Andrei Zanca: Interviu in Revista Tribuna
Sep 10th, 2011 by vetiver
-
„Ajunge dacă reuşeşti să trezeşti, fie doar şi pe unul singur” — interviu cu Andrei ZANCA realizat de Letiţia Ilea
«Ultimele lui cuvinte au fost: îmi place haosul, fiindcă mă
pot descurca. Aceste cuvinte au fost ca un capac. Definitiv. Eu şi azi
consider că una din cele mai teribile crime comuniste a constituit-o
desfiinţarea rafinată după modelul rusesc „avansat” a păturilor sociale.
Intelectualitatea a fost decimată în mare parte prin închisori şi la
Canal. Însă a urmat deîndată acea teribilă desfiinţare a miezului
fiinţei, lovitura dată centrului vital românesc: desfiinţarea treptată a
ţărănimii, distrugerea satelor. Oamenii aceşti siliţi şi ademeniţi să
facă naveta între sat şi oraş. Nu mai erau nici ţărani, nici muncitori.
Cu vremea s-a ajuns la o uriaşă masă cenuşie de navetişti, de lumpeni,
bună azi doar de bişniţă. Acest lucru a fost catastrofal şi se mai
perpetuează şi azi prin neacordarea de avantaje considerabile spre a
determina o revigorare a satelor şi a pământurilor aflate în paragină.
Dimpotrivă, spre a comasa, spre a se îmbogăţi tot mai mult se importă
produse din străinătăţi îndepărtate. Lucru nu numai grotesc, însă de un
mare tragism pentru o Ţară cunoscută ca fruntaşă în domeniul agricol. În
sate găseşti în mare parte azi doar bătrâni trişti şi neputincioşi,
care mai străbat satul ca nişte somnambuli între cei doi Hristoşi.ruginiţi de la capetele lui.»
Când cineva este în căutarea a ceea ce-l defineşte el este de pe acum pe Cale. Nici marea nu se înalţă însă deodată la cer, ci doar picătură cu picătură. Unul grav bolnav se afla în spital după luni de ţintuire la pat, când s-a bucurat de graţia Clipei (cum îi spun eu unui soi de iluminare, de har, să zicem). „Şi am văzut atunci totul în jur într-o alta lumină, de nedefinit. Şi am recunoscut în aceeaşi clipă, că totul era în ordine, aşa cum era”. Prinşi în acest ţarc al vieţii şi morţii nu suntem încă în stare, decât în aceste scurte Clipe, a Înţelege, a Pricepe. „Draga de Simone Weil, zicea Steinhardt, spune că am fost părăsiţi deplin aici, în deplina noastră putere de a decide, aici de unde dumnezeu s-a retras. Însă el se află, îl presimţim în lăuntrul nostru”…Fireşte, fiecare din noi are în forul său intim mai multe roluri de jucat. Roluri /umbre sub care se înfăţişează în fiecare context altfel. Esenţial însă este să nu fim intoleranţi cu aceste „roluri”, ci să le întâmpinăm şi să le Vedem, să le observăm cu calm şi detaşare. Doar astfel se pot ele mistui şi intra în muzeul lăuntric. Pe măsură ce înaintăm în acest abis (un travaliu al decantării lăuntrice) vom băga de seamă că în miezul nostru cel mai adânc suntem tare asemănători, graţie acelui bob de iubire aflat în fiecare, dinspre care se declanşează ca reacţie polarizată toate celelalte roluri / umbre îmbibate şi în mare parte determinate de corolarul lor Teama. Există multe Căi, multe drumuri înspre această formă de vibraţie lăuntrică de nedefinit care este Iubirea. Ea nu are însă nimic comun cu ceea ce se înţelege îndeobşte Aici prin acest cuvânt. Este starea în faţa căreia orice cuvânt devine neputincios, o stare de nedefinit vidată de timp şi deci şi de spaţiu. Iar una din căile spre a ajunge la ea tot Steinhardt a descris-o superb, de invidiat: nu să dai din puţinul pe care-l ai, ci să dai ce n-ai…Dăruie iubire chiar dacă nu o ai, şi în golul astfel produs ea se va instala de la sine după o vreme. În contextul acestei lumi, fiindcă Aici ne aflăm, calea iubirii este şi o cale a Priceperii: este starea toleranţei, a blândeţii, a smereniei (a nu fi nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce eşti), a compasiunii, momentul în care într-adevăr îţi poţi iubi aproapele nu atât ca pe tine însuţi, ci drept tu însuţi. Ce mă defineşte? Pusă, această întrebare denotă deja incipienţa aflării pe Cale. După ce-ţi pui această întrebare, orice renunţare, orice răzgândire este fatală: o boală ori un accident, care te ţintuie la pat (ca în pilda de mai sus) îţi înlesnesc din nou acel „ am acum timp”, pe care până atunci l-ai „omorât”…spre a te aduce de pe acum din nou pe Cale. Şi fiecare va trebui să străbată până la urmă acest „drum umblat”, căci venim pe lume dinspre nivele diferite ale conştiinţei. Noi fiindu-ne şi timpul şi moartea.
–Se simte în tot ce scrii o încredere nesmintită în puterea Poeziei. La ce mai e bună poezia astăzi?
Ca şi lumina, ca şi iubirea, ce-i izvorul ei, în tot ce este genuin în făptuirea umană se află Poezie. La ultimul examen în anul 4 de facultate profesorul Vlad mi-a zis: nu o să te întreb ce-am debitat la cursuri şi seminarii. O să te rog să dai o definiţie pe scurt a romanului…Am ezitat o clipă uimit şi apoi i-am zis spontan: romanul este o poezie savant de-construită…Ne aflăm cu toţii în clipele de har (când suntem pe deplin dăruiţi în ceea ce facem, indiferent de ce facem ori făptuim) în acest teritoriu nezărit al poeziei, în fond, în anticamera Poeziei şi a neîntrecutului ei Poet divin. Nu poezia se află în criză ori în suspectarea rolului ei în această lume rătăcită, ci noi ne aflăm în criză şi într-o rătăcire generală.
–Ce căi întrevezi pentru depăşirea acestei „rătăciri generale”? Pot fi ele colective sau doar individuale?
Problema nu este cum să ieşim din această rătăcire generală, ci dacă vrem, dacă se vrea într-adevăr a se ieşi din ea. Fireşte niciodată – şi asta s-a văzut limpede din deceniile tragice prin care au trecut popoarele sub dictatură, sub orice forma de dictatură – nu se va rezolva ceva câtă vreme se pune din afară în mod coercitiv o grilă, se impune cu forţa un sistem. Mântuirea vine dinspre schimbarea individuală a fiecăruia. Abia atunci ea se va impune „ca de la sine”. Dinspre individual întru social, aşadar. Însă atunci se pune întrebarea, cum determini pe cineva să se Oprească, să se aşeze în faţa Oglinzii, să înceteze cu orice fel de perpetuare (perpetuare diabolicum), şi să pornească pe drumul decantării lăuntrice?
Cum, când pepinierele viitorului, şcolile, sunt distruse, manipulate în sensul de a produce elemente utile în această nouă dictatură a prestaţiei? Şi chiar dacă unele capete luminate aflate la cârma legislaţiilor ar impune o şcoala în care în primii ani rolul esenţial să se acorde formării Conştiinţei (prin cultivarea basmelor, miturilor, legendelor, tezaurului povestirilor populare ce conţin în ele arhetipurile de înţelepciune ale omenirii), aşadar a formării Caracterului (căci odată format, fiecare se va îndrepta apoi singur înspre cărţile şi studiile ce-l interesează, însă baza pentru o viitoare societate ce-şi va asuma răspunderi va fi mereu trezirea conştiinţei şi implicit consolidarea caracterului; ei bine, tocmai acesta îl distrug societăţile azi în genere, spre în numele „progresului”, în numele „bunăstării” etc., tot atâtea eufemisme în numele acestei ne-oprite dictaturi a prestaţiei sub egida lăcomiei neostoite, a banului), aşadar chiar dacă s-ar face acest lucru tot nu s-ar rezolva încă nimic. Revenind la întrebarea ta, nu este suficientă grija faţă de pepiniera viitorului, ci concomitent este nevoie şi de o „educare” a familiei, care este aruncată în această criză de timp, în griji istovitoare, prin antrenarea ei în servicii, câteodată şi două, trei spre a putea face faţă acestei vieţi gâfâinde. Ceea ce i se răpeşte mai mult ori mai puţin manipulativ în această dictatură a prestaţiei în care s-au înjugat „cu bucurie” cu toţii este tocmai Timpul, pe care l-ar putea dedica viitoarelor elemente ale societăţii. Degeaba cultivi şi reformezi şcoala, dacă nu se acţionează concomitent şi social. Ideal ar fi deci Concomitenţa de reformă; a celei individuale şi a celei sociale. Însă cum acest lucru nu a fost posibil decât în momentele rare şi uitate ale istoriei, mântuirea rămâne mereu dinspre individual întru social. Şi acest lucru se produce prin trezire. Se trezeşte însă doar cel care deţine în el această posibilitate latentă. Ceilalţi, neaflaţi în acest stadiu al conştiinţei, vor ignora ca întotdeauna acest lucru şi vor perpetua o stare de lucruri catastrofală. Uite, cei din Occident au tot ce le trebuie în mare parte, şi totuşi sunt profund nefericiţi. Au pierdut legătură cu sacrul, cu lăuntrul lor, acea re-ligare de miez. Totul pare a se reduce la acest lucru: sacralitate şi superficialitate. Şi în fiecare poţi zări, dacă eşti înaintat pe Cale, posibila schimbare la ochi. În fiecare. În fiecare, indiferent de gradul de „ticăloşire” se poate zări dacă începi să Vezi, acest geamăt al grăuntelui ignorat al iubirii. Multe din actele reprobabile aici îşi au de fapt izvorul: din aceasta nevoie inconştientă de a fi recunoscut, de a fi iubit, de a te bucura de o apreciere, în fond de a nu mai fi izolat şi măcinat de acidul neiertător al singurătăţii. Comunitate ori moarte, sună o deviză veche ebraică. Dorul acesta după o solidaritate amânată şi uitată. Când, iată, a trecut aproape un secol de când elitele omenirii (şi nu pomenesc aici neapărat pe cei din domeniul culturii, ci pe cei din domeniul ştiinţelor naturii, al fizicii cuantice etc.), s-au îndreptat prin recentele lor descoperiri cu totul înspre spiritualitate (spiritualitate înţeleasă aici ca religia minus folclorurile ei) cercetând vechile izvoare ale înţelepţilor orientali şi găsind concordanţe uimitoare între cele întrevăzute de ei, descoperite de ei şi cele afirmate acum 6 mii de ani de aceştia. Însă aici apare din nou spusa lui Hristos: deşi au ochi, să nu poată vedea, deşi au urechi să nu audă. Mereu această ignorare totală, această orbire spre a continua, spre a perpetua. S-ar putea spune în acest sens că cei bogaţi sunt mai aproape de mântuire, fiindcă au gustat şi au cunoscut de pe acum şi bogăţia, pe care pătura covârşitoare a celor mulţi abia aşteaptă şi ei să o cunoască, căci până atunci nu vor avea pace şi linişte. Aşadar, spre a reveni din nou la întrebarea ta, nu cum se poate ieşi din impas constituie esenţa ei, ci dacă se vrea, dacă-s pregătiţi a ieşi din impas, de vreme ce încă n-au urechi de auzit, adică nu a existat din anii 90 intenţionalitatea binelui, ci a fost doar înlocuită o pălărie, un palton cu altul, un chipiu cu altul, s-a făcut la nivelul de sus doar o rocadă între două reprezentanţe sociale. Dinspre nivelul reprezentanţilor coercitivi, oprimanţi, s-a făcut rocada înspre cel al preluării puterii economice de genul Capone. Căci dacă exista intenţionalitatea binelui, s-ar fi „jucat” cu cărţile, să zicem, pe masă. Acest lucru nu s-a făcut. Şi cu el nici acea dorită căinţă, nici acea curăţire a grajdurilor lui Augias, niciunde acel atât de anevoie de rostit „îmi pare rău”, dimpotrivă doar eschivări şi camuflări la infinit, lucru ce perpetuează şi va perpetua mereu o stare deplorabilă, tragică. Vom duce încă ani de-a rândul aceste umbre după noi, umbre ce vor otrăvi şi generaţiile care vor veni, mereu şi în mod reluat. Până nu se face curăţenie generală în beciul social şi implicit cel lăuntric individual, până atunci se va putea vorbi la infinit si cu aplomb demagogic despre căile de ieşire din impas, din această rătăcire. La infinit şi fără de nici un rezultat. Ba mai mult: într-o ignorare aproape totală a oricărei intervenţii ori propuneri, oricât de luminată şi onestă ar fi ea. Se trăieşte de pe acum într-o aură demonică generală: a face din mizeria celor mulţi o strategie.
- Vorbeşti despre timp. Ştiu, din discuţiile noastre, că aceasta este pentru tine o adevărată obsesie: acel Timp individual, pe care trebuie să ni-l acordăm, pentru noi, pentru familie, pentru cele spirituale, în opoziţie cu timpul în care suntem la dispoziţia altora. Ce ţi-a adus şi cât te-a costat această opţiune?
Un moment, te rog. În iarna lui 1992, mă aflam, după extrem de grele decizii, în gara din Sighişoara cu familia, gata de plecare. M-a însoţit un cunoscut. Ultimele lui cuvinte au fost: îmi place haosul, fiindcă mă pot descurca. Aceste cuvinte au fost ca un capac. Definitiv. Eu şi azi consider că una din cele mai teribile crime comuniste a constituit-o desfiinţarea rafinată după modelul rusesc „avansat” a păturilor sociale. Intelectualitatea a fost decimată în mare parte prin închisori şi la Canal. Însă a urmat deîndată acea teribilă desfiinţare a miezului fiinţei, lovitura dată centrului vital românesc: desfiinţarea treptată a ţărănimii, distrugerea satelor. Oamenii aceşti siliţi şi ademeniţi să facă naveta între sat şi oraş. Nu mai erau nici ţărani, nici muncitori. Cu vremea s-a ajuns la o uriaşă masă cenuşie de navetişti, de lumpeni, bună azi doar de bişniţă. Acest lucru a fost catastrofal şi se mai perpetuează şi azi prin neacordarea de avantaje considerabile spre a determina o revigorare a satelor şi a pământurilor aflate în paragină. Dimpotrivă, spre a comasa, spre a se îmbogăţi tot mai mult se importă produse din străinătăţi îndepărtate. Lucru nu numai grotesc, însă de un mare tragism pentru o Ţară cunoscută ca fruntaşă în domeniul agricol. În sate găseşti în mare parte azi doar bătrâni trişti şi neputincioşi, care mai străbat satul ca nişte somnambuli între cei doi Hristoşi ruginiţi de la capetele lui. Însă să revin la întrebarea ta, tot…pe ocolite, şi graţie unei „povestiri”: am ajuns aici si am fost îndemnat, deşi terminasem deja două studii universitare, să mai fac un studiu de completare la Universitatea din Freiburg. Am terminat-o calificându-mă ca referent european de specialitate. Am fost imediat preluat de cea mai mare firmă de dibluri de aici. Eram mereu pe aeroporturi, prin hotelurile diverselor ţări. Noaptea mă trezeam având mereu alături pe noptieră un carnet în care îmi notam idei, strategii, cum să ajung la încheierea contractelor cu viitorii clienţi, cum să-i determin să semneze aceste contracte care asigurau muncitorilor locul de muncă. Familia mi-o vedeam abia dumineca pentru câteva ore. Apoi, din nou pe drum şi la biroul aflat pe malul lacului Constanţa. Copii erau într-un internat. În câteva luni am avut realizări atât de importante, încât am fost numit asistent al conducerii firmei, un soi de-al doilea om în companie. În momentul în care s-a lipit pe coridoare circulara cu investitura mea în această funcţie, abia de am mai fost salutat de colegii nemţi, care pesemne de ani de zile aşteptau această favoare. Trebuia să plec la Vilnius la un târg internaţional în domeniul construcţiilor. Aici alături de mine trebuia să vină seful publicităţii, un inginer, un maistru şi doi muncitori spre a ridica şi organiza ştandul. N-au venit. Am ajuns acolo singur. Au pretextat o gripă rea (pe baza faptului că cu câteva zile înainte – ei fiind şi membri ai asociaţiei pompierilor locali – au avut o intervenţie şi s-au ales cu această boală). Am rămas 8 zile în camera hotelului dormind parcă într-una. Nu mai ştiam când e zi ori noapte, atât de sleit am fost trupeşte şi mai ales sufleteşte. Mă bântuia obsesiv un singur gând: eu cu cine sunt, cu Hristos ori cu ei? Unde au rămas cărţile, bibliotecile, scrisul, ca tot ce mă obseda mai tare în forul meu lăuntric? Apoi, după o zi şi o noapte de reflecţii, am coborât, am plătit şi m-am întors. Mi-am dat demisia şi m-am întors acasă. Au urmat un şir de slujbe şi de trăiri care ar face cinste unui roman picaresc. Însă aveam din nou Timp. Timpul meu individual şi cel pe care-l puteam dărui celor dragi. Între timp copii au terminat amândoi o universitate şi lucrează de câţiva ani deja. Au evoluat nespus de frumos social şi lăuntric. Am avut timp să mă ocup de ei, să le dau să citească cărţi româneşti, am vorbit acasă mereu româneşte, vorbim româneşte ori de câte ori ne revedem. Azi îmi cer mereu cărţi în limba română, se interesează de noutăţile din Tară şi vin cu noi de câte ori pot acasă. Ce-am vrut să spun, dragă Letiţia, prin această poate prea lungă parabolă este faptul că tot ce luăm cu noi în lumea cealaltă este această experienţă înlesnită de Timpul individual , pe care ţi-l acorzi ţie şi-apoi pe care îl dărui celor dragi. Un copil va uita mereu sacrificiile de orice soi, materiale, băneşti etc., însă nu va uita niciodată o după-amiază, când luându-ţi timp pentru el, te-ai plimbat pur şi simplu cu el prin pădure, într-o zi splendidă de toamnă, ori făcut o partidă de minge, de şah cu el ori l-ai luat şi ai plecat cu el pentru o zi la pescuit. Dar mai ales când ai capacitatea de a-l asculta în linişte şi fără întreruperi sentenţioase, moralizatoare ori „înţelepte”. A-l asculta până la capăt cu răbdare şi în tăcere. Aceasta este şi dezideratul tainic al fiecărui dintre cei mai mult ori mai puţin apropiaţi. Lucru e presupune acel simplu: să-ţi iei timp, ca cel mai mare dar ce-l poţi face cuiva. Însă ce se aude tot mai des este acest fatal: îmi pare rău dar nu am timp…Grăbiţi însă a da mereu sentinţe fără a apleca urechea la spusele altuia, obsedaţi a se auzi doar pe sine. Obsedaţi de a lipi imediat etichete, de a judeca şi a da sentinţe, întru comoditate şi nepăsare şi spre a …economisi timp. Azi când în mod paradoxal mijloacele de locomoţie te transportă în câteva ore dintr-un cap la celălalt al lumii, economisind deci timp, nu mai ai timp. Este una din cele mai mari şi rafinate manipulări posibile: preocupă-i, dă-le griji, însămânţează grija şi angoasa viitorului şi vei avea linişte. Lucrez aşadar, iată, de 12 ani într-un uriaş hotel aflat pe o insulă în mijlocul râului Neckar, aproape de Lauffen, locul de naştere al lui Hölderlin. Şi lucrez doar noaptea. Este o însingurare blestemat-benefică. Trec luni de zile până să schimb o vorbă cu un cunoscut… la telefon (Kiropol de la Paris, Catanoy din nordul Germaniei, Dohi în Suedia şi cam atât). Trăim extrem de modest, însă avem ceea ce este mai de valoare pe această lume: timpul acesta în care se petrec experienţele personale, timpul pe care-l pot mereu dărui celor dragi. Timpul de a hălădui prin păduri, cu băgare de seamă, cu o nudă atenţie aş spune faţă de toate splendorile aflate atât de aproape de noi şi pe care azi tot mai mulţi le ignoră din…lipsa timpului. A fost Calea mea.
Însă mai pot spune că va veni o zi în care mulţi, ajunşi înspre finalul vieţii, vor băga de seamă faptul uluitor: prima zi laborioasă oriunde ar fi început va semăna teribil de mult cu ultima zi. În fond a fost o singură zi uriaşă. Şi cu ce s-au ales? Cu ce s-au ales cei apropiaţi?Ce face viaţa demnă de a fi trăită? Evident şi categoric: tot ce nu are legătură cu banul (şi-i văd pe mulţi rânjind cu superioritate…pentru unul care, vorba ceea, frizează ridicolul într-o astfel de lume…). Însă, ce ne defineşte la urma urmei? Tot ce nu se poate vedea – iubirea, sentimentele, gândurile, nu-i aşa? De aceea trebuie să fim mereu atenţi şi în stare de veghe: ce gândim, ce sentimente ne domină, căci ele ne pot distruge lăuntric şi fizic, sunt agenţii bolilor şi nenorocirilor pe care apoi le deplângem, fără a bănui că noi suntem în fond autorii, aceste sentimente şi gânduri, care fiind nevăzute se răsfrâng şi asupra lumii, asupra celor din jur, dintre care mulţi le „presimt” şi cărora prin nepăsarea şi ignoranţa noastră le provocăm suferinţe de nebănuit. Ceea ce pentru unul este o bagatelă, pentru altul este o catastrofă….Să ne apropiem deci de ei cu tandreţe, înţelegere, smerenie şi băgare de seamă: sunt atribute pe care în fond le aducem miezului divin aflat în fiecare din ei.
- În ciuda situaţiei din România pe care o evoci, eşti un îndrăgostit de ţară (şi ortografiezi întotdeauna cuvântul cu majusculă). Ai păstrat relaţiile cu scriitorii de aici, eşti mereu prezent în paginile revistelor, public cărţi în România. Şi nu ai încetat nici o clipă să fii scriitor român. Ca atare, cum se vede din Germania lumea literară din România? Şi ce i-ai reproşa în primul rând acestei lumi literare?
Într-adevăr, am publicat, cu excepţia unor antologii ori reviste editate tot de români (Al. Lungu, Sorin Anca, Gh. Sasarman, Radu Bărbulescu, Gabriel Stănescu), apărute în Occident, doar în editurile şi revistele din Ţară. Mereu uluit de un anacronism al vremurilor triste şi zăbrelite, şi anume referitor la acel „stigmat” de exilat, care a atras după sine (s-a declarat clar acolo la o reuniune scriitoricească), şi trecerea mea sub tăcere şi-n genere şi ignorarea unor prieteni scriitori din toate colţurile lumii aflaţi şi ei sub egida acestui stigmat. Mă întrebam cum se poate ca afilierea noastră la comunitatea europeană de care suntem atât de mândri şi pe care o evocăm la tot pasul să se racordeze cu această atitudine vetustă. M-a mai uimit total şi faptul că unii colegi de redacţie de la Echinox, însă şi scriitori şi prieteni cu care am petrecut ani şi ani împreună, atunci când fac evocări ori „clasamente” par a mă fi uitat, a ne fi uitat cu desăvârşire. Lumea literară? Mă abţin să fac în acest sens comentarii. Aş vrea doar să spun că mă bucură mult prezenţa unor tineri de talent în edituri, cotidiene şi reviste, tineri care şi-au asumat pe lângă o cultură fundamentată şi o anume răspundere pentru textul tipărit, care nu sunt deîndată gata de compromisuri, care încă nu au gustat şi refuză să guste din acea, cum o denumeam într-un eseu, erotică a corupţiei, devenită la noi sistem cimentat şi paralizant, şi a căror scriitură este decantată de prolixităţi şi pretenţii ostentativ afişate de cultură elitară prin copleşirea cu citate şi note, tinzând decis spre acel Klartext, acea limpezime şi simplitatea a expunerii, atât de anevoie de stăpânit şi la care doar puţini, şi îndeobşte doar la senectute, ajung. Mă bucur enorm că ei există, îi felicit din toată inima şi sunt total alături de ei. Lumea literară? O sintagmă extrem de confuză la ora actuală, atât la noi cât şi în ţările occidentale. Dacă la noi există un soi de agresiune, de aversiune resentimentară (o proiectare a umbrelor ne-asumate din lăuntru asupra altora, asupra celor de afară) şi mai mult ori mai puţin brutală, mojică, mahalagistă, în ţările occidentale domină în mare aproape aceleaşi umori şi mecanisme, însă sub o formă mult mai rafinată, mai temperată, mai reţinută şi mai rezervată. Aici ţi se spun lucrurile cele mai catastrofale pentru un destin, lucrurile cele mai crude, mai nemiloase, cele mai ameninţătoare, cu zâmbetul pe buze, cu o „amabilitate” de invidiat, îndelung exercitată. Te concediază, mai curând, de pe o zi la alta, după modelul american „progresist”, în multe companii în care şefii şi proprietarii sunt concomitent şi deţinătorii majorităţii acţiunilor, şi te concediază tot aşa, cu un zâmbet pe buze. Nimeni nu urlă la tine, nu se răsteşte, nu se manifestă ca într-o banlieue sordidă, ci îţi zâmbesc, comunică ce au de comunicat şi îţi mai şi doresc succes în continuare. Circul publicitar în jurul unor logofeţi ai scrisului, mai mult ori mai puţin servili, mai încuscriţi, acest „carnaval” al lumii literare este parcă mai crud, mai sever, mai aseptic şi mai neiertător decât la noi, sub o egidă însă deplin „civilizată”. Însă traficul de influenţă, şi alte tare neasumate ale subconştientului colectiv au rămas la fel de „orientale” şi aici şi la Paris, bunăoară. Să-ţi dau un exemplu. În urmă cu câţiva ani mă aflam la Berlin în vizită la un prieten, scriitor destul de renumit. Am vorbit de unele, de altele. Printre …altele îmi spune. Tu crezi că cei care au ajuns în vârful adulaţiei ori al piramidei literare sunt şi cei mai buni? Scriitorii buni, adevăraţii scriitori sunt ca întotdeauna foarte puţini. Se vor decanta prin ani…Hai să te duc la editura unde lucrează în poziţie de vârf un prieten de-al meu. Am ceva de rezolvat acolo. O promisiune mereu amânată cuiva ( şi a rostit numele unui autor, pe care îl apreciam şi eu şi al unei edituri renumite în perimetrul german.). Am intrat. Omul stătea la birou frunzărind un act şi fumând. Ne-a făcut semn să luăm loc, a chemat secretara să aducă trei cafele. S-a lăsat pe spate privindu-ne obosit. A urmat un schimb de vorba şi de amintiri amicale între cei doi, care nu se văzuseră de doi ani. Apoi, acest prieten al meu s-a adresat deodată omului: hai să ieşim la un pahar şi o gustare…Apropo, a adăugat el imediat, ţi-am trimis acum 4 ani manuscrisul acelui tânăr talentat (şi i-a rostit numele). Ce se mai aude de el? Omul s-a ridicat de la birou, s-a dus într-o încăpere alăturată şi a revenit după un timp cu manuscrisul numerotat, suflând peste el şi împrăştiind un nor tulbure de praf…l-a trântit pe birou şi a zis: hai să mergem…când mă întorc mă voi uita la el…Atât. Peste trei luni de zile a apărut şi cartea. După patru ani de aşteptare şi o intervenţie încoronată de o după-amiază prelungită până târziu în noapte într-unul din cele mai luxoase restaurante tailandeze ale Berlinului. Nu vreau să vorbesc acum şi aici despre clanurile literare, despre corifeii culturii ale căror intervenţii în reviste şi presă sunt ca un sigiliu papal, nici despre o anume aşezare pe caste a lumii literare, caste bine definite şi greu penetrabile, nici despre deţinătorii fondurilor şi care ameninţă pretutindeni cu desfiinţarea revistelor, proclamând de la bun început, însă şi pe parcurs, cine şi cine nu va fi publicat, cine va fi de pe acum ignorat cu desăvârşire ori trecut sub lespedea tăcerii absolute, potrivit vorbei celebre şi mereu uzitate „ e de-la nostru…nu e de-al nostru”…Unde e confratele care să se bucure într-adevăr nu atât de succesul tău, ci de un text bun al altui confrate, conştient de faptul că în fond el este răsfrângerea harului divin, altoirea lui pe un individ, aflat deseori în flagrant conflict cu propriul caracter (din nou o pildă elocventă despre modul paradoxal cum se manifestă divinitatea) şi care în alte contexte are mai degrabă o atitudine ternă, ştearsă şi cu totul insignifiantă. Multe s-ar putea povesti despre deficienţele mecanismelor editoriale, despre distribuţia catastrofală a cărţii de valoare, despre relaţia cu publicul care în fond constituie capitalul unei edituri, de munca în perspectivă şi nu de venitul iute dinspre unele „talente” capabile de a-şi plăti cu sume uriaşe „capodoperele”, despre calitatea acestei munci în colaborare absolut necesară cu librarii, care constituie o verigă extrem de importantă în această de pe acum industrie culturală şi care trebuie atraşi şi antrenaţi în actul acesta şi consideraţi pe picior de egalitate cu editorul şi autorul, despre strategiile de marketing, mai ale acelea care privesc analiza amănunţită a posibilului public dintr-un anume fragment teritorial al distribuţiei, etc. Le-am expus de altfel pe larg în cartea de eseuri Lumea un limbaj al invizibilului şi nu vreau să le mai repet şi aici. Tot ce vreau să spun se rezumă la un lucru simplu şi necesar: în aceste momente grele, în care pătura largă a Ţării abia îşi poate asigura traiul zilnic, chiria şi cheltuielile adiacente, trăind de la o zi la alta, trăgând, cum s-ar zice, de ţol, zi de zi, în vreme ce o mână de oameni abili şi fără de scrupule au paralizat deja structurile ţării cu averile lor uriaşe „făcute” într-un timp atât de scurt, încât ar face să pălească de invidie şi pe celebri naşii mafioţi, ar trebui zic, cu o anume naivă durere (cum ar zice alţii…), să se solidarizeze, ca tot ce-i înspăimântă şi nelinişteşte pe ei mai tare (lăsând la o parte o vreme alte proiecte şi renunţând la egoismul lor legendar, renunţând o vreme la animozităţile, invidiile şi resentimentele înveninate de care e plină presa în ultima vreme), întru o impunerea cu orice preţ şi cu orice risc a unei normalizări a situaţiei. Cu orice risc. Astfel îşi vor recâştiga atât adeziunea „celor mulţi”, dezamăgiţi de nepăsarea şi lipsa de angajare a intelectualităţii, cât şi pe cea nespus de importantă a tinerilor, cu totul dezorientaţi de lipsa unui model, fiind în fine din nou ceea ce trebuiau să fie, un vârf de lance al unei naţiuni, cum a fost mereu până la sacrificare şi Eminescu, care spunea unui prieten un lucru extrem de semnificativ în acest sens: istoria noastă este un lung şir de martiri. Nu cărţile lor vor fi cântărite acolo pe pragul trecerii, ci credinţa, crezul lor şi descinzând apoi direct din ele, dăruirea lor în faţa aproapelui prin făptuire şi atitudine susţinută şi concretă, faţă de semenii aflaţi în mizerie şi disperare. Ori cum am mai spus undeva, nu de capete ducem lipsă, ci de inimi, de inimă. Căci doar ea va fi la urmă cuantificată la vama trecerii, în relativitatea incomensurabilă a clipei din urmă. Şi acest lucru ar trebui să fie radical şi cu răsfrângeri reluate pe plan lărgit, european. Sunt absolut sigur că „exilaţii” îi vor susţine ferm. Şi nu e puţin lucru, dacă mă gândesc şi la relaţiile care le-au încropit în timp aici cu diverşi reprezentanţi de seamă ai consiliilor europene din diverse domenii. Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză ca referent european şi cu asigurarea existenţei acestor relaţii, încă ne-abordate dintr-o anume delicateţe şi reţinere poate nelalocul ei. Fiindcă doar acest lucru îi mai poate atinge, îi mai nelinişteşte într-o anume măsură. În câţiva ani, vasul pe care-l cred atât de solid şi de consolidat în plutirea lui arogantă poate fi răsturnat ierarhic ca şi Titanicul. Totul e posibil. Nimic nu dăinuie o veşnicie. Altfel, cultura română se va scufunda, iar reprezentanţii ei îşi vor tăia singuri craca de sub picioare, fiindcă până la această normalizare în care, potrivit celebrei piramide, nu sunt satisfăcute cerinţele de bază, primare, nimeni nu va acorda atenţie, nu va putea deci susţine material cultura, va ignora deplin orice realizare culturală, oricât de valoroasă şi incitantă ar fi ea, fiind cu toţii obsedaţi şi chinuiţi de grijile copleşitoare, zilnice. Să ne aducem aminte de vorbele sacre: atunci mulţi se vor poticni şi unii pe alţii se vor vinde şi unii pe alţii se vor urî. Şi mulţi profeţi mincinoşi se vor scula şi pe mulţi îi vor amăgi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci…
- Se află în curs de apariţie la Editura Grinta volumul tău Cartea Surâsului. Ce ne poţi spune în avanpremieră despre această carte?
Mi-as dori ca această carte să ajungă şi în librării, să ajungă în mâinile unor tineri interesaţi de Spiritualitate, care constituie garantul viitorului. Aş mai dori mult ca ea să fie receptată prin ceea ce oferă ea integral: Desele referiri la reprezentanţii spiritualităţii universale, la oameni de ştiinţă, etc., să fie interpretate ca puncte de referinţă, ca vârf de unghi în deschiderea către acest abis în care dacă pătrundem cu smerenie, răbdare, asumare şi mai ales „uitând” tot ce ştim, aşadar fără nici o prejudecată a minţii, ci doar cu inima deschisă prin care să păşim desculţi spre a intra în zonele incipiente ale luminii, ale beatitudinii aflării în Clipă, a ceea ce bănuiam mereu. Ca artist, ca scriitor nu-ţi poţi dori mai mult decât să Trezeşti. Să trezeşti ca incipienţă a unei Opriri, a unei posibile metanoia. Ori cum spuneai tu undeva: o carte bună este o carte pe care după ce ai citit-o nu mai eşti acelaşi. Lucru care iarăşi presupune Trezirea. Să fii un trezitor mi se pare a fi lucrul cel mai important. Nu poţi învăţa pe nimeni ceva. Însă îl poţi trezi ca el să înveţe prin propriul efort şi prin metoda lui mereu unică. Şi poate introducerea la această carte, Cartea Surâsului (jurnalul unui drum lăuntric), este şi cea mai relevantă în acest sens:
„Această carte este prima dintr-o serie care mă va însoţi de pe acum, cât îmi va fi îngăduit. Urmând o anume Cale. Tot ce s-a adunat în această carte a surâsului, purtând subtitlul: intermitenţele aflării, se referă tocmai la acest demers individual al aflării, însoţit de paradigme şi experimente adiacente întru prefigurarea fragilă a conştiinţei, în fond doar Una. Conştiinţa – o lamă cu două tăişuri: pricina suferinţei, dar în acelaşi timp şi a mântuirii. Sosim dinspre diferite nivele ale conştiinţei pe lume. De aici totul. Miturile străvechi şi paradigmele biblice sunt lentilele prin care putem re-interpreta trăirile şi lumea. Şi tot de aici vectorul limpede al tendinţei generale a evoluţiei, tot mai clar configurate în acest demers absolut individual, ca orice Cale genuină. Neobosita metanoia, mereu fragedă. Tot ce am trăit, purtat de o anume Sete, înscrie desenul unei vieţi, din care transpare treptat chipul inimii. Când începi să te întrebi asupra fiinţei tale, să te întrebi cu sete, eşti deja pe Cale. Între realitatea de sorginte mentală şi cea psihologică se cască la mulţi un abis. Ce putem face, când nu mai putem face nimic? Nimic şi totul. Capitularea e în fond premiza victoriei în procesul spiritual.”
- Ai trăit în fantasticul Cluj al anilor ’80. Ce a avut special acea perioadă? Echinoxul, triumviratul Ion Pop – Marian Papahagi – Ion Vartic… Ce-ţi aminteşti de atunci ?
Anii Echinoxului şi concomitent cei ai studenţiei 1978-82 au fost fără doar şi poate cei mai plini si mai frumoşi ani, în ciuda atmosferei apăsătoare, de pustiu zăbrelit. Şi asta evident fiindcă în primul rând eram tineri. Aveam o grupare orientată valoric, ne consideram un vârf de lance, o replică la o realitate tragică şi apăsătoare. Şi apoi ne credeam tare solidari în ciuda unei continue suspiciuni şi neîncrederi otrăvitoare, care se răsfrângea însă mereu în…afara acestui cerc inviolabil. Şedinţele de redacţie din fiecare sâmbătă ne reuneau în mica încăpere din faţa Universităţii clujene. Erau prezidate de treimea Marian Papahagi, Ion Vartic si Ion Pop …Domnul Pop…cum îi spuneau cu toţii, încât gândul te purta invariabil mereu la domnul Trandafir…Dânsul era cel care prezenta starea de lucruri aşteptând propuneri aduse mereu pe o linie de plutire de logica incontestabilă a lui Marian Papahagi, totul sub egida zâmbetului moderator şi ironic (un soi de feed-back) a lui Ion Vartic. Dacă unii aveau reţineri faţă de aceştia din urmă, nu ezitau niciodată să i se adreseze domnului Pop când aveau necazuri ori erau dintr-un motiv ori altul la ananghie. Domnul Pop era mereu prezent pentru fiecare, mai ca un părinte, cum şi pe cât se putea. Nu ştiu să fi refuzat pe vreunul vreodată, cu excepţia acestui mic episod amuzant care mi-a rămas în memorie: (Mitică Chioaru): Domnu` Pop…mi-au publicat într-o revistă un poem…însă nu l-au publicat cum trebuie…l-am putea relua in Echinox? (Domnul Pop, fără a sta prea mult pe gânduri): Da` ce-i aici…Bucătărie cu scară?!….Ţin minte că în vacanţa dinainte anului II de studii filologice secţia Germană-Română, domnu` Pop m-a chemat la Cluj (eu fiind cunoscut pentru rapiditatea cu care dactilografiam, poate ca urmare a celor 18 ani de studiu al pianului, pe care a trebuit să-l abandonez definitiv după un accident la mâna dreaptă, soldat cu o pareză), spre a-l ajuta la dactilografierea manuscrisului critic despre Nichita. Lucram la dânsul acasă, cam 10-12 ore pe zi, cu mici întreruperi de respiro. În prima, zi înspre seara, am ieşit în grădina spre a ne destinde la o ţigară. Am vorbit de Mircea Ivănescu pe care abia atunci îl descoperisem cu entuziasm în biblioteca uriaşă a Profesorului. Apoi, privind eu, aşa într-o doară la ceas mi-am luat inima-n dinţi şi am spus: – Domnu` Pop…eu mă cam duc acum…dau şi eu o raită prin oraş… – A, nu, nu….Nu domnule!…Lasă că mergem înăuntru şi bem împreună un pahar de vin…Nici o raită…Nu, nu…Ştia dânsul ce ştia…Şi bine a făcut, căci doar astfel am putut duce în câteva zile treaba la capăt. În ultima zi a venit şi soţia mea, să mă ia de la Cluj, spre a mai ieşi şi ea în lume. Era gravidă în luna a şasea (viitorul Alexandru, fiul meu). Noaptea pe la ora 1 şi ceva, mă trezeşte că e musai să-i culeg nişte prune din copacul aflat în faţa ferestrei apartamentului unde ne cazase domnul Pop…altminteri e de rău….Ce să fac? Jos uşa era închisă. Am sărit pisiceşte pe fereastră şi i-am adus bombănind prunele…Ei bine, abia acum află şi domnul Pop despre această păţanie pe care am ţinut-o până acum în mare taină…Oare ce ar fi zis atunci dacă s-ar fi trezit şi m-ar fi văzut căţărându-mă în copac şi apoi înapoi prin fereastra casei lui? Bănuiţi, nu-i aşa? :- Vai, domnule!…Şi aceasta – o ştiu toţi echinoxiştii -, a fost şi mai este şi azi cea mai aspră şi ruşinoasă dojană pe care o putea aduce vreodată cumintele, feciorelnicul domn` Pop…Cine auzea această dojană se înroşea, pleca capul şi nu mai zicea nimic. Cum la fel am reacţionat şi eu pe vremuri la o altă boacănă răsfrântă cu “nevinovăţie” tot asupra lui: în primăvara anului 2 de studii aflându-mă împreună cu Cristina Felea la o cafea la Marta Petreu mi-a dat prin gând să organizăm un festival de poezie la Sighişoara. Reacţia fetelor a fost instantanee: nu o să vină că nu au auzit de tine…E drept (ca şi azi într-un fel….). Însă eu nu m-am dat bătut şi după oleacă de cugetare am zis: ce ar fi dacă am face o scrisoare oficială bătută la maşină şi să o semnez Ion Pop… După un moment de stupoare, fetele au aprobat răzând acest proiect. Marta avea adresele unor oameni de bine şi de valoare…şi astfel am expediat scrisorile. La Sighişoara, domnu’ Pop a rămas uimit de numărul distinşilor oaspeţi: Domnule, mi-a spus, nu credeam să vină toţi aceşti oameni…mă bucur… Este meritul dumneavoastră, i-am zis, şi după o mică ezitare i-am relatat „cazul”. Ştiţi ce a spus? Da: Vai domnule!…Atât. Nu vreau să vorbesc aici despre Profesorul, nici despre eminentul critic, nici despre rafinatul, sensibilul poet Ion Pop, nici despre inegalabila carte de interviuri „Ore Franceze”, ori despre alte apariţii editoriale care îi fac cinste. Am vrut şi vreau să vorbesc despre minunatul Om Ion Pop, despre care pe drept se poate spune că rugat să însoţească pe cineva 2 mile, îl însoţea fără ezitare preţ de 10 mile şi mai bine…Şi asta, mai ales în momente şi împrejurări în care alţii ar fi ezitat ori ar fi găsit tot felul de justificări. Îi urez iată acum la împlinirea onorabilei vârste de 70 de ani sănătate, putere si har în tot ce întreprinde.
-Te-aş ruga să ne vorbeşti puţin despre proiectele tale, despre ceea ce te preocupă în acest moment. La ce lucrezi ?
Nu prea mi-am făcut niciodată gânduri referitor la proiecte literare. Am trăit epurant, intens, trecutul, am tot privit (şi nădăjduit cu o anume disperare, şi nu atât pentru mine), în viitor. Însă de câţiva ani buni trăiesc şi încerc să mă menţin, graţie unei anume stări de veghe, mulţumită, cum îi spune eu, unei atenţii nude, mereu în Prezent. Şi-n acest prezent nu există proiecte, nici amintiri. Doar Clipa. Şi vocea aceea stranie care se înalţă uneori din adânc (în momentele de detaşare şi mai ales de debarasare deplină de balastul lăuntric, faţă de tot ce credeai că ai « învăţat » ori că « ştii », în momentele de linişte egală şi de spornică tăcere) şi care mereu mi-aduce aminte de dicteul lui Rilke, de scrisoarea lui către Marie von Thurn und Taxis, în care spunea printre altele : elegiile mi-au fost dictate în întregime…uneori îl şi zăream…Acest dicteu nu are nimic da a face cu cel iluzoriu pornit dintr-o avalanşă declanşată de un declic lăuntric (căci dinspre un anume grad al lucidităţii poetice, mereu simţi când eşti neautentic). Ea este Clipa harului, a graţiei. Nimic nu întrece această clipă. Nu este, cum cred unii încă, o umilinţă faptul de a recepta cu cea de-a treia ureche acel glas, care este apanajul graţiei şi care pe măsura fiinţării tot mai depline în Clipă, revine mereu, ci pură gratitudine, smerenie şi beatitudine. Este Totul. Restul, aprecieri, succese, recunoaşteri, toate pălesc cu desăvârşire în faţa ei. Cel care a cunoscut aceste clipe, nici nu-şi mai pune aceste probleme adiacente. Dacă vin, cu atât mai bine. Dacă nu, aceste clipe în care parcă tot restul dispare ca prin farmec în jur şi din care s-au mistuit parcă şi timpul şi spaţiul, îi sunt recompensă deplină. Poezia, arta, nu sunt un scop în sine, ci mijloace către o altă finalitate răsfrântă în eternitate. Începi să înţelegi semnificaţia Golului. Acest Gol atât de însărcinat cu o iubire de nedefinit, prin care dobândeşti Înţelegerea, ori dacă se vrea, Priceperea. Însă concomitent şi delicateţea, dreapta socotinţă şi responsabilitatea a ceea poţi şi ceea ce nu vei putea nicicând rosti ori scrie. În mod paradoxal tocmai această stare duce la o sporire a iubirii. Şi dintr-odată totul se preschimbă în sugestie extrem de vulnerabilă, cu extrem de palide răsfrângeri din ce ai Văzut şi Înţeles atunci. Ajunge însă dacă reuşeşti să trezeşti, fie doar şi pe unul singur. Restul e tăcere.
Interviu realizat de Letiţia Ilea
http://www.revistatribuna.ro/arhiva.php
Andrei Zanca este un scriitor roman care traieste in Germania http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Zanca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu