Editorial Aurul şmecherilor (I-II)
Spectacolul din jurul exploatării aurifere de la Roşia Montană este absolut penibil şi jenant. Mercenarii mediatici contractaţi pentru a susţine cauza “nobilă” a şmecheraşilor româno-canadieni scuipă cu venin verbal în societatea civilă, interesul naţional şi logica economică. Dacă un economist, jurnalist sau politician susţine proiectul Roşia Montană în forma actuală, există doar două explicaţii posibile, adică personajul în cauză fie s-a născut fără capacităţi intelectuale strălucite, fie a trecut printr-o operaţiune de amputare a intelectului, operaţiunea fiind plătită din banii Gabriel Resources Ltd.
Argumentele aduse de susţinătorii proiectului în forma actuală sunt următoarele:1. Statul va încasa bani din impozitarea profitului obţinut în urma exploatării miniere şi a salariilor celor care vor munci în cadrul exploatării.
2. Zona va beneficia de o veritabilă renaştere economică generată de crearea locurilor de muncă.
3. Statul va încasa redevenţe substanţiale.
În realitate, statul român a dăruit (a se citi: a dat aproape gratis) aurul statului (a se citi: poporului) unor şmecheraşi cvasi-anonimi. Redevenţa de 4% este “substanţială” sau “acceptabilă” pentru drepturile de exploatare cumpărate de la un trib indigen din Africa subsahariană, dar în niciun caz pentru o ţară europeană care se pretinde a fi civilizată. Statul român are regii specializate care trebuie să se ocupe de exploatarea resurselor minerale ale statului, acesta fiind un aranjament firesc şi corect. Dacă statul român, în nemărginita lui înţelepciune, a pierdut capabilitatea tehnică de a exploata pe cont propriu zăcămintele de la Roşia Montană, atunci tot statului îi revine obligaţia de a recăpăta această capabilitate. Dacă puterea portocalie are bani pentru săli de sport şi telegondole, atunci puterea portocalie are bani pentru a importa specialişti şi tehnologii miniere de ultimă generaţie. Până la urmă, puterea portocalie poate cheltui o parte din împrumutul luat de la FMI pentru a crea o exploatare minieră profitabilă, căci tot reprezentanţii puterii portocalii susţineau sus şi tare că acest credit va fi folosit pentru investiţii. Dacă FMI se împotriveşte, nu vedem de ce statul nu ar putea scoate o sumă din rezerva valutară pentru a realiza o astfel de investiţie profitabilă.
Am auzit şi argumentul absolut penibil, conform căruia nicio companie minieră nu va fi de acord să-i vândă statului român tehnologia necesară exploatării în condiţiile în care compania nu participă la exploatare. Dacă funcţionarii guvernului sau regiilor chiar nu vor fi capabili să găsească un furnizor de specialişti şi echipament minier performant, îi invităm să ne contacteze pentru consultanţă gratuită.
Pentru a calcula dimensiunea profitului ce urmează să fie pierdut de statul român se poate apela la un calcul extrem de simplu. Exploatarea de la Roşia Montană poate produce aproximativ 300 de tone de aur. Chiar dacă statul se va ocupa de această exploatare în modul cel mai ineficient posibil, costul de extracţie nu poate depăşi 800 de dolari pentru o uncie (31,1 grame), iar o estimare realistă ar fi mai aproape de un cost de 500 de dolari pentru o uncie, mai ales în condiţiile în care Roşia Montană nu prezintă dificultăţi excepţionale din punct de vedere geologic, logistic sau climatologic. Aurul se cotează acum la aproximativ 1825 de dolari pentru o uncie, adică venitul exploatatorului ar putea fi între 1025 şi 1325 de dolari pentru o uncie. În aceste condiţii, venitul total din exploatare se cifrează între 9,88 şi 12,78 miliarde de dolari, dar aceşti bani nu vor ajunge la buget, ci probabil vor ajunge în buzunarele unor şmecheri, unor şmenari şi ale unor politicieni. Astăzi, asistăm la unul dintre cele mai mari furturi instituţionalizate din istoria României.
Evident, când se ajunge la discuţia despre preţul aurului, tot felul de semidocţi şi agramaţi financiari încep să invoce argumentul despre imposibilitatea cunoaşterii preţului aurului la momentul extracţiei, sugerându-se implicit că Gabriel Resoursces face un bine statului român, asumându-şi riscul scăderii preţului aurului sub costul de extracţie. Desigur, un astfel de argument este complet aberant şi toţi economiştii sau analiştii financiari care îl invocă ar trebui privaţi pe viaţă de dreptul de a practica vreo meserie legată de economie, pentru că prezintă pericol public. Toate companiile miniere mari, inclusiv cele de stat, îşi fixează preţul de vânzare cu mult timp înainte de începerea extracţiei fizice a metalului, aceasta fiind o practică standard şi aproape banală. Piaţa contractelor forward pentru metale preţioase (contracte cu livrare la termen) este destul de lichidă şi poate “absorbi” fără nicio problemă aurul de la Roşia Montană, mai ales în condiţiile în care extracţia va fi “întinsă” pe o perioadă de 10-15 ani. Dacă funcţionarii statului nu sunt capabili să organizeze o astfel de operaţiune de hedging (fixare a preţului pentru o perioadă în viitor), din nou îi invităm să ne contacteze pentru consultanţă.
Un alt argument aberant al susţinătorilor proiectului se reduce la invocarea opiniei lui Mugurel Isărescu, care consideră că rezerva de aur a României nu trebuie să fie mărită, ceea ce ar conduce la concluzia că banii obţinuţi de la Gabriel Resources sunt mult mai buni decât aurul pe care l-ar putea obţine statul. În realitate, atât Isărescu cât şi promotorii proiectului Roşia Montană nu au dreptate. În editorialul de mâine, vom analiza necesitatea imperioasă a măririi rezervei de aur a României.
Redacţia Economică
Short URL: http://cronicaromana.com/?p=4141Scris de kittracer pe 31 Aug 2011. În categoria Editorial. Poţi urmări comentariile la acest articol prin RSS 2.0. Poţi lăsa un comentariu la acest articol sau face referire pe un alt site
Aurul şmecherilor (II)
La un moment dat, Mugurel Isărescu a recunoscut că regretă faptul că nu a cumpărat vreo zece miliarde de euro pentru rezerva valutară în perioada în care leul creştea excesiv din cauza intrărilor de capital speculativ. Astăzi, guvernatorul BNR consideră că România nu are nevoie de o creştere a rezervei de aur, repetând eroarea pe care a comis-o atunci când a lăsat leul să se aprecieze excesiv şi nu a intervenit decisiv pentru menţinerea competitivităţii exporturilor româneşti şi spargerea bulei imobiliare incipiente. Pe lângă toate cusururile domniei sale, columbofilul de la BNR nu este nici măcar original în prostiile pe care le face, iar majoritatea erorilor pe care le-a comis au fost făcute pentru că Isărescu “se ia după turmă”. În perioada premergătoare crizei, foarte multe ţări şi-au lăsat exporturile să moară (Grecia, Italia, Irlanda) şi aproape toată Europa a intrat în febra speculativă a boom-ului imobiliar, alimentat de accesul la creditare ieftină în valută, iar BNR ar fi trebuit să gândească independent şi să procedeze contrar “practicilor general acceptate” ale băncilor centrale din Europa. Astăzi, Isărescu îşi justifică dorinţa de a nu mări rezerva de aur prin invocarea recomandărilor Băncii Centrale Europene care susţine că rezerva de aur nu trebuie să depăşească 15% din valoarea rezervelor valutare ale ţării. Merită să explicăm această situaţie în clar text: politica de management a rezervei valutare a României este setată de recomandările unei instituţii care a permis declanşarea crizei bancare europene, care a facilitat apariţia bulelor speculative şi asumarea de către băncile europene a unor riscuri absolut intolerabile şi care nu a reuşit să prevadă venirea crizei economice globale. Poate să ne explice cineva de ce trebuie să ne ghidăm după recomandările unei instituţii care a eşuat lamentabil din toate punctele de vedere?
Cei care consideră că România nu are nevoie să-şi mărească rezerva de aur utilizează argumentul că BNR nu trebuie să se ocupe cu operaţiuni speculative în piaţa metalelor preţioase. Argumentul este corect, dar nu poate fi aplicat în acest caz. Mărirea rezervei de aur nu este o operaţiune speculativă, ci o operaţiune de reducere a riscului. Aurul este un metal monetar. Simplificând, se poate spune că aurul este unica valută care există fără o bancă centrală şi care nu poate fi “tipărită” după nevoile politicienilor şi din această cauză atrage atenţia investitorilor care doresc să-şi protejeze capitalul în timpul turbulenţelor economice. Să facem un experiment mintal: ce se va întâmpla cu valoarea rezervei valutare a României, în condiţiile în care o ţară din zona euro va da faliment? Ce se va întâmpla cu valoarea rezervei valutare a României dacă industriaşii germani reuşesc să forţeze clasa politică germană să pună în aplicare un plan de ieşire din zona euro? În aceste condiţii, miliardele de euro din rezerva valutară îşi vor pierde instantaneu aproape toată valoarea. Cei care cred că un asemenea scenariu este imposibil sunt aceiaşi semidocţi care credeau, în 2007, că o criză economică globală este imposibilă. Pentru prima dată în istoria recentă, băncile centrale sunt cumpărători de aur şi trendul are toate şansele să continue. Aurul este o poliţă de asigurare. Cu ce o să ne încălzească faptul că Isărescu a respectat recomandările BCE în condiţiile în care zona euro nu va mai exista? Băncile centrale din India, Rusia, China, Kazahstan, Peru, Venezuela, Sri-Lanka etc. cumpără aur, încercând să-şi reducă expunerea faţă de monede care dau semne de profundă instabilitate structurală. Evident, analiştii şi jurnaliştii economici (toţi ca unul având ochi albaştri) ne vor explica că autorităţile monetare din ţările BRICs şi din America Latină sunt conduse de nişte agramaţi care n-au auzit de recomandările Băncii Centrale Europene şi nici nu dispun de inteligenţa deosebită a academicianului Isărescu.Chiar şi în cel mai optimist scenariu, moneda euro nu va supravieţui în forma curentă. Este foarte probabil că dolarul va trece printr-o devalorizare accentuată în condiţiile în care Washingtonul va încerca să reducă valoarea reală a datoriilor pe care le are în plan intern (programe sociale) şi pe plan extern (obligaţiuni). Dacă politica de management a rezervei valutare nu se va schimba, atunci din valoarea acestei rezerve nu va rămâne nimic, iar dacă aurul împrumutat la Banca de Reglementări Internaţionale nu se va întoarce în posesia României, atunci valoarea rezervei va fi chiar egală cu zero. Desigur, peste mulţi ani, pensionarul Isărescu ne va explica că îi pare rău că nu a cumpărat aur în 2011, dar va fi prea târziu. Astăzi, un guvernator competent ar fi trebuit să militeze pentru naţionalizarea proiectului Roşia Montană, pentru demararea urgentă a exploatării şi mărirea rezervei de aur prin toate mijloacele posibile. Problema este că nu avem un guvernator competent la BNR.
Redacţia Economică
Comentariu pentru “Editorial Aurul şmecherilor (I și II)
1. Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României, a declarat, recent, că ar vrea să vadă “începută exploatarea aurului la Roşia Montană”. Cu precizarea că domnul Preşedinte vrea să vadă exploatarea aurului la Roşia Montană “începută” de o firmă străină, care ar urma să extragă circa 300 de tone de aur, din care României să-i revină, ca redevenţă, 4 %, adică 12 tone. Eu sunt de acord cu domnul Preşedinte. Şi eu aş vrea să văd “începută” exploatarea aurului de la Roşia Montană. Cu precizarea că, în opinia mea, exploatarea aurului de la Roşia Montană TREBUIE şi POATE fi începută şi terminată de către români, nu de către străini. Şi, mai ales, fără cianură. Să o facem cu tehnologiile noastre, netoxice. 2. Domnul Preşedinte ne spune şi de ce vrea să vadă “începută” exploatarea aurului la Roşia Montană. ”Incertitudinea viitorului, spune Preşedintele, obligă orice stat care îşi poate consolida rezervele şi cred că din exploatare ar trebui să ridicăm rezerva la cel puţin 200 de tone în următorii ani, pentru că vedeţi cât sunt de volatile monedele”. În prezent, rezerva de aur a României este de 103 tone, toată cantitatea provenind din “greua moştenire”. Diferenţa, între cele 12 tone, care ne vor reveni de la Roşia Montană, şi restul, până la 97 tone, ca să ajungem la 200 tone, o vom obţine, ne spune Preşedintele, prin începerea exploatării altor două zăcăminte de aur, de către companii româneşti : un zăcământ de 50 tone şi altul de 54 tone. Ce ziceţi de modul în care Preşedintele României îşi argumentează susţinrea începerii exploatării aurului de la Roşia Montană ? Păi dacă cele două zăcăminte exploatate de companii româneşti ne vor aduce 104 tone de aur, de ce mai vrea dumnealui să vadă “începută” exploatarea aurului de la Roşia Montană? 3. La data de 31 iulie 2011, totalul rezervelor internaţionale ale României, conform datelor publicate pe site-ul BNR, era de 36,4 miliarde de euro. Acest total se compune din : a) 3,8 miliarde, aur, cele 103 tone, b) 5,0 miliarde, numerar şi depozite şi c) 27,6 miliarde euro, “securities”, valori mobiliare, adică hârtii (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc), emise de guverne şi instituţii financiare străine, cărora BNR le-a împrumutat această sumă, de 27,6 miliarde de euro. Evident, d-e-alungul anilor, suma împrumutată de BNR a fost mult mai mare. Aceste 27,6 miliarde de euro reprezintă SOLDUL existent la data de 31 iulie 2011. Aurul reprezintă 10,4 % din totalul rezervelor internaţionale ale României. Aurul reprezintă 84,8 % din rezervele internaţionale ale Portugaliei, 71,7 % din cele ale Germaniei, 71,4 % din cele ale Italiei, 66,1 din cele ale Franţei, 59,4 din cele ale Olandei. 4. Conform evaluării BNR, la data de 31 iulie 2011, cele 103 tone de aur aflate în rezerva sa, valorează 3,8 miliarde de euro. Aceasta înseamnă că preţul unitar mediu luat în considerare de BNR este de 36,9 milioane de euro pe tona de aur, respectiv, 1 675 euro/uncie. La acest preţ, de 36,9 milioane de euro pe tonă, cu cele 27,6 miliarde de euro investite de BNR în hârtii, am putea cumpăra, acum, 750 tone de aur. Vă rog să calculaţi. Împărţiţi 27,6 miliarde de euro la 36,9 milioane euro pe tonă. Vă dă, exact, 748 tone. 5. În argumentarea poziţiei sale, Preşedintele Românie ne spune şi că “Dacă vă uitaţi ce s-a întâmplat în ultimii cinci ani, preţul aurului a crescut de la 620 de dolari uncia acum cinci ani la 1 890 dolari”. Din nou, sunt de acord cu domnul Preşedinte. Da, este adevărat, în ultimii cinci ani, preţul aurului a crescut de peste 3 ori. Cu acestă constatare, vom vedea, imediat cât de ridicolă şi de tragică, în acelaşi timp, este poziţia domnului Preşedinte faţă de exploatarea aurului de la Roşia Montană. Cele 27,6 miliarde de euro au fost investite de BNR în “securities”, nu acum, când preţul aurului este de 36,9 milioane de euro pe tonă, ci, în cea mai mare parte, cu 5-10 ani în urmă, atunci când preţul aurului era de 3,4, sau 5 ori mai mic decât astăzi. Dacă luăm în considerare cifra avansată de domnul Preşedinte, adică un preţ de numai 3 ori mai mic decât cel de astăzi, ajungem la un ADEVĂR CUTREMURĂTOR : Dacă Banca Naţională a României ar fi investit cele 27,6 miliarde de euro ÎN AUR, astăzi, rezerva de AUR a României ar fi fost de 2 200 TONE DE AUR. Ea ar fi valorat peste 80 miliarde de euro, actuali. Rezerva de aur a Germaniei este de 3 750 tone, a Italiei, de 2 700 tone, a Franţei, de 2 685 tone. 6. Începând cu anul 1990, atât eu cât şi regretatul profesor Anghel Rugină am atras atenţia conducerii BNR ca să investească toate rezervele ţării în AUR şi numai în AUR. Nu am fost ascultaţi. Iată ce probleme grave au creat incompetenţa şi iresponsabilitatea celor care au condus Banca Naţională a României în ultimii 22 de ani. Am ajuns să ne vindem munţii ţării şi să ne otrăvim, pe noi şi pe urmaşii noştri, pe motiv că ne trebuie 12 tone de aur, pentru că BNR, în loc să cumpere aur, a împrumutat pe alţii cu zeci de miliarde de euro, miliarde care, mâine, poimâine, pot să valoreze zero lei, zero bani. Până când ?
Constantin Cojocaru
