La 3 ani de la Raport
Contestat, criticat vehement, lăudat, adulat, Vladimir Tismăneanu nu lasă pe nimeni indiferent. Într-o cultură publică de tranziţie care nu are exerciţiul nuanţărilor şi al dezbaterilor de idei, Vladimir Tismăneanu nu poate fi decât acceptat sau respins integral. Susţinătorii par să fi uitat de episoadele, cel puţin discutabile, ale cărţii de interviuri cu Ion Iliescu şi ale vizitei la Gigi Becali, iar criticii au ajuns, de o manieră aberantă, să conteste nu doar Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, ci întreaga operă ştiinţifică şi publicistică a lui Vladimir Tismăneanu.
Generaţia mea a învăţat istorie recentă de la Vladimir Tismăneanu, la început ascultând Europa Liberă, citindu-i articolele despre comunismul dinastic la Biblioteca Americană, sub privirea de gheaţă a securistului, care invariabil se aşeza de cealaltă parte a mesei, iar după decembrie 1989, audiindu-i conferinţele ori studiindu-i cărţile.
Poate că, tocmai de aceea, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale a părut lucrul cel mai firesc cu putinţă.
Prinsă într-un vârtej de scandaluri, multe fabricate pentru a o discredita, acceptată, contestată integral sau pe bucăţi, Comisia prezidenţială a realizat un raport de peste 800 de pagini, conţinând o serie de recomandări însuşite de şeful statului. Înainte de toate, raportul a pus la dispoziţia preşedintelui argumentele pentru condamnarea regimului comunist. În fond, aceasta era misiunea Comisiei prezidenţiale. Raportul reprezintă indubitabil cea mai completă sinteză de istoria comunismului în România. O minimă doză de bună-credinţă e suficientă pentru a recunoaşte acest lucru.
Destui se arată contrariaţi de cât de puţin rămâne de pe urma acestui exerciţiu. Ei uită un lucru fundamental: condamnarea comunismului nu e un exerciţiu electoral, ea are valoare de gest fondator. Roadele se vor vedea în timp. //
Raportul impune o altă grilă morală
Se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. Unde ne situăm astăzi din punctul de vedere al asumării istoriei?
Trebuie să ne uităm, înainte de toate, beneficiind de distanţa istoriei, la ce am putea să numim obiectivele revoluţiei din 1989. Numai astfel ne putem da seama de unde am plecat şi la ce punct am ajuns. În primul rând, obiectivul central al acestei revoluţii era să distrugă structurile instituţionale totalitare care funcţionau în regiune: regimul partidului unic, economia planificată, care s-a dovedit falimentară, instituţiile de propagandă, care controlau, în ultimă instanţă, viaţa şi, în primă instanţă, viaţa spirituală. Aceste instituţii s-au prăbuşit, s-au aneantizat. Evident, în gândirea liberală a disidenţei est şi central-europene, din raţiuni ce ţin de un prag foarte înalt de aşteptări, nu s-a anticipat persistenţa elitelor comuniste. Există studii foarte interesante pe acest subiect. În România s-a publicat chiar un număr special din Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactat de Raluca Grosescu, exact pe tema elitelor postcomuniste şi cine sunt aceşti oameni. Al doilea element care nu cred că a fost anticipat a fost persistenţa formelor mentale de tip leninist, o viziune manicheistă a spaţiului politic care, pe de o parte, reflectă şi, pe de altă parte, generează polarizări. Polarizările există, dar aceste viziuni, la rândul lor, le întăresc, le consolidează şi le perpetuează. Nu că în Occident lucrurile nu ar fi relativ polarizate, dar există şi o cultură a consensului, şi o cultură a dialogului.
Să ne amintim, chiar în revista 22 aţi publicat faimoasa scrisoare a lui Geremek în care spunea de ce refuză să se lase investigat de Institutul Memoriei Naţionale. L-am avut la Bucureşti pe Adam Michnik, cu care, de obicei, mă aflu în deplin acord. Michnik este unul dintre inspiratorii gândirii mele politice. Însă, la capitolul lustraţiei, înţeleasă în sensul cel mai larg, al purificării postcomuniste de sechelele comunismului, probabil că mă situez la jumătatea drumului aprobativ. Transplantarea tezelor lui Michnik din Polonia către România, trebuie subliniat acest lucru, o fac de o manieră manipulativă şi instrumentală oameni ca Ion Iliescu sau chiar Adrian Păunescu. Adam Michnik nu este vinovat pentru faptul că ideile lui sunt preluate de tot felul de impostori, e soarta ideilor. Problema este că în România nu s-a ajuns la situaţia din Polonia unde, într-adevăr, unii foşti nomenclaturişti, chiar generalul Jaruzelski, în raport cu anumite momente din trecut, îşi recunosc greşelile. În România, până astăzi, eu nu cunosc un gest de asumare a trecutului, cu o singură excepţie, care este Cornel Burtică, într-o carte de interviuri cu Rodica Chelaru, care spunea: „culpe care nu se uită“. Măcar cineva care folosea cuvântul „culpe“. Dacă ne uităm la repetatele interviuri ale lui Ștefan Andrei, Ion Stănescu, fostul şef al Securităţii, interviuri cu tot felul de foşti demnitari comunişti de acest gen, aceşti oameni nu numai că nu au nici urmă de căinţă, dimpotrivă, sunt într-o stare de mândrie perpetuă în raport cu ceea ce au făcut şi ne consideră pe noi, cei care îndrăznim să spunem lucrurilor pe nume, drept nişte denigratori, nişte profitori ai postcomunismului etc.
Nu mă surprinde că avem forme mentale leniniste la foştii sau actualii leninişti. Ceea ce este mai întristător sau dezolant este că le găsim şi în rândul unor tineri sau al unor oameni care s-au format în ultimii 20 de ani. Citeam, venind cu avionul de la Viena, un fel de barometru al celor mai populare emisiuni de televiziune, în ziarul Adevărul, şi pe primele locuri erau Sinteza zilei, În gura presei, deci domnii Badea, Gâdea şi Ciutacu. Or, ei sunt oameni, bănuiesc, de 30 spre 40 de ani. Au avut acces la toate informaţiile, pentru că asta n-a lipsit în România, a fost o abundenţă de informaţii, un haos informaţional, dar cine voia îşi găsea. Este profund îngrijorător că, sub masca libertăţii de expresie, de fapt, se instaurează o formă de monopol al presei. România trăieşte din plin acest monopol al presei. S-a ajuns la trei grupuri monopoliste care controlează piaţa mediatică a României.
Până la urmă, România arată bine, în pofida faptului că forţele conservatoare au dominat în aceşti 20 de ani spaţiul public. Sau opinia publică a fost suficient de inteligentă şi a creat nişte anticorpi?
A scăzut audienţa ştirilor de televiziune. Au apărut sondaje, vorbim de zeci de mii de telespectatori care nu se mai uită la emisiunile de ştiri.
Până la urmă, sunt nişte forţe în spatele acestor companii media mamut sau e un joc pur şi simplu anti-Băsescu? E o chestiune estetică: nu le place Băsescu?
Nu, nu, nu! Chestia că nu le place Băsescu ar fi fost o chestiune de casă de modă. Cred că aici, în primul rând, s-a produs o reacţie aproape isteroidă de respingere a tot ce ţine de proiectul politic al actualului preşedinte din partea unor forţe politice. Este evident că nu e vorba doar de Traian Băsescu ca persoană, e vorba de un număr de valori cu care Traian Băsescu, de-a lungul ultimilor 4 ani, s-a identificat. Care nu erau neapărat valorile lui Traian Băsescu acum 10 ani. Dar, într-adevăr, aşa cum s-a mai spus, preşedintele Băsescu, mai ales prin condamnarea comunismului, a rupt omerta.
Amintiţi-vă, domnule Goşu, cu ce a deranjat extraordinar de puternic Dubcek când a venit la putere în ‘68 în Ceholsovacia? Unul dintre primele atacuri care au venit în Pravda împotriva lui Dubcek a fost pentru că a spus: „vom pune capăt politicii uşilor închise“. Deci bizantinismul, care e o caracteristică a bolşevismului, potrivit căruia putem aranja noi totul, punem ţara la cale, răsturnăm guverne, numim miniştri. Din acest punct de vedere, Băsescu vrea un stat modern. În momentul de faţă, ce a încercat preşedintele Băsescu să facă este să stabilească o serie de proceduri prin care să avem o politică relativ previzibilă şi să ne vedem de treabă, instituţiile statului să funcţioneze.
Îl întreb pe profesorul de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu care sunt variabilele între care ar putea să evolueze...
Evoluţia politică din România are nevoie de stabilizarea formulelor politice ale partidelor. E nevoie de valori, e nevoie de viziune şi de voinţă. Aceste trei „v“-uri sunt foarte importante. Aceste lucruri trebuie cumva să se cristalizeze la nivelul formulelor politice şi morale ale partidelor. Prin şcoli de vară, prin dezbateri, prin institute de studii... Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai active, cu atât mai bine, adică să dialogheze, să-şi facă newsletter-uri, website-uri, să atragă studenţii, să-i scoată din starea de indiferenţă în care mulţi dintre ei se află. Al doilea: e vorba de a construi o cultură a discursului public care să promoveze valorile decenţei şi ale competenţei. Avem foarte puţini analişti, observatori, de pildă, ai situaţiei din Rusia, Ucraina, Republica Moldova. Se fac nenumărate afirmaţii despre Statele Unite, despre Franţa, dar mai ales Rusia, de politică externă de un amatorism absolut uluitor, după 20 de ani. E ciudată tranziţia asta. Îmi amintesc că prima noastră întâlnire era pe vremea când Caius Dobrescu era consilier al lui Andrei Pleşu şi se încerca să se creeze o Academie diplomatică.
Eu organizam acolo un modul de două săptămâni despre spaţiul ex-sovietic pentru tinerii diplomaţi.
Si toţi am încercat, şi Caius a încercat, şi Andrei Pleşu, şi alţii. România nu are, din câte cunosc, un institut de relaţii internaţionale cu experţi veritabili, cum este Council on Foreign Relations sau Brookings, sau cum există în Germania. Ideea e cum să construieşti ceva profesionist. E adevărat că unii foarte buni au plecat din ţară, e o realitate. Aţi văzut poate în Adevărul situaţia doctoranzilor şi a studenţilor români din SUA. Este extraordinar. Oamenii aceia nu zic că sunt pierduţi pentru România, trăim într-o lume globalizantă, nu-s pierduţi, dar, dacă ar fi participat la construcţia discursului public, poate că lucrurile ar fi fost un pic altfel. În articolele pe care le-a scris în revista 22, Dragoş Paul Aligică a semnalat absenţa comentariului politic, mai ales în politica externă şi în politicile economice internaţionale, un comentariu competent. Parcă oamenii ăştia nu citesc. Ar trebui să-şi facă temele, ar trebui să le placă să citească, dacă sunt comentatori de politică externă.
Cum vă explicaţi faptul că au trecut doi ani şi jumătate de la prezentarea oficială a Raportului şi atacurile împotriva lui, la adresa Comisiei, a dvs. personal n-au încetat nicio clipă, ba, din contră, devin şi mai înverşunate?
Cu cât ne vom apropia de alegeri, cu atât vor deveni mai intense. Adevărul nu-i interesează pe mulţi dintre aceşti domni şi doamne. În loc să se discute un text de o manieră aplicată, ne pierdem vremea ocupându-ne, după metoda săptămânistă, aşa făcea Eugen Barbu: „cine este X? Nu cumva aceeaşi persoană care cândva locuia pe acelaşi coridor cu un tip a cărui mătuşă a fost măritată cu un tip al cărui unchi vitreg“ ş.a.m.d. În acest fel poţi să demolezi pe oricine. Cam aşa este reacţia d-lui Mihai Iovănel, de la revista Cultura. Ei, în momentul publicării Antologiei ruşinii, d-l Iovănel consideră de cuviinţă că a sosit momentul să-şi publice fişele, zice el, despre Virgil Ierunca şi să dea drumul, pe blog, la texte care, pasămi-te, l-ar compromite pe Virgil Ierunca, pentru că în 1945 Ierunca scria un text de stânga în care saluta Uniunea Sovietică, care totuşi era ţara care câştigase războiul împotriva fascismului. Iar el era un antifascist autentic, poate spre stupoarea d-lui Iovănel. Există şi această specie. Poate d-l Iovănel nu ştie că în 1945 Furet se înscria în Partidul Comunist, că un Emmanuel Le Roy Ladurie a fost membru al Partidului Comunist Francez şi că Boris Souvarine a fost chiar membru fondator. Bun, el ce vrea să ne demonstreze? Virgil Ierunca nu are legitimitatea să producă o Antologie a ruşinii, pentru că el însuşi ar fi participat la scrierea unor texte ruşinoase. Textele lui Ierunca, în contextul în care au fost scrise, nu sunt ruşinoase, nu au trimis pe nimeni în închisoare, nu au participat la perpetuarea unei dictaturi în România. A nega întreg drumul lui Virgil Ierunca de o asemenea manieră, referindu-te la nişte texte ocazionale de tinereţe, are scopul precis de a delegitima. Pe cine? Editura Humanitas, proiectul purificării morale a acestei naţiuni, proiectul asanării clasei politice şi a otrăvi, în continuare, pentru că despre asta este vorba, de a intoxica spaţiul public. Și vine dintr-o zonă care e aparent respectabilă. Nu vorbim despre diverşi veleitari extremişti, care s-au dus în Statele Unite să facă studii de istorie şi n-au priceput nimic, ba dimpotrivă, s-au îndârjit acolo întru fundamentalism extremist, ci vorbim de un om care e cercetător, dacă nu mă înşel, la Institutul de Istorie Literară „G. Călinescu“ şi cred că ar trebui să aibă o altă abordare.
Până la urmă, ce rămâne după acest Raport, care e criticat la aproape trei ani de la apariţia sa? A deschis nişte şantiere în istoriografie? S-a făcut ceva în domeniul legislaţiei, în domeniul accesului la arhive?
În primul rând, nu toată lumea care a criticat Raportul este de rea-credinţă. Al doilea lucru: mulţi au criticat Raportul fără să-l citească şi după ce l-au citit şi-au schimbat punctul de vedere. Am nenumărate exemple de acest gen. Trei: există mult mai mulţi – a fost cazul discuţiilor pe care le-am avut la Paris când am prezentat Raportul – mult mai mulţi susţinători ai Raportului care nu sunt forumişti, nu sunt bloggeri, dar participă la dezbateri şi care mi-au scris în repetate rânduri.
Al doilea element: arhivele. S-a schimbat fundamental în România regimul arhivelor. În domeniul arhivelor, nu cred că greşesc spunând că s-a produs o revoluţie. Noi am cerut ca arhivele să devină transparente, a fost una dintre exigenţele fundamentale ale recomandărilor autorilor Raportului, asumată de preşedintele Băsescu în discursul din 18 decembrie 2006. Ce încercări turbate au fost pentru a-l înlocui pe Dorin Dobrincu din fruntea Arhivelor! La fel cum s-a încercat compromiterea lui. E aceeaşi tehnică, în cazul meu se foloseau argumente de alogenitate sau eu ştiu ce alte argumente, în cazul lui Dorin era ce religie aveau părinţii lui.
Detaşarea lui Dorin Dobrincu la Arhive practic expiră în câteva săptămâni şi se poate foarte bine ca el să se întoarcă la Iaşi. Iar fonduri importante s-ar putea închide sau accesul va fi permis doar istoricilor din sistem, mai vechi sau mai noi colaboratori ai serviciilor secrete. Să nu fim naivi. Noi ştim foarte bine cum a funcţionat sistemul arhivistic din România.
Trebuie să fie o presiune a noastră, a societăţii civile, care putem să ne ridicăm glasul ca să îl susţinem, nu pentru că Dorin ar fi neapărat un personaj carismatic, ci pentru că Dorin s-a dovedit extrem de eficient şi profesionist. Noi îl susţinem pe Dorin Dobrincu nu pentru că este un istoric providenţial la Arhive, ci pentru că acest istoric s-a dovedit eficient în opera de a schimba regimul Arhivelor în România.
S-au mai întâmplat şi alte lucruri. Apariţia Manualului de istoria comunismului, care este rezultatul unei acţiuni conjugate între Comisia Prezidenţială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, unde au lucrat prof. Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu şi Dorin Dobrincu, ei au fost principalii coordonatori, dar au fost şi alţii care au lucrat. Iată, avem un pas înainte în domeniul acesta.
Toată lumea mă întreabă: dar unde este legislaţia? Si întreb şi eu: unde este legislaţia? Preşedintele nu are, conform Constituţiei, drept de iniţiativă legislativă. Mi-au spus amici: dar de ce nu face un pas înainte să propună anumite legi? Pentru că sunt mulţi cei care aşteptau acest lucru ca să-l prindă pe picior greşit. Am spus: dacă preşedintele ar face orice pas înainte pentru promovarea unor proiecte de legi, va fi acuzat, evident, de intervenţie în procesul legislativ, iarăşi ajungem la suspendări sau propuneri de suspendări. Nu aşa se va face. Se va face prin solicitări din partea societăţii civile, se va face prin presiuni asupra partidelor. Unii dintre noi, cei care lucrăm în cadrul unui institut de studii populare, încercăm să promovăm această idee şi să convingem clasa politică de faptul că tema istoriei şi a memoriei rămâne una fundamentală, mai cu seamă într-un an istoric, un an de aniversare, precum 2009. Nu sunt sigur că toţi sunt convinşi.
Mai era un lucru important în recomandările Raportului. Este vorba despre înfiinţarea la Bucureşti a unui muzeu. Să precizăm că există la Sighet un Memorial al victimelor comunismului.
În momentul de faţă, Dorin Dobrincu, împreună cu mai mulţi istorici şi cu Administraţia Prezidenţială, pregătesc o expoziţie care se va face sub egida Muzeului Cotroceni, în Palatul Parlamentului. Va fi un prim pas spre muzeu, expoziţia urmând să se axeze pe mecanismele instituţionale şi simbolice ale propagandei comuniste şi ideea formării „omului nou“.
Până la muzeul adevărat, e mai uşor sau mai greu să faci muzeu virtual? M-am uitat pe site-ul Global Museum on Communism, lipsesc câteva ţări.
Lipsesc, într-adevăr, pentru că va fi o operă în progres. Însă a fost o opţiune între un muzeu care să coste 100 de milioane, cam atâta ar fi preţul unui muzeu precum Muzeul Holocaustului şi care cred că e în perioadă proastă. Pentru că am vorbit cu Lee Edwards...
Care a participat la acest proiect.
Fără Lee Edwards nu am fi avut acest muzeu. El a spus cum i-a venit această idee în ceremonia de deschidere a muzeului. L-a interesat foarte mult povestea comunismului secolului XX. Cel mai tare l-a şocat, deschizând Webster-ul, diferenţa fundamentală între felul în care sunt tratate comunismul şi fascismul. La comunism afli că ar fi o doctrină socială care preconizează egalitatea, desfiinţarea proprietăţii private, depăşirea diviziunii muncii etc. Deci este analizat doctrinal. Fascismul este o dictatură a partidului unic în care au loc persecuţii ş.a.m.d. Acest dublu standard analitic sau fals analitic l-a şocat. La un moment dat, el a ajuns la concluzia, precum mulţi dintre noi, că a sosit momentul ca şi aceste lucruri să fie spuse. S-a apropiat de o serie de oameni, pe unii îi ştia din propriile sale studii, şi-a găsit sprijin înainte de toate pentru această idee la – şi aici am să dau trei nume de persoane care au contat foarte mult. Unul a fost prof. Paul Hollander...
Care a scris despre Ungaria...
Exact, şi care are o carte esenţială despre „tovarăşii de drum“. Al doilea a fost Robert Conquest şi al treilea Richard Pipes. Din tânăra generaţie sau mai tânăra generaţie de istorici, unul care a fost foarte influent a fost Mark Kramer de la Harvard, care şi el a dat un sprijin foarte puternic. Lansarea, deschiderea muzeului a avut loc la Ambasada română şi vreau să semnalez acest lucru. Vreau să-l salut pe ambasadorul Adrian Vieriţă pentru ceea ce a făcut. A fost extrem de impresionant să auzi invocarea fostului episcop László Tökés la Ambasada română. Când am luat cuvântul, chiar am spus că este un miracol istoric. El a vorbit despre „miraculosul an 1989“ şi eu am spus: „este un miracol, d-le Tökés, că suntem în această ambasadă, dvs., cu mine, cu fosta asistentă a secretarului de stat Paula Dobrianski“, care era prezentă. Erau zece ambasadori, poate mai mulţi. Erau cei trei ambasadori baltici. Nu se ştie în România sau poate foarte puţină lume ştie, dar Țările Baltice şi-au păstrat ambasade simbolice la Washington în perioada Războiului Rece. Sunt singurele cazuri, erau nişte apartamente în care stăteau nişte domni, care treptat au devenit nişte molii, pentru că „trecură anii“, 45 de ani, din 1941, ne putem închipui ce vârstă aveau în 1991! A descris cineva, luând cuvântul atunci, ce a însemnat când ultimul ambasador lituanian fantomă i-a înmânat o cheie nefantomă ambasadorului statului lituanian renăscut. E foarte uşor astăzi să zâmbim la ce a fost 1989-1991, dar era de necrezut că aşa ceva se va petrece. Cineva spunea: OK, un simbol. Un Raport de condamnare. Alt simbol. Un preşedinte care spune că a fost un „regim ilegitim şi criminal“ comunismul. Eu tot timpul aduc în discuţie volumul lui Jan Kubik, Puterea simbolurilor şi simbolurile puterii: politica este înainte de toate despre simboluri. Cartea lui Gail Kligman, care lucrează la nivel antropologic profund, este despre simboluri, antropologia politică, înainte de toate, se ocupă de simboluri. Ideologiile politice sunt de fapt colecţii codificate ale unor simboluri.
Dar cei care au îndoieli privind necesitatea condamnării comunismului? Am avut studenţi care mi-au spus că nu mai era nevoie de o condamnare oficială. Le-am amintit că prima ţară în care s-a pus problema condamnării comunismului printr-un raport prezentat în instanţă a fost Rusia, în ‘91, după desfiinţarea Partidului Comunist. Însă acest proiect a eşuat din raţiuni de politică internă rusească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: ce ar fi fost dacă Rusia lui Boris Elţîn ar fi reuşit atunci să condamne comunismul? Mai aveam capitalismul criminal care s-a construit după aceea?
Categoric, nu.
Condamnând comunismul, n-ar fi propus puterea o altă grilă morală?
O altă grilă morală, da.
Până la urmă, asta a fost miza şi la noi, ca o ţară ca România, care era mai degrabă ancorată în spaţiul estic, cu o forţă extrarodinară a structurilor neocomuniste, să ajungă să condamne comunismul. Care sunt proiectele la care lucraţi dvs. şi Comisia consultativă pe care o conduceţi?
Suntem destul de avansaţi în o serie de idei. N-aş vrea să spun mai mult acum decât că există discuţii privind o apropiere mai puternică, care ar putea să meargă în direcţia unei apropieri instituţionale între Comisia Prezidenţială Consultativă şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Oricum ar sta lucrurile, există un acord între mine şi conducerea Institutului că vom colabora la scrierea Enciclopediei comunismului românesc. Cel puţin aşa am înţeles eu, în discuţiile pe care le-am avut pe e-mail în special cu Marius Oprea. Mi se pare că e un lucru foarte bun că putem merge spre această colaborare. Se va vedea care sunt cadrele efective şi posibile, în aşa fel încât ambele entităţi, inclusiv fosta Comisie Prezidenţială, pentru că aici, dacă se ajunge la o apropiere, trebuie să existe şi personalităţi care au lucrat în fosta comisie şi la ei în consiliul ştiinţific, astfel încât cooperarea să reflecte aceste entităţi care au valori, interese şi aspiraţii comune.
INTERVIU RELIZAT DE ARMAND GOSU
Generaţia mea a învăţat istorie recentă de la Vladimir Tismăneanu, la început ascultând Europa Liberă, citindu-i articolele despre comunismul dinastic la Biblioteca Americană, sub privirea de gheaţă a securistului, care invariabil se aşeza de cealaltă parte a mesei, iar după decembrie 1989, audiindu-i conferinţele ori studiindu-i cărţile.
Poate că, tocmai de aceea, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale a părut lucrul cel mai firesc cu putinţă.
Prinsă într-un vârtej de scandaluri, multe fabricate pentru a o discredita, acceptată, contestată integral sau pe bucăţi, Comisia prezidenţială a realizat un raport de peste 800 de pagini, conţinând o serie de recomandări însuşite de şeful statului. Înainte de toate, raportul a pus la dispoziţia preşedintelui argumentele pentru condamnarea regimului comunist. În fond, aceasta era misiunea Comisiei prezidenţiale. Raportul reprezintă indubitabil cea mai completă sinteză de istoria comunismului în România. O minimă doză de bună-credinţă e suficientă pentru a recunoaşte acest lucru.
Destui se arată contrariaţi de cât de puţin rămâne de pe urma acestui exerciţiu. Ei uită un lucru fundamental: condamnarea comunismului nu e un exerciţiu electoral, ea are valoare de gest fondator. Roadele se vor vedea în timp. //
Raportul impune o altă grilă morală
Se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. Unde ne situăm astăzi din punctul de vedere al asumării istoriei?
Trebuie să ne uităm, înainte de toate, beneficiind de distanţa istoriei, la ce am putea să numim obiectivele revoluţiei din 1989. Numai astfel ne putem da seama de unde am plecat şi la ce punct am ajuns. În primul rând, obiectivul central al acestei revoluţii era să distrugă structurile instituţionale totalitare care funcţionau în regiune: regimul partidului unic, economia planificată, care s-a dovedit falimentară, instituţiile de propagandă, care controlau, în ultimă instanţă, viaţa şi, în primă instanţă, viaţa spirituală. Aceste instituţii s-au prăbuşit, s-au aneantizat. Evident, în gândirea liberală a disidenţei est şi central-europene, din raţiuni ce ţin de un prag foarte înalt de aşteptări, nu s-a anticipat persistenţa elitelor comuniste. Există studii foarte interesante pe acest subiect. În România s-a publicat chiar un număr special din Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactat de Raluca Grosescu, exact pe tema elitelor postcomuniste şi cine sunt aceşti oameni. Al doilea element care nu cred că a fost anticipat a fost persistenţa formelor mentale de tip leninist, o viziune manicheistă a spaţiului politic care, pe de o parte, reflectă şi, pe de altă parte, generează polarizări. Polarizările există, dar aceste viziuni, la rândul lor, le întăresc, le consolidează şi le perpetuează. Nu că în Occident lucrurile nu ar fi relativ polarizate, dar există şi o cultură a consensului, şi o cultură a dialogului.
Să ne amintim, chiar în revista 22 aţi publicat faimoasa scrisoare a lui Geremek în care spunea de ce refuză să se lase investigat de Institutul Memoriei Naţionale. L-am avut la Bucureşti pe Adam Michnik, cu care, de obicei, mă aflu în deplin acord. Michnik este unul dintre inspiratorii gândirii mele politice. Însă, la capitolul lustraţiei, înţeleasă în sensul cel mai larg, al purificării postcomuniste de sechelele comunismului, probabil că mă situez la jumătatea drumului aprobativ. Transplantarea tezelor lui Michnik din Polonia către România, trebuie subliniat acest lucru, o fac de o manieră manipulativă şi instrumentală oameni ca Ion Iliescu sau chiar Adrian Păunescu. Adam Michnik nu este vinovat pentru faptul că ideile lui sunt preluate de tot felul de impostori, e soarta ideilor. Problema este că în România nu s-a ajuns la situaţia din Polonia unde, într-adevăr, unii foşti nomenclaturişti, chiar generalul Jaruzelski, în raport cu anumite momente din trecut, îşi recunosc greşelile. În România, până astăzi, eu nu cunosc un gest de asumare a trecutului, cu o singură excepţie, care este Cornel Burtică, într-o carte de interviuri cu Rodica Chelaru, care spunea: „culpe care nu se uită“. Măcar cineva care folosea cuvântul „culpe“. Dacă ne uităm la repetatele interviuri ale lui Ștefan Andrei, Ion Stănescu, fostul şef al Securităţii, interviuri cu tot felul de foşti demnitari comunişti de acest gen, aceşti oameni nu numai că nu au nici urmă de căinţă, dimpotrivă, sunt într-o stare de mândrie perpetuă în raport cu ceea ce au făcut şi ne consideră pe noi, cei care îndrăznim să spunem lucrurilor pe nume, drept nişte denigratori, nişte profitori ai postcomunismului etc.
Nu mă surprinde că avem forme mentale leniniste la foştii sau actualii leninişti. Ceea ce este mai întristător sau dezolant este că le găsim şi în rândul unor tineri sau al unor oameni care s-au format în ultimii 20 de ani. Citeam, venind cu avionul de la Viena, un fel de barometru al celor mai populare emisiuni de televiziune, în ziarul Adevărul, şi pe primele locuri erau Sinteza zilei, În gura presei, deci domnii Badea, Gâdea şi Ciutacu. Or, ei sunt oameni, bănuiesc, de 30 spre 40 de ani. Au avut acces la toate informaţiile, pentru că asta n-a lipsit în România, a fost o abundenţă de informaţii, un haos informaţional, dar cine voia îşi găsea. Este profund îngrijorător că, sub masca libertăţii de expresie, de fapt, se instaurează o formă de monopol al presei. România trăieşte din plin acest monopol al presei. S-a ajuns la trei grupuri monopoliste care controlează piaţa mediatică a României.
Până la urmă, România arată bine, în pofida faptului că forţele conservatoare au dominat în aceşti 20 de ani spaţiul public. Sau opinia publică a fost suficient de inteligentă şi a creat nişte anticorpi?
A scăzut audienţa ştirilor de televiziune. Au apărut sondaje, vorbim de zeci de mii de telespectatori care nu se mai uită la emisiunile de ştiri.
Până la urmă, sunt nişte forţe în spatele acestor companii media mamut sau e un joc pur şi simplu anti-Băsescu? E o chestiune estetică: nu le place Băsescu?
Nu, nu, nu! Chestia că nu le place Băsescu ar fi fost o chestiune de casă de modă. Cred că aici, în primul rând, s-a produs o reacţie aproape isteroidă de respingere a tot ce ţine de proiectul politic al actualului preşedinte din partea unor forţe politice. Este evident că nu e vorba doar de Traian Băsescu ca persoană, e vorba de un număr de valori cu care Traian Băsescu, de-a lungul ultimilor 4 ani, s-a identificat. Care nu erau neapărat valorile lui Traian Băsescu acum 10 ani. Dar, într-adevăr, aşa cum s-a mai spus, preşedintele Băsescu, mai ales prin condamnarea comunismului, a rupt omerta.
Amintiţi-vă, domnule Goşu, cu ce a deranjat extraordinar de puternic Dubcek când a venit la putere în ‘68 în Ceholsovacia? Unul dintre primele atacuri care au venit în Pravda împotriva lui Dubcek a fost pentru că a spus: „vom pune capăt politicii uşilor închise“. Deci bizantinismul, care e o caracteristică a bolşevismului, potrivit căruia putem aranja noi totul, punem ţara la cale, răsturnăm guverne, numim miniştri. Din acest punct de vedere, Băsescu vrea un stat modern. În momentul de faţă, ce a încercat preşedintele Băsescu să facă este să stabilească o serie de proceduri prin care să avem o politică relativ previzibilă şi să ne vedem de treabă, instituţiile statului să funcţioneze.
Îl întreb pe profesorul de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu care sunt variabilele între care ar putea să evolueze...
Evoluţia politică din România are nevoie de stabilizarea formulelor politice ale partidelor. E nevoie de valori, e nevoie de viziune şi de voinţă. Aceste trei „v“-uri sunt foarte importante. Aceste lucruri trebuie cumva să se cristalizeze la nivelul formulelor politice şi morale ale partidelor. Prin şcoli de vară, prin dezbateri, prin institute de studii... Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai active, cu atât mai bine, adică să dialogheze, să-şi facă newsletter-uri, website-uri, să atragă studenţii, să-i scoată din starea de indiferenţă în care mulţi dintre ei se află. Al doilea: e vorba de a construi o cultură a discursului public care să promoveze valorile decenţei şi ale competenţei. Avem foarte puţini analişti, observatori, de pildă, ai situaţiei din Rusia, Ucraina, Republica Moldova. Se fac nenumărate afirmaţii despre Statele Unite, despre Franţa, dar mai ales Rusia, de politică externă de un amatorism absolut uluitor, după 20 de ani. E ciudată tranziţia asta. Îmi amintesc că prima noastră întâlnire era pe vremea când Caius Dobrescu era consilier al lui Andrei Pleşu şi se încerca să se creeze o Academie diplomatică.
Eu organizam acolo un modul de două săptămâni despre spaţiul ex-sovietic pentru tinerii diplomaţi.
Si toţi am încercat, şi Caius a încercat, şi Andrei Pleşu, şi alţii. România nu are, din câte cunosc, un institut de relaţii internaţionale cu experţi veritabili, cum este Council on Foreign Relations sau Brookings, sau cum există în Germania. Ideea e cum să construieşti ceva profesionist. E adevărat că unii foarte buni au plecat din ţară, e o realitate. Aţi văzut poate în Adevărul situaţia doctoranzilor şi a studenţilor români din SUA. Este extraordinar. Oamenii aceia nu zic că sunt pierduţi pentru România, trăim într-o lume globalizantă, nu-s pierduţi, dar, dacă ar fi participat la construcţia discursului public, poate că lucrurile ar fi fost un pic altfel. În articolele pe care le-a scris în revista 22, Dragoş Paul Aligică a semnalat absenţa comentariului politic, mai ales în politica externă şi în politicile economice internaţionale, un comentariu competent. Parcă oamenii ăştia nu citesc. Ar trebui să-şi facă temele, ar trebui să le placă să citească, dacă sunt comentatori de politică externă.
Cum vă explicaţi faptul că au trecut doi ani şi jumătate de la prezentarea oficială a Raportului şi atacurile împotriva lui, la adresa Comisiei, a dvs. personal n-au încetat nicio clipă, ba, din contră, devin şi mai înverşunate?
Cu cât ne vom apropia de alegeri, cu atât vor deveni mai intense. Adevărul nu-i interesează pe mulţi dintre aceşti domni şi doamne. În loc să se discute un text de o manieră aplicată, ne pierdem vremea ocupându-ne, după metoda săptămânistă, aşa făcea Eugen Barbu: „cine este X? Nu cumva aceeaşi persoană care cândva locuia pe acelaşi coridor cu un tip a cărui mătuşă a fost măritată cu un tip al cărui unchi vitreg“ ş.a.m.d. În acest fel poţi să demolezi pe oricine. Cam aşa este reacţia d-lui Mihai Iovănel, de la revista Cultura. Ei, în momentul publicării Antologiei ruşinii, d-l Iovănel consideră de cuviinţă că a sosit momentul să-şi publice fişele, zice el, despre Virgil Ierunca şi să dea drumul, pe blog, la texte care, pasămi-te, l-ar compromite pe Virgil Ierunca, pentru că în 1945 Ierunca scria un text de stânga în care saluta Uniunea Sovietică, care totuşi era ţara care câştigase războiul împotriva fascismului. Iar el era un antifascist autentic, poate spre stupoarea d-lui Iovănel. Există şi această specie. Poate d-l Iovănel nu ştie că în 1945 Furet se înscria în Partidul Comunist, că un Emmanuel Le Roy Ladurie a fost membru al Partidului Comunist Francez şi că Boris Souvarine a fost chiar membru fondator. Bun, el ce vrea să ne demonstreze? Virgil Ierunca nu are legitimitatea să producă o Antologie a ruşinii, pentru că el însuşi ar fi participat la scrierea unor texte ruşinoase. Textele lui Ierunca, în contextul în care au fost scrise, nu sunt ruşinoase, nu au trimis pe nimeni în închisoare, nu au participat la perpetuarea unei dictaturi în România. A nega întreg drumul lui Virgil Ierunca de o asemenea manieră, referindu-te la nişte texte ocazionale de tinereţe, are scopul precis de a delegitima. Pe cine? Editura Humanitas, proiectul purificării morale a acestei naţiuni, proiectul asanării clasei politice şi a otrăvi, în continuare, pentru că despre asta este vorba, de a intoxica spaţiul public. Și vine dintr-o zonă care e aparent respectabilă. Nu vorbim despre diverşi veleitari extremişti, care s-au dus în Statele Unite să facă studii de istorie şi n-au priceput nimic, ba dimpotrivă, s-au îndârjit acolo întru fundamentalism extremist, ci vorbim de un om care e cercetător, dacă nu mă înşel, la Institutul de Istorie Literară „G. Călinescu“ şi cred că ar trebui să aibă o altă abordare.
Până la urmă, ce rămâne după acest Raport, care e criticat la aproape trei ani de la apariţia sa? A deschis nişte şantiere în istoriografie? S-a făcut ceva în domeniul legislaţiei, în domeniul accesului la arhive?
În primul rând, nu toată lumea care a criticat Raportul este de rea-credinţă. Al doilea lucru: mulţi au criticat Raportul fără să-l citească şi după ce l-au citit şi-au schimbat punctul de vedere. Am nenumărate exemple de acest gen. Trei: există mult mai mulţi – a fost cazul discuţiilor pe care le-am avut la Paris când am prezentat Raportul – mult mai mulţi susţinători ai Raportului care nu sunt forumişti, nu sunt bloggeri, dar participă la dezbateri şi care mi-au scris în repetate rânduri.
Al doilea element: arhivele. S-a schimbat fundamental în România regimul arhivelor. În domeniul arhivelor, nu cred că greşesc spunând că s-a produs o revoluţie. Noi am cerut ca arhivele să devină transparente, a fost una dintre exigenţele fundamentale ale recomandărilor autorilor Raportului, asumată de preşedintele Băsescu în discursul din 18 decembrie 2006. Ce încercări turbate au fost pentru a-l înlocui pe Dorin Dobrincu din fruntea Arhivelor! La fel cum s-a încercat compromiterea lui. E aceeaşi tehnică, în cazul meu se foloseau argumente de alogenitate sau eu ştiu ce alte argumente, în cazul lui Dorin era ce religie aveau părinţii lui.
Detaşarea lui Dorin Dobrincu la Arhive practic expiră în câteva săptămâni şi se poate foarte bine ca el să se întoarcă la Iaşi. Iar fonduri importante s-ar putea închide sau accesul va fi permis doar istoricilor din sistem, mai vechi sau mai noi colaboratori ai serviciilor secrete. Să nu fim naivi. Noi ştim foarte bine cum a funcţionat sistemul arhivistic din România.
Trebuie să fie o presiune a noastră, a societăţii civile, care putem să ne ridicăm glasul ca să îl susţinem, nu pentru că Dorin ar fi neapărat un personaj carismatic, ci pentru că Dorin s-a dovedit extrem de eficient şi profesionist. Noi îl susţinem pe Dorin Dobrincu nu pentru că este un istoric providenţial la Arhive, ci pentru că acest istoric s-a dovedit eficient în opera de a schimba regimul Arhivelor în România.
S-au mai întâmplat şi alte lucruri. Apariţia Manualului de istoria comunismului, care este rezultatul unei acţiuni conjugate între Comisia Prezidenţială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, unde au lucrat prof. Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu şi Dorin Dobrincu, ei au fost principalii coordonatori, dar au fost şi alţii care au lucrat. Iată, avem un pas înainte în domeniul acesta.
Toată lumea mă întreabă: dar unde este legislaţia? Si întreb şi eu: unde este legislaţia? Preşedintele nu are, conform Constituţiei, drept de iniţiativă legislativă. Mi-au spus amici: dar de ce nu face un pas înainte să propună anumite legi? Pentru că sunt mulţi cei care aşteptau acest lucru ca să-l prindă pe picior greşit. Am spus: dacă preşedintele ar face orice pas înainte pentru promovarea unor proiecte de legi, va fi acuzat, evident, de intervenţie în procesul legislativ, iarăşi ajungem la suspendări sau propuneri de suspendări. Nu aşa se va face. Se va face prin solicitări din partea societăţii civile, se va face prin presiuni asupra partidelor. Unii dintre noi, cei care lucrăm în cadrul unui institut de studii populare, încercăm să promovăm această idee şi să convingem clasa politică de faptul că tema istoriei şi a memoriei rămâne una fundamentală, mai cu seamă într-un an istoric, un an de aniversare, precum 2009. Nu sunt sigur că toţi sunt convinşi.
Mai era un lucru important în recomandările Raportului. Este vorba despre înfiinţarea la Bucureşti a unui muzeu. Să precizăm că există la Sighet un Memorial al victimelor comunismului.
În momentul de faţă, Dorin Dobrincu, împreună cu mai mulţi istorici şi cu Administraţia Prezidenţială, pregătesc o expoziţie care se va face sub egida Muzeului Cotroceni, în Palatul Parlamentului. Va fi un prim pas spre muzeu, expoziţia urmând să se axeze pe mecanismele instituţionale şi simbolice ale propagandei comuniste şi ideea formării „omului nou“.
Până la muzeul adevărat, e mai uşor sau mai greu să faci muzeu virtual? M-am uitat pe site-ul Global Museum on Communism, lipsesc câteva ţări.
Lipsesc, într-adevăr, pentru că va fi o operă în progres. Însă a fost o opţiune între un muzeu care să coste 100 de milioane, cam atâta ar fi preţul unui muzeu precum Muzeul Holocaustului şi care cred că e în perioadă proastă. Pentru că am vorbit cu Lee Edwards...
Care a participat la acest proiect.
Fără Lee Edwards nu am fi avut acest muzeu. El a spus cum i-a venit această idee în ceremonia de deschidere a muzeului. L-a interesat foarte mult povestea comunismului secolului XX. Cel mai tare l-a şocat, deschizând Webster-ul, diferenţa fundamentală între felul în care sunt tratate comunismul şi fascismul. La comunism afli că ar fi o doctrină socială care preconizează egalitatea, desfiinţarea proprietăţii private, depăşirea diviziunii muncii etc. Deci este analizat doctrinal. Fascismul este o dictatură a partidului unic în care au loc persecuţii ş.a.m.d. Acest dublu standard analitic sau fals analitic l-a şocat. La un moment dat, el a ajuns la concluzia, precum mulţi dintre noi, că a sosit momentul ca şi aceste lucruri să fie spuse. S-a apropiat de o serie de oameni, pe unii îi ştia din propriile sale studii, şi-a găsit sprijin înainte de toate pentru această idee la – şi aici am să dau trei nume de persoane care au contat foarte mult. Unul a fost prof. Paul Hollander...
Care a scris despre Ungaria...
Exact, şi care are o carte esenţială despre „tovarăşii de drum“. Al doilea a fost Robert Conquest şi al treilea Richard Pipes. Din tânăra generaţie sau mai tânăra generaţie de istorici, unul care a fost foarte influent a fost Mark Kramer de la Harvard, care şi el a dat un sprijin foarte puternic. Lansarea, deschiderea muzeului a avut loc la Ambasada română şi vreau să semnalez acest lucru. Vreau să-l salut pe ambasadorul Adrian Vieriţă pentru ceea ce a făcut. A fost extrem de impresionant să auzi invocarea fostului episcop László Tökés la Ambasada română. Când am luat cuvântul, chiar am spus că este un miracol istoric. El a vorbit despre „miraculosul an 1989“ şi eu am spus: „este un miracol, d-le Tökés, că suntem în această ambasadă, dvs., cu mine, cu fosta asistentă a secretarului de stat Paula Dobrianski“, care era prezentă. Erau zece ambasadori, poate mai mulţi. Erau cei trei ambasadori baltici. Nu se ştie în România sau poate foarte puţină lume ştie, dar Țările Baltice şi-au păstrat ambasade simbolice la Washington în perioada Războiului Rece. Sunt singurele cazuri, erau nişte apartamente în care stăteau nişte domni, care treptat au devenit nişte molii, pentru că „trecură anii“, 45 de ani, din 1941, ne putem închipui ce vârstă aveau în 1991! A descris cineva, luând cuvântul atunci, ce a însemnat când ultimul ambasador lituanian fantomă i-a înmânat o cheie nefantomă ambasadorului statului lituanian renăscut. E foarte uşor astăzi să zâmbim la ce a fost 1989-1991, dar era de necrezut că aşa ceva se va petrece. Cineva spunea: OK, un simbol. Un Raport de condamnare. Alt simbol. Un preşedinte care spune că a fost un „regim ilegitim şi criminal“ comunismul. Eu tot timpul aduc în discuţie volumul lui Jan Kubik, Puterea simbolurilor şi simbolurile puterii: politica este înainte de toate despre simboluri. Cartea lui Gail Kligman, care lucrează la nivel antropologic profund, este despre simboluri, antropologia politică, înainte de toate, se ocupă de simboluri. Ideologiile politice sunt de fapt colecţii codificate ale unor simboluri.
Dar cei care au îndoieli privind necesitatea condamnării comunismului? Am avut studenţi care mi-au spus că nu mai era nevoie de o condamnare oficială. Le-am amintit că prima ţară în care s-a pus problema condamnării comunismului printr-un raport prezentat în instanţă a fost Rusia, în ‘91, după desfiinţarea Partidului Comunist. Însă acest proiect a eşuat din raţiuni de politică internă rusească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: ce ar fi fost dacă Rusia lui Boris Elţîn ar fi reuşit atunci să condamne comunismul? Mai aveam capitalismul criminal care s-a construit după aceea?
Categoric, nu.
Condamnând comunismul, n-ar fi propus puterea o altă grilă morală?
O altă grilă morală, da.
Până la urmă, asta a fost miza şi la noi, ca o ţară ca România, care era mai degrabă ancorată în spaţiul estic, cu o forţă extrarodinară a structurilor neocomuniste, să ajungă să condamne comunismul. Care sunt proiectele la care lucraţi dvs. şi Comisia consultativă pe care o conduceţi?
Suntem destul de avansaţi în o serie de idei. N-aş vrea să spun mai mult acum decât că există discuţii privind o apropiere mai puternică, care ar putea să meargă în direcţia unei apropieri instituţionale între Comisia Prezidenţială Consultativă şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Oricum ar sta lucrurile, există un acord între mine şi conducerea Institutului că vom colabora la scrierea Enciclopediei comunismului românesc. Cel puţin aşa am înţeles eu, în discuţiile pe care le-am avut pe e-mail în special cu Marius Oprea. Mi se pare că e un lucru foarte bun că putem merge spre această colaborare. Se va vedea care sunt cadrele efective şi posibile, în aşa fel încât ambele entităţi, inclusiv fosta Comisie Prezidenţială, pentru că aici, dacă se ajunge la o apropiere, trebuie să existe şi personalităţi care au lucrat în fosta comisie şi la ei în consiliul ştiinţific, astfel încât cooperarea să reflecte aceste entităţi care au valori, interese şi aspiraţii comune.
INTERVIU RELIZAT DE ARMAND GOSU
Adauga comentariu1 magda
Am mai intrebat si pe un blog al d-lui Liiceanu, mai intreb o data, in speranta ca ma va lamuri cineva : Condamnarea asta a comunismului s-a facut pentru a fi bifata ? Personal nu observ ca ea ar fi produs efecte, nici in mentalul colectiv, nici in mentalitatea presedintelui, nici in mentalitatea apropiatilor lui ( PDL ). Si ma mai intreb : D-l presedinte a condamnat comunismul doar ca sa aiba ocazia sa-i taie microfonul d-lui Vasile Paraschiv ? E adevarat, omul a tulburat o sindrofie de inmanare a medaliilor anticomuniste ! Totusi, recunosc fatza umana a actualului regim : nu l-a mai inchis intr-un spital psihiatric ... i-a taiat doar microfonul ... curat - murdar !
2 rizoaicad.arges
A condamna un mod de organizare a societatii, fie el comunist, capitalist, feudal, etc., este o imbecilitare! Se pot condamna diferite regimuri care au actionat in interiorul acestor moduri de organizare sociala, dar nicidecum intregul mod de organizare! Revenind la asa-zisa condamnare a comunismului, trebuie observat ca ESENTA comunismului este realizarea dreptatii si echitatii in societatile umane! Poate fi condamnat un asemenea tel, care corespunde celor mai pure aspiratii umane??? NICIODATA! Se poate condamna totalitarismul, indiferent de modul de organizare social in care se manifesta, se pot cndamna regimurile ilegitime,dictatoriale, dar niciodata aspiratia umana spre dreptate si echitate, sociale! Comunismul poate exista si fara totalitarism, deci democratic, deoarece se realizeaza in interesul majoritatii populatiei! Aceasta realitate va exista atunci cand votul oamenilor nu va mai fi manipulat, si deci nu vor mai exista dezgustatoarele campanii electorale de pervertire si manipulare a constiintelor! Oamenii vor sti in orice moment, din zi sau din noapte, ce partid TREBUIE sa voteze, asa cum stiu astazi etnicii maghiari!!! De 20 de ani etnicii maghiari voteaza natural-etnic. Simlar, in timp, romanii vor invata-accepta-promova si practica votul natural-social, care cere comunitatii celor saraci sa voteze partidele stangii politice, care ,la noi si oriunde in lume, reprezinta, mai bine decat cele de dreapta, interesele comunitatii celor saraci! Iar comunitatea celor bogati va vota, evident, partidele dreptei politice, care, la noi si oriunde,vor reprezenta, mai bine decat cele de stanga,interesele comunitatii celor bogati! In final afirm, fara nicio rezerva, ca cei ce se falesc cu "condamnarea comunismului", nu sunt, si nu vor fi altceva, decat niste papagali anticomunisti, care nu se vor bucura niciodata de aprecierea celor ce gandesc cu propria minte, si care refuza sabloanele post-decembriste folosite de toti papagalii anticomunisti! Despre VT care, pentru "arginti" isi reneaga tatal, si intrega lui viata de lupta si speranta pentru o lume mai buna, nu am la indemana calificativul potrivit! Sa speram ca timpul va face dreptate, aruncand la groapa de gunoi tot ce este fals si exprimat in sabloane!
3 mihai iovanel
Stimate d-le Tismaneanu, In acele texte Virgil Ierunca nu "saluta Uniunea Sovietica" de pe pozitii antifasciste, ci justifica/ teoretiza renuntarea scritorului la autonomie, transformarea lui intr-un "servitor" al "poporului". Cum chiar renuntarea scriitorului la autonomie era tema principala din "Antologia rusinii", ironia mi s-a parut prea amuzanta pentru a nu atrage atentia asupra ei. Dar as fi avut si un alt motiv: Virgil Ierunca a mistificat ulterior, in exil, activitatea sa publicistica din Romania in curs de sovietizare: un gest cel putin indoielnic pentru un paznic al memoriei. Altfel, cred ca autorii de ode si de elogii ceausiste/partinice nu au nici un fel de scuze si ca o antologie a rusinii e o aparitie absolut necesara; dar ca aceasta a lui Virgil Ierunca este pur si simplu rau realizata (partizana, incompleta, nefocalizata metodologic) si mizerabil editata. toate cele bune, mihai iovanel
4 john
bun interviu, mai mult decat util!!! din pacate, apar imbecilii pe forum, ca cel de sus; paraziti de serviciu!
5 boris marian
Raportul era necesar, nu putea fi perfect, nu cuprinde multe aspecte ale dictaturii de tip stalinist din România, inclusiv xenofobia ascunsã, în care antisemitismul pervers nu putea lipsi, persecutați au fost și sioniști, oameni acuzați de relații cu SUA, Anglia, Israel, dar sã nu se bucure extrema dreaptã cã va gãsi justificare în acest „proces al comunismului”. De altfel, cum bine spunea cineva , mai sus, ideea de comunism nu poate fi acuzatã, ca orice idee, procesul se duce împotriva unui tip de dictaturã care a deturnat printr-o practicã criminalã ideea perenã a armoniei sociale. NU putem fi de acord cã omul este un lup și numai lupta pentru hranã îi susține existența. Un alt aspect cu totul nedorit a fost și este urmãrirea cozilor de topor, dar nu a „topoarelor”, Dej, anturajul sãu, Ceaușescu și anturajul sãu, șefii de la MAI, Secu, ș.a. fiind mereu menajați. Nu este vina Raportului, ci a unor membri ai CNSAS, fie pãtimași, fie corupți.Iar cel mai grav lucru este cã prin cantonarea în analiza dictaturii stalinist-dejis-ceaușiste care va mai dura, starea actuaslã a societãții românești se degradeazã, nu se produce „acea purificare”, exorcizare, daca vorbim de demoni, apar diavoli la fel sau mai rãi, marii șobolani ai afacerilor murdare.
6 victor L
@rizoaicad.arges, de unde ai mai aparut? in Romania, caci despre comunismul din Romania e vorba, nu a existat totalitarism? Asa ai aflat tu, ca Ceausescu a condus democratic? @mihai iovanel, ar trebui sa-ti fie rusine. Nu meriti mai mult.
7 Vladimir Tismaneanu
Mi-e teama ca ne intalnim frecvent cu evaluari ale Raportului din partea celor care nu l-au citit (de loc) ori au facut-o doar pe sarite). In editia Humanitas (2007), in partea a II-a (Societate, Economie, Cultura), exista un intreg capitol despre situatia minoritatilor nationale. Subcapitolul despre comunitatea evreiasca, scris de dr. Shlomo Leibovici-Lais, trateaza chestiunile legate de antisemitismul de partid si de stat, discriminarile din procesele economice, arestarea sionistilor, emigrarea sau vanzarea evreilor (pp. 363-389).
8 jack
Vladimir, Sunt perfect de acord cu asta: "Al doilea element care nu cred cã a fost anticipat a fost persistenþa formelor mentale de tip leninist, o viziune manicheistã a spaþiului politic care, pe de o parte, reflectã ºi, pe de altã parte, genereazã polarizãri." Insa cand exact amicii tai si ai presedintelui conteaza pe polarizarea leninista a maselor, situatia devine perversa. Patapievici, ca sa dau un exemplu flagrant, refuza sa comunice cu orice critic al Presedintelui. Asta nu e polarizare? Tu insusti sustii teze de genul Basescu -vs oligarhii, mogulii, putrejiciunea. Asta nu e maniheism? Altfel, numai de bine.
9 joenegut
D-voastra vorbiti de atitudinea presedintelui Basescu fata de comunism. Pentru orice om politic cat de cat inteligent, sa te atasezi de idei comuniste si sa spui ca totusi era bine ca s-a construit metroul, etc, este de o mare stupiditate. In acelasi timp trebuie sa analizam atitudinea lui Basescu de acum. Nu i-a pasat nici cat negru sub unghie de opinia societatii civile si a realizat o coalitie intre forte conservatoare indreptate spre trecut, PSD si un partid, PDL, care n-are ideologie, dar a avut amprenta puternica a personalitatii sale. Acum a ajuns un partid mare, dar ii lipseste in continuare ideologia si a reactionat ca un burete aspirand tot felul de indivizi extrem de dubiosi. Ce este guvernul de azi? un guvern mediocru mult sub asteptarile electoratului, care comparat cu cel al lui Tariceanu, acela pare superior, cu toate ca era catalogat ca foarte slab., cu ministri extrem de mediocri. Se va replica ca nu era criza, dar acum nici cu cei adunati parca cu furca in gevernul Boc n-ai nici o speranta. Apoi atitudinea populista a batutului pe burta cu oricine, cu amoralitatea si hotia unor ministri de acum, pe care, in mod normal la vremea lui Tariceanu, Basescu ar fi dat cu ei de pamant. Nu se mai poate folosi dublul limbaj. Orbirea nu este buna, si toti care au sustin idei nobile trebuie sa fie acum revoltati. Regret, dar Basescu de acum nu mai are nicio legatura cu cel de acu 5 ani, cand alegatorii erau disperati ca trebuie sa plece-n Congo din cauza lui Bombo!
10 Marius Delaepicentru
Excelent interviu! Vă asigur, domnilor, că veţi vedea curînd cîteva roade ale raportului comisiei Tismăneanu, la nivelul de cetăţeanului. Ceva cu o încărcătură simbolică, ce va pipernici şi mai tare scîrnavele simboluri ale defunctului regim, chiar dacă legătura cu actul de lustraţie reprezentat de citirea în Parlament a concluziilor raportului va fi mai puţin transparentă.
11 Alex H.
Domnule Tismaneanu, nu cred ca are sens sa incercati un dialog cu cei care posteaza comentarii in presa romanesca online. E suficient cred sa cititi raspunsul lui "jack" ca sa va dati seama de asta. Sint convins ca majoritatea de buna credinta si capabila sa inteleaga ceva citeste si tace, pur si simplu din bun-simt. Mult succes pe mai departe; sinteti unul din oamenii care ma fac sa nu ma rusinez cind spun ca-s roman.
12 f.com
Continutul Raportului Tismaneanu este foarte valid din punct de vedere stiintific; se ridica insa doua probleme de natura a eticii stiintifice: autorii isi recicleaza cateva studii (inclusiv sub forma de carti; lucrul nu este de acuzat, dar trebuia specificat clar acest lucru si nu doar la inceputul volumului) si mai ales constituirea echipei: nu figureaza decat oameni de casa ai lui Vladimir Tismaneanu.
13 Vladimir Tismaneanu
Draga Viorel Padina: Am sustinut si sustin ca, prin consecintele sale, prabusirea regimului totalitar in decembrie 1989 a fost o revolutie. A fost o combinatie de explozie anticomunista spontana si de regrupare strategico-tactica a nomenklaturii dezgustate de aberatiile comunismului dinastic. Schimbarile reformiste din URSS au jucat un rol de catalizator in toate statele Europei de Est pentru acest gen de transformari. Nu il consider pe Iliescu liderul acestei revolutii, ci omul care a deturnat-o pentru a salva hegemonia esalonului doi din partid, guvern, securitate, armata. Am spus-o si o repet: adevarata Carta a Revolutiei Romane a fost Proclamatia de la Timisoara. Se poate citi ce-am scris pe acest subiect impreuna cu Matei Calinescu (un articol in Problems of Communism, reluat si dezvoltat ca postfata a editei americane a cartii lui Vlad Georgescu Istoria Romanilor, Ohio State University Press), se poate citi analiza pe care o fac acestor evenimente in cartea mea "Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc" (Polirom, 2005). Convulsiile post-decembriste se explica tocmai prin refuzul lui Iliescu de a accepta impartirea puterii cu fortele pluraliste. Ideea de roundtable ii era total straina. Leninist impenitenet, ca si Brucan, Martian Dan etc, pluralsimul ii repugna. Tocmai de aceea am declarat la NEC, pe 19 iunie 20009, la lansarea noii carti de Adam Michnik: "Ion Iliescu in decembrie 1989 si in anii care au urmat NU a fost Imre Nagy". Evident ca dupa 1996, dar mai ales dupa 2001, Iliescu a evoluat. Nu a renuntat insa la reactiile si nostalgiile sale bolsevice, asa cum s-a dovedit atunci cand a condus campania impotriva Raportului Comisiei pe care am condus-o privind analiza dictaturii comuniste. Dincolo de afirmatii conventional-superficiale, Iliescu nu a inteles ca modelul comunist, ca paradigma politico-economica, precum si ca matrice de valori, simboluri, aspiratii, era defunct inca din anii 70-80, asa cum ai demonstrat-o chiar tu in admirabilul "Apel catre Europa", text remarcabil si prea putin citat ori discutat al disidentei romanesti. Revolutiile din 1989 au consacrat aceasta stare de fapt. Iar rolul intelectualilor critici in aceste revolutii ramane un subiect fascinant.
14 Viorel Padina
Asta e situatia : va trebui s-acceptam realitatea dura ca Activistii si Securistii mai luminati si mai orientati, impreuna cu liota de aliati, ne-au scapat de Ceausescu si de comunism, fabricand in acest scop "Revolutia in Direct" si Mitul Frontului Salvator, in frunte cu fantosa zambokului Nea Nelu, intr-o prima faza, iar de-acum se pare ca sunt hotarati sa ne scape de insusi Ilici si de comunisti, inclusiv de cei mai multi dintre fostii securisti, lansand alte mituri si alti ieroi ai zilelor noastre, precum popularu Base, voila... Sigur ca-i putem banui pe acesti ex-Tovi si ex-Baieti ca n-au facut ei ditamai "Revolutia" de dragul "idealurilor capitaliste" sau pentru ca nu le era bine la vechiul stapan, ci din motive mult mai pragmatice, de pilda pentru ca oricum ar fi venit Perestroika preste ei, iar Glassnostu nu statea nici el cu mainile-n san, n-asa...? si daca "baietii" n-ar fi pregatit urgentissim un plan prin care fosta Reactiune a lui Conu Leonida din Carpati sa se transforme miraculos in Revolutiune, Securitatea si varfurile mai luminate ale fulgerator disparutului Partid al clasei muncitoare s-ar fi pomenit pe post de tapi ispasitori, alaturi de Odiosu si Sinistra… Insa, repet, de-acum asta e situatia : cei care au aranjat "revolutia in direct" si-au reusit sa-i transforme pe fostii militieni, securisti, activisti si uaseceristi, efectiv intr-o noapte, in "revolutionari" (carora preste mode si timp li se va inchina cartofu tras in teapa din "Piata Revolutiei"), iar apoi pe unii dintre ei i-au sublimat nu doar in mic-burghezi, ci chiar in mari capitalisti, nu s-ar mai intoarce de buna-voie la regim si la retributia comunista nici sa-i pici cu smoala, vorba ceea, darmite cu ceara... Bun, dar daca lovitura de stat din decembrie 1989 a fost o Revolutie - asa cum sustine Vladimir Tismaneanu ori de cate ori are ocazia -, iar Ion Iliescu a fost liderul maximus al acestei Revolutii timp de 10 ani postdecebristi, jucand si azi un rol politic importantissim (ca presedinte de onoare al unui partid guvernamental), de ce nu-i vom face lui Ivan Ilici un Mausoleu ca al lui Vladimir Ilici Lenin, ci din contra, il vom considera capul rautatilor postdecembriste, capo din tutti capi...? (sau, nu...???) Aceasta-i intrebarea...
15 DRON SILVIU
CONSIDER CA PRIN CEI CE AU MURIT IN 1989 SI CARE NE AJUTA SA SUPRAVIETUIM COMUNISMUL A FOST CONDAMNAT. CONDAMNAREA SA SE PUTEA FACE FARA SCANDAL LA COTROCENI PRIN COMUNICAT. IN PARLAMENT VADIM ERA SA IMPIEDECE CONDAMNAREA MI SE PARE CIUDAT CA ADMINISTRATIA PREZIDENTIALA NU FOLOSESTE MAI MULT ACEST DREPT DE A-SI COMUNICA GINDURILE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu