Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Psihologia imnului național
„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De
necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor
două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie
1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu
atît mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele
întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui
respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate?
Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl
ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară?
Răspunsul meu este negativ. Sînt de părere că textul imnului nostru este
vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.
Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, cînd ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe“, de stăvilare „putrede“, dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă“. Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpînă“ şi despre un „jug al trecutului“ care a fost „zdrobit“. Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele“, imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pămîntesc“. Prin contrast, „Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei din cele patru strofe cîntate în mod oficial, cuvîntul „moarte“ e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale“, „intrigă“, „viclene uneltiri“, „a pizmei răutate“, „un jug din seculi“ pe care îl purtăm „ca vitele“ şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate“, „acum ori niciodată“. Mai aflăm, că nişte „cruzi“ vor să ne fure pînă şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată“ şi „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani. Textul merge pînă acolo încît ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stîne“, metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali“ ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor…
Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cînte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea“, al unui destin care seamănă cu iadul pe pămînt? Căci, deşi are aerul unui cîntec de goarnă care sună adunarea, imnul nostru pare, mai curînd, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.
Nu pretind că asemenea imnuri, cu un pronunţat conţinut de obidă naţională, nu există şi în alte ţări. „Marseieza“ nu e nici ea o melodie campestră. Despre „trezire“ se vorbeşte şi în imnul Italiei, dar despre o trezire deja consumată, nu despre o trezire dorită patetic pentru o populaţie cataleptică. Din imnurile pe care le-am frunzărit, unul singur, cel al Slovaciei, cere un fulger providenţial care să trezească poporul adormit. În rest, avem de-a face, preponderent, cu texte tonice, încrezătoare, care respectă sensul originar al termenului „imn“: cîntec de laudă. Imnul german clamează dorinţa de „unitate, dreptate şi libertate“ a patriei (căreia i se urează o veşnică înflorire). Imnul maghiar e un fel de rugăciune către Dumnezeu (Doamne, binecuvîntează pe maghiari cu voie bună şi belşug…“) şi admite – lucru puţin obişnuit – că greutăţile istorice la care a fost supusă naţia se datorează propriilor păcate. (În paranteză fie spus, există o amuzantă asemănare între imnul maghiar şi cel românesc: amîndouă îl evocă pe Matei Corvin ca reper naţional…) În imnul norvegian sau în cel bulgar, se vorbeşte cu mîndrie despre frumuseţile pămîntului natal. Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de curînd în Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale“? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?
Andrei Pleșu
Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, cînd ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe“, de stăvilare „putrede“, dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă“. Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpînă“ şi despre un „jug al trecutului“ care a fost „zdrobit“. Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele“, imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pămîntesc“. Prin contrast, „Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei din cele patru strofe cîntate în mod oficial, cuvîntul „moarte“ e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale“, „intrigă“, „viclene uneltiri“, „a pizmei răutate“, „un jug din seculi“ pe care îl purtăm „ca vitele“ şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate“, „acum ori niciodată“. Mai aflăm, că nişte „cruzi“ vor să ne fure pînă şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată“ şi „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani. Textul merge pînă acolo încît ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stîne“, metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali“ ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor…
Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cînte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea“, al unui destin care seamănă cu iadul pe pămînt? Căci, deşi are aerul unui cîntec de goarnă care sună adunarea, imnul nostru pare, mai curînd, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.
Nu pretind că asemenea imnuri, cu un pronunţat conţinut de obidă naţională, nu există şi în alte ţări. „Marseieza“ nu e nici ea o melodie campestră. Despre „trezire“ se vorbeşte şi în imnul Italiei, dar despre o trezire deja consumată, nu despre o trezire dorită patetic pentru o populaţie cataleptică. Din imnurile pe care le-am frunzărit, unul singur, cel al Slovaciei, cere un fulger providenţial care să trezească poporul adormit. În rest, avem de-a face, preponderent, cu texte tonice, încrezătoare, care respectă sensul originar al termenului „imn“: cîntec de laudă. Imnul german clamează dorinţa de „unitate, dreptate şi libertate“ a patriei (căreia i se urează o veşnică înflorire). Imnul maghiar e un fel de rugăciune către Dumnezeu (Doamne, binecuvîntează pe maghiari cu voie bună şi belşug…“) şi admite – lucru puţin obişnuit – că greutăţile istorice la care a fost supusă naţia se datorează propriilor păcate. (În paranteză fie spus, există o amuzantă asemănare între imnul maghiar şi cel românesc: amîndouă îl evocă pe Matei Corvin ca reper naţional…) În imnul norvegian sau în cel bulgar, se vorbeşte cu mîndrie despre frumuseţile pămîntului natal. Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de curînd în Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale“? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?
Andrei Pleșu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu