Am trece nepăsători pe lângă acest Mic dicţionar de mari prostii
(„moldovenesc”-român), dacă n-am şti câtă lume din Republica Moldova,
dar şi din părţile Cernăuţilor, Odesei, Ismailului şi – cum altfel? –
ale Moscovei mai speră că vom respecta întru totul Constituţia şi vom
reveni definitiv la denumirea limbii îndrăgită de Kremlin şi
kremlinişti. Dacă la început, imediat după raptul Basarabiei din 1812,
Rusia a fost oarecum tolerantă faţă de termenul limba română,
după 1829 şi, îndeosebi, în perioada anilor 1860-1867 acesta a fost
ostracizat cu străşnicie (a se vedea, în acest sens, cartea Lidiei
Colesnic-Codreanca Limba română în Basarabia. 1812-1918, scrisă
pe baza materialelor de arhivă şi editată la Chişinău în 2003). Limba
„moldovenească”, ocrotită de ruşi cu asupra de măsură, s-a „dezvoltat”
nestingherit – sub influenţa „binefăcătoare” a limbii ruse, mai cu seamă
– în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, înfiinţată
de Stalin şi stalinişti la 24 octombrie 1924 la Tiraspol. Şi iată că
talentatul scriitor satirico-umorist Alexandru Horaţiu Frişcu a dat
dovadă, recent, de o ingeniozitate neaşteptată, nu zicem neapărat şi
întârziată (la locul cuvenit vom argumenta de ce credem aşa), întocmind
un alt dicţionar „moldovenesc”-român, dar nu, Doamne fereşte, în struna
scribului comunist rusofil şi românofob Vasile Stati (din 2003). Micul dicţionar de mari prostii
(Editura Pontos, Chişinău, 2010) reprezintă o lucrare ştiinţifică
(bibliografică?) întemeiată pe material concret, cules din manuale şi
studii de epocă, parţial scoase în văzul cititorului pe copertele ei: Техника лингий (Tehnica linghii), Задачник де арифметикэ (Zadacinic de arifmetică), Диспри догитоачи (Dispri doghitoaci), Мынуиря алгебрий (Mânuirea alghebrii), Зоология (Zoologhia).
Nu
ne miră deloc: anume aceasta a fost limba „moldovenească” până la 1940
în raioanele noastre de est: unii termeni erau transcrişi literalmente
din ruseşte, alţii, preluaţi mecanic din limba „fratelui mai mare”,
adăugându-li-se un fel de terminaţii româneşti, după cum procedează şi
în prezent vorbitorii de limba „moldovenească” atunci când se „sudesc”
(au proces de judecată), merg la „bane” (la baie), au „vâhodnoi” (zi de
odihnă), ori fac o „progulcă” (plimbare). Dacă ştii măcar câtuşi de
puţin ruseşte, îi înţelegi; în caz contrar rişti să nu pricepi ce
intenţionează ei să-ţi comunice.
Proaspăta
apariţie editorială a lui Alexandru Horaţiu Frişcu consemnează
denumirile „moldoveneşti” ale lucrurilor sau fiinţelor şi denumirile
româneşti ale acestora. La pagina 17, de exemplu, autorul ne propune doi
termeni din ce în ce mai des utilizaţi în comunicarea curentă: bunuri mobiliare şi bunuri imobiliare.
Şi chiar dacă noi, bunăoară, am ştiut şi până la apariţia cărţii
prezentate cum sunau aceştia în limba „moldovenească”, totuna citim cu o
anumită strângere de inimă echivalentele lor în vogă până la 1940:
„авери нишкэтоаре” (averi nişcătoari) şi „авери нинишкэтоаре” (averi ninişcătoari).
Sperăm ca nemulţumirea care transpare din afirmaţia noastră să nu fie
înţeleasă ca un reproş conaţionalilor noştri din Transnistria – Petru
Soltan, Vlad Ioviţă, Anatol Codru, Vlad(imir) Beşleagă ori Leo
Bordeianu, scriitori de real talent şi de profundă gândire românească,
pe care nu-i confundăm cu susţinătorii sau adepţii politicii lingvistice
dominante odinioară, dar şi în prezent, la Tiraspol, Râbniţa,
Grigoriopol... În genere, cum am putea admite că politica antiromânească
în domeniul limbii, afirmată în stânga Nistrului, ar fi şi opţiunea
Eleonorei Cercavschi sau a lui Ion Iovcev, pedagogi de marcă din liceele
care au luptat şi luptă cu jertfire de sine pentru denumirea de limba română a disciplinei de studiu în Transnistria?
Sperăm să ni se ierte digresiunile publicistice, dar absolut fireşti şi necesare, din cadrul comentariului nostru referitor la Micul dicţionar de mari prostii.
Acestea sunt, mai curând, o expresie vie a compasiunii noastre pentru
victimele politicii lingvistice greşite şi chiar duşmănoase faţă de
limba „veche şi-nţeleaptă” a cronicarilor, a lui Dimitrie Cantemir, a
marilor clasici, inclusiv a basarabeanului Alexei Mateevici, care scria
negru pe alb că „nu avem două limbi şi două literaturi, ci numai una,
aceeaşi cu cea de peste Prut”.
Or,
practica lingvistică din anii ’30 sfida în principiu şi definitiv
adevărul ştiinţific şi istoric despre limba vorbită (şi scrisă) la est
de Prut.
Hipnoza eranumită
în presa tiraspoleană „адормири артифицыалникы” (suntem puşi în
situaţia de a ne cere scuze pentru ortografierea cuvintelor cu grafie
rusească, dar...).
Importul era „адусэтуры ди писти границы”.
Subvenţia era „ажюторницы”.
Avionul aviaţiei civilie – „аироплан гражданик”.
Monumentul – „аминтелник”.
Anhidridă sulfuroasă – „ангидрид пучегос”.
Citeam
şirul interminabil al „prostiilor” culese de Alexandru Horaţiu Frişcu
din publicaţiile timpului, enumerate conştiincios de Domnia Sa la
sfârşitul cărţii, şi ne ziceam că o fi vrut omul să se amuze pe seama
unei limbi clocite de răuvoitorii noştri, bazată pe o traducere
necugetată, de aceea tâmpită, idioată, în orice caz nenormală, din
într-adevăr marea şi frumoasa limbă rusă.
Autorul
ne-a oferit şi nouă prilejul de a ne amuza pe contul rezultatelor
muncii sale de colectare a „mostrelor” atât de elocvente ale limbii
„moldoveneşti” de odinioară, atestate, din păcate, şi în prezent în
vocabularul unor oameni puţin ori deloc instruiţi sub aspect lingvistic.
E
un prilej de meditaţie asupra destinului tragic al limbii române, dar
şi de conştientizare a faptului că nu avem nevoie de o altă limbă decât
cea a lui Eminescu, Creangă, Mateevici, Vieru, Matcovschi, Dabija şi a
celorlalţi scriitori de întâie mărime ai neamului nostru.
Mai mult, nu lăsaţi fără atenţie prefaţa acestui Mic dicţionar de mari prostii,
semnată de autor, constituind un autentic studiu ştiinţific, în care
sunt inserate unele comparaţii sugestive şi parabole literare. Acest
studiu face de-a dreptul palpabilă străduinţa specialiştilor angajaţi în
editarea faimosului Cuvântelnic orfografic moldovenesc din 1940
de a lupta cu toată osârdia pentru păstrarea şi continuarea „creatoare” a
tendinţei de rusificare a limbii noastre strămoşeşti: „Colectivu din
avtori s-a pus ca ţeli la munca sa să curăţe limba moldovenească de
cuvintele româneşti franţuzite, neînţelese de norodu moldovenesc,
întroduse cândva de duşmanii norodului, şi în rând cu aiasta s-a stăruit
să apuşe cât mai multe cuvinte întrate în graiu norodului moldovenesc
în legătură cu zâdirea soţâalistă, ca neologhisme, din lindiile
noroadelor frăţeşti rusască şi ucrainească...” (p. 10). Mai mult,
prefaţatorul se revoltă în chip firesc şi împotriva conaţionalilor
noştri prizonieri ai unei atari politici lingvistice: „...Eu mai pot
înţelege obrăznicia şi demagogia ocupantului, dar nu pot nicidecum
înţelege prostia noastră. Să vezi în invadator un salvator, în cel ce
dezbină poporul – un patriot, iar în cel ce luptă pentru unitatea
neamului – un trădător; să-i zici actului de ocupaţie – eliberare, iar
procesului de deznaţionalizare şi rusificare – binefacere... e prostie
curată” (p. 14).
Pe
scurt, Alexandru Horaţiu Frişcu ne-a dat o carte care poate fi utilă
unei mari părţi a oamenilor noştri rămaşi prizonieri limbii... „moldoveneşti”.
Pentru tipar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu