Dumitru Radu Popa: Un universalist de rasă: Romul Munteanu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Evocarea operei și personalității profesorului Romul Munteanu era mai necesară. Sub conducerea lui Romul Munteanu, Univers a fost o editură care a format cititori. Cu prietenie, Dan Culcer

Dumitru Radu Popa: Un universalist de rasă: Romul Munteanu

Sep 9th, 2011 by vetiver

Din partea cealaltă
            Un universalist de rasă: Romul Munteanu
Între profesorii cei mai îndrăgiţi din Facultate, pe vremea studiilor mele la Bucureşti, se număra, fără îndoială, Romul Munteanu. Ceea ce îl distingea în cadrul catedrei de literatură universală şi comparată era formaţia germanică, continuată după şcoala de la Cluj unde studiase şi fusese asistentul marelui Dimitrie Popovici. Îşi luase Doctoratul la Leipzig în 1960, cu teza Aspectele şi dimensiunile iluminismului românesc. Îndeobşte, profesorii noştri de literatură universală şi teoria literaturii erau mai degrabă de formaţie, tradiţional, franceză.
Romică, cum i se spunea, era jovial, bonom, cordial cu studenţii, totul până când era vorba de carte. Atunci devenea minuţios, exact, intratabil. Era un veritabil om al textului şi al exactităţii. „Viaţa mea e cititul, dragă Popa!” mi-a spus odată şi era cu greu să găseşti un om mai „citit” ca el! Lucrul este ilustrat clar prin opera sa de mare cuprindere, de la studiul asupra Şcolii Ardelene la teatrul absurdului, de la metamorfozele criticii europene moderne la noul roman francez, sau studiile despre clasicism şi baroc. Dar cititul acesta el nu îl ţinea doar pentru sine, ci îl împărţea generos cu semenii săi. Astfel au ieşit la iveală cele trei volume de Jurnal de cărţi, publicate între 1973 şi 1982. Ca fapt personal, trebuie să spun că am avut privilegiul şi onoarea de a-i fi redactor de carte la volumul întâi şi, astfel, primul cititor!
Ca profesor era pasionat şi, uneori, continuam discuţiile literare dincolo de cadrul facultăţii, la Capşa sau la Peştera… Nu se ferea, ca alţii,  să împrumute cărţi străine studenţilor apropiaţi. De la el am citit Bachelard, Lacan, ba mi-a împrumutat pentru câteva zile chiar şi interzisa 1984 a lui Orwell.
Ca editor şi director al Editurii Univers între 1971 şi 1990 a făcut mare operă de aducere a literaturii universale în spaţiul românesc, cu o competenţă şi abilitate neegalabile. Căci era nevoie, într-adevăr, de multă abilitate în acei ani pentru a scăpa de furcile caudine ale cenzurii. Din acest punct de vedere, în perioada comunismului, prin tot ceea ce a făcut pentru promovarea literaturii de calitate de pe toate meridianele lumii, Romul Munteanu a dat un sens înalt conceptului de rezistenţă prin cultură. Proiectul lui cultural, unul dintre cele mai îndrăzneţe ale perioadei postbelice, era crearea unei biblioteci universale în limba română, reluînd astfel un ideal atât de drag al lui Ioan Heliade Rădulescu. De la spaţiul european el a extins interesul literar către teritoriul romanului american şi sud-america, al prozei şi poeziei africane, al literaturii orientale – China, Japonia şi India. Aşa cum el însuşi spunea într-un interviu, în felul acesta editura Univers a realizat un fel de muzeu literar în care figurau exponate din toate operele mari ale lumii, muzeu literar care a îmbogăţit spiritual oameni din toate generaţiile şi care a rămas în conştiinţa multora până în ziua de azi.
Omul era de o mare vitalitate şi, în orice fel de cercuri s-ar fi aflat, îşi punea clar amprenta, ca şi cum ar fi vrut să se înţeleagă precum că hic sunt leones! Fie că prezenta o carte, sau participa la o masă rotundă ori un colocviu, Romică era inconfundabil. Plin de spirit, cu un umor mai degrabă sec, Romul Munteanu nu putea nicicând trece neobservat!     Iată însă că tocmai lui i-a fost dat să trăiască un paradox teribil, o infirmitate de un absurd tragic: şi-a pierdut treptat vederea. Sigur, nu mai era director de editură şi profesor la catedră, noua situaţie îl izola prin forţa lucrurilor de viaţa socială, culturală, literară, în care era atâta de activ, cu o vitalitate rară.
Pe la începutul deceniului l-am reîntâlnit la un Târg de carte, în Bucureşti. L-am văzut de la distanţă, vorbea cu Marin Mincu şi m-am apropiat de el, oarecum din spate. „Ce mai face marele şi iubitul meu profesor de literatură universală?” S-a întors către direcţia de unde venea glasul şi, cu lacrimi în ochi, i-a spus lui Mincu: „Uite, Marine, a trebuit să vină Popa de la New York ca să îmi aducă aminte că am fost un mare profesor de literatură!” Mă recunoscuse după glas. Mărturisea că toate celelalte simţuri i se ascuţiseră foarte mult, să suplinească, parcă, vederea pe care nu o mai avea. Se simţea într-un fel de peşteră platoniciană, în care nu mai vedea capătul tunelului. Aveam să aflu că, deşi nu mai putea scrie şi citi, nu se dăduse totuşi bătut nici o clipă. Îi citeau soţia lui, Lucia, şi o prietenă, Cristina, şi tot ele scriau după dictare. Astfel şi-a putut elabora cele două remarcabile volume de memorii. Iar cu cărţile propriu-zise îi rămăsese doar relaţia tactilă şi olfactivă.
Unde erau sutele de studenţi şi doctoranzi care trecuseră prin şcoala Profesorului? Dar cititorii avizi ai minunatelor cărţi pe care le tipărise la Univers? Poate că nimeni nu-i profet în ţara lui, dar în cazul lui Romică Munteanu lucrurile, din păcate, sunt şi mai triste. S-au găsit tot felul de justiţiari de ocazie care să-i reproşeze compromisurile făcute în timpul comunismului, fără să se gândească acum că acele cedări, câte au fost, au înlesnit realizarea proiectului de bibliotecă universală.
Scria, pe bună dreptate, într-un număr din Cultura, în 2010, criticul Alex Ştefănescu: „Cineva din altă ţară, care nu ne cunoaşte îndeaproape, ar putea să creadă că România este o ţară cu bogăţii inepuizabile, judecând după modul cum le risipeşte. Cu o mare nepăsare sunt tratate la noi îndeosebi valorile culturale, iar creatorii lor au parte, şi ei, de o desconsiderare totală. Iată ce se întâmplă acum, chiar acum: trăieşte în Bucureşti, imobilizat în casă şi orb, un intelectual de o valoare incontestabilă, care a făcut servicii preţioase culturii române, dar aproape nimeni nu se interesează de soarta lui: Romul Munteanu. Aproape nimeni nu îl invită la emisiuni TV, preferând să aducă în prim-plan femei dezbrăcate care se aplaudă între ele, când reuşesc să ghicească al doilea nume al lui Napoleon. Aproape nimeni nu-i citeşte cărţile, deşi ar putea găsi în ele mai multă erudiţie şi inteligenţă decât în acelea ale autorilor la modă. Aproape nimeni nu îl menţionează în lucrările de sinteză, pentru că în momentul de faţă nu conduce instituţii şi nu face parte din sindicatul succesului literar.”
Izolat, aşadar, de propria inevitabilă infirmitate, dar mai ales de aceea, mai gravă şi evitabilă, a contemporanilor săi.
Aşa a murit, aproape uitat, Romul Munteanu, pe 17 martie 2011, exact cu o zi înainte de a împlini vârsta de 85 de ani. Nu pot decât să sper că posteritatea, aceea care are bătaie lungă şi pune operele la locul de cinste pe care îl merită, va fi mai generoasă cu el, ştergând ingratitudinea celor cu memorie scurtă de azi.
  Dumitru Radu Popa
“Un universalist de rasa: Romul Munteanu”, in Scrisul Romanesc numarul 5, mai 2001, pagina 15
http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr5_2011.pdf