„Dosarul Antonescu” : „Eşti pe traiectorie, majestate, şi s-ar putea să te lovească glonţul…” (I)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Un studiu de Vartan Arachelian, extras din revista Clipa, director Dinu Săraru. Cu prietenie, Dan Culcer

„Eşti pe traiectorie, majestate, şi s-ar putea să te lovească glonţul…” (I- II)

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Restituiri • Sep 2010

„Dosarul Antonescu” ar trebui degrevat de exagerările produse din ranchiună, ură şi injustiţie, ca şi de frustrările istorice de care continuăm să suferim. După o destrăbălare politicianistă, ca cea de azi, bunăoară, lumea românească interbelică era din nou sedusă de mistica omului providenţial. Nu putea fi altul decât dictatorul bun, care ştie tot, vede tot şi are soluţii miraculoase. Într-o ţară a cărei populaţie era rurală în proporţie de trei sferturi, încrederea era totuna cu credinţa, alesul nu era consecinţa deliberării plebiscitare, ci efectul contaminării de apariţii învestite cu puteri supranaturale. Cât de departe se situau însă elitele de mentalul colectiv ne face să cădem pe gânduri văzând recidiva pe care o comit ele şi azi. Iată, doi gânditori care dominau scena ideologică a timpului, Nicolae Iorga şi Nae Ionescu – ce gândeau ei, la doi ani înainte de venirea la putere a lui Antonescu, despre perspectiva unei dictaturi în România. Nicolae Iorga, într-o conferinţă radiofonică de la începutul lui 1938, despre mişcările extremiste: „aşa-numitul dinamism care merge şi până la manifestaţii de Saturnale aproape isterice (care) cad greu pe oboseala sufletească a unei vremi grămădite de griji, de aici întrecerile electorale, de aici tulburările de stradă, de aici luptele civile, de aici sfărâmarea iremediabilă a moştenirii unor timpuri mai bune, şi în monumentele care de-a lungul vremurilor au rezistat până acum şi la cele mai sălbatece manifestări de ură şi nebunie…”. Din polemica în care s-au înscris, pro sau contra, foştii săi discipoli, Nae Ionescu şi Mircea Eliade, deşi e extrem de interesantă, nu vom reţine aici decât observaţia primului. Deşi similitudinile cu circumstanţele accederii la putere a lui Antonescu erau tulburătoare, perspectiva unei dictaturi i se părea improbabilă: „Dictatura nu e o formă istorică. Ea e numai un accident. Dictatorul e, în bine sau în rău, o personalitate puternică cu care te dăruieşte sau te pedepseşte Dumnezeu când vrea el. Trebuie, în orice caz, să se producă undeva un gol în participarea oamenilor la conştiinţa publică; o vacanţă, o apatie, o dezinteresare. Adică, o stare anormală, deficientă, minoră a vieţii colective. Asta să fie caracteristica pentru vremea pe care o trăim noi?”

„Dosarul Antonescu”, cercetat azi, ar fi de domeniul psihologiei maselor, numai că, înainte chiar de a fi fost pus în discuţie, a fost supus unui tabu inacceptabil într-o societate deschisă. Din punct de vedere istoric, însă, cazul are o particularitate ignorată de cercetătorii epocii. Şi anume, că el, Antonescu, n-a avut susţinerea reală, populară, pe care avea s-o cunoască în posteritate; destinul tragic hotărât de puterea sovietică de ocupaţie, ca şi interdicţia de a i se discuta fără părtinire guvernarea au contribuit decisiv la transformarea lui într-un mit. Cât timp va funcţiona acest mit? Probabil că atâta timp cât democraţia va fi în România o copie infidelă a originalului!
Indiscutabil, Ion Antonescu a fost un patriot, onest, militar capabil, dar n-a fost lipsit de ambiţii politice, un apolitic indiferent la puterea lumească, aşa cum îl investesc adulatorii săi. Dacă aceştia ar privi faptele cu un minim spirit critic, ar trebui să observe, bunăoară, că felul în care şi-a asumat puterea îl coboară la nivelul comun al dictatorilor sud-americani. Nici mai mult, nici mai puţin! În Mărturisirile pe care ni le-a încredinţat spre publicare, Corneliu Coposu evoca întâlnirea dintre Maniu şi Ion Antonescu. S-a întâmplat imediat după Dictatul de la Viena. În dimineaţa zilei de 2 septembrie 1940, Coposu îl însoţea pe Maniu la Cluj, unde aveau loc mari manifestaţii de protest împotriva Dictatului. În drum, s-au oprit la Ploieşti. Una dintre doamnele apropiate lui Antonescu, Alice Sturdza, aranjase o întâlnire clandestină. Maniu era filat de o echipă de agenţi ai Siguranţei. Ca să scape de ei, secretarul său personal i-a invitat pe ginitori să ia masa în celebrul local din epocă, „Berbecul”. Povesteşte Coposu: „Oamenii (agenţii) erau prost plătiţi şi nu-şi puteau permite o masă la restaurant. Indemnizaţiile lor erau minuscule şi, de obicei, noi ne ocupam de cazarea şi de hrana lor, deşi erau agenţii Siguranţei. Probabil că erau mai devotaţi lui Maniu, decât Siguranţei.” Ce avea să urmeze e demn de un film à la Sergiu Nicolaescu, o poveste parcă inspirată din înscenările conspirative din filmele de gen americane: „Între timp, Maniu şi cu mine ne-am ridicat de la masă pentru a merge la toaletă. Restaurantul are şi o ieşire secundară pe unde am părăsit localul. Aurel Leucuţia, cu maşina lui, rămăsese acolo, lângă maşina agenţilor; ei continuau să mănânce tacticos, nedându-şi seama ce se petrece. Afară ne aştepta Alice Sturdza cu maşina ei, în care se zărea Antonescu pe care-l adusese de la Predeal. Alice Sturdza a luat loc la volan, eu lângă ea, iar Ion Antonescu cu Iuliu Maniu în spate. Atunci a avut loc următoarea convorbire pe care am notat-o în amănunt în jurnalul meu:
- Domnule general, regele Carol al II-lea va abdica. Ca ultimă soluţie va recurge la oameni care să-i salveze tronul şi va recurge la dumneata.
- Nu, niciodată regele Carol nu va recurge la mine, deoarece cunoaşte opinia mea despre el şi ştie că nu se poate juca cu mine.
- Totuşi, ca ultimă soluţie, va recurge la dumneata. Pentru că atât Brătianu, cât şi eu am refuzat orice fel de discuţie în domeniul acesta; va recurge la un om cu mână tare care să-i asigure continuitatea domniei.
- Nu cred.
- Domnule general, vreau să-ţi cer un angajament de onoare. Dacă regele Carol va face apel la dumneata, dumneata vei refuza orice colaborare şi îi vei cere abdicarea.
- Asta se înţelege de la sine.
- Vreau să am angajamentul de onoare de la dumneata.
- Aveţi cuvântul de onoare al generalului Antonescu… Dacă i-ar veni ideia să apeleze la mine, îi voi cere imediat abdicarea, şi n-am să accept de la el nici un mandat.”
Era luni, 2 septembrie. În Însemnările sale zilnice vom vedea că nimic neobişnuit nu-l frământa pe Rege până în după amiaza zilei de 3 septembrie, când, „a venit Urdăreanu să-mi vorbească de situaţie, cred, cum din nenorocire este şi impresia mea, că Gigurtu (şeful guvernului – n.n.) nu este stăpân pe situaţie. Aş fi vrut să ţin acest guvern cât mai mult, dar trebuim să ne gândim serios la un înlocuitor. A fost din nou Valer Pop la el. (În treacăt fie zis, Valer Pop, liberal, avea să fie implicat în toate conciliabulele lui Antonescu pentru luarea puterii! – n.n.) Cu toate că această părere este independentă de vizită, totuşi, a fost adânc impresionat de ea. După această convorbire s-a întâmplat un fapt grav: a avut loc o agresiune împotriva sergentului de la poarta Palatului … În acelaşi timp, a avut loc un atac la Telefoane… şi unul la Radio, unde, şi acolo, s-a produs o scurtă întrerupere, jandarmul din post fiind omorât… Propunerea de a face apel la Antonescu ia corp, mai ales la Urdăreanu, care e întotdeauna gata de a proceda la schimbări. Eu sunt încă foarte îndoit asupra persoanei lui, până mai ieri cu domiciliu forţat la Bistriţa, care va fi atitudinea lui, care va fi loialitatea lui faţă de mine? Raporturi bune are cu Garda de Fier, cu Dinu Brătianu şi cu Maniu, acesta este un avantaj. Înainte de a face un pas definitiv, am pus pe Urdăreanu să-l întrebe pe generalul Mihail ce părere are asupra acestei eventualităţi. Răspunsul lui a fost clar, că nu-l iubeşte, dar că consideră că este un soldat şi că nu poate trăda. Această părere a fost ultima picătură care a făcut să iau hotărârea. Acum, alt bucluc, persoana în chestiune trebuie găsită; din cauza tulburărilor, el rămâne ascuns; cu multă greutate, cu concursul lui Valer Pop, a putut fi găsit. A avut întâi o conversaţie cu Urdăreanu, în care a făcut rezerve şi, mai ales, a spus că nu poate lua aşa o răspundere dacă n-are coatele goale. L-am văzut şi eu şi l-am rugat să primească a forma guvernul; după oareşce discuţii, şi-a rezervat răspunsul…”
Mărturia lui Corneliu Coposu pune într-o cu totul altă lumină felul în care Antonescu a luat puterea. Înţelegerea cu Maniu şi, implicit, cu Brătianu, era ca Generalul să-l oblige pe Carol să abdice şi apoi să formeze un guvern. O atare cronologie a evenimentelor ar fi evitat dictatura militară? E greu de răspuns, date fiind circumstanţele interne şi internaţionale în care se afla România, dar, într-o astfel de ipoteză, probabil, România n-ar fi intrat în război împotriva Rusiei Sovietice şi, prin consecinţă, împotriva aliaţilor noştri tradiţionali. Culpa în care s-a aflat Antonescu faţă de liderii politici poate explica acceptarea tacită a libertăţii de mişcare a opoziţiei democratice în timpul războiului, ca şi reacţia moale a Conducătorului la memoriile cu care a fost sâcâit.

„Eşti pe traiectorie, majestate, şi s-ar putea să te lovească glonţul…” (II)

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Restituiri • Oct 2010

În şedinţa de guvern din 7 septembrie, Generalul, încă sub presiunea evenimentelor şi, desigur, sub emoţia acuzaţiei de sperjur pe care i-o adusese Maniu, avea să se dezvăluie purtând în raniţă nu doar bastonul de mareşal, dar şi o sumă de frustrări: „Una dintre cauzele care au constituit pentru mine o problemă importantă, încă de când eram tânăr - pentru că soarta mi-a rezervat dreptul să nu fiu chemat decât în momente grele, (s. n.! ), dar când a venit la împărţirea beneficiilor, onorurilor, căpitanul, maiorul… generalul Antonescu trebuia îndepărtat, ignorat, umilit, trebuia micşorat, ca nu cumva să ridice capul (… ) Regelui Carol al II-lea, în anul 1933, când eram şef de Stat Major, i-am spus: „Eşti pe traiectorie, Majestate, şi s-ar putea să te lovească glonţul, vei face greşeli politice şi Naţiunea te va alunga.“

În noaptea de după investitură, Regele, amintindu-şi de ameninţarea militarului, abia numit şef de guvern, şi care, iată, şovăie să reprime rebeliunea legionară, începe să regrete „soluţia Antonescu“. E însă prea târziu… Probabil că ideea unei lovituri încolţise în mintea militarului aflat în dizgraţie regală, din moment ce acum, Antonescu, joacă perfect partitura detronării. Îi lasă pe legionari să-şi facă „revoluţia lor“, cam de operetă, şi-şi ocupă timpul doar cu îndepărtarea de la Palat a sprijinitorilor lui Carol. Generalul Gheorghe Mihail, ministrul de Război încă în funcţie, afirmă istoricul epocii, Aurică Simion, „a fost chemat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri unde, sub diferite pretexte, a fost reţinut toată ziua de 5 septembrie. La fel s-a petrecut şi cu generalul David Popescu, ministrul de Interne, în timp ce generalul Gheorghe Argeşanu, cunoscut ca un duşman înverşunat al legionarilor şi devotat regelui… a primit ordin să plece imediat în Dobrogea, la comanda Frontului de Sud. Îndată ajuns la Constanţa el a fost arestat de un magistrat militar, din ordinul personal al lui Antonescu. Comanda militară a Capitalei, devenită vacantă, a fost încredinţată generalului Coroamă, care l-a asigurat pe Antonescu de sprijinul său.“  

Izolându-l pe rege, încurajând tacit, dacă nu şi din umbră, pe legionari să risipească focuri de armă în plină noapte chiar în Piaţa Palatului, în 5 septembrie, la ora 21:20, Antonescu e din nou la Carol, unde îi face un aspru rechizitoriu asupra domniei. Spre ziuă, colonelul Elefterescu, un apropiat al său, va fi trimis la Palat o scrisoare ultimativă prin care-i cere să abdice; în caz contrar, nu-i va putea asigura siguranţa personală! Decavarea regelui fusese executată chiar de cel pe care acesta îl distribuise în rolul de valet al Tronului!

Pe 7 septembrie, în prima zi de exercitare a deplinelor puteri, vine şi scuza formală asupra gestului fraudulos prin care asumase postura dictatorială: „Domnilor, aceste puteri eu nu le-am luat dintr-un instinct bestial, ca să zic aşa, de a porunci unui popor şi de a da directive în stat, de a abuza de putere sau de a mă împodobi cu un absolutism oriental.“ Şi, în continuare, măsluind realitatea, „Ţin să vă spun, am avut, pentru moment, ezitarea dacă e bine să dau, sau nu, lovitura de stat, să tai adânc cu bisturiul iţele acestea cu care era ţesut statul, simţind că şi de această dată voi fi păcălit, şi am fost pe muchie de cuţit să fiu omorât la ora 3-4 dimineaţa, când chestiunea era aproape eşuată. Ştiind însă elementele pe care se sprijinea (Regele - n.n.), am dat această lovitură, trimiţându-i scrisoarea prin care i-am cerut să abdice, dându-i timp până la ziuă.“

Circumstanţele reale în care Antonescu a devenit „Conducător” ne obligă să mutăm locul lui Antonescu din mit în istoria curentă - un accident al ei? - fapt ce-l coboară de pe soclul de erou providenţial în postura de profitor al profundei crize politice în care se afla ţara. Chestiunea nu e lipsită de importanţă, mai ales dacă avem în minte - şi, cum Doamne, am putea uita - epilogul acestei substituiri de regim! Şi anume, războiul în Răsărit şi, implicit, războiul împotriva Naţiunilor Unite, câştigătoarele acestei conflagraţii, cele care aveau să dicteze pacea!

„Bun patriot şi bun militar, afirma istoricul Vlad Georgescu, (Antonescu) nu era totuşi din punct de vedere al abilităţii politice la înălţimea nevoilor momentului; nu era nici nazist, nici fascist, nici măcar filo-german, dar, ca soldat, a crezut în victoria Reichului şi această credinţă l-a împins să-şi arunce ţara dincolo de limitele fireşti ale recuceririi teritoriilor pierdute, într-un război din care nu avea decât de pierdut (… ) Hitler i-a întreţinut dealtfel, cu abilitate, iluzia în privinţa posibilităţii de redesenare a frontierelor după victoria finală, tot aşa cum întreţinea şi speranţele lui Horthy în menţinerea lor. Antonescu a ordonat trecerea Prutului (22 iunie 1941) singur, fără nici o consultare cu factorii politici ai ţării şi fără a încheia un tratat sau o convenţie cu Germania care să stipuleze condiţiile şi limitele colaborării.“

Probabil că, aflat încă sub euforia succesului cu care condusese jocul detronării, chiar în discursul inaugural, avea să „sape” la soclul pe care aveau să-l ridice fie adulatorii săi, fie, prin ricoşeu, duşmanii săi: „Când se va scrie vreodată istoria acestei lovituri de stat, se va vedea că au fost lucruri bune de opera comică. Căci manifestaţiile de 200 de tineri şi cele câteva focuri de armă ce s-au tras nu pot fi socotite ca o revoluţie autentică.” Profitând de această dezordine factice, „Conducătorul” impune singura ordine la îndemâna unei dictaturi, ordinea cuvintelor. Până la izbucnirea războiului, România a cunoscut o nouă stare de ficţiune: în locul teatralizării administraţiei, îngalonarea ei, în locul crizei sociale, inventarea de fantasme. Nu doar una dintre ele, cum că poporul nu-şi merită conducătorul, îi va supravieţui până azi! Deseori, având mustrări de cuget, avea să se disculpe fie afirmând că „cine ia puterea, îşi asumă şi responsabilitatea“, fie, scuzându-se, că „cine-şi pierde capul, îşi pierde viaţa!“ Din păcate, intenţiile pozitive pe care le afişase la asumarea puterii aveau să fie contrazise de practica guvernării; circumstanţele istorice au fost vitrege, iar legile războiului la fel de murdare şi sângeroase ca în toate războaiele! „Războiul sfânt” avea să eşueze într-o tragedie care avea să se prelungească aproape jumătate de secol. „Odată cu luarea puterii a început adevăratul calvar al vieţii mele“ - avea să declare el în preajma execuţiei. Moartea l-a scutit de a fi martor la tragedia colectivă de care avea să aibă parte poporul pe care atâta îl iubise! Dar, ca o compensaţie, condamnarea sa la moarte avea să-i confere posteritatea pe care şi-o visase. Grigore Gafencu, aflat în exil, aflând despre execuţia lui Antonescu, avea să explice cum nu se poate mai bine motivele genezei mitului Antonescu: „Păcatele mareşalului au fost oarecum spălate prin abuzurile regimului de azi şi prin primejdia de moarte pe care sovieticii o ţin întinsă asupra ţării. Întâmplările care au urmat prăbuşirii sale au aşternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca şi peste oarba înverşunare cu care s-a aruncat în braţele lui Hitler. Ieri încă vinovat, mareşalul cade ca un martir al cauzei româneşti, pentru că România nu mai cunoaşte decât o singură ameninţare: Rusia. În jurul lui se va naşte o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, ameninţat de această împărăţie.“

Care era răspunderea pe care n-o putea lua dacă n-avea mâinile libere? Era chiar mandatul pe care ar fi trebuit să-l refuze; pentru asta doar îşi dăduse cuvântul de onoare lui Maniu. Miercuri, 4 septembrie, „pe la miază-zi Antonescu a depus legiuitul jurământ. După terminarea acestuia, s-a întors către mine“, notează Carol în jurnalul său, „şi a spus: Aşa să ajute Dumnezeu Majestăţii Voastre şi mie.“ Comisese, fără îndoială, un act de sperjur. Asta avea să-i reproşeze Maniu. Povesteşte Corneliu Coposu: „Prima scrisoare dactilografiată de mine pe 7 septembrie a fost o scrisoare de reproş în care i-a spus (lui Antonescu): «Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră.» Această scrisoare i-am dus-o personal. Apoi, am auzit din cabinetul său discuţia pe care o purta cu aghiotantul lui, un general de război, i-am uitat numele, căruia îi spunea: „Maniu mă acuză că sunt un om fără onoare. Cum se poate aceasta?“