vineri, 10 septembrie 2010

Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu

Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu


Autor: Joachim-Peter Storfa
Rating: 
Editura: Paideia
Traducător: Maria Sass
187 pagini

Anul apariţiei: 2003


Iată o carte care ar trebui să ne lase livizi de invidiecă nu a fost scrisă de un român. Monografia profesorului vienez Joachim-Peter Storfa aduce un aer de prospeţime într-un spaţiu polematic îmbâcsit de fixaţii vechi de atâtea generaţii. Este deasemenea un omagiu şi un răspuns la vechile dileme privitoare la actualitatea şi propagarea lui Mihai Eminescu dincolo de spaţiul mioritic. O perspectivă austriacă reface într-un fel un arc în timp ce lega începutul culturii româneşti, junimiste racordate la spaţiul germanofon, central european.
Încadrându-l pe Eminescu în filigranul epocii istorico-economice în care acesta s-a dezvoltat, profesorul Storfa încearcă să demonstreze, poate prea apăsat stanţa arhiconservatoare a gazetarului de la Timpul.
Specific spaţiul central-est european este înapoierea sa conştientizată dureros faţă de un Occident în drum spre apitalism, industrializare şi liberalizare. Pariul care îi frământa pe gânditorii est-europeni este tocmai încercarea unei dezvoltării accelerate prin împrumuturi de modele externe, menţinând totodată vechile tradiţii. Spre deosebire de naţionalismul francez, cosmopolit, definit prin egalitatea legislativă, naţionalismul german care a poliferat în răsăritul continentului este unul mai degrabă etno-lingvistiv, afla la întretăierea dintre mistic, istoric şi biologic.
Istoria spaţiului românesc ca mostră a liberalismului târziu
Ca studiu de caz decupat din problematică mai amplă a zonei, spaţiul românesc (şi aici ne referim mai ales la Vechiul Regat) va parcurge drumul occidentalizării odată cu începutul secolului XIX şi lichidarea regimului fanariot. Traseu jalonat de o serie de evenimente : revoluţia lui Tudor Vladimirescu ; Regulamentele Organice ; Revoluţia din 1848 ; Unificarea şi reformele lui Cuza ; Independenţa (1877/1878) şi proclamarea Regatului (1881). Obligaţia spaţiului românesc de a arde etapele pentru a se sincroniza cu Vestul va avea drept efect un mimesis pervers : o însuşire trunchiată a unor valori pliate pe o tradiţie diferită. Regulamentele Organice şi Legea agrară din 1864 menite a liberaliza ţărănimea şi a lichida servituţile feudale au mărit corvoada agricultorului faţă de boier şi nici nu a rezolvat chestiunea împroprietării pe termen lung. Nevoia cronică de capital străin a economiei româneşti va fi însoţită de scandaluri de corupţie şi dependenţa României de cercuri capitaliste apusene, realitate aspru criticată atât de stânga cât şi de dreapta naţionaliste. [1]
Consecinţele Legii agrare pot fi redate în cifre : 8,4% din totalul gospodăriilor erau lipsite de pământ ; 39,8% poseau între 2-5 ha ; 18,6% deţineau loturi de 5-10 ha. La sfârşitul secolului XIX, 47% din gospodării erau lipsite de suprafaţa şi condiţiile unei vieţi decente. [2]
O altă consecinţă nefastă a împroprietăririi a fost păstrarea de către boieri a celor mai bune păşuni, mori şi păduri, după cum arată Dobroganu-Gherea în neoiobăgia. [3]
Arendarea de către boieri a 80-90% din moşie a creat o clasă de speculanţi financiari venali care au întregit tabloul. [4]
Situaţia ţărănimii s-a menţinut şi a explodat la 1888 şi 1907 cu atât cu cât nu s-a dorit rezolvarea sa în mod real. Manualele redau un antagonism profund între liberali şi conservatori. Mai aproape de adevăr ar fi a spune că şi unii şi ceilalţi făceau parte din clasa superioară. Rude mai sărace ale vechilor familii moşiereşti, liberalii erau mici boieri pătrunşi de ideile progresiste apusene care s-au adaptat ca industriaşi, realizând o revoluţie de sus. Etichetaţi ca radicali roşii de Eminescu şi de conservatori, ei înşişi se vor dovedi reacţionari în chestiunile socialiste- astfel se explică “monstruoasa coaliţie” împotriva “cezarismului plebscitar” al lui Alexandru Ioan Cuza [5]; punerea piedicilor social-democraţiei în anii 1890 sau blocarea Legii Orleanu din 1908 care ar fi reglementat activitatea sindicală. [6]
Eminescu şi ideea construcţiei naţionale
Pentru a descrie naţionalismul/patriotismul eminescian ar trebui să adoptăm o abordare dialectică compusă dintr-o teză ( naţiunea ca paradigmă explicativă), o antiteză (compusă din descrierea ameninţărilor şi defectelor din cuprinsul tabloului) şi o sinteză ce se constiutie în soluţie pentru a remedia situaţia existentă.
Cuvântul familiaritate utilizat de filozoful Michael Oakeshott [7] s-ar plia cel mai bine pe modul cum percepe naţiunea perspectiva eminesciană. Pentru Eminescu naţiunea devine o adevărată categorie ontologică care înglobează nu numai oamenilor prezenţi ci şi relaţiile dintre ei văzute în long durée ca legătură supratemporală încapsulată în ordinea cosmosului :
“Fără ea [naţiunea] nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec-ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea ; cum fără ea nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.” [8]
“Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale omenirei şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă, cum putem explica din împrejurări anume diferenţa dintre individ si individ.”
În contrast cu tema contractualistă inaugurată a Revoluţiei Franceze, individul nu este parte a unui acord liber consimiţit prin care se instituie Cetatea- el este doar o moleculă desprinsă din substanţa mai largă a comunităţii istorice din care a apărut :
“Individul este osândit prin timpuri şi spaţiu de a lucra pentru acea singură parte căreia îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut. ”[9]
Însă aparentul său paseism incurabil îşi dispută prezenţa cu o viziune hobbesiană, darwinistă, pentru care societatea este o luptă perpetuă pentru supravieţuire şi afirmare pe care doar statul o poate regula [10](deci iată o perspectivă liberală !) :
“Societatea a câmpul schimbărilor vecinice, al luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contra omnes.”
” Nu este în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic.” [11]
Gânditor realist, ce întrunea hărnicia unui investigator cu lecturi juridico-economice consistente, Eminescu este prea conştient de necesitatea industrializării ca singură formă viabilă pentru propăşirea unei naţiuni. Industrializarea reprezintă în ochii săi un efort cu sumă nenulă din care toată lumea poate câştiga şi care poate nivela discrepanţele dintre casele sociale :
“De aceea operaţiunea posesiunii industriale nu înseamnează numai bogăţie, ci posibilitatea, ca cel ce nu posedă nimic să capete o posesiune fără ca posesorii de până atuncea să piardă prin aceea ceva. ”
“Astfel posesiunea industrială este miezul libertăţii civile ; ea nu e numai isvorul bogăţiei ci şi al libertăţii. Antiteza dintre clase piere şi ea şi în locul ei vine lucrul. Aşadar spiritul istoriei economiei naţionale este dezvoltarea libertăţii prin posesiunea industrială.” [12]
Un rol crucial în ecuaţia expusă este factorul muncă. La Eminescu, munca are o conotaţie aproape teologică. Cuvântul muncă înseamnă mai mult decât activitatea tehnică de producţia a uneltelor şi obiectelor, ci un Verb ce însumează o serie de activităţi cu rol în ţeserea permanentă a urzelii societăţii. Munca înseamnă şi a te împrieteni, şi a întemeia o familie, a transmite valorie generaţiilor succesoare şamd- deci un veritabil proces de reproducţia a unui tip de om : românul înlăuntrul românităţii.
Ce impurifică acest proiect modernizator ? Două sunt păcatele capitale identificate de poet : a) unul de natură adminsitratvă şi altul b) de natură etnică.
a) Statul hipercentralizat creat în pripă de importurile liberalilor (împotriva cărora Eminescu îşi îndreaptă principalele săgeţi) a proliferat o clasă birocratică parazitară ce sustrage fondurile care ar putea fi folosite în alte scopuri. Birocraţia supraaglomerată transformă statul român într-un sistem de prăduire pentru venalitatea individuală şi de grup.
“În state demagogice se formează , pentru rezolvarea acestor chestiuni, o clasă de politicieni, de patrioţi de meserie, fără trecut, fără tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de traiu.” (Timpul, 8 mai 1881)
“Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici.” (Timpul, 3 decembrie, 1877)
b) Răul societăţii româneşti este cauzat de infuzia nefastă a străinilor. Aici distingem două ipostze ale acestora : la nivelul înalt, al elitelor sub forma liberalilor de sorgine grecească, fanariotă ; de jos, sub forma evreilor care inhibă comerţul românesc în calitate de cârciumari şi arendaşi.
Diatribele împotriva prmilor par mai dure şi mai definitive decât împotriva celor din urmă. Astfel, dacă s-ar ocupa de meserii producţie, cinstite (agricultură, industrie) evreii, arată Eminescu s-ar putea integra în societatea românească fără ca cineva să le conteste meritele sau tradiţiile :
” Dacă în locul muncii actuale, care nu consistă în mai mult decât înprecupeţirea de muncă străină, Evreii se vor deda ei înşişi cu ocupaţiuni productive, dacă şcoalele noastre, în cari oricând au fost primiţi şi trataţi pe picior de perfectă egalitate, atunci viitorul art.7 nu va mai fi o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetăţean român. ” (Timpul, octombrie, 1979) [13]
În ceea ce-i priveşte pe liberalii de sorgintă presupus fanariotă, Eminescu îi etichetează ca elemente degenerate incapabile de a fi integrate nu numai în societatea românească ci şi în cea omenească, pe de-a întregul ei :
” Studii cranscopice comparative ar fi de folos şi tineretul facultăţii de medicină şi-ar câştiga un merit, comparând încăperea cubică a unui craniu în adevăr daco-romanic cu strâmtoara acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală şi perfidia partidului roşu.” (Timpul, 6 august 1881) [14]
Ce rămâne de facut ? Soluţia se regăseşte în subtextul antitezei şi criticii vitriolice eminesciene. Un stat de drept populat de funcţionari cinstiţi care să gestioneze trecerea armonioasă de la o societatea rural-agrară la una modernă bazată pe o clasă mijlocie viguroasă.
Mai accesibil decât naţionalism etnic germanic însă mai intolerant decât un melting pot de tip francez, pentru naţionalismul lui Eminescu am putea crea o categorie intermediară : aceea de naţionalism bizantin (termen ales din comoditate, fără vreo legătură cu religia).
Am putea defini naţionalismul bizantin/eminescian ca un discurs identitar în care acceptabilitatea subscrie cultura etniei fără a se mărgini la aceasta din urmă. Astfel românismul ar presupune etnici români ce vorbesc limba română şi cunosc cultura română însă poate accepta şi alte rase dacă acestea acceptă să înveţe un cod socio-cultural (adică să se românizeze).
Dacă unele dintre polemicile sale, astăzi taxate drept rasiste şi incorecte politic depind de părtinirea gazetarului şi poetului junimist, altele în schimb sunt cât se poate de actual-stringente. Chestiunea independenţei româneşti în condiţiile penuriei cronice de capital autohton însoţeşte drumul unei Românii ce se zbate să iasă din zona gri a subdevoltării.
Încercarea de concilia o agricultură performantă cu industria şi statul de drept par şi astăzi ţeluri greu de atins. Problema corupţiei, în mare parte întreţinută de mentalităţile ce se autoreproduc revine în atenţie cu fiecare relecturare a operei politice eminesciene.
Referinţe bibliografice
[1]“Capitalul comercial român, care e de la început modern şi deci pur comercial nu exercită nici o influenţă revoluţionară asupra economiei româneşti. El se îndestulează cu crearea condiţiilor elementare de existenţă ale comerţului capitalist, introducând sub aport economic, circulaţia de mărfuri, economia bănească şi proprietatea privată şi, sub raport juridico-politic, instituţiile de Stat şi de drept liberalo-burgheze. Iar odată împământenit, el continuă a funcţiona ca agent al capitalismului străin, desăvârşind după putinţă opera începută.“(pp.46-47)
“Lipsa de capital însă este boala cronică a ecnomiei româneşti, bineînţeles din punct de vedere obiectiv, căci subectiv, în economia românească şi mai ales în agricultură nu exista atunci baza trebuinţei decapital : tendinţa de transformare capitalistă.” (p.56) Lotar Rădăceanu, Oligarhia română în Lotar RĂDĂCEANU, Şerban VOINEA, op.cit.
Vezi şi Petre Ţuţea:”Statul român nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu pentru că nu e statul naţiona al românilor, ci statul sucursală de la Gurile Dunării, al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru intereul ei sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea.” în Radu Mihai CRIŞAN, Strategie economică eminesciană. Modelul naţional-strategic românesc. Schiţă de contur, Cartea Universitară, Bucuresti, 2003, p.84
[2] Radu Mihai CRIŞAN, Geneza economiei eminesciene, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, p.24
[3] Constantin Dobrogeanu-GHEREA, Neoiobăgia, Editura Socec, Bucureşti, 1910
[4]Radu Mihai CRIŞAN, Geneza economiei eminesciene, op.cit., p.24
[5]Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Nemira, Bucureşti, 2005, pp.64-67 şi passim. Într-un articol Eminescu însuşi face o asemenea observaţie când îi acuză pe liberali că se dovedesc reacţionari şi neloiali principiilor clamate. Mihai EMINESCU, Statul, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1999, pp.48-57
[6] Ibidem, p. 84
[7] Michael Oakeshott, On being Conservative, accesat pe 5 decembrie 2009
[8] M.Eminescu, OpereVI. Proză literară, Bucureşti, 1982, p.160 în Joachim-Peter STORFA, op.cit., p.35
[9] Ibidem, p.60. Nu ştim să existe o încercare de a unifica interesul lui Eminescu pentru indianistică cu părerile sale politice, multe de factura germană. Conceprea individului ca parte a unui întreg care îl generează şi în care trebuie să se întoarcă aduce mult cu ideea de Brahman, Spiritul universal atotgenerator. Pentru mai multe detalii privind Eminescu şi indianistica vezi Amita BHOSE, Eminescu şi India, Junimea, Iaşi, 1978 şi Mircea ITU, Indianismul lui Eminescu, Orientul Latin, Braşov, 1995
[10] “Statul însă, ca o formă şi mai înaltă a aceluiaşi principiu, nu vede în clase indivizi deosebiţi,, ci un complex de organe sociale, un individ : naţiunea. Toate clasele sunt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de e opri ca una să fie exploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc şi înfloresc una de la alta şi pieirea unei condiţionează peirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte.” (Convorbiri literare, 1 august 1876) Joachim-Peter STORFA, op.cit., pp.125-126
[11]Mihai EMINESCU, Cugetări,op.cit., p.81
[12] Mihai EMINESCU, Economia naţională, Ed.Junimea, Iaşi, 1983, pp.60-66
[13] Joachim-Peter STORFA, op.cit., p.42
[14] Ibidem, p.64
Scrisă de Mirela Băcanu Vasile şi Silviu Petre

Niciun comentariu: