Ioan Petru Culianu. Mircea Eliade si Nae Ionescu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer

Timpul, Nr. 10 / 2006


Mircea Eliade si Nae Ionescu

 Ioan Petru Culianu



 
21 mai 1991 a fost ultima zi din viata lui Ioan Petru Culianu. Cu putin timp înainte de asasinarea sa, mi-a trimis de la Chicago, doua eseuri intitulate „Mircea Eliade si Nae Ionescu“ si „Mircea Eliade din 1937 pîna în 1945“. Aceste eseu, pe care îl ofer revistei „Timpul“ spre publicare, constituie una dintre ultimele colaborari ale profesorului Culianu cu BBC-ul. Desi nu l-am întîlnit decît o singura data pentru cîteva ceasuri, în Chinatownul din Londra, de fiecare data cînd vorbeam cu el la telefon, era realmente entuziasmat de colaborarea cu noi si îmi trimitea eseurile în doar cîteva zile, toate scrise la masina, cu semnele diacritice adaugate sîrguincios de propria sa mîna. I-am sugerat profesorului Culianu sa elucideze aspectele tulburi din trecutul lui Eliade, într-o perioada cînd Eliade era atacat vehement din România si din strainatate. Peste 4 luni, în februarie 2007, se vor împlini 100 de ani de la nasterea lui Mircea Eliade. In acest eseu, profesorul Culianu discuta relatia, cu aspectele ei controversate, dintre Eliade si Nae Ionescu. Textul nu a fost publicat niciodata pîna acum. Apropiatul centenar al nasterii lui Mircea Eliade mi se pare un moment potrivit pentru publicarea sa. (George Stanica)
 
Doua metafore au fost cu predilectie folosite în ceea ce priveste figura lui Nae Ionescu: Mircea Eliade însusi îl compara cu Socrate, multi altii înainte si dupa razboi, cu Mefistofel. Ambele metafore sînt drepte, mai ales în ceea ce priveste relatia dintre Nae Ionescu si Mircea Eliade: fara îndoiala, tînarul profesor (Nae Ionescu era nascut în 1890) a avut functia unui Socrate fata de discipolul înca neajuns la vîrsta de 20 de ani pe care-l remarca prin 1926; la rîndul sau, Mircea Eliade pare a fi fost un Platon al acestui Socrate, în masura în care ideile lui Nae Ionescu n-au capatat întindere si profunzime decît sub pana sa.
 
De asemeni, Nae Ionescu a avut fata de Eliade si functia unui Mefistofel, antrenîndu-l într-o aventura politica cu consecint e foarte grave, fara de care, însa, Mircea Eliade s-ar fi întors probabil în România, dupa razboi, împartasind soarta ingrata a generatiei în care avusese atîta încredere. Din punctul de vedere al lui Eliade însusi – dupa cum o marturisea în jurnalul sau – solidaritaea cu Nae Ionescu a însemnat benefica necesitate de a rupe cu România dupa razboi; dar, evident, la prima vedere, pentru patriotul Eliade, aceasta echivala cu un complet dezastru.
 
Asupra lui Nae Ionescu, parerile sînt foarte împartite. Mircea Eliade vedea în el un mare om de cultura si un mare om politic; altii, dimpotriva, îi neaga nu numai capacitatile politice, ci si calitatea de om de cultura. Era, probabil, sclipitor deopotriva în articolele si prelegerile sale universitare, dar astazi si unele si celelalte apar, din pacate, foarte învechite. Ideea lor de baza este ortodox-nationalista si face parte dintrun întreg program, ilustrat independent de Radu Dragnea, începînd din 1920, si de Nichifor Crainic putin mai tîrziu. O metafora ne va ajuta sa întelegem mai bine despre ce era vorba: metafora celei de-a patra Rome. Ea nu a fost formulata ca atare în acea vreme, dar ceea ce-i lipsea era doar eticheta. Bineînteles, originea ei ultima trebuie cautata la Nicolae Iorga. In cele doua articole ale sale reunite sub titlul „Byzance apres Byzance“, Iorga cauta sa demonstreze ca Tarile Române au avut constiinta de a fi o „a patra Roma“. Care fusesera însa primele trei?
 
Prima Roma e Roma, garantie a civilizatiei crestine; dar Roma cade, iar functia ei e preluata de Bizant: a doua Roma. A treia Roma se iveste odata cu caderea Bizantului: Nijnij Novgorod si Moscova concureaza la acest titlu, dar Moscova are mai multe sanse. De aici înainte, Rusia pravoslavnica actioneaza ca arbitru al civilizatiei. Ei bine, în secolul 17 si Tarile Române vor sa fie o Roma. Iata însa, spune Radu Dragnea, ca a treia Roma a cazut prada, dupa primul razboi mondial, comunismului ateu. Se cuvine deci ca Bucurestiul sa preia constient functia unei a patra Rome.
 
Oricît ar parea de curios, acest nationalism era, constient sau nu, împartasit de foarte multi. Cu siguranta de Nae Ionescu – ajunge sa-i citesti prelegerile universitare, în care repeta aceleasi lucruri pîna la saturatie: ca esenta natiunii române este ortodoxia ei, ca otodoxia este superioara catolicismului si mai ales protestantismului, ca misiunea României este de a realiza o revolutie ortodoxa menita în primul rînd a extirpa influenta protestanta etc. Evident, însa, „revolutia ortodoxa“ propova duita de Nae Ionescu se slujeste de cel mai tipic vocabular… protestant: vrea sa creeze un „om nou“, valori noi etc. Acelasi vocabular era folosit, în acelasi timp, nu numai de ortodoxistul Nichifor Crainic, ci si de Corneliu Zelea
Codreanu si Garda de Fier, înfiintata în Noaptea de Sînziene a anului 1924. Nu degeaba unii istorici au comparat ideologia Garzii de Fier cu Puritanismul englez, destinat a realiza o revolutie a moravurilor, a crea un „om nou“ purtator al unor noi valori, întruchipînd perfectiunea morala.
 
Cu toate acestea, analogia este superficiala: toate partidele politice, si mai tîrziu partidul unic, cu iz atît de comunist, ori de legionar, creat de regele Carol I, se declara nationaliste la extrem si moralizatoare în egala masura. Daca Nae Ionescu se apropie de Garda de Fier, aceasta se datoreaza unor complexe motive istorice. Stim ca regele Carol abdicase de la tron în favoarea fiului sau, datorita divortului cu regina Elena. Catre 1930, multi politicieni români, printre care Nae Ionescu, duc o ferventa campanie pentru readucerea la tron a lui Carol. Actiunea reuseste, dar calculele carlistilor se dovedesc gresite: regele vine în tara cu oamenii sai de încredere si nu întelege sa rasplateasca cum se cuvine pe nici unul din cei care îl reînscaunasera. Acesta este motivul probabil pentru care Nae Ionescu si Ziarul sau „Cuvîntul“ iau, în 1933, partea Garzii de Fier. Cu toate acestea, nu se poate afirma ca Nae Ionescu ar fi fost „membru“ al miscarii legionare. Cu atît mai putin se poate spune ca Mircea Eliade ar fi fost membru al Garzii de Fier. Daca, în 1938, si Nae Ionescu si Mircea Eliade sînt internati în lagarul de la Miercurea Ciuc în cadrul marii miscari antilegionare, ei sînt acolo în calitate de simpatizanti, nu de membri.
 
Care a fost atitudinea politica a lui Eliade în tot acest timp?
 
Putem cu siguranta afirma ca, dupa 1934, Mircea Eliade a fost un democrat. In 1934 intra în polemica cu Nae Ionescu si cu diversi amici si colegi din redactia „Cuvîntul“ întrucît afirma raspicat ca nu este de acord cu spiritul simplist al unui antisemitism ortodoxist manifestat de Nae Ionescu în prefata pe care i-o ceruse Mihail Sebastian la romanul sau, De 2000 de ani. Dupa cum stim, numele adevarat al lui Sebastian a fost Iosif Hechter; fusese remarcat de Nae Ionescu în timpul unui examen de bacalaureat pe care acesta îl prezidase în Braila. Deci, fundamental, Nae Ionescu nu era un antisemit. Cu atît mai putin era Mircea Eliade, dovada polemica din 1934. Ce se întîmpla însa mai tîrziu, pe masura ce Nae Ionescu aluneca tot mai mult în miscarea legionara? Ce se întîmpla, mai ales, în timpul campaniei electorale din 1937?
 
Despre acest an, ca si cei care urmeaza, Mihail Sebastian, cel mai bun prieten al lui Mircea Eliade, tine un jurnal, din pacate veninos (dar putem oare sa-l condamnam?) si plin de inexactitati, care a ajuns clandestin în Israel, unde fragmente din el au fost publicate în 1972 într-un fantomatic buletin în limba româna (Toladot, adica „Istorie“). Buletinul, de tendinta comunista (îl citeaza cu pompa pe academicianul Miron Constantinescu!), vrea în mod evident sa-l defaimeze pe Mircea Eliade. El promite o urmare care n-a mai aparut niciodata, dar polemica devine înfocata mai ales în Italia, unde si astazi are loc o campanie plina de surprize. Nu e locul de a da aici amanunte, desi ele nu sînt lipsite de interes. Unele întrebari la care trebuie sa dam însa un raspuns sînt urmatoarele: Este adevarat ca Mircea Eliade ar fi fost legionar? Este adevarat ca ar fi fost pronazist? Este adevarat ca ar fi fost antisemit? Vom încerca, în curînd, sa revenim pe îndelete asupra lor.