Magda Ursache. Un prozator condamnat la realism: Radu Mareş (1)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Acolada nr. 6 - iunie 2011
 
Un prozator condamnat la realism: Radu Mareş (1)

,,Jertfa tragică pentru o idee, pentru Patrie, azi, sună, într-o carte, într-un film, foarte strident, aproape insuportabil şi, la distanţă de un milimetru, riscă să-şi rătăcească sensul în deşertul de nisip infinit al postmodernităţii"
Radu Mareş, Datoria de a trage cu puşca.

Cum deţin privilegiul de-a fi fost primul cititor al romanului Cînd ne vom Întoarce (Limes Cluj-Napoca, 2010), aş vrea să ofer şi explicaţia prezicerii mele că va avea succes de critică şi de cititori. Nu m-am înşelat, a avut.
Spus limpede, Cînd ne vom Întoarce e o carte mare(ş). Or, cărţile mari conţin avertismente, premoniţii, semne şi minuni. Dacă ştii să le decriptezi, îţi descoperă mersul lumii, te fac s-o înţelegi în toate ale ei; Radu Mareş deţine acest savoir voir; vede realitatea din punctul de vedere al etniei sale, se raportează la istoria mare şi mică din unghi identitar.
Decupez din articolul lui Mircea Eliade, Criza românească ("Vremea", 1935):
"A renunţa la românism înseamnă, pentru noi, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte".
Şi de ce-ar fi blamabile (cum crede Dubuisson) teme ca reînnoirea spirituală, concepţia organică a naţiunii, reinventarea ei prin întoarcere la originea tradiţiei, trecerea de la haos la ordine? Visul la "o Românie vrednică, demnă şi puternică"? Cît despre necesitatea sacrificiului, a morţii sacrificiale, e teză mult mai veche decît the lron Guard. De altfel, Radu Mareş şi-a ales (bine) motoul din Genesa: doi îl omoară pe unul, ca-n Mioriţa, acel unu fiind "făuritorul de visuri" şi-l aruncă la groapă. Moto-ul cărţii putea fi şi spusa, de la începutul naraţiunii, a profesorului Volcinschi:
"Cine va vrea să schimbe ceva în ţara asta, de la ţăran trebuie să înceapă. Şi să pună oameni noi, tineri, peste tot acolo unde trebuie luate hotărîrile mari".
Tot mentorul de la Cernăuţi îşi învaţă emulul, pe Gavrilă M., că vericine dintre băieţii de ţărani are o datorie faţă de neamul românesc.
În felul acesta, realitatea istorică a anilor treizeci spre patruzeci intră în actualitate, subliniez: este în actualitate.
Dar, atenţie, Mareş e precaut în promisiuni: "Adevărul e că nu ajungem să cunoaştem decît fragmenţele minuscule din povestea cea mare", spune raisonneurul, şeful de gară Octavian Voropchievici, vocea auctorială.
Formula scriiturii lui Radu Mareş - adevăr şi provocare - ne întoarce, în fine, la temele mari. Autorului nostru puţin îi pasă că se poartă non-ficţia, scrierea la persoana 1-a singular, etalarea biografemelor proprii (egoprozacul nu poate crea decît un personaj literar: pe el însuşi).
Romanul lui Radu Mareş creşte direct din istorie; realitatea epică, din realitatea istorică. Documentarea pentru o frescă interbelică a fost năucitor de amplă, cristalizată, însă, de calitatea scriiturii. Narează, parcă, în ciuda ego-fictorilor fără substanţă epică, pauperi pe direcţia moral-estetică. Cuvîntul naţional nu este evitat. În toate satele Bucovinei, în centru, se află un monument modest, o cruce simplă din granit, pentru morţii pe front. Iar acţiunea se petrece într-unul din aceste sate din nord, de pe malul românesc al Nistrului.
Ca să abordezi "la meserie" teme grave, periculoase, nu poţi fi un diletant, ci de profesie prozator. Iar Mareş este "artizanal", cum ar formula Livius Ciocârlie, scrie profesionist. Pentru asta îţi trebuie ieed-back serios (autori cu adevărat importanţi, dar fără ieed-back nici nu cunosc). Cînd trendul este volumaşul subţirel, de citit în metrou, zăbava pe carte fiind depăşită, Mareş rămîne ne-intimidat de cele 100 de opere balzaciene, pe care le reciteşte cu sîrg. Nu-i simplu să constitui fără suflu puternic o lume Als Ob, mai expresivă decît cea reală; să concurezi starea civilă prin personaje în carne şi oase, mai vii decît posesorii de CI şi de cod numeric. Epicitatea e son fort, mizează pe intrigă abil condusă, pe direcţia romanului de clasă, clasic. Discursul romanesc e accesibil, dar nu facil. Mareş scrie precis şi patetic, dacă nu-i o contradicţie în termeni, o tulburătoare poveste de dragoste. Modus scribendi conservator? Poate, doar e şi autor al unui Manual de sinucidere. Dar refuză ferm să scrie cu degete mici, învîrtind la vîrtelniţă fraze lung despletite şi ameţite. Cîţi postmodernişti n-au uzat de tricksuri pentru a nu spune nimic? Tricksuri de prozator cunoaşte prea bine şi Mareş:
"Vom vedea ce se va alege de visurile lui". Aşa captează atenţia cititorului, uzînd, însă de cenzură (alt cuvînt n-am) profesională: îţi spune, ca nadă, ce se va întîmpla peste trei ani, ca să-ţi stîrnească interesul şi să te cîştige să afli cum de s-a întîmplat asta.
Între bunul tehnician care descrie admirabil (avem destui descriptologi) cum îşi jupoaie ciorapii o femeie şi cel care imi spune ceva important, chiar fără tehnică de excelenţă, îl prefer pe al doilea. Mareş are însă mereu ce spune şi ştie şi cum s-o facă. Nu-i de joacă proza lui. Sigur că nu tema îl face pe marele prozator, subiectul mărunt ori nu. Dar uite că nu pot citi un roman însăilat, cu personaje ce par luate de la second-hand-ul literaturii vestice. E un truism că în orice temă mică e şi ceva mare, după cum in orice lucru urît şi ceva frumos. Tot bineştiut e şi faptul că nu există subiecte care nu se pot aborda, ca sexul explicit cu o femeie moartă de o lună. Dar cu ce te alegi? Cu nimic.
împotriva teoriei. Cădeau sate, cădeau oraşe, cădeau biserici şi cutare optzecist monta un cort pe vînt; se distrugea Bucureştiul, dar ego-fictorul freca nessul. Ba mai dădeau, fără voie, şi argumente proletcultiştilor, in numele autonomiei estetice: gata, ziceau,dogmatismul jdanovorăutesc s-a dus pe apa sîmbetei, iar tema închisorilor comuniste nu mai interesează. N-or fi estetice Patimile după Piteşti? N-or fi groaza şi mila atributele tragicului? Cît despre dogmatismul de sâmbătă, n-a fost abandonat nici atunci, nici acum.
"Moşu", cum îl apelează Mircea Nedelciu pe Crohmălniceanu, trecut la alte dioptrii ca să-şi spele păcatele, a organizat diversiunea DESANT, sfătuindu-şi cenacliştii să producă texte bine lucrate, indiferent de temă. Numai că în literatură e important şi ce spui, şi cum spui. Tăierea porcului îmbătat cu ţuică de corcoduşe a trecut drept găselniţă deşteaptă. Sigur că, în acest fel, "desanţii" lui "Crohu", refractari la subiectele impuse prin plenare PCR, voiau să se elibereze cumva de ele, dar reversul medaliei a fost narcisismul jalnic ori ludicul infantil.

Din pricina foamei mele de lectură, am înghiţit - ei, nu chiar masochist ca Alex Ştefănescu 250 de cărţi, ca să aflu Cum te poţi rata ca scriitor - sumedenie de cărţi proaste. "Am lecturat" cum se face o omletă pe 50 de pagini, cum se curăţă un peşte pe 10, cum se cercetează jurnalier chiloţii, de frica unei sarcini nedorite, pe vreo două sute şi. Subiectele astea nu mă interesează, chiar dacă tema non-semnificativă a ajuns reper valoric. Asist de 20 de ani la involuţia subiectelor. Violarea curcanului, sexul la ciclu ori pe banca şcolii, jocurile cu părul pubian, sexperimentele în decor exotic produc invitaţii repetate în emisiuni culturale ori burse în Anglia. Oi fi expirată, dar prefer tema cu grad mare de risc, abordată angajat.

Nu vă place vocabula? Vă înţeleg, şi eu am cunoscut cenzura comunistă. De altfel această upgradare (ca să le faci pe voie fetelor obsedate de iatalus, cuvîntul lui Emil Brumaru, vorbind cu î din p şi cu â din p) nu prinde pe oricine. Părerea mea e că Gabriela Adameşteanu, deschizînd, ca să zic aşa, toate pistele, n-a ridicat valoarea romanului Provizorat. Dimpotrivă.
Politrucii voiau reportaj optimist despre o realitate sumbră, sinistră. Ca să refuze direcţionarea şi să-şi construiască o lume de hîrtie normală, Şcoala de la Tîrgovişte a eliminat contextul politico-social, chiar şi din jurnal (v. Părul Berenicei, 1981); narau ca şi cum nu trăiau socialismul. Radu Petrescu ori Tudor Ţopa, Mircea Horia Simionescu ori Costache OIăreanu se refugiau în "literatura-rezervaţie". Cîştigul? Eseul ca specie a prozei şi exerciţiul calofil. Fresca socială era evitată, tăcerea privind obsedantul deceniu fiind o poziţie fermă vizavi de cenzura care îţi dădea voie să spui de aici şi pînă aici, mai mult nu. Era de ales între a spune ce ţi se permitea şi a nu spune nimic.
Desantiştii, lunediştii, textualiştii, mai înainte oniricii, au optat, ca formă de evadare din ţarcul ideologic, pentru un anume "indiferentism estetizant" (mulţumesc, Th. Codreanu!). Au ros precum castorii la Cortina de Fier. Numai că acest indiferentism tematic s-a cam întors
Dacă tăcerea apolitică, în timpuri comuniste, a însemnat opoziţie la sistem, postsocialist, declaraţia de război contra romanelor realiste ale "rememorării - rejudecării", cum le numeşte Radu Mareş. a dus la altă diversiune păguboasă. Calităţile unei proze înalte: sensul/simbolizarea, expresivitatea, sintaxa au părut apuse multor nouăzecişti ori douămiişti. Să ne întoarcem la producte facil- senzuale, greu de asociat cu verbul a crea pe gustul cititorului neavizat, dornic de lovituri de pat, vodkă şi joint? Da. Ia să povesteşti (pe scurt, că nu-i vreme) cum te antrenai în scuipat, ca să nu spun micţiune, la distanţă?
Golăneala agresivă de cartier e în trend, ca şi jetul de urină slobozit pe înaintaşi; querella penibilă cu predecesorii e aplaudată de critica mică. Invitaţia la scato se învecinează cu înjură tura de dulce Românie, trecîndu-se de la vulgaritate la injuria neamului - tot obscenitate. N-a fost de ajuns că ogorul literaturii postdecembriste a fost năpădit de mătrăgune (unde Creangă, în Ionică cel prost, aduna surcele, bravele brădence şi gole taie lemne la greu); din exces critic, O autoare complet dezinhibată mai scrie şi România cu r mic, ţara asta neavînd drept la majusculă. Românul are inima "ca un cur"? Aş vrea să-I aud pe Marko Bela zicînd asta despre maghiar.
Şi cînd te gîndeşti că "Harper's Bazaar'' a respins oferta Capote, Breakfast at Tiffanny's, pentru că autorul ar fi folosit un limbaj vulgar şi neglijent. Editura Polirom n-ar fi făcut greşeala, judecînd după cum încurajează sexplozia literară.
Sobrul Mareş nu se conformează trendului tematic ori stilistic. Nu căutaţi la el viscere, comportament ne-ruşinat. Nu-i vulgar niciodată, nici erotoman, după cum e străin de orice Iiteraturiz are găunoasă. În decalogul său de narator, intră ca porunci de necălcat: nu dilua/ nu Iăbărţa/ nu face burţi. Datele lui Mareş: limpezimea stilului, tensiune epică, psihologie fină.

Magda URSACHE