Dan Culcer (1988). Exilul - o manifestare a instinctului moral.

Specializat în studierea expresionismului, bun cunoscător al culturii germane din prima jumătate a secolului XX, Jean-Michel Palmier a publicat în 1988 la editura Payot primul tom masiv al unei sinteze.
Studiul său, intitulat Weimar în exil, urmăreşte «destinul emigraţiei intelectuale germane antinaziste în Europa» între 1933 şi 1940, adică de la incendierea Reichstagului la războiul civil din Spania. AI doilea volum va fi dedicat emigraţiei antinaziste în Statele Unite.
Este o cercetare de istoria culturii care face apel la arhive puţin răscolite până acum, începutul unei sinteze de reală anvergură.
Ca deobicei, două posibilităţi de lectură se oferă, una reintegratoare, în contextele istorice, sau una actualizantă. Fără să operăm cu ieftine paralelisme, tentaţia unei lecturi actualizante este puternică, într-atît de stranii sînt similitudinile între valurile succesive ale emigraţiei politice care s-au revărsat asupra Europei occidentale începînd cu 1933 şi continuate pînă azi.
Experiența concret-istorică a exilaţilor, a expatriaţilor antinazişti a fost filtrată în opere literare, într-o publicistică militantă abundentă, mai puţin însă într-o reflexie teoretică referitoare la sociologia şi psihopatologia exilului.
Este ceea ce încearcă Jean Michel Pallmier, trasând scenariul unei psihodrame care a căpătat proporţii tragice şi imense. Exilul a implicat nu doar participarea la această «psihodramă» a sute de mii de actori, supuşi unor experienţe pe care nimic din existenţa lor anterioară nu le făcea previzibile şi uşor de suportat, ci a zdruncinat toată fragila conştiinţă de sine a intelectualului european, deontologia sa bazată pe naiva supoziţie a non-implicării, a obiectivării posibile, a autonomiei socio-profesionale şi a independenţei intelectului.
S-a pus atunci din nou, a câta oară de la Revoluţia Franceză încoace?, problema trecerii de la vorbe la fapte pentru inteligenţii profesionişti, categorie socio-profesională în curs de definire de la Renaştere încoace, ca şi acuta chestiune a angajării, adică a pierderii statutul de intelectual în favoarea aceluia de politician.
Intelectualităţii germane i s-a impus o opţiune categorică încă din perioada premergătoare primului război mondial - ea să ne limităm doar la acest secol - întrucât avea de ales între naţionalism, expansionism şi militarism pe de o parte, şi cosmopolitism, pacifism şi auto-limitare, pe de alta. Sau între comunism şi/revoluţia conservatoare. Efortul multora dintre reprezentanţii ei a tins spre împăcarea contrariilor, într-un comportament psihosocial coerent, dificil de menţinut, eşuând mereu într-o schizofrenie de care, încet, s-a molipsit întreaga lume.
Nazismul, se uită uneori, n-a fost doar o mişcare antisemită, conducând la exterminarea a milioane de evrei dar şi a milioane de ne-evrei, ci în primul rând forma radicală a uneia dintre ideologiile naţionale mesianice care s-a constituit, pe fondul crizei valorilor şi a crizei de sistem începută în secolul al XIX-lea, secolul naţiunilor romantice.
La codificarea acestei ideologii au contribuit intelectualii şi nu doar cei de «pur sânge» germanic- cum s-ar zice, ci toţi acei intelectuali europeni pentru care valorile tribale erau singurele valori acceptabile şi productive la nivelul imaginarului social.
Definirea idealurilor naţionale, a superioarelor interese de stat se face de cel puţin două secole în numele unor neexprimate pseudoconsensuri sociale, de către minorităţi active, care dispun de forţă. Nu e de mirare că intelectualii sînt obsedaţi de asumarea unui rol social, la prima vedere mai puțin frustrant. Mentalitatea lor impregnată de complexe de superioritate, voluntarism, reformism şi utopism. umanitarist, dar şi de blocajele unui infantilism prelungit, de asistaţi perpetui, îi împinge spre rolul de lideri politici pentru care nu au adesea nici vocaţia, nici defectele,nici calităţile sau pregătirea. Lideri carismatici sau nu, lideri politici, intelectualii nu au fost, chiar dacă bonapartismul refulat al unora i-a împins câteodată spre astfel de experienţe. Când rămîn în cadrul profesiei, intelectualii nu riscă să devină politicieni veleitari ci rămîn specialiştii, sau dacă vreţi tehnocraţii de care, pînă la un punct, nici un politician nu se poate priva. Măcar pentru a i scrie singura parte a unui discurs care conţine idei şi nu lozinci.
Mereu în preajma puterii, niciodată în centrul ei, veleitarismul intelectualului are culoarea cenuşie a utopiei şi se numeşte noocrație, sau mai nou, şi mai pragmatic, meritocraţie. Singurul defect al acestor proiecte este că nu sînt aplicabile. Încă?
Puterea este totdeauna, intelectual vorbind, mediocră. Fiindcă numai mediocraţia este posibilă ca sistem de guvernământ şi doar mediocrităţile au în ele acel dezechilibru al valenţelor care le fac să iasă în lumea acţiunii. Nu există politicieni, oameni de stat geniali. Există politicieni vicleni, semidocţi, răbdători, excesivi, tenaci, paranoici sau depresivi. Dar nu genii. Dar nu creatori. Nici măcar ca legislatori.
O perpetuă confruntare are loc între intelectualitate (ca performanţă, nu ca profesie) şi mediocritate, O mediocritate plină de sine, conștientă de starea ei, alergică la cultură, al cărui acces îi este interzis, pe care nu o produce şi de care este străină.
Dictaturile sînt produsul mediocrilor veleitari. Nu există dictatură în care cultura să fie considerată altceva decît un instrument. Este supravieţuirea criptică a mentalităţii arhaice, a sincretismului practicat inerţial după apariţia diviziunii sociale a muncii, care a făcut posibilă dinamica socială, ceea ce numim de un secol Progres...Este un alt nume dat unei socialităţi care nu se limitează la autoreproducere.
De aici și tristeţea pe care o emană orice încercare de instrumentalizare a culturii făptuită chiar de către intelectuali, deveniţi astfel aliaţi obiectivi ai dictaturii, ai stagnării, deci slujbaşi ai unei mediocrităţi la care slugăresc ca nişte fiinţe lobotomizate.
Nu altceva s-a întâmplat în Germania nazistă şi nu alta este explicaţia profundă a dezacordului dintre nazism și intelectualitate. Cei care au vrut să-şi păstreze statutul, impracticabil în Germania de după 1933, au fost nevoiţi să emigreze, cu toate implicaţiile acestui act de sinucidere simbolică.
O cultură, cea germană, a fost asasinată - prin epurare,masificare, instituţionalizare şi nivelare, prin constituirea unui corporatism reprezentat de aşa zisele «Camere de cultură ale Reichului», instituții care, în  fond, asigurau controlul total al partidului asupra ansamblului producţiei culturale şi erau, desigur, instrumentele ideale pentru a împiedica orice devianţă, manifestarea oricărei heterodoxii. Uniunile de creație din comunism au  jucat același rol, cu mai mai mare sau mai mică forță și eficiență, în funcție de epoci și condiții locale.
De la declaraţiile de război împotriva artei degenerate,prin distrugerea instituţiilor republicane, prin acţiunile de intimidare, epurare şi arestare se ajunge, consecvent, la autodafeul din 10 mai 1933.
Arderea cărţilor în piaţa publică, gest spectaculos şi act simbolic de profund ecou internaţional a fost una dintre acele decizii politice pe care un guvern dictatorial le regretă fiindcă produc un efect pervers şi nescontat. ldentificaţi ca barbari, naziştii au fost integraţi într-o serie istorică pe care spiritul european o repudiase demult, deşi îi aparţinea cu aceiaşi îndreptăţire ca şi invenţia tiparului. O conștiinţă europeană vinovată - ca efect tardiv al stîmpărării războaielor religioase civile, nu putea să accepte cinismul, francheţea impudică a neobarbariei naziste.
În raport cu aceast, acțiunea de epurare a bibliotecilor și de cenzură în comunismul real a fost mai eficientă, secretă, tenace și totalitară.
S-a născut, dincolo de unificatoarele interese economice şi politice lezate de expansmul germanic reiterat, un front comun al intelighenţiei, care se simţise eliminată din preajma puterii.
Un contract rupt unilateral de către puterea nazistă care a încercat să obţină consensul social şi, deci, legitimitatea pe alte baze dect cele practicate în secolul precedent, un secol al integrării, al mixajului etnic sub conducerea unei puteri centralizatoare relativ laxiste faţă de intelectuali, un secol al toleranței intramuros, al convenţionalismului burghez.
Nazismul nu avea nevoie de intelectuali ci de propagandişti. I-a creat şi i-a avut pe ai săi, eficienţi, cinci, impudici, terorizând şi lăsîndu-se terorizaţi, teoreticieni ai pragmatismulai şi ucenici vrăjitori ai delirului paranoic al Conducătorului iubit.
Era relativ util să mă fi menţinut într-o descriere a unei lucrări de specialitate dacă chiar simpla lectură a sumarului nu ne-ar fi dezvăluit, dincolo de schema istoricistă şi logică, valoare, de generalitate a studiului.

Jean Michel Palmier stochează în interstiţiile studiului său de istorie politică şi culturală, de istorie a mentalităților, materia pentru o fenomenologie a  exilului. Citează sau parafrazează abundent din memoriile, epistolarele, jurnalele dezrădăcinaţilor, pe lîngă alte materiale de arhivă, oferindu-ne deci reflexul în conştiițe ale unor fenomene istorice de amploare planetară, pe care încheierea războiui în 1945 nu numai că nu le-a anulat sau redus la proporţii umane ci,
dimpotrivă, le-a masificat. Planeta trăieşte de atunci o stare de război endemică, fenomenele emigraţiei, exilului şi acculturaţiei violente, care caracterizează relaţiile interstatale planetare, s-au intensificat. Autoritarismul, dictatura şi totalitarismul, soluţii politice care atrag prin simplitate, eficienţă ca şi prin durabilitate, sînt în expansiune chiar şi în acele regiuni ale globului unde se produce o aparentă regresie. Totalitarismele dure sînt înlocuite cu autoritarisme suple care practică soluţii economice şi politice adecvate mentalităţii liber-schimbiste ce a înlocuit tendinţele autarhice, produse de mentalitatea «cetăților asediate».
Intelectualii,şi mai ales intelectualii exilaţi, ar avea de ce să citească cartea lui Jean-Michel Palmier, «Weimar în exil». ln primul rînd pentru a-şi dedramatiza propria lor condiţie, observând seriile istorice în care experienţa lor individuală se înscrie. Cu luciditate şi scepticism eroic. Exilaţii, intelectuali sau nu, trăiesc cu speranţa că pot beneficia de solidaritatea şi înţelegerea confraţilor lor de altă etnie. Sau cred că intelectualii ca şi ne-intelectualii se află în aceiaşi situaţie comună- exilul. Mai cred că gazdele ar fi cu adevărat implicate în acţiunea pe care ei înșiși speră să o ducă la bun sfârşit, modificarea stării sociale sau politice din ţara din care provin. Fiecare semn, li se pare premonitoriu şi de bun augur.
Dominanta tribală a mentalităţilor colective nu este luată în considerere sau este escamotată în numele unui umanism al societăţilor de binefacere. Aceleaşi mentalităţi i-au întîmpinat pe expatriaţi oriunde, chiar şi în ţările cu o tradiţională politică de imigrare.
Endogamia sau exogamia, ca şi alte elemente ale socialităţii sînt şi acum reglate de legi şi comportamente definitorii pentru un tribalism în care elementele alogene sînt acceptate doar dacă integrarea le este scop, contactele între enclavele hetero-tribale fiind reglementată cu multă grijă. Rolul exilaţilor ca factori de contact intercultural, deşi niciodată neglijabil, se imbrică cu acela de salvatori ai unui sisteme de valori pe care dictatarile din ţările de origine au tendinţa de a-l distruge şi a-l înlocui.
Dacă emigraţia germană antinazistă a asigurat, cum scrie Jean-Michel Palmier, «onoarea şi demnitatea, respectiv supraviețuirea culturii culturii germane», ea nu a putut face nimic împotriva dictaturii, care a căzut din cu totul alte motive. Literatura nu s-a dovedit a fi, cum ar fi dorit-o Brecht, o «armă care ucide».
«Revoluţionari ai spiritului», intelectualii emigraţiei germane antinaziste experimentează pînă la capăt, radical, contradiciția dintre «Geist» și «Tat», analizată de Thomas Mann. Scriitorii Republicii de la Weimar sînt idealişti şi îşi pun rar problema puterii. Ei domnesc asupra culturii şi cred că naziştii nu au putere asupra lumii spirituIui, căci sînt lipsiţi de inteligenţă şi incuIţi. Sînt convinşi că imbecilitatea şi barbaria nu pot învinge spiritul. Frazele de genul celor scrise de Mihail Bulgakov în «Maestrul şi Margareta» despre incombustibilitatea cărţilor sînt frecvente în articolele scriitorilor antinazişti despre victimele autodafeului de la 10 mai 1933. Flăcările lui iluminează şi azi feţele barbarilor, care nu purtau doar cămăşi brune şi cruci încârligate, ci arboraseră anterior simboluri mai paşnice, secera, ciocanul, și aplicau tactica pământului pârjolit în numele culturii proletare.

Dacă analizele scriitorilor, telectualilor sînt corecte iar avertismentele lor lucide, previziunile lor pesimiste împlinindu-se mereu, saltul de la idee la faptă nu se produce. «Destinul acestei intelighenţii, comportamentul său - scrie Palmier- cuvintele, actele, scrierile ei din anii care au văzut ascensiune fascismului dar și din anii exilului, precum şi lunga serie de bătălii pierdute, sînt un extraordinar exemplu sociologic, care permite să reflectăm dacă, aşa cum afirmase Gramsci, nu se vădeşt e imposibil să gîndeşti prezentul, şi un prezent determinat, cu ajutorul unei gândiri elaborată ca adecvată problemelor unui trecut adesea îndepărtat şi depăşit.»
Care este capacitatea de acţiune asupra timpului lor a intelectualilor, a scriitorilor, a artiştilor? E o întrebare la care cartea lui Jean-Michel Palmier dă un răspuns nuanţat, dar îmbibat de scpticism.
Este, în ultimă instanță o chestiune de definire a acţiunii şi a timpului. Dacă îi judecăm ca oameni politici rataţi, atunci acțiunea intelectualilor asupra unei epoci este vagă, greu de definit, dacă nu chiar nulă. Nu ei produc enimentele politice sau seismele sociale.
Două modele mitice de comportament pot defini situaţia intelectualilor în raport cu epoca lor- cel al Cassandrei, cu premoniţiile ei niciodată crezute şi ascultate- şi cel al lui Robinson un tehnocrat aventurier.
In Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului (Bucureşti, 1988) Andrei P1eşu scria :
« Sîntem înclinaţi să atribuim »dorul de ducă« al lui Robinson şi miza lui pe ursită unui fericit instinct moral. Căci a avea instinct moral e, într-o primă instanţă, a tinde somnambulic aproape, către împrejurări care îţi dezmint statutul şi care, ca atare te pot desfiinţa. E totuna cu a accepta că instinctul moral caută, prin însuși rostul său, »aventura« morală, criza. Fiindcă rostul său este să-şi ducă subiectul către o morală vie, născută laborios şi însîngerat, iar nu către disciplina apriorică a unei legalităţi moştenite.»
Dacă anume împrejurări istorice au împins Cassandrele spre exil sau spre tăcere, nu înseamnă că instinctul moral nu le-ar fi impus o soluţie similară şi în lipsa crizei politice interne.

Exilul politic nu este adesea decît pretextul pentru realizarea unei experienţe formative de natură morală.
Reflexia teoretică, etică şi sociologică, nu poate fi subsumată reflexiei politice. Dictaturile se aseamănă, istoriile lor sînt banale, prin repetare. Destinele exilaţilor exemplare, tragice şi sublime sînt expresii ale ursitei, în termenii lui Andrei Pleșu, prilejul unei confruntări ontologice cu alteritatea fundamentală şi unică.    
De aceea exilul prin condiţia sa existenţială, nu este decât aparent de natură
politică. El este, esențialmente, de natură etică. Exemplul și orientarea acțiunii unui exilat român mai cunoscut, Paul Goma, devine astfel comprehensibil. Cartea lui Palmier, dedicată exilului german antinazist, ne întărește această convingere. O carte despre avatarurile exilurilor la români rămâne să fie scrisă.

Dan Culcer
Paris,12 noiembrie 1988
   
Dan Culcer (1988) Exilul - o manifestare a instinctului moral.
Text citit în cadrul emisiunii românești a Radio France Internationale.