii Sovietice, unde regimul stalinist făcuse mult mai multe victime decât cel nazist, nu a tulburat în nici un fel pe istoricii panegirişti ai victoriei asupra fascismului şi militarismului. Această viziune implică respingerea ecuaţiei Hitler = Stalin şi „scuză” marile democraţii occidentale reprezentate de Churchill şi Roosevelt pentru alianţa lor cu dictatorul sovietic. Se sugerează că este vorba de arhiuzata teorie – de fapt, în cazul de faţă, un alibi – a „răului celui mai mic”: mai bine cu Stalin împotriva lui Hitler. „Monstruoasa coaliţie” dintre democraţie şi unul dintre cele mai sângeroase totalitarisme ale istoriei (între august 1937 şi noiembrie 1938, în URSS au avut loc, în
medie, 1600 de execuţii pe zi) are până astăzi apologeţii săi.

hitler stalin married 288x300 Ipocrizia democratiilorÎn realitate, între Hitler şi Stalin nu a fost nici o deosebire: naziştii exterminau după criteriul rasei, bolşevicii, după cel al clasei. Ambele regimuri, nazist şi comunist, au fost deopotrivă de criminale. Alianţa lui Churchill şi Roosevelt cu Stalin şi concesiile tot mai grave pe care i le-au făcut au fost cea mai categorică negare a principiilor Cartei Atlanticului (14 august 1941), pe care premierul britanic şi preşedintele american pretindeau că le apără. În amintitul document, cei doi lideri apuseni afirmau că „respectă dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de guvernământ
sub care vrea să trăiască”, dar, ulterior, ei au acceptat principiul ca Uniunea Sovietică să deţină o sferă de influenţă în Europa de Est, iar Churchill a avut iniţiativa acordului de procentaj (9 octombrie 1944), în care era fixată preponderenţa Uniunii Sovietice în România (90%), Bulgaria şi Ungaria (80%). Acestea sunt procentele finale, după discuţiile bilaterale de la Moscova, care au sporit ponderea URSS în raport cu procentele iniţiale propuse de Churchill: 90% – România; 75% – Bulgaria; 50% – Ungaria. După cum se ştie, Grecia revenea Marii Britanii în înţelegere cu SUA (90%), iar Iugoslavia era la paritate.

Astfel de procedee nu au fost practicate spre sfârşitul războiului ca urmare a rolului decisiv al Uniunii Sovietice în zdrobirea Wehrmacht-ului şi a prezenţei Armatei Roşii în Europa de Est. Ele au existat încă de la începutul războiului, iar „democrata” Mare Britanie le-a adoptat în politica ei externă. Este ceea ce se desprinde din cartea lui Laurence Rees, World War II. Behind Closed Doors / Al Doilea Război Mondial. În spatele uşilor închise (New York, Pantheon Books, 2008). Subtitlul cărţii Stalin, naziştii şi Vestul rezumă fidel conţinutul volumului.

Deosebit de instructive pentru tema abordată aici ni s-au părut paginile consacrate poziţiei Marii Britanii faţă de intrarea trupelor sovietice în Polonia (17 septembrie 1939) şi anexarea părţilor de est ale acestei ţări, în acord cu prevederile Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939) şi al unuia din protocoalele confidenţiale ale Tratatului germano-sovietic de prietenie şi frontieră (28 septembrie 1939).

După cum se ştie, Marea Britanie, secondată de Franţa, dăduse la 31 martie 1939 o garanţie Poloniei. Era vorba de garantarea independenţei, şi nu a frontierelor statului polonez (redactarea fusese decisă de primul ministru Neville
Chamberlain, după consultarea lui Winston Churchill). Acum, Laurence Rees, care a întreprins o investigaţie vrednică de elogiu, arată că Tratatul anglopolon din 25 august 1939, destinat să fixeze bazele colaborării politico-militare dintre cele două ţări, avea un protocol secret care preciza că obligaţia Marii Britanii de a veni în ajutorul Poloniei era
valabilă numai în cazul unei agresiuni germane. Ignorând această clauză, mulţi s-au întrebat atunci când Armata Roşie a invadat la rândul ei Polonia, de ce Marea Britanie, care declarase război Germaniei, urmată de Franţa la 3 septembrie, nu a declarat război şi Uniunii Sovietice? Cartea lui Laurence Rees oferă acum răspunsul la această nedumerire: Marea Britanie nu-şi asumase obligaţia de a da ajutor militar Poloniei în cazul unei agresiuni sovietice.
Ceea ce ni s-a părut revelator în volumul cercetătorului britanic sunt opiniile unor înalţi funcţionari de la Ministerul de Externe de la Londra privind agresiunea sovietică împotriva Poloniei. Astfel, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, Sir William Seeds, în telegrama trimisă la Londra a doua zi după intrarea trupelor sovietice în Polonia, după ce afirma că nu ar fi avantajos pentru ţara lui să declare război URSS (personal, i-ar fi făcut însă plăcere să înmâneze
lui Molotov declaraţia de război) scria: „Invazia sovietică în Polonia nu este pentru noi lipsită de avantaje pe termen lung, pentru că aceasta impune menţinerea unei mari armate pe picior de război în afara Rusiei, [o armată, care] consumă hrană şi petrol şi uzează materialul şi mijloacele de transport, reducând, astfel, speranţele germanilor pentru livrări de armament şi provizii”.

După semnarea Tratatului germanosovietic din 28 septembrie 1939, ambasadorul britanic avertiza că integrarea unor
părţi ale Poloniei în frontierele sovietice şi schimbările de populaţie care aveau să urmeze vor face cu neputinţă ca aceste teritorii „să fie separate de restul Rusiei”. Sir William Seeds sugera ca guvernul britanic să informeze Moscova că „scopurile noastre de război nu sunt incompatibile cu o reglementare rezonabilă [în Polonia], pe baze etnografice şi culturale”.

Poziţia lui Seeds a găsit la Foreign Office sprijinul lui Sir Ivone Kirkpatrick, care comenta astfel la 1 octombrie sugestiile ambasadorului: „Intervenţia Rusiei face, desigur, mult mai dificilă reconstituirea Poloniei, dacă nu chiar
imposibilă. Ar trebui să avem înţelepciunea să nu proclamăm că stăruim pentru vechile frontiere ale Poloniei. O astfel de atitudine ar face inevitabil un conflict cu Rusia pe care noi nu dorim să-l precipităm. Există o mare forţă în argumentul lui Sir W. Seeds”. Sir Ivone alătura şi o hartă a Poloniei în care marca faptul că noua frontieră sovietică de pe teritoriul polonez coincidea aproximativ cu „Linia Curzon”, propusă în 1919 de ministrul de Externe britanic, dar neacceptată de părţile interesate.

Laurence Rees are dreptate să sublinieze contrastul dintre declaraţiile oficiale ale guvernului britanic care, pe de o parte, deplângea agresiunea sovietică şi îşi exprima simpatia pentru încercatul popor polonez şi, pe de alta, consideraţiile reci, pragmatice, ale diplomaţilor britanici, care relevau avantajele pentru Marea Britanie a invadării Poloniei de către URSS şi acceptarea actului de forţă al Uniunii Sovietice. Citind paginile din cartea lui Laurence Rees – asupra căreia sperăm să revenim – nu poţi desprinde decât o singură concluzie: dictaturile sunt represive, democraţiile, ipocrite. Această constatare trebuie să-şi croiască drum în istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. La 65 de ani de la încheierea marii conflagraţii, nu mai putem privi evenimentele prin ochelarii înşelători ai
învingătorilor. Adevărul trebuie rostit fără teamă şi fără rezerve.

autor: acad. Florin Constantiniu

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti