M A N I F E S T pentru o strategie publică de refacere a încrederii și re/conectare a romilor la politicile publice

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cum pot fi integrați romii?
de Vasile Ionescu (12-9-2010)
extras din

M A N I F E S T pentru o strategie publică de refacere a încrederii și re/conectare a romilor la politicile publice

Drepturile omului, care aveau sens numai ca presupuse drepturi ale cetateanului, se separa progresiv de acestea si sunt utilizate inafara contextului cetateniei, in scopul presuspus de a proteja viata nuda, care se vede tot mai impinsa catre marginile statelor-natiune (…) Totul se petrece, prin urmare, ca si cum ceea ce numim popor ar fi, de fapt, nu un subiect unitar, ci o oscilatie dialectica intre doua poluri opuse: pe de o parte, ansamblul Poporului in calitate de corp politic integral, de cealalta parte, submultimea popor, in calitate de multiplicitate fragmentara de corpuri nevoiase si excluse; pe de o parte – o incluziune care se vrea fara resturi; pe de alta parte – o excluziune care se stie fara sperante; la o extrema, statul total al cetatenilor integrati si suverani, la cealalta, rezerva – curte a miracolelor sau lagar – a mizerabililor, a oprimatilor, a invinsilor. (Giorgio Agamben, Homo sacer. Puterea suverana si viata nuda)

Stereotipia generalizata despre romi este cea a “blatistului”, traind intr-un stil de viata traditional, anistoric, incapabil sa se adapteze noilor tehnologii ale modernitatii, nici sa-si asume imperativele etice ale sociabilitatii. Pe fundalul unei aplicari echivoce a statutului de imigrant si normativele rezervate dreptului la libera circulatie si stationare pentru populatiile nomade, suntem martorii ineficacitatii politicilor publice nationale si europene pentru rromi, fie ca acestia raman in statele de origine, fie ca emigreaza. Surprinzatorul val de violenta xenofoba si rasism/antitiganism din Italia si Franta, starnit de dublele standarde dintre limitele libertatii si securitatii sociale oferite rromilor/ tiganilor, ca cetateni, a inlocuit fulgerator duplicitatea comportamentelor si atitudinilor ostile fata de rromi, cu spectacularizarea politica si linsajul mediatic. Radicalii repun pe tapet teoriile inferioritatii rasiale si atavismului criminal al romilor, ca imagine a Raului (o minoritate asociala, neintegrabila), moderatii includ situatia socio-economica precara a romilor intr-o scuzabila sociologie a deviantei si a “starii de exceptie”, care isi au originea in secolele de sclavie a acestora. Intre corectitudine politica si politici publice dezirabile, inca absente, se vorbeste despre saracie extrema si interventie asistentiala, dar si despre criminalitate si igienizare sociala, discursuri care se anuleaza unul pe celalalt, dar urgenteaza cautarea unor reglementari si masuri active.

Ghetoul[1] (mahalaua/”tzigania”/shatra/statiile de campare/“taberele improvizate” etc.) si cersetoria au devenit repere ale naufragiului demnitatii umane si valorilor Umanismului si par sa semnifice noua identitate a romilor romani – o situatie care irita pe toata lumea, romi si neromi. In toata Europa, inclusiv in Romania, la ordinul administratiei locale, efectivele politiei, aruncate in lupta pentru securitate interna, demoleaza asezarile improvizate in jurul gropilor de gunoi sau sub poduri, pentru a stavili ceea ce pare o invazie, un exod in masa al romilor. Abandonate de catre administratia publica, problemele romilor din Romania, au devenit probleme ale serviciilor sociale in tarile UE, emigrati spre Occident alaturi de alte zeci de milioane de “expatriati” din tarile fostulului lagar comunist. In speranta normalizarii vietii, chiar fara o nisa ocupationala compatibila si in conditiile barierelor de protejare a pietei muncii, multi romi prefera sa emigreze, pentru a apela la serviciile publice sau a trai din expediente. In marea lor majoritate provenind din mediul rural, in care fusesera masati pana la desfiintarea intreprinderilor agricole de stat comuniste si platformelor industriale socialiste, aceste “ghetouri ambulante” asediaza mediul urban. Neprevazut si in plina expansiune, valul de migratie la scara europeana al “noilor nomazi”, in absenta unor politici si resurse adecvate, pune in dificultate bugetele autoritatilor locale, alimenteaza disconfortul comunitar si resentimentele. Recurent si fara urmari, are loc o reflectie superficiala asupra responsabilitatii statelor fata de cetatenii sai, iar in cazul apartenentei la o comunitate etnica, in special cazul romilor, la incapacitatea acestora de a-si exercita drepturile. Stereotip considerat “cultura nomada”, in fapt acest stil de viata improvizat[2] al multor romi, internalizat pana in fundamentele culturale, este o paradigma de interpretare a strategiilor de supravietuire axate pe ceea ce politologii numesc „viata fara stat”[3].

Dupa 600 de ani de esec in “integrarea romilor”, liniile de conflict ar trebui cautate in chiar fundamentele culturale ale “beligerantilor”, statelor europene. Inaine de toate, in modul in care (nu) si-au gasit raspunsurile eschatologice si si-au abstractizat miturile salvarii intr-o morala etica si economica, menita sa stabilizeze actional straturile de roluri si statusuri ale comunitatii (laice) locale. Separarea dintre „cei asemenea noua“ (comunitatile locale) si „homo sacer”(cei din ghetouri) a creat, istoric, “Inegalitate” (puterea suverana vs. ghetoul vietii „goale”) si „Diferenta” („clubul select” vs „bazar”). In varii moduri retorice, justificarea violarii drepturilor omului si „starea de exceptie” de la ordinea juridica[4] a romilor, a avut/are drept scop „penalizarea” acestui grup (etnic? social?) indezirabil, un darwinism social integrat in „noul rasism” european. O dovada, numarul crescand al zidurilor de segregare rasiala din Europa. Intr-un asemenea maniheism ontologic, ghetourile rome sunt iadul[5], pe pamant, rupte sistematic de raiul comunitatilor locale, drepturile omului si drepturile (r)omului devin entitati adverse si redundante.

CE E DE FACUT ?

Pornind de la rezultatele negative ale celor doua modalitati de incluziune/integrare sociala a romilor, exosocializarea[6] si socializarea inversa[7], in care norma sociala nu a fost negociata, ci impusa, se poate constata ca acestia au respins in varii moduri rolul prescris (atat pentru ca era fictiv, cat si de teama destructurarii socioculturale), inchizandu-se intr-o sfera privata, a intereselor individuale, de familie extinsa/clan/subgrup etnominoritar. Daca sfera publica este “procesul critic pe care persoanele private, folosindu-şi în mod public raţiunea, îl întemeiază împotriva dominaţiei absolutiste”[8] atunci aria de conflict, respectiv, schimbarea sociala, trebuie cautate in fortele interne si externe care au creat aceasta falie. Raspunsul, ca cheie a dezvoltarii increderii, este r e s e n t i m e n t u l, atat cultura roma, cat si cea romaneasca avand un conflict istoric, in special legat de excluderea sociala practicata de cultura dominanta prin rasism, sclavie si Holocaust. Aceasta lunga istorie a urii, este rezultanta semnificatiei particulare date de cultura romana apartenentei nationale, in care norma de toleranta si de egalitate fata de straini este etno-centrica favorizind propria lor categorie de apartenenta. Disimulata la nivelul politicilor publice intr-un conformism social al drepturilor omului, ea mentine insa blocata insasi evocata integrare, romii ramanand „cetateni de categoria a doua”. Acest fapt a indus la o perpetua ghetoizare/ segregare spatiala si sociala a comunitatilor rome fata de comunitatea locala romaneasca. Rolul administratiei publice locale in aceasta re-gandire a eficientizarii politicilor publice pentru romi este determinant.

Pusa fie sub semnul unei alteritati radicale (“nomazi”, “traditionali”), fie a unei similaritati totale cu cultura dominanta (“romanizati”), identitatea romilor este un stereotip, desi, incontestabil, mecanismele culturii organizationale rome sunt viabile, cu o contributie recunoscuta la cultura europeana. Pe de alta parte, o analiza a “traditiei” sau “modernitatii” comunitatilor rome pare superflua, cata vreme cultura roma este cvasi-orala, consecinta a blocarii dezvoltarii unor structuri eficiente de formare si reprezentare autoreferentiala, care sa permita saltul de la o cultura populara slab alfabetizata, la o cultura moderna, integratoare in setul de valori al contemporaneitatii. In intregul sau cultura organizationala roma este mentinuta intr-o relatie de dependenta si vasalitate fata de cultura romaneasca, intr-un asimilationism care nu s-a dovedit integrator. Consecinta acestui blocaj este o precaritate a spatiului public/consensului rom, absenta unei comunicari organizationale intra-group, care impiedica procesele de influentare sociala, mentine o competitie slaba a pietei interne de idei/realitati sociale, amplificand decalajul socio-cultural dintre normele, valorile si comportamentele sociale ale etnoculturii rome vs. cele ale culturilor de contact.

Daca scopul culturii este de a da sens vietii individuale, prin norme invatate, practici, produse, reprezentari si semnificatii culturale, in cazul romilor recapitalizarea (inter)culturala are in vedere si adaptarea la conexitatea complexa a schimbarilor sociale impuse de modernitate, printr-o revalorizare/ recapitalizare a traditiei, in unele cazuri in opozitie si conflict latent cu valorile societatii globale moderne.

Solutia cheie a (re)solidarizarii, refacerii increderii presupune o refondare a statutului de cetatean, in sensul dezvoltarii unei cetatenii multiculturale in care romii sa detina roluri si statusuri de influenta sociala publica, in acord cu dreptul de minoritate nationala, care sa induca la o uniformitate de tratament egal. Premisa acestei viziuni, rezultata in urma a 20 de ani de esecuri, vine din constatarea ca modelul etnopolitic si etnocultural rom adoptat in anii ’90, cand romii au fost recunoscuti ca minoritate nationala, a fost deturnat de factori interni si externi, si nu a reusit sa dezvolte o cultura organizationala roma apta pentru schimbarile profunde ale noii ordini sociale. Ea prezuma ca romii insisi doresc schimbarea, adaptarea la noile standarde ale societatii postindustriale/postmoderne si ca ei sunt cei mai in masura sa-si impuna iesirea din criza, prin asumarea unei perspective autoreferentiale critice si responsabile.

Cuvintele „cheie” in (re)producerea normelor si valorilor integrative urgente si resolidarizarea pentru incluziune a comunitatilor rome sunt educatia[9] si economia sociala[10], menite sa dezvolte un echilibru etic dintre forma/structura si fondul culturii organizationale rome, intre ceea ce etnogeneza roma a definitivat si ceea ce a ramas (probabil definitiv) nerezolvat. Educatia si Economia sociala sunt solutia in planificarea reintegrarii “ghetourilor” (mahalale, “tziganii”, shatre, statii de campare, “tabere improvizate” etc.) in comunitatea locala, respectiv, regandirii structurii si culturii economice rome, printr-o re-convertire modernizatoare a Cunoasterii si adaptarii acesteia la noul context global. Aceasta reconfigurare etica si economica a culturii organizationale rome, este necesara pentru a evita atat “socul cultural” (dintre individ si mediul innoit), cat si pentru a “cultiva” o continua armonizare a eticii economice, in masura sa creeze o sfera/opinie publica adaptata la standardele eticii sociale globale contemporane. In conditiile unei Uniuni Europene largite, in care romii sunt o minoritate europeana in dialog cu culturile nationale, “sarcinile comune” se vor multiplica inevitabil, iar imperativele culturale ale acestora vor deveni tot mai evidente. La constientizarea mai rapida a acestor imperative poate contribui substantial comunicarea sociala, standardizata, ca perspectiva etica a integrarii si prezervarii identitatii culturilor minoritare.

Succesul acestei re/auto/socializari prin redresarea si revitalizarea structurii culturii organizationale rome depinde de (re)facerea retelelor de comunicare, dialog si schimb, ca curea de transmisie a cunostintelor si Cunoasterii. Aceasta “roata” organizationala conecteaza sectoarele cunoasterii specializate ale unui “Centru” al culturii organizationale rome (ca mecanism de perceptie si reinterpretare a normelor si valorilor) si cunoasterea publica a “periferiei” (enclavizata, intr-o multitudine de subgrupuri rome si asociatii, in varii niveluri de conformism social, fara procese de evaluare). Cadrele multiple de diagnoza ale comunicarii “in cerc” ar permite o evaluare critica si continua, la standarde de re/cunoastere publica, dezvoltand o masa critica de participare, prevenind riscul rupturilor, desolidarizarii, contraculturii.

In acelasi sens, semnalele negative fata de anumite cutume rome (casatoriile pretimpurii, exploatarea muncii copiilor, violenta familiala, statutul si rolul femeii rome) nu inseamna ca valoarea memoriei colective/culturii este depreciata si trebuie abandonata, ci ca este necesara o reajustare periodica a acesteia, pentru a o acorda cu modernitatea. Conform acestei viziunii, comunitatile rome au nevoie de “hibridari” dinamice cu modele culturale de succes. Sinteza acestor tendinte trebuie sa evolueze inspre un sistem de valori, norme si comportamente stabile si reprezentative ale unei identitati culturale si sociale care sa fie receptata pozitiv. In aceasta perspectiva, pentru a contracara efectele actualei identitati stigmatizatoare, este mai importanta deplasarea orientarii obsedante dinspre amenintarile „riscurilor obiective” spre modul in care romii sunt implicati in procese care trimit la actiune, inovatie si decizie, spre o integrare in toate sistemele de comunicare.

Efortul trebuie sustinut in marirea “razei de incredere” fata de tehnologiile moderne, atenuarea “fricii de libertate” in aprecierea mediilor de incredere si risc (in special a temerii de pierdere a propriilor valori culturale), ca proces de scoatere a relatiilor sociale din contextele culturale ale “traditiei” si restructurarea acestora in mijloace de schimb, in interconexiuni globale, masificate si depersonalizate. In linia unui relativism cultural care sa tina cont de dificultatea (re)constructiei organizationale este preferabila o varianta etnica subsidiara, dinamica. Pentru a fi contemporana cu noua redefinire a identitatilor statelor din cadrul UE, a Europei insasi, deschisa redefinirilor, reinterpretarilor trecutului, “neotraditionalismului” si “indigenizarii modernitatii”, operand hibridari si avand obiective ferme. O asemenea solutie pare mult mai viabila, atat in privinta costurilor, cat si al “vectorului juridic al impartirii bunurilor”, ca o reparatie fireasca pentru romi – “mostenire comuna a Europei”.

Vasile Ionescu,

Director executiv,

Institutul Media pentru Diversitate/Programul “Romanothan” www.mediadiversity.eu; www.romanothan.ro

R.O.M. Roma Organisation on Migration – Organizatia Romilor pentru Migratie www.romamigration.ro

[1] “Ghetourile si inchisorile sunt doua varietati ale strategiei de „legare de loc a celor nedoriti”, de condamnare la imobilizare. Putem spune ca inchisorile sunt ghetouri cu ziduri, iar ghetourile inchisori fara ziduri. Ele difera unele de celelalte, in principal, prin metoda prin care cei dinlauntru sunt tinuti pe loc si li se impiedica evadarea – dar imobilizati, opriti de la caile de evadare si tinuti sigur pe loc sunt in ambele cazuri. Viata de ghetou nu sedimenteaza o comunitate. Impartasirea stigmatului si a umilirii publice nu-i transforma pe cei care sufera in frati; ea hraneste deriziunea mutuala,dispretul si ura.Pentru a rezuma: ghetoul inseamna imposibilitatea comunitatii.”(Zygmunt Bauman, „Comunitatea. Cautarea sigurantei intr-o lume nesigura”)

[2] Stilul de viaţă este „un mod de a folosi anumite bunuri, locuri şi timpul, care este caracteristic unui grup”, „un set de practici şi atitudini care au sens într-un contex particular”, „o familie de entităţi, reunind o întreagă colecţie de procese şi fapte foarte diferite, cărora le conferă un sens comun, o identitate” (“Lifestyles”, Chaney,1996), „un mod de a trăi distinctiv şi de aici recognoscibil” (Sobel, 1981). Valorile, atitudinile, orientările au un rol important în explicarea modului în care apar stilurile de viaţă şi paternurile de comportament care le compun, care fac distincţia între „stiluri de viaţă clasice”, generate de stratificarea socio-economică, şi „stilurile de viaţă alternative”, apărute ca urmare a pierderii coerenţei valorilor în societate.

[3] Ca efect al cetateniei fictive, in fapt “apatridiei” romilor, “mahalaua”, “tzigania”, satra” a capatat in timp aspectul unei “tabere ubicui”, abandonata sau distrusa de catre autoritatile locale. Aceasta “viata improvizata” determina o perpetua mobilitate sociala in vederea asigurarii resurselor de supravietuire/ trai, care are ca efect o migratie continua, fie sub forma traditionala a nomadismului sezonier, fie sub forma migratiei, pendulatorii sau definitive. Cele mai multe comunitati rome continua sa fie abandonate institutional, in „undergroundul” istoriei, ca o consecinta a secolelor de robie si servitute, cat si altor forme istorice de excludere. Inca destul de saraca in argumentarea stiintelor sociale, pauperitatea economica a “culturii saraciei” determina o pauperizare spirituala care blocheaza dezvoltarea sincrona cu celelalte culturi si sisteme, intr-un perpetuu retard etic si economic, sursa a unei continue excluderi sociale. In acelasi mod, teoriile asupra „culturii saraciei” nu se focuseaza pe formele psihoculturale de abandon, internalizare si acceptare a marginalitatii. Strategiile de supravietuire contradictorii ale indivizilor care traiesc in ghetouri tind, pentru a reduce limita accesului la scopurile impartasite de comunitatea-ideal, sa forteze realizarea acestora prin mijloace ilegitime (conform teoriilor dominantei sociale).

[4] Romii din Romania au suportat cea mai lunga sclavie din istorie, documentata din secolul 13. Dupa Dezrobire (1856), cetatenia fictiva i-a privat de dreptul de proprietate, statutul fiind cel asemanator “refugiatilor”. Holocaustul a fost o exemplificare a modului cum statul biopolotic a decis indepartarea teritoriala a “indezirabililor”, prin genocid.

[5] In interpretarea data de Hannah Arendt si Giorgio Agamben, “Homo Sacer” este omul blestemat/spurcat , ucigasul acestuia avand dreptul de impunitate, cu conditia (in vechiul drept roman) de a nu sacrifica victima zeilor (sacrilegiu). Preluat in dreptul canonic, faptul de a fi impur/desacralizat insemna pierderea sufletului (de esenta divina), fapt care constituia o vina religioasa care atragea dupa sine stigmatizarea si excluderea din comunitate, decaderea din drepturile civile, de la ceea ce numim indeobste cetatenie. Silit sa-si caute refugiu in no man’s land-urile comunitatilor locale, pentru a a supravietui mortii civile, Homo sacer nu putea/nu poate avea decat viata biologica, nu si una socio-politica. O perpetuare a acestei “traditii”, in aceiasi termeni opozitorii, semnificand alteritatea radicala, impurul, necuratul, este si cazul “vinei religioase” a ereticicilor “athinganoi”, dupa ce statul a preluat prerogativele divinitatii. Ghetourile campus-ul, lagarul, penitenciarele si alte “institutii totale” (Goffman) sunt spatii de segregare teritoriala si sociala, in care Homo sacer este supravegheat si pedepsit.

[6] Exosocializarea - socializarea externa, impusa de institutiile statului, in iluzia posedarii unor parghii ideologice si economice, in care expertii-consultanti sunt neromii, evident, birocrati (pentru ca organizatiile si romii nu se pricep si nu vor schimbarea), a fost considerata o strategie eficienta de destructurare si restructurare a culturii organizationale a “romanilor vechi” (romii, spre a-i deosebi de “romanii noi” – evreii), in fapt, redusa la mecanisme cosmetice de control social, desocializare/ resocializare secundara. La peste 150 de ani de la Dezrobire si impunerea unei cetatenii fictive, aceasta viziune, desi esuata in expectantele normative, este inca vizibila in politicile publice pentru romi, in special in incercarea esuata de a implementa Strategia nationala pentru imbunatatirea situatiei romilor (2001-2010), refuzata de administratia locala.

[7] Socializarea inversa – epurarea sociala, din interior, prin ruperea legaturilor sociale traditionale etnoculturale rome (in care expertii-consultanti, evident, birocrati, sunt tinerii romi, pentru ca batranii nu se pricep si nu vor, sunt “expirati”), prin supralicitarea rolul consultantului-expert si subaprecierea abilitatilor interpersonale ale (r)omului simplu, conform teoriei popperiene de “societate deschisa”, aplicate de Fundatia “Soros”, in ultimii 15 ani. O exemplificare a acestei erori (reparabile, conform schemei “evolutioniste” a lui Popper: P1 (problema) – TT (teorii) – EE (erori) = P2 (noua problema), sunt comunitatile “inchise” de romi “traditionali” gabori (dar si unele de caldarari), care nefiind incluse in astfel de “strategii”, si-au gasit nishe de dezvoltare, reducandu-si dependentele..

[8] Habermas, J. (1998), Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Editura Univers, p. 155–156

[9] O eroare sistemica este concentrarea doar pe educatia formala/scolara, nu si pe cea nonformala, desi, conform statisticilor, aproximativ 40% din copiii romi nu frecventeaza scoala, iar intr-o proportie asemanatoare, frecventa este redusa. Programele scolare nu au in vedere mediul extrascolar, nu exista preocupari legate de implementarea in comunitatile rome a unor proiecte de educatia permanenta. Unele fenomene contraculturale trebuie sa aiba in vedere programe de educatie a adultilor, altele ale mediului scolar (rasism, trauma identitara), altele ale mediului inconjurator (viata de ghetou, familie monoparentala, saracie etc), educatia trebuind acordata cu celelalte elemente ale incluziunii sociale: ocupare, locuire, sanatate etc.

[10] Economia sociala si solidara este o solutie viabila si urgenta, prin dezvoltarea meseriilor traditionale rome, antreprenoriatului de nisha, inclusiv de tip “kibutz” (antreprenoriat comunitar), care ar putea fi inceputul rezolvarii situatiei a sute de mii de romi ramasi fara locuinta si loc de munca in anii ’90, dupa desfiintarea IAS-urilor si a marilor platforme industriale.