Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Dacă n-aţi mers niciodată în satul Slon-Ceraşu din judeţul Prahova,
nu ocoliţi zona. Veţi găsi aici un sat cu case foarte frumoase, cu
motive populare din lemn, şi-l veţi cunoaşte pe Costel Manta, ultimul
meşteşugar autentic, „tras“ la a treia generaţie de dogari, cum îi place
să spună.
Nea Costel a împlinit, pe 23 august, 67 de ani. Este născut în 1944,
într-o zi simbol al istoriei de atunci. Reprezintă a treia generaţie
de dogari. Bunicul său a trăit din dogărie, tatăl său a crescut nouă
copii şi a făcut nouă nunţi cu banii câştigaţi doar din acest meşteşug,
iar nea Costel este singurul dintre fraţi care a preluat meseria şi a
dus-o până astăzi. Când a prins tainele confecţionării butoaielor şi
tocitorilor de la tatăl său, în Slon erau 70 de dogari. Acum a rămas
singurul de pe toată valea, de la Ceraşu şi până la Vălenii de Munte.
Povestea sa este simplă. Mi-a depănat-o calm: „Din 1968 şi până în 1993
am fost dogar la stat. După serviciu şi până la 10-11 noaptea lucram
la comenzile din sat.
Când am ieşit la pensie, fiindcă toată lumea făcea la fel, mi-am
deschis o firmă. O vreme a mers foarte bine, până când au început să
ne omoare cu birurile. Atunci am radiat firma şi lucrez pe cont
propriu.“ Dogărie cunoaşte şi fiul său, dar n-o mai practică, fiindcă a
plecat în Italia. Şi-i văd lacrimile înnodate-n barbă: „A trebuit să
facă asta, ca să-şi poată îngriji familia cum se cuvine. Din meseria
noastră eu trăiesc, fiindcă nu mai am pretenţii foarte mari, dar la el
nu se mai poate.“
Câte puţin din tainele meseriei
Costel Manta devine zgârcit în vorbe dacă intri în detaliile
meseriei sale. Nu atinge acele subiecte ce ţin de anumite secrete care
l-au făcut foarte respectat printre dogari. Atelierul este vechi, cu un
circular, un abric, prese, menghine, rindele, cercuri, cuptor, un
dispozitiv de nituire etc. Pe scurt, recoltează lemnul, îl debitează
(n.r. îl face scânduri de anumite dimensiuni, în funcţie de tipar,
adică de mărimea vasului) şi-l pune la uscat în mod natural (lemnul nu
trebuie forţat sau ajutat), în stive.
Pentru tocitori foloseşte bradul, iar pentru butoaiele de ţuică –
salcâm sau stejar ori, la comandă, prunul, fie singur, fie în
combinaţie cu altă esenţă. Între timp, îşi face de unul singur şi
cercurile de dimensiuni diferite, din platbandă. După uscare, lemnul se
fasonează în forma trebuincioasă unui anumit fel de vas şi pentru a
asigura îmbinarea perfectă dintre doage. Nea Costel nu mai foloseşte de
mult distanţierul; are ochiul format.
Montajul se face în tiparul dat de cerc. După aceea urmează
obţinerea, în cazul butoaielor de ţuică, a formei, prin îndoire la foc,
succedată de călirea în apă rece de câteva ori, căpăcire şi toate
celelalte detalii sau finisaje despre care spuneam că nea Costel n-a
vrut să vorbească.
Un meşteşug la apus
Dogăria are sezonul ei. În 5 august, de exemplu, a fost prima zi de
vânzare a producţiei din acest an, cea executată în afara comenzilor
fixe. În perioada de confecţionare a vaselor, toate materialele sunt
pregătite, astfel încât montajul să se poată face rapid. Costel Manta
lucrează o zi la un butoi, la o tocitoare – la fel, dar mai migăloase
sunt vasele de artizanat (cele mici, de 5 sau 10 litri).
La Slon încă se folosesc denumirile de demult când se vorbeşte
despre dimensiunea unui vas: tocitoarea este măsurată în vedre (veche
unitate de măsură a capacităţii, echivalentă cu circa zece ocale,
respectiv cu circa 10 litri sau kg), iar butoaiele în deca (5 deca=50
litri).
Despre dogărie, nea Costel spune că este o meserie grea, dar din
care se poate trăi chiar şi astăzi, cu condiţia să nu ai nevoie de prea
mult dintr-o dată. „Din meşteşugul meu mi-am făcut o gospodărie şi am
construit şi două case copiilor mei. Am trăit bine! Din păcate, nu se
mai apucă nimeni de dogărit. Tinerii au alte preocupări astăzi.“
Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu