Mircea Jemna. Cum am trăit refugiul din Cernăuţi (1940-1941)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer

memoria.ro    19/08/10 15:19   
http://www.memoria.ro/?location=print_article&id=1465&l=ro

Cum am trăit refugiul din Cernăuţi (1940-1941)
Mircea Jemna, n. in 1924 in comuna Cacica, jud. Suceava
Pentru a contribui, în măsura modestelor mele posibilităţi, la reconstituirea adevărului asupra unei anumite perioade istorice trăite de bucovineni, care perioadă a fost deformat relatată în manualele de istorie şi în general prin toate mijloacele publiciste ale timpului, îmi permit să relatez aceste evenimente istorice la care mă refeream mai sus. Dar mai întâi, să mă prezint. Mă numesc Mircea Jemna, am 80 de ani şi sunt bucovinean în sensul că sunt născut în comuna Cacica, jud. Suceava. Ambii mei părinţi au fost învăţători în comuna mea natală. În anul când împlineam 12 ani (1936) au fost transferaţi la Cernăuţi. Aşa fiind, acel an de tristă aducere aminte1940, m-a găsit la Cernăuţi.
Aş începe prin a relata faptul că, ajuns cu familia mea la Cernăuţi, m-am înscris la Liceul Aron Pumnul în clasa a II-a de liceu, (a şaptea după reglementările de azi). Cernăuţii era un oraş cosmopolit, având în acel timp o populaţie de 65-70.000 locuitori. După anumite surse de documentare la care am avut acces, componenţa acestei populaţii era formată din cca 58% români, restul de 42% fiind alte etnii, şi anume: ucrainieni, evrei, polonezi, germani şi alţii, cu reprezentare mai puţin importantă. Aş preciza că populaţia cernăuţeană trăia în bună înţelegere, indiferent de acest amestec de etnii. Nu voi nega că existau anumite animozităţi între etniile mai sus amintite, dar ele erau latente, nu se manifestau acţiuni sau activităţi exacerbate, de naţionalism extremist. Aş preciza că cei mai ?şovini?(cu ghilimelele de rigoare), erau ucrainienii, care visau la constituirea unei ?Ukraine libere? (din nou cu ghilimelele de rigoare), în nişte frontiere care ar fi inclus şi oraşul Cernăuţi cu nordul Bucovinei, dacă nu cu Bucovina întreagă, până la linia Siret ?Burdujeni- Câmpulung -Vatra Dornei, până unde se întindea imperiul habsburgic până în 1918. Repet însă că aceste tendinţe nu se manifestau în mod exacerbat, convieţuiau amiabil, îmi vine în minte o sintagmă hazlie ?ne detestam cordial?, bineînţeles, din nou cu ghilimelele de rigoare.
Dar să revin la relatarea evenimentelor istorice pe care pe care le-am trăit, făcând o precizare. Deşi mă aflu la vârsta senectuţii, memoria mi-a rămas nealterată. Dacă m-am putut lăuda cu ceva în viaţa mea, m-am putut lăuda cu memoria. N-am nici un merit, nu este un rezultat al străduinţelor mele, aşa m-am născut. Voi relata deci desfăşurarea acelor evenimente aşa cum s-au petrecut, ?sine ira et studio?.
Suntem deci în anul, repet, de tristă amintire, 1940. Eram elev la Liceul Aron Pumnul din Cernăuţi şi la 15 iunie luasem vacanţa. Absolvisem clasa a VI-a . Făcusem deja cu părinţii şi fratele meu programarea vilegiaturii din acea vacanţă. Stabilisem că o vom petrece la Câmpulung Moldovenesc. Cine se gândea atunci că într-adevăr acolo vom ajunge, dar la altă dată şi în cu totul alte condiţii.
Nu stabilisem totuşi, data plecării. Plutea în aer o ameninţare. Aceea despre o posibilă invazie rusească (de fapt sovietică). Nu ştiu pe ce temeiuri se ivise această ameninţare, dar ştiu că se ventilau tot felul de zvonuri, care toate conducea la o astfel de posibilitate.
Locuiam deci la Cernăuţi, pe strada Pitei, nr. 9. În seara zilei de 28 iunie, pe la orele 18:00, pe trotuarul din faţa locuinţei noastre stăteau de vorbă: George Jemna, fratele tatălui meu, avocat, vecinul nostru Leon Silion, consilier la Curtea de Apel şi tatăl meu. Eram şi eu prezent. La un moment dat, apare Erwin Rosner (băcanul care-şi avea prăvălia câteva case mai departe) şi ne spune disperat că s-a comunicat la radio (nu ştiu le ce post) ştirea că a doua zi trupele ruseşti vor ocupa oraşul Cernăuţi.

Această afirmaţie a provocat furia celor trei persoane amintite mai sus, care s-au repezit asupra băcanului Rosner că răspândeşte zvonuri alarmiste. Cel mai convins de faptul că este numai un zvon era George Jemna, care spunea:«Adineauri m-am înţeles cu prefectul (este vorba de avocatul Gheorghe Vântu) să ne întâlnim mâine dimineaţa pentru a discuta o anume problemă. Nu mi-ar fi fixat Vântu o întâlnire într-o astfel de situaţie? La rândul său, consilierul la Curtea de Apel Leon Silion, afirma: ?Azi la Curte ne-am întâlnit cu preşedintele (dacă-mi aduc bine aminte se numea Tuşinschi) şi am stabilit, ca de obicei, activitatea zilei de mâine. Nu se poate ca preşedintele celei mai înalte instanţe de justiţie din oraş, să fie în necunoştinţă de cauză a unei astfel de situaţii».
Aceste afirmaţii ne-au liniştit întrucâtva, nu ne-au convins totuşi că este vorba de simple zvonuri. Aşteptam înfriguraţi jurnalul radio de la ora 22:00, pentru a ne lămuri. Într-adevăr, la jurnal, prima ştire a fost aceea că s-a întrunit Consiliul de Coroană care a luat în discuţie nota ultimativă a URSS-ului şi că s-a hotărât abandonarea nordului Bucovinei şi al Basarabiei. Între multe amănunte care au fost difuzate în acest context şi de care nu prea îmi aduc aminte, a fost şi acela pe care l-am reţinut, că populaţia civilă care doreşte să se refugieze din teritoriile cedate, are la dispoziţie trei zile libere pentru aceasta. Nici o clipă nu ne-am gândit să ne prevalăm de aceste trei zile aşa zis libere, ci ne-am hotărât să plecăm a doua zi de dimineaţa la gară şi să trecem cât mai degrabă dincolo de râul Siret. Aşa fiind, ne-am petrecut toată noaptea împachetând bunurile din casă, haine, aşternuturi, covoare, etc., şi a doua zi am plecat pe străzi în căutarea unui mijloc de transport cu care să ajungem , cu numeroasele noastre bagaje, la gară. Nu am reuşit să găsim vreun mijloc, era şi greu, toată lumea căuta acelaşi lucru şi fericiţii care reuşeau să găsească, erau puţini. Pe la orele 10 ne-am adunat din nou acasă să ne sfătuim, să vedeam ce soluţie am putea adopta. Precizez că în oarecare apropiere de locuinţa noastră se găsea penitenciarul. Pe la orele 10 am auzit focuri de armă, dar nu câteva izolate ci se trăgea, într-adevăr ca pe front. Ne-a îngheţat sângele în vine. Gata, ne-am zis, au intrat ruşii şi trag în populaţie. Ne-am repezit să încuiem poarta de intrare în imobil. Iluzoriu mijloc de apărare contra invadatorilor. Realitatea era însă alta. Profitând de starea de confuzie, deţinuţii din penitenciar au forţat porţile şi au evadat, iar gardienii trăgeau după ei. N-am ştiut niciodată dacă au fost victime, dar este mai puţin important. Am continuat să căutăm vreo căruţă, trăsură, în sfârşit, orice mijloc de transport. Inutil. Pe străzi se revărsase toată pegra oraşului, dacă mă pot exprima astfel. În această pegră am recunoscut evrei şi ucrainieni. Pot afirma fără teama de a greşi că nu am recunoscut români şi germani, dacă mă gândesc bine, nici polonezi.
Îşi puseseră la reverul hainelor cocarde roşii, unii aveau şi steguleţe roşii, îi aşteptau pe sovietici. Râdeau de disperarea noastră, ne aruncau invective, se bucurau făţiş de situaţia în care ne găseam. În sfârşit, trecând peste amănuntele care nu au vreo relevanţă, ne-am adunat din nou acasă pe la orele 15-16, cuprinşi de descurajare. Sovieticii trecuseră podul de peste Prut şi au intrat în oraş încă de la orele 14:00. Începeam să ne gândim să abandonăm tot şi să pornim pe jos, dar până la podul de peste Siret erau de parcurs câteva zeci de kilometri şi ne dădeam seama că încercarea noastră ar fi fost condamnată eşecului. Între timp, privind în lungul străzii, vedem că în faţa unei case mai jos de noi, staţionează un autobuz. Acolo locuia maiorul de jandarmi Dezideriu Dlujanschi, fost camarad de arme al tatălui meu în primul război mondial. La rugămintea noastră a acceptat să ne ia şi pe noi, dar fără bagaje. El, maiorul, îşi evacuase familia şi o parte din bagaje cu autobuzul şi se întorsese să încarce din nou cât mai multe din bunurile casnice, să le salveze. În aceste condiţii, păstrează loc numai pentru noi, ca persoane. Am fost de acord cu această situaţie şi astfel am părăsit Cernăuţii, refugiindu-ne numai cu hainele de pe noi şi cu două valize mici ce le ţineam pe genunchi. Ulterior ne-am felicitat pentru hotărârea ce am luat-o, pentru că în acea noapte graniţa s-a închis, sovieticii nerespectând răgazul de trei zile ce fusese prevăzut pentru cei ce voiau să se refugieze. Se înserase deja, sovieticii se găseau în oraş de vreo 4 ore. Traseul nostru era prin faţa prefecturii şi, în apropierea catedralei ortodoxe intram la dreapta, pe strada Ştefan cel Mare, care se continua la ieşirea din oraş cu şoseaua ce ducea spre oraşul Siret.
Pe trotuarul din faţa prefecturii cât şi pe cel din faţa parcului de vizavi se găseau înşiraţi soldaţii unei unităţi de jandarmi (cred că era o companie). Armele soldaţilor se găseau la picioarele lor, aşezate pe pământ. La vederea acestei imagini cutremurătoare nu ne-am putut stăpâni lacrimile , cât eram noi de bărbaţi, ca să nu mai spunem că mama mea plângea în hohote. Cred că abia atunci am conştientizat într-adevăr, nenorocirea ce ni s-a întâmplat. Ani de zile m-a urmărit acea dezolantă şi umilitoare scenă şi iată că, deşi s-au împlinit 63 de ani de atunci (scriu aceste rânduri chiar în ziua de 29 iunie 2003), o am în faţa ochilor exact aşa cum am văzut-o atunci. Dar ne apropiam de ieşirea din oraş şi înaintea noastră am văzut ostaşi sovietici sosiţi cu trei care mici de luptă, care în acel moment staţionau în dreptul cazărmii fostului regiment ?8 Vânători?. În jurul lor, aceeaşi pegră de care am mai amintit, îi ovaţiona şi flutura steguleţe roşii. Am admirat atunci sângele rece al maiorului. L-a întrebat pe tatăl meu dacă e înarmat. La răspunsul afirmativ a zis. ?foarte bine, dacă încearcă să ne oprească, tragem?. Trebuie să recunosc că ostaşii sovietici nici nu s-au sinchisit de noi, însă un grup de manifestanţi ce erau atât de euforici că au sosit ?eliberatorii?, s-au postat în faţa maşinii, făcându-ne semn să oprim. Maiorul a ordonat şoferului: ?Nu opreşti. Intri în ei în plin. Dacă frânezi, te împuşc? . Şoferul a accelerat , în ultimul moment manifestanţii ne-au deschis drum şi aşa ne-am anjagat pe şoseaua spre Siret. În urma noastră nu mai venea nimeni. Nu este exclus să fi fost noi cei care am părăsit ultimii oraşul. La un moment dat, privind în urmă, am văzut trei care de luptă (probabil tot cele din faţa cazărmii) care veneau în urma noastră. Nu cred că încercau să ne prindă din urmă, de altfel nici n-ar fi putut, viteza lor fiind mult mai mică decât a autobuzului. Oricum, noi ne grăbeam să trecem podul peste Siret, considerând că dincolo de pod vom fi scăpat de pericolul ocupaţiei. Trecând peste alte amănunte mai puţin importante, a dat Dumnezeu şi am trecut podul Siretului, oprindu-ne la intrarea în oraş. Am coborât pentru a ne mai dezmorţi şi pentru a lăsa şoferul să alimenteze maşina. În jurul nostru era furnicar de lume, civili şi militari. Cum era ultimii sosiţi, toţi ne puneau întrebări. Ce mai e la Cernăuţi, pe unde sunt ruşii, unde au de gând să se oprească, etc.. Nici n-am reuşit să răspundem, când am auzit vociferări: uite-i că vin, trec podul, să fugim, şi alte exclamaţii de genul acesta. Era o busculadă şi se stârnise o panică fără seamăn. Atunci a apărut pe pod un grup de patru militari pe care ulterior i-am identificat, şi anume: maiorul Pop din grăniceri, medicul locotenent Dr. Târziu, caporalul termen redus Gherman, magistrat din Cernăuţi şi un plutonier de grăniceri care vorbea limba ucraineană. Maiorul s-a oprit pe pod în faţa carelor şi ridicând braţele în lături i-a întrebat pe sovietici: ?Încotro?? Sovieticii râdeau şi arătau înspre înainte. Maiorul le-a explicat prin acelaşi translator că nu au ce căuta mai departe şi că Siretul este actuala frontieră. Sovieticii au înţeles şi s-au retras de pe pod, moment în care, din mulţimea masată la intrarea în oraşul Siret s-a făcut auzit un oftat colectiv de uşurare şi fiecare şi-a văzut de treburile lui.
După popasul făcut la Siret, ne-am continuat drumul spre Rădăuţi, înaintând foarte greu, şoseaua fiind extraordinar de aglomerată. Ajunsesem din urmă grosul coloanei de refugiaţi în căruţe, maşini, biciclete, pe jos, împingând roabe sau cărucioare încărcate cu bagaje, în sfârşit, o privelişte de infern. Mulţi dintre cei ce mergeau pe jos zăceau extenuaţi pe marginea şoselei, şi după o scurtă odihnă porneau mai departe, clătinându-se, împinşi înainte de groaza de a nu fi ajunşi din urmă de armata ?eliberatoare?. În sfârşit, după ora 24:00 am ajuns la Rădăuţi, intrând în casa unei rude (sora mamei mele).
A doua zi dimineaţa am ieşit în oraş, să vedem ce se mai întâmplă. Oraşul arăta ca un adevărat furnicar de lume, localnici şi refugiaţi. Pe faţa lor erau evidente efectele oboselii, dar mai ales ale tensiunii prin care au trecut şi urmau să treacă, pentru că situaţia era confuză şi, ca de obicei în astfel de situaţii, zvonurile circulau în toate direcţiile şi aduceau tot felul de informaţii ?sigure?, ?verificate?. Exemplific: Ruşii nu se opresc pe Siret, continuă şi ocupă toată Bucovina. Au trecut Siretul în câteva puncte- Suceava este ocupată, etc.. Lumea umbla buimacă de acolo-acolo, îşi frângea mâinile şi se întrebau unii pe alţii: ?Ce ne facem?? Mulţi dintre localnici s-au hotărât să înceapă a-şi face bagajele , să fie gata de plecare în refugiu. Încotro? Nu se punea problema, indiferent, numai să nu rămână sub ruşi. Pe strada unde se găsea casa rudei noastre s-au parcat 11 autocamioane militare. Dintr-unul a coborât colonelul Alexandru Drăgulănescu, comandantul Liceului Militar Ştefan cel Mare din Cernăuţi. Era, evident, în uniformă dar fără caschetă, capul îi era acoperit de un basc civil. Ne-a povestit ce s-a întâmplat. După ce s-a convins că s-a evacuat toată arhiva şi o parte importantă de materiale didactice, aparatură de laborator, etc., s-a urcat în autoturismul şcolii să plece şi el. Familia şi-o evacuase încă din ajun. N-a apucat să iasă bine din oraş şi maşina s-a defectat grav, neputând fi repusă în funcţiune. Colonelul i-a spus şoferului să abandoneze maşina şi să continue amândoi drumul pe jos. La marginea oraşului începeau terenurile agricole. Primul ogor pe dreapta era o porumbişte. N-au apucat să facă decât vreo după sute de metri, când au auzit vociferări: «uite-i, pune mâna pe ei, » etc.? Un grup de oameni, maximum zece, apărut nu se ştie de unde, s-a repezit spre cei doi militari. După accentul lor, colonelul este sigur că în acel grup erau şi evrei. Militarii au rupt-o la fugă fiecare pe undea văzut cu ochii, prin porumbişte. S-au pierdut unul de altul şi nu s-au mai regăsit. În goana sa, colonelul şi-a pierdut cascheta, dar nici nu s-a mai gândit să o caute, alergând disperat tot înainte. Urmăritorii lui n-au insistat prea mult, era şi greu în porumb. Dar colonelul şi-a continuat drumul prin ogoarele de porumb şi alte semănături, neîndrăznind să iasă la şosea decât mult mai departe. Pe când stăteam de vorbă şi colonelul ne povestea peripeţiile sale, s-au auzit nişte bubuituri de parcă se trăgea cu tunul. Gata, şi-a zis lumea, ruşii au intrat în oraş. S-a produs o panică de nedescris. Şoferii au pornit motoarele şi în câteva clipe au dispărut autocamioanele. În zăpăceala lor, şoferii nu şi-au dat seama că pleacă într-o direcţie greşită, spre răsărit, spre oraşul Siret, exact într-acolo de unde puteau, eventual, veni trupele de ocupaţie. Lumea alerga de colo- colo, în sfârşit, era infernul de pe lume. Ce se întâmplase de fapt? La marginea oraşului se găsea un depozit de pulbere, care a fost aruncat în aer de către trei indivizi, surprinşi de paza pulberăriei şi împuşcaţi pe loc. Se spunea să cei trei erau evrei, dar nu am nici o confirmare. Trebuie însă să spun că la fel ca şi la Cernăuţi, apăruseră pe străzile oraşului Rădăuţi mici grupuri de oameni din cei fără căpătâi, din «pegră», erau evrei şi ucrainieni în special, care ne sfidau, ne invectivau cu diverse formulări, de ex. aha, v-a intrat frica în oase, o să vedeţi voi, destul ne-aţi asuprit(?) etc..
În sfârşit, a trecut ziua, sovieticii n-au apărut, nu s-a confirmat că ar fi trecut râul Siret în diverse puncte, că ar fi ocupat Suceava etc., şi lumea a început să se liniştească. Posturile de radio transmiteau diferite comunicate, între care şi următorul: refugiaţii ce aparţin corpului didactic să se îndrepte spre oraşul Piatra Neamţ unde se constituie un centru pentru refugiaţi. Părinţii mei fiind ambii învăţători, am plecat cu trenul spre acest oraş. Trenurile erau pline de refugiaţi, gările de asemenea. În gări se constituiseră puncte ale Crucii Roşii care ofereau refugiaţilor gustări şi ceai, se amenajaseră camere în care se puteau odihni mame cu copii mici, în sfârşit, se luaseră tot felul de măsuri prin care să se acorde, cât de cât ajutor refugiaţilor. La Piatra Neamţ ni s-a indicat să ne prezentăm la poliţia orăşenească spre a fi luaţi în evidenţă. Se deschisese la poliţie o listă în care se înscriau locuitori ai oraşului care voiau să acorde găzduire refugiaţilor. Astfel, am fost repartizaţi la o familie modestă de muncitori care ne-a pus la dispoziţie jumătate din locuinţa lor, respectiv un holişor şi o cameră şi cu acces la bucătărie, dacă vroiam, deşi era o familie destul de numeroasă (cinci persoane). Prefectura judeţului neamţ ne-a acordat o subvenţie substanţială. Internatul unui liceu ne-a pus la dispoziţie bucătăria şi sala de mese, refugiaţii au contribuit şi ei cu o sumă mai mică sau mai mare, după posibilităţi şi s-a deschis o cantină a corpului didactic refugiat. Doamnele făceau cu rândul de serviciu la bucătărie, bărbaţii, tot cu rândul, se ocupau cu aprovizionarea cu alimente şi combustibil, şi astfel am putut avea două mese pe zi (prânz şi seara) calde şi consistente. Şi aşa ne-am petrecut acea vară (până la 1 septembrie) în condiţii omeneşti, aş zice chiar destul de bune. La acea dată tatăl meu fiind numit inspector şcolar în judeţul Câmpulung-Moldovenesc, ne-am stabilit în acest oraş în care ne-am petrecut refugiul până la reocuparea Bucovinei de nord de către trupele româno-germane.
În concluzie, trebuie să recunoaştem că pe tot traseul acesta al refugiului din 1940-41 (Rădăuţi- Piatra ?Neamţ- Câmpulung- Moldovenesc) am fost bine primiţi, cu simpatie şi compasiune, ajutaţi în mare măsură. Nu pot uita că mama familiei Croitoru (gazda noastră din Piatra ?Neamţ), când ne-a primit pe poarta casei sale, nu şi-a putut reţine lacrimile , ba chiar a izbucnit pur şi simplu în plâns.
Aş vrea să mai semnalez un fapt ce mie mi se pare semnificativ. În acel timp, postul de inspector şcolar judeţean la Câmpulung- Moldovenesc era vacant. Pe acest post a fost numit tatăl meu. Desigur că erau învăţători câmpulungeni care sperau să obţină acest post. Ar fi fost de aşteptat să se ivească proteste, pentru faptul că a fost numit un refugiat şi nu un localnic. Ei bine, astfel de cârteli nu s-au auzit. din contra, s-au auzit voci care afirmau: ?Bine că l-au numit pe Jemna. El are mai mult decât oricare dintre noi nevoie de un supliment la salariu, că este refugiat, bietul de el».
În concluzie aş mai arăta că am deosebit de frumoase amintiri din anul de refugiu petrecut la Câmpulung- Moldovenesc. Mă gândesc şi azi, la vârsta senectuţii, cu nostalgie la acel timp. Îmi pare rău până azi că am părăsit acest oraş. Aproape în fiecare an îmi petrec acolo câteva zile sau, după caz şi posibilităţi, chiar săptămâni, cu multă plăcere şi cum spuneam mai sus, cu multă nostalgie.
Acesta este istoricul primului refugiu din Bucovina , aşa cum l-am petrecut eu şi pe care l-am relatat ?sine ira et studio?, bazându-mă numai pe memoria mea, care, la vârsta mea s-a alterat foarte puţin.
Despre al doilea refugiu, din anul 1944, nu ştiu decât cele ce mi-au fost povestite de alţii, în primul rând de părinţii mei, care s-au refugiat din nou de la Cernăuţi. Eu nu, pentru că în acel timp nu mai eram la Cernăuţi, mă găseam sub arme. Nu-mi permit să fac relatări ce mi s-au făcut mie, nu mă prevalez de dictonul latin «relata refero».

Mircea JEMNA Brasov, august 2003

19/08/10 15:19    http://www.memoria.ro/?location=print_article&id=1465&l=ro    4 sur 4