STATUTUL JURIDIC AL INSULEI ŞERPILOR. HOTĂRÂREA CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE DE LA HAGA (3 FEBRUARIE 2009) PRIVIND ZONELE ECONOMICE EXCLUSIVE ŞI PLATOUL CONTINENTAL AL ROMÂNIEI ŞI UCRAINEI ÎN MAREA NEAGRĂ

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer

STATUTUL JURIDIC AL INSULEI ŞERPILOR. HOTĂRÂREA CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE DE LA HAGA (3 FEBRUARIE 2009) PRIVIND ZONELE ECONOMICE EXCLUSIVE ŞI PLATOUL CONTINENTAL AL ROMÂNIEI ŞI UCRAINEI ÎN MAREA NEAGRĂ

Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară, justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe - în ciuda statutului său juridic schimbător - parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.

Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.

(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53'’ lat.N şi 30°14’41'’ long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi uscat distanţa este de cca.45 km - 22 Mm; suprafaţa Insulei Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă, ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă în colţul său N-E)

Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc.

Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor, Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc!

Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei, dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti - multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată a statutului juridic al insulei.

“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei, după cum le-au dictat interesele.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor (Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).

În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să smulgă Imperiului otoman - acesta făcând cesiuni teritoriale la care nu avea dreptul! - cele trei braţe ale Dunării (Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.

Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării, cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării, Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind geopolitica zonei Mării Negre).

Trei momente importante - Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi Adrianopol-1829 - au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii).

Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) - „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia” - au făcut ca importante părţi ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.

Conferinţa de la Paris - a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 - s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a referit în mod expres la Insula Şerpilor - „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents” (6 ianuarie 1857) - : „(...) comme les traites conclus anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination “.

Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.

În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia în zona vestică a Mării Negre.

După războiul de independenţă, conform art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis ŕ la Roumanie. (...)”.

Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de victimă a politicii de compensaţii practicată de marile puteri ale timpului.

Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.

În urma primului război mondial, la 28 octombrie 1920, a avut loc semnarea Tratatului de pace de la Paris, întrucât nu s-a ajuns la încheierea unui tratat între România şi Rusia Sovietică, tratatul s-a semnat între Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră: „(…) fiind bine stabilit că fruntariile definite prin acest Tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde (inclusiv Insula Şerpilor - n.n.), nu vor putea fi puse în discuţiune (...)”.

În notele ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940 Insula Şerpilor nu a apărut menţionată.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în ultimele zile ale lunii august 1944, insula a fost ocupată de unităţi ale marinei militare sovietice.

În toamna anului 1945, a avut loc, la Sulina, operaţiunea de fixare a frontierei maritime între U.R.S.S şi România, de doi ofiţeri hidrografi sovietici. „Am asistat - declară ofiţerul de marină român trimis să asiste la „operaţiune” (Cpt.R1(r) Constantin Necula) - la fixarea unilaterală a frontierei de către cei doi ofiţeri hidrografi sovietici, fără a fi consultat şi fără a semna vreun document(...). Traseul frontierei [braţul Musura - o geamandură ancorată la cca. o milă marină spre nord de portul Sulina şi apoi spre est] „era astfel fixat, ca Insula Şerpilor să rămână la nordul liniei ce pleca de la geamandură spre est, deci în zona sovietică. În tot timpul întâlnirii de la Sulina nu s-a pomenit nimic despre insulă!..((..)”!

Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte - între acestea numărându-se U.R.S.S.- ul şi Ucraina! -, ratificarea acestui Tratat de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului (la 29 august 1947), precum şi de celelalte state semnatare ale Tratatului, constituie tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947 Insula Şerpilor aparţinea - de jure - României.

Conform art.1 al Tratatului de pace (Anexa l - Harta frontierelor României), frontiera dintre România şi U.R.S.S. în sudul Basarabiei era fixată pe braţul Chilia până la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi în largul mării la nord de Insula Şerpilor, ceea ce adeverea faptul că Insula Şerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic, era menţinut statutul juridic stabilit prin Tratatul de pace de Ia Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920), nemodificat în urma notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940.

Aceasta era situaţia de jure, întrucât de facto, între august 1944 - februarie 1948 insula s-a aflat (ca de altfel întreaga ţară) sub ocupaţie militară sovietică.

Harta frontierelor României (Anexa nr.1), nu preciza în detaliu, ci la modul general, traseul frontierei de stat dintre România şi U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă care impunea precizarea şi descrierea amănunţită a acesteia într-un act oficial bilateral.

Întrucât Tratatul de pace intrase în vigoare la 15 septembrie 1947, la invitaţia Kremlinului, o delegaţie română condusă de primul ministru dr.Petru Groza, a purtat „negocieri” la Moscova între 2-4 februarie 1948. „Tratativele” de la Moscova, desfăşurate într-un ritm alert, sub bagheta unui maestru internaţional al rapturilor teritoriale, V.M.Molotov, erau „faţada” oficială în spatele căreia românii erau puşi în faţa unui nou dictat, în situaţia de a accepta satisfacerea noilor pretenţii teritoriale ale U.R.S.S.- ului.

La 4 februarie 1948, la Moscova, delegaţiile României şi U.R.S.S.- ului au semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat (...)”, în care se preciza că: „(...) b. Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.(...)”.

Ulterior nici una dintre părţi nu a ratificat acest protocol!

El marca nu doar o nouă anexare de teritorii româneşti, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste - care se adăuga celorlalte rapturi pe care sovieticii le făcuseră din trupul României, tot prin forţă, în iunie 1940, toamna lui 1940 şi august 1944-, ci şi prima încălcare gravă a Tratatului de pace din 10 februarie 1947, apariţia pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist - U.R.S.S.- ul.

La 23 mai 1948, pe Insula Şerpilor, a fost semnat un proces verbal de predare-primire a insulei, în el era consemnat faptul că insula „ a fost înapoiată (sic!) Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română si încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.(...)”.

Cei doi termeni - „intră” şi „înapoiată” - sunt suficient de elocvenţi; precizăm că nu se putea înapoia unui stat un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată, asupra căruia acesta nu a avut niciun titlu juridic!

Ceea ce s-a întâmplat ulterior cu insula, evidenţiază uriaşa disproporţie între suprafaţa sa (17 ha) şi rolul militaro-politico-economic jucat.

Retrospectiva anilor 1944-1991/2009 relevă faptul că importanţa militaro-economică a Insulei Şerpilor a cunoscut o inversiune generată de evoluţia evenimentelor care au avut loc în Europa acestei perioade: importanţa militară mare în trecut a devenit mult mai mică astăzi, în timp ce importanţa economică, simbolică în primii ani de după război, a devenit foarte mare în ultimele decenii.

Dintr-o oază de linişte şi pace, un adevărat “paradis” al păsărilor migratoare, un reper maritim natural, insula a fost deturnată de la rosturile sale ancestrale, fiind transformată într-un puternic şi performant complex militar, într-o bază militară cheie, iniţial pentru sistemul geostrategic sovietic, iar mai apoi şi pentru cel al Tratatului de la Varşovia.

Beneficiind de o poziţie geografică şi strategică favorabilă - pentru zona gurilor Dunării, bazinul nord-vestic al Mării Negre, pentru această mare în ansamblul său -, importanţa militară în deceniile care au urmat anexării, a crescut continuu. La aceasta au contribuit îndeosebi radarele (radiolocatoarele) de mare putere, cu rază lungă de acţiune, utilizate pentru dirijarea şi controlul armamentului clasic şi convenţional.

Considerând insula un pământ anexat pentru vecie, tot ceea ce au făcut sovieticii în plan militar pe insulă, 1-au făcut de pe poziţiile de mare putere militară a lumii.

Apariţia postbelică a N. A.T.O şi a Tratatului de la Varşovia, declanşarea şi exacerbarea războiului “rece” şi a cursei înarmărilor, au contribuit la creşterea simţitoare a importanţei strategico-militare a insulei, a importanţei geopolitice a Mării Negre şi zonelor adiacente.

Această mică insulă n-a rămas în afara cursei înarmărilor, dimpotrivă, dată fiind poziţia geostrategică, a devenit un important obiectiv militar; deţinerea acestei insule bine echipată militar cu instalaţii de urmărire aero-navală, de dirijare a zborurilor militare şi a altor categorii de armament de la bazele militare sovietice, permitea urmărirea atentă a mişcărilor aero-navale din flancul sudic al N.A.T.O, mişcările adversarului în bazinul sud-estic al Mării Negre; deţinând acest veritabil cap de pod, sovieticii controlau coastele estice ale României, Bulgariei, respectiv bazinul vestic al Mării Negre, gurile Dunării şi traficul pe o bună porţiune a bătrânului fluviu.

Insula Şerpilor, devenită peste noapte un important obiectiv militaro-strategic sovietic, tot peste noapte a devenit un mare “ghimpe” în coasta estică a României.

În mod cert, în anul 1948 sovieticii au urmărit, în primul rând, interese strategico-militare, fără a neglija însă interesele economice de perspectivă.

Datorită acestor interese, fără consultări sau tratative cu România, ale cărei interese militaro-economice se aflau în joc, în cursul anului 1949 sovieticii au fixat unilateral limita apelor teritoriale ale Insulei Şerpilor la 12 Mm (22.224 m), întrucât între ţărmul românesc şi Insula Şerpilor distanţa era de cca.22 Mm, prin actul unilateral al sovieticilor, ţara noastră a pierdut din apele sale teritoriale cca.3 Mm! O mică insula (1,7 km2), a ajuns să aibă ape teritoriale mai mari ca ale României!

După ocuparea (în 1812 şi august 1944) şi anexarea „oficială” a Insulei Şerpilor (4 februarie 1948), fixarea limitei apelor teritoriale la 12 Mm (1949), a fost a patra mare “lovitură” pe care ruşii/sovieticii au dat-o României în legătură cu această insulă.

Între august 1944 (4 februarie 1948) - 8 decembrie 1991 (data dispariţiei oficiale a U.R.S.S.- ului de pe harta politică a lumii), Insula Şerpilor s-a aflat, de facto, sub controlul sovieticilor.

Ucraina (fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană din perioada 1922-16 iulie 1990), în urma înţelegerilor cu Federaţia Rusă - o altă „moştenitoare” a fostei U.R.S.S. - a anexat toate teritoriile româneşti răşluite de U.R.S.S. de la România în perioada 1940-1948, inclusiv Insula Şerpilor.

Era a cincea mare lovitură dată românilor de sovietici/ruşi (şi ucraineni) în legătură cu Insula Şerpilor.

Este indiscutabil faptul că după 1991 raporturile româno-ucrainene au fost şi sunt grevate de numeroase şi spinoase diferende, între acestea numărându-se: „problema” sudului Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa şi Insulei Şerpilor; situaţia minorităţii române din Ucraina; frontiera pe braţul Chilia şi construirea de către Ucraina (pe pământ istoric românesc) a canalului Dunăre - Marea Neagră (Bâstroe); refuzul Ucrainei de a despăgubi România pentru investiţiile făcute la combinatul minier de la Krivoi Rog; delimitarea zonelor economice exclusive, a platoului continental al celor două ţări în Marea Neagră (diferend ajuns la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga şi încheiat pe 3 februarie 2009, în favoarea României); ş.a.

Simpla lor enumerare demonstrează fără echivoc că niciodată de-a lungul istoriei sale multimilenare, România nu a avut cu nici unul dintre vecinii săi atâtea „probleme” câte are cu Ucraina, stat apărut pe scena politică a Europei abia în 1991!

În martie 1995 au fost demarate oficial tratativele româno-ucrainene vizând semnarea unui tratat între cele două ţări. Acesta a fost parafat la Kiev, la 3 mai 1997, de miniştrii de externe Ghenadi Udovenko şi Adrian Severin. La 2 iunie 1997, la Neptun, preşedinţii Emil Constantinescu şi Leonid Kucima au semnat acest document, precum şi un Acord conex.

Şochează şi ridică serioase semne de întrebare maniera cum a fost negociat, graba cu care a fost încheiat, precum şi cu ce rezultate! Pe ansamblu este un tratat revoltător, iar din punct de vedere teritorial este un act de trădare a intereselor naţionale ale României!1 Prin Tratat, semnat sub presiunea grabei, noi am lăsat Ucrainei nordul Bucovinei, sudul Basarabiei şi Ţinutul Herţei, iar ea ne-a luat nouă Insula Şerpilor. Altfel spus, noi am dat totul şi nu am primit nimic, în timp ce ucrainenii nu au dat nimic şi au luat totul!

Legat de cedarea Insulei Şerpilor în favoarea Ucrainei, nu putem omite „contribuţia” decisivă pe care a avut-o ministrul de externe Adrian Severin. Aceasta ne este relevată din interiorul M.A.E., de prof.dr. Aurel Preda, ex-ambasador şi expert în drept internaţional, specialist pe spaţiul estic (în 1997 director adjunct al Direcţiei Tratate): În luna mai 1997, la sfârşitul negocierii Tratatului a avut loc operaţiunea de colaţionare a textelor din cele două limbi ale partenerilor - o operaţiune tehnică [se verifica doar corectitudinea lingvistică a documentului în ambele limbi; nimeni nu mai face modificări] -, iar cutuma este de nerevenire asupra textului negociat deja până la acel stadiu. La această operaţiune participau membri ai celor două delegaţii care se aflau chiar în sediul MAE de la Bucureşti. (...). Pe lângă Tratat, tema Insulei Şerpilor apare în Acordul conex - care face parte componentă din Tratat, dar nu a fost trecut prin Parlament deoarece exista temerea că ar fi fost contestat de parlamentari.(...). Acordul conex constituia praf în ochi, având ca scop ascuns, de fapt, recunoaşterea graniţelor Ucrainei, deci reconfirmarea liniei Kalinin (...). Severin a intrat în camera de la MAE unde se executa colaţionarea textului Acordului şi a spus că [România mai] are o propunere, la care Buteiko, şeful delegaţiei ucrainene, a avut un gest nervos, trântindu-şi ochelarii pe masă [ministrul român de externe încălcase cutuma]. Propunerea adresată de ministrul de Externe român a fost: în rândul patru de jos se pune virgulă2, după Insula Şerpilor, şi se adaugă „care aparţine Ucrainei”3. Lui Buteiko nu i-a venit să creadă şi s-a adresat în rusă - „pavtarite pajalusta” (repetaţi, vă rog!), iar Severin a reiterat fraza, după care Buteiko a reluat discuţia, în engleză, murmurând: Isle of Serpents, comma, „belongs to Ucraine”!

Situaţia în care s-a ajuns, dublată de o analiză juridico-istorică făcută sine ira et studio, demonstrează fără echivoc că toate actele juridice bilaterale posterioare Protocolului din 4 februarie 1948 - indiferent între cine, de cine, când, unde şi cum au fost semnate -, rămân acte subsecvente unui act (4 februarie 1948) lovit de nulitate absolută ab initia, prin urmare ele sunt nule de drept, lipsite de forţă juridică în ceea ce priveşte Insula Şerpilor. Pe cale de consecinţă, potrivit normelor dreptului internaţional, Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne, de jure, teritoriu (pământ) românesc!

Ceea mai spinoasă problemă bilaterală - până la 3 februarie 2009! - a vizat încheierea unui tratat privind delimitarea zonei economice exclusive şi a platoului continental al celor două ţări în Marea Neagră.

Primele negocieri care au vizat delimitarea platoului continental al Insulei Şerpilor au avut loc între anii 1967-1987, între România şi URSS. După 20 de ani şi 10 runde de negocieri, acestea au fost întrerupte, neajungându-se la un acord acceptabil pentru părţi.

După 1991 - după ce “succesoarea” Ucraina a anexat în grabă Insula Şerpilor (şi alte teritorii româneşti) -, partea română a reluat tratativele privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, de data aceasta cu noul stat apărut pe harta politică a Europei4. Negocierile dintre România şi Ucraina privind încheierea unui acord bilateral pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive au avut loc atât în contextul negocierii Tratatului politic de bază din 1997 (anterior finalizării acestuia), cât şi ulterior, în perioada 1998-2004.

La 2 iunie 1997 a fost semnat Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina (Tratatul politic de bază) şi Acordul conex (Tratatului politic de bază), încheiat prin schimb de scrisori între miniştrii de Externe român şi ucrainean (Adrian Severin şi Ghenadi Udovenko). Prin cele două documente (intrate în vigoare la 22 octombrie 1997), părţile s-au angajat să ajungă la un încheierea acord cu privire la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră

(În art.2 al Tratatului de bază din 2 iunie 1997 s-a stabilit necesitatea încheierii unui tratat separat privind ‘’’problema delimitării platoului lor continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră pe baza principiilor şi procedurilor convenite printr-un schimb de scrisori între miniştrii de Externe, efectuat odată cu semnarea prezentului Tratat, înţelegerile convenite în acest schimb de scrisori vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a acestui Tratat”. Obiectivul apare înscris şi în art.1 al Acordului conex).

România şi Ucraina au căzut de acord asupra principiilor de drept internaţional pe baza cărora să se facă delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive. Conform art.4 al Acordului conex, în procesul de delimitare cele două state s-au obligat să aplice:

Ř principiul încorporat în art.l21 al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării (din 10 decembrie 1982), aşa cum este el aplicat în practica statelor şi jurisprudenţa internaţională

Ř principiul liniei de echidistanţă în zona de delimitat unde ţărmurile sunt limitrofe şi principiul liniei mediane în zonele unde ţărmurile sunt faţă în faţă

Ř principiul echităţii şi metoda proporţionalităţii, aşa cum sunt aplicate în practica statelor şi în hotărârile instanţelor internaţionale cu privire la delimitarea zonelor economice exclusive şi a platoului continental

Ř principiul potrivit căruia nici o parte Contractantă nu va contesta suveranitatea celeilalte părţi asupra oricărei porţiuni din teritoriul acesteia adiacent zonei de delimitat

Ř principiul luării în consideraţie a circumstanţelor speciale din zona de delimitat.

Din cele de mai sus rezultă că Acordul bilateral constituia lex specialis pentru Părţile Contractante, că delimitarea trebuia făcută conform celor cinci principii asumate de comun acord. Ulterior, Ucraina nu a respectat principiile din art.4 al Acordului conex!

Aspectele cu privire la care poziţiile părţilor au rămas constant divergente (ireconciliabile) au privit:

Ř metoda de delimitare (care trebuia folosită pentru delimitare, respectiv localizarea punctului de unde ar fi trebuit să înceapă delimitarea); partea română a pledat pe toată durata negocierilor pentru aplicarea unei metode conforme dreptului internaţional, practicii şi jurisprudenţei în materie, folosită în majoritatea acordurilor bilaterale încheiate în domeniu - adică metoda Curţii Internaţionale de Justiţie, cunoscută sub denumirea de “metoda echidistanţa/mediana - circumstanţe speciale/relevante’’; neacceptarea de către Ucraina a metodei CIJ de delimitare, propusă de România în perioada negocierilor, a condus la eşecul acestora.

Ř chestiunea stabilirii ţărmurilor relevante între care să se facă delimitarea (statutul pe care părţile au înţeles să-1 atribuie Insulei Şerpilor având rol decisiv)

Ř fixarea traseului pe care urma să-1 parcurgă linia de delimitare.

După 1997 negocierile au continuat fără rezultate notabile, partea ucraineană demonstrând prin toate demersurile făcute că nu a fost dispusă - ab initio! - la nici un compromis, că nu a dorit găsirea unor soluţii echitabile. Cu fiecare rundă de negocieri privind delimitarea zonelor economice exclusive şi a platoului continental al celor două ţări în Marea Neagră, partea română s-a convins de reaua credinţă a părţii adverse, de faptul că negocierile erau efectiv o pierdere de timp datorită diferenţelor esenţiale de abordare între cele două părţi referitor la procesul de delimitare, inflexibilităţii demonstrate de ucraineni; în acest interval de timp, concomitent cu tratativele, partea ucraineană a acţionat în vederea schimbării situaţiei de fapt a Insulei Şerpilor. Conştientă că în cele din urmă partea română va fi silită de împrejurări să înceteze aceste negocieri sterile şi să facă apel la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, partea ucraineană s-a străduit din răsputeri să modifice situaţia fizico-naturală şi statutul Insulei Şerpilor, să fabrice „argumente” cu care să combată cererile, punctele de vedere şi dovezile părţii române referitoare la această mică stâncă.

În perioada 1997-2009 Ucraina a făcut eforturi disperate, sistematice - iniţiate şi controlate de conducerea de la Kiev -, pentru a schimba caracteristicile naturale şi starea de fapt a „Insulei Şerpilor”, acreditarea pe plan internaţional a ideii că Insula Şerpilor este locuită, are activitate economică şi, pe cale de consecinţă, dreptul la zonă economică exclusivă şi platou continental.

România a considerat (consideră) demersurile premeditate ale autorităţilor de la Kiev de a schimba statutul acestei stânci drept o încălcare a convenţiilor internaţionale, un abuz de drept.

Scopurile acestor demersuri alerte au fost multiple şi au urmărit, în ultimă instanţă, inducerea în eroare a cercurilor politice şi a opiniei publice internaţionale, influenţarea Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, obţinerea în exclusivitate a zonei economice exclusive şi a platoului continental din jurul Insulei Şerpilor (care, se estimează că ar conţine importante resurse de petrol şi gaze) şi, nu în ultimul rând, contracararea şi infirmarea punctelor de vedere ale României potrivit cărora:

Ř Insula Şerpilor este o stâncă

Ř aceasta nu are surse proprii de apă potabilă (oamenii nu pot trăi aici fără transporturi periodice de apă de pe continent)

Ř nu are surse proprii de hrană, nu are potenţial agricol (structura geologică neprielnică agriculturii, suprafaţa mică şi nefertilă, fac imposibilă producerea resurselor agroalimentare necesare vieţii; ce producţii la hectar se înregistrează pe stâncă?)

Ř nu are surse proprii de energie

Ř nu are posibilităţi de a susţine o viaţă economică proprie

Ř nu este locuită permanent (care este rata natalităţii aici?)

Ř nu constituie o aşezare rurală/urbană stabilă, de tip clasic

În perioada 1997-2009 Ucraina - postată pe o linie dură, maximalistă - a adoptat un program (“Program complex de dezvoltare viitoare a infrastructurii, de desfăşurare a activităţii administrative pe insulă şi pe platforma continentală”) în mai multe etape şi a derulat mai multe proiecte de investiţii pentru a putea susţine că Insula Şerpilor are viaţă economică proprie şi, prin urmare, la Haga, poate fi luată în calcul în procedurile de delimitare (program accelerat şi diversificat după ce, la 16 septembrie 2004, România a depus la Grefa C.I.J. de la Haga Cererea de iniţiere a procedurilor în vederea soluţionării problematicii delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră).

Dintre „demersurile” ucrainene prin care Kievul a căutat să confere acestei stânci marine - pe care o administrează - statutul de insulă locuibilă, cu viată economică proprie, amintim:

Ř a fost declarată zonă de rezervaţie naturală (decembrie 1998);

Ř pe ea se află (din 2003) un laborator de monitorizare ecologică, aparţinând Universităţii de stat din Odessa (potrivit opiniei lui Viaceslav Stepanov - Institutul de cercetări economico-ecologice de pe lângă Academia de Ştiinţe a Ucrainei, şeful Departamentului ţărilor din regiunea Mării Negre - „Prezenţa unui laborator al universităţii şi a studenţilor este esenţială pentru ca Insula Şerpilor să poată fi declarată insulă [o recunoaştere implicit a statutului său de stâncă!], conform Dreptului Maritim al ONU”; acelaşi, după ce declara că “Până în anul 2002, pe Insula Şerpilor nu a existat niciun fel de infrastructură”, sublinia că partea ucraineană „(...) face tot ceea ce poate pentru ca Insula Şerpilor să fie recunoscută drept insulă”!)

Ř pe 18 septembrie 2004 banca privată Raiffeisen Bank Aval a deschis aici o sucursală;

Ř a fost instalat un punct automatizat de observare şi prognoză a cutremurelor de pământ;

Ř a fost amenajat un mic “muzeu” arheologic

Ř în bugetul pe 2008 Kievul a prevăzând fonduri şi pentru deschiderea unui muzeu al naturii;

Ř la 6 iulie 2006, din iniţiativa consiliilor regionale Vâlcov şi Chilia, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie privind înfiinţarea pe stânca “Şerpilor”, până în anul 2008, a unei localităţi cu numele de „Belâi”(,,Alba”); adepte ale politicii faptului împlinit, autorităţile ucrainene şi-au continuat demersurile. Rada Supremă (parlamentul unicameral ucrainean) a aprobat pe 8 februarie 2007 un decret prin care Insula Şerpilor, transformată peste noapte în zonă locuită, a căpătat un nume cu rezonanţă ucraineană – „satul Belâi” („Alb”) - care, după această decizie, a fost trecută pe harta Ucrainei şi în registrul localităţilor ucrainene (noua unitate administrativ-economică face parte din districtul Chilia (Kiliskii), regiunea Odessa şi se va subordona - cf. deciziei din 5 iulie 2006 - Consiliului municipal Vâlkovo (în subordinea căruia se află şi „canalul Bâstroe”);

Ř două săptămâni mai târziu, presa ucraineană făcea publice noi informaţii: autorităţile locale au elaborat un proiect de dezvoltare regională ce va transforma satul Belâi (Alb) într-una din cele mai moderne localităţi din Ucraina. Potrivit săptămânalului „Zerkalo Nedeli”, aşezarea va dispune de două hoteluri, o clădire administrativă, un centru de divertisment cu două cafenele, un magazin, o sală de spectacol şi o bibliotecă, dar şi de o brutărie şi un atelier de reparaţii. Necesităţile de ordin medical ale celor prezenţi temporar pe insulă nu vor fi neglijate, satul Belâi urmând să fie dotat cu un ambulatoriu şi o farmacie, în condiţiile în care dezvoltarea economică a zonei urmează a fi asigurată de un centru pentru prelucrarea produselor marine; sunt prevăzute „concerte, teleshow-uri, festivaluri, piese de teatru” ş.a.;

Ř la începutul lui iunie 2008, deputaţii Consiliului regional Odessa (sub bagheta preşedintelui Nikolai Skorik), încercând încă odată să demonstreze că stânca este locuită, au stabilit „graniţele” satului Belâi;

Ř pe mica stâncă a apărut şi un sectorist care veghează la respectarea ordinii publice;

Ř autorităţile din Ucraina continuă să debordeze la capitolul imaginaţie când vine vorba de utilitatea acestei stânci. Vitali Primak, şeful Direcţiei pentru protecţia mediului din cadrul Consiliul regional Odessa, a afirmat, în cadrul unei conferinţe de presă, că problema reciclării resturilor menajere are în vedere pentru prima oară această locaţie, că aceasta va deveni „groapă de gunoi”;

Ř potrivit unor ştiri de la Kiev şi Odessa, guvernatorul Odessei ar urma să aibă aici noua reşedinţă oficială;

Ř în ziua de 18 septembrie 2004, pe stâncă s-a deschis un oficiu poştal;

Ř ministrul ucrainean al transporturilor Viktor Bondar a declarat (18 aprilie 2006) că în două luni de zile Ucraina „va conecta la civilizaţie” această stâncă, printr-un sistem de comunicaţii mobile; militarii ucraineni detaşaţi cu serviciul aici au fost dotaţi cu televiziune prin satelit, reţea internet şi un turn de telefonie mobilă;

Ř pe stâncă a fost înfiinţat un magazin, un cabinet ginecologic şi un punct de prim ajutor;

Ř în căutarea apei potabile, ucrainenii au făcut forări la mare adâncime (mai multe puţuri), în urma cărora nu au dat de apă potabilă (dulce), ci de un lichid sulfuros, nepotabil (văzând că planurile lor au eşuat, ucrainenii şi-au propus instalarea unei conducte de apă între continent şi stâncă);

Ř au plantat câteva sute de arbori care nu s-au prins;

Ř folosind vaporul, au transportat pe această stâncă aridă pământ fertil dar precipitaţiile şi vânturile puternice 1-au spulberat, făcând să eşueze proiectul ucrainean de modificare a structurii solului, de a-1 face apt pentru agricultură;

Ř legătura între Ucraina şi această stâncă (transportul de militari, civili, alimente ş.a.), este ţinută prin intermediul navei „Kocatka”;

Ř au fost instalate rezervoare pentru stocarea combustibililor;

Ř în 2002 a fost construită o platformă pentru elicoptere;

Ř Viktor Bondar, ministrul transporturilor şi comunicaţiilor declara (aprilie 2006) că este în curs de finalizare o dană de acostare a navelor şi urmează să fie construit un port maritim:

Ř autorităţile de la Kiev au angajat o serie de lucrări de construcţii vizând ridicarea la ţărmul acestei stânci a unui port pescăresc şi a unui centru de studii ihtiologice;

Anterior, Odessa anunţase că vrea să deruleze aici un proiect pentru creşterea midiilor şi stridiilor, pentru comercializare; la un moment dat, responsabilii ucraineni au vorbit şi de amenajarea unui punct de prelucrare a fructelor de mare, la care vor munci 5 persoane;

Ř construirea unor clădiri (locuinţe) de serviciu pentru militarii detaşaţi în garnizoana de pe insulă;

Ř potrivit „Planului general de dezvoltare a insulei”- care a fost aprobat de guvernul de la Kiev în 2007 -, aici urmează să fie construite două complexe hoteliere a câte 50 de locuri fiecare, cu camere speciale pentru VIP -uri. Nikolai Serdiuk, guvernatorul regiunii Odessa, după o reuniune cu responsabilii locali a declarat (11 iulie 2008) că ansamblul lucrărilor de amenajare a stâncii va fi finalizat până la ziua independenţei Ucrainei (20 august), că deschiderea unui restaurant şi a unui complex hotelier, compus din “vilişoare”, va avea loc ulterior;

Ř transferarea temporară a unor civili pentru serviciul la far, pescuitul zonal ş.a.;

Ř eliberarea de acte de identitate pentru câţiva din cei detaşaţi temporar aici;

Ř în februarie 2006 primul-ministru le-a cerut concetăţenilor să viziteze stânca şi să propună idei pentru acreditarea statutului ei ca insulă;

Ř autorităţile de la Kiev vor să transforme, alert, stânca în obiectiv turistic; guvernatorul regiunii Odessa nu exclude posibilitatea ca, în timp, Insula Şerpilor sa devină una dintre cele mai atractive destinaţii turistice din Ucraina;

Ř un deputat ucrainean din Consiliul regional Odessa s-a adresat comisiei permanente pe probleme de cultură, moştenire istorică, spiritualitate şi minorităţi naţionale cu propunerea de construire pe această stâncă a unei Catedrale ortodoxe;

Ř în aprilie 2006 ministrul Transporturilor şi Comunicaţiilor Viktor Bondar anunţa că stânca urma a fi transformată în zonă cu regim de frontieră şi vamal special, că în noua zonă economică specială (liberă) pentru agenţii economici vor fi introduse regimuri simplificate de completare a documentelor vamale, vor exista facilităţi vamale ş.a.; perseverenţa ucraineană în aceste direcţii este relevată de faptul că doi ani mai târziu, şeful statului ucrainean a semnat (15 ianuarie 2008) un decret „privind măsurile de maximă urgenţă în vederea dezvoltării zonei de sud-vest a regiunii Odessa” care transformă mica stâncă într-o zonă economică specială (off-shore5). Zona a fost înfiinţată pentru o perioadă de 30 de ani şi este scutită de taxe de import şi TVA; ş.a.

Toate aceste decizii (politice) ale Kievului dovedesc fără echivoc că partea ucraineană nu a dus negocieri cu bună credinţă, că nu a avut niciodată intenţia reală de a se ajunge pe cale amiabilă la un rezultat echitabil, ea aplicând constant politica faptului împlinit, încercând să pună România în faţa unor situaţii pe care aceasta să le accepte silită de împrejurări.

După fiecare sfidare ucraineană, România a reacţionat prin note verbale. Explicaţia acestui comportament corect este simplă şi relevantă: în conformitate cu dreptul internaţional, protestul fată de măsurile şi demersurile pe care Ucraina le-a făcut (face) legat de Insula Şerpilor este suficient pentru a bloca orice opozabilitate a efectelor unor astfel de măsuri, efecte care nu se pot produce!

(O regulă elementară de drept internaţional stipulează că orice drept al cuiva trebuie exercitat în limitele scopului pentru care a fost recunoscut. In cazul în care este exercitat dincolo de aceste limite şi afectează drepturile altuia sau, mai grav, dacă este exercitat în mod deliberat dincolo de aceste limite tocmai pentru a afecta drepturile altuia - cum stau lucrurile în cazul Insulei Şerpilor -, atunci avem de-a face cu un abuz de drept, acesta sancţionându-se, întotdeauna, prin nerecunoaşterea efectelor pe care cel care îl face doreşte să le producă.

O altă regulă a dreptului internaţional stipulează că niciuna dintre măsurile luată de o parte implicată într-un diferend, în scopul întăriri propriilor poziţii, nu va avea efecte dacă măsurile au fost/sunt luate după declanşarea diferendului - ceea ce juriştii numesc „data critica”).

Demersurile ucrainene citate, permit formularea acuzaţiei (principale) că Ucraina a încălcat grav normele de drept internaţional consacrate de principiul bunei-vecinătăţi.

Între 1998-2004, între România şi Ucraina s-au desfăşurat 34 runde de negocieri - 24 la nivelul plenului delegaţiilor şi 10 la nivel de experţi.

Negocierile au eşuat, neajungându-se la convenirea unei linii de delimitare reciproc acceptabile ca urmare a inflexibilităţii constante, a refuzului Ucrainei de a aplica regulile de delimitare conforme practicii CU, propuse de România în conformitate (şi) cu prevederile Acordului conex din 1997.

“Cheia” acestei nedelimitări [eşec] a fost Insula Şerpilor!

Cele 34 de runde de negociere, derulate între 1998-2004, au fost abordate diferit de România şi Ucraina.

Partea română a pledat pentru metodele de delimitare practicate de CIJ, conform cărora prezenţa stâncii (Insulei Şerpilor) în zona aflată în dispută nu are relevanţă. În consecinţă, această stâncă nu poate beneficia de prevederile art.121 alin.1 şi 2 din Convenţia O.N.U. din 1982 şi, ca atare, nu are dreptul la zonă economică exclusivă şi platou continental. Are în schimb dreptul la mare teritorială, care măsoară 12 Mm.

Poziţia oficială a Ucrainei privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră, susţinută cu insistentă şi inflexibilitate, a fost şi a rămas următoarea: Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean6 şi ca atare nu se pot purta niciun fel de discuţii pe această temă; Insula Şerpilor este o formaţiune geologico-geografică aparte de litoralul românesc, şi are dreptul la platou continental şi zonă economică exclusivă (în faţa ferestrei noastre maritime, în defavoarea României). Oferind Insulei Şerpilor un rol esenţial în delimitare, obiectivul urmărit de Ucraina a fost însuşirea a peste 12.000 km2 de platou maritim, bogat în resurse diverse.

În timpul negocierilor, partea ucraineană a manifestat o inflexibilitate constantă care nu a permis apropierea poziţiilor părţilor prin negocieri, cu toate eforturile depuse de delegaţia română.

Anticipând eşecul negocierilor, echipa română a făcut în mod repetat o serie de concesii, iar refuzul acestora de către Ucraina a fost folosit drept argument pentru iniţierea (declanşarea) procesului de la Haga.

Posibilitatea de sesizare unilaterală a C.I.J. a fost prevăzută în Acordul conex Tratatului politic de bază (paragraful „h” al clauzei 4), Potrivit acestuia, pentru recurgerea la acest demers era necesar îndeplinirea, cumulativă, a două condiţii:

Ř negocierile cu privire la delimitarea spaţiilor maritime să se fi desfăşurat pe o perioadă mai mare de doi ani

Ř Tratatul privind regimul frontierei să fi întrat în vigoare sau, după caz, să se demonstreze faptul că acesta nu a întrat în vigoare din vina celeilalte părţi.

Negocierile bilaterale referitoare la Acordul privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, au depăşit cu mult perioadă celor doi ani (1998-2004).

(Ucraina ar fi trebuit să înţeleagă la timp că România nu putea aştepta la nesfârşit o reevaluare a poziţiilor acestora privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră, că Bucureştiul nu putea irosi ani după ani în negocieri sterile, fără perspective).

În ceea ce priveşte textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, acesta a fost convenit la sfârşitul celei de-a 19-a runde de negocieri bilaterale, documentul fiind semnat la Cernăuţi, la 17 iunie 2003, de preşedinţii Ion Iliescu şi Leonid Kucima, şi a intrat în vigoare în urma schimbului instrumentelor de ratificare, realizat la Mamaia - cu prilejul Summit-ului Central European -, la data de 27 mai 2004.

Astfel, cele două condiţii prevăzute de Acordul conex au fost îndeplinite (2004), România având astfel posibilitatea de a se adresa CU.

In dreptul internaţional contemporan se poate recurge în mod valabil la o instanţă internaţională pentru soluţionarea unui diferend, numai dacă părţile diferendului sunt de acord pentru soluţionarea acelui diferend de către acea instanţă şi numai cu privire la aspectele cu privire la care părţile diferendului sunt de acord ca să le soluţioneze instanţa. Competenţa CIJ este, astfel, declanşată şi, respectiv, definită ca întindere de consensul strict formulat al părţilor.

Teoretic, în procesul pentru delimitarea maritimă ar mai fi fost competent şi Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării de Ia Hamburg, dacă România şi Ucraina 1-ar fi ales în Acordul conex. Acest tribunal este o instanţă specializată în diferende ce ţin de aplicarea dreptului mării. De asemenea, ar mai fi putut fi creat un tribunal arbitral ad-hoc, special pentru rezolvarea acestui diferend, dacă cele două state ar fi convenit asta.

Având în vedere progresele minime pe parcursul negocierilor şi lipsa unei perspective de rezolvare prin negocieri, a fost aleasă Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CU), organul principal judiciar al ONU (unicul organ judiciar dintre cele 6 organe principale ale ONU), care are cea mai mare expertiză şi autoritate în soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale jurisdicţională.

România a considerat că opţiunea recurgerii la CIJ este mult mai avantajoasă:

Ř recurgerea la jurisdicţia C.I.J., organ cu o bogată experienţă în ceea ce priveşte delimitarea spaţiilor maritime, prezintă avantajul garantării pronunţării unei soluţii corecte şi echitabile, în deplină concordanţă cu normele dreptului internaţional

Ř compoziţia CU, modul de alegere a judecătorilor, competenţa profesională desăvârşită şi statutul acestora - judecători imparţiali, cu o expertiză recunoscută şi de necontestat, bine consolidată în materie de delimitări maritime -, precum şi jurisprudenţa şi influenţa pe care le au hotărârile CIJ asupra evoluţiei dreptului internaţional, sunt garanţii foarte serioase pentru soluţionarea echitabilă, conform dreptului internaţional al oricărui diferend internaţional supus spre soluţionare.

Ř recurgerea la CIJ reprezintă modalitatea cea mai avansată de soluţionare a diferendelor internaţionale, care oferă perspectiva finalizării într-un interval de timp rezonabil (media duratei proceselor la CIJ fiind de cca.4 ani)

Ř costurile nu foarte mari ale procedurii soluţionării la CIJ - prin raportare la beneficiile delimitării (accesul la exploatarea resurselor de hidrocarburi, gaze naturale ş.a. din zona în dispută)

Ř existenţa unui mecanism de garantare a executării hotărârii (Consiliul de Securitate ONU); hotărârea definitivă a CIJ nu poate fi apelată sau recurată [nu se poate face apel sau recurs]; ea nu este o soluţie cu valoare de recomandare, ci executorie, care trebuie sa fie aplicata imediat de părţi; nu e nevoie nici măcar de acorduri bilaterale de implementare, pentru că soluţia este extrem de simplă: o linie bazată pe coordonate geografice precise

Ř prin demersul României problema delimitării a fost scoasă din prim-planul agendei politice bilaterale (soluţionarea diferendului fiind lăsată în sarcina CU).

Demersul este o premieră juridică a României, fiind primul contencios internaţional din istoria ţării noastre [Case on Maritime Delimitation in the Black Şea (România v.Ukraine)]

După 16 septembrie 2004, demersul juridic a decurs conform Regulilor de Procedură ale CU, care prevăd parcurgerea mai multor etape.

Astfel, după depunerea Cererii de către partea română, au urmat o serie de demersuri preliminare: verificarea condiţiilor de sesizare, respectiv notificarea Ucrainei în legătură cu sesizarea depusă de România.

Ulterior, într-o primă fază (faza scrisă), cu durata de cel mult un an, la Grefa Curţii urma să fie depus Memoriul (redactat şi depus de reclamant, conţinând prezentarea faptelor relevante, a temeiurilor juridice şi a concluziilor părţii române), respectiv Contra-Memoriul (redactat şi depus de pârât, conţinând răspunsul la pretenţiile formulate de partea română în Memoriu, admiterea sau respingerea motivată a acestora, de partea ucraineană).

În funcţie de decizia părţilor, procedura scrisă putea avea şi o a doua etapă, în care cele două părţi puteau depune o Replică (a reclamantului, ea având rolul de exprima reacţia sa faţă de elementele de susţinere din Contra-Memoriu şi de a le contraargumenta), respectiv o Duplică (din partea pârâtului).

De regulă, în marea majoritate a speţelor aduse spre soluţionare în faţa CU, faza scrisă a inclus pe lângă Memoriu şi Contra-Memoriu, o Replică şi o Duplică.

Conform art.53 (alin.2) al Regulilor de Procedură ale Curţii, conţinutul actelor depuse de părţi are caracter confidenţial, până la iniţierea fazei orale a procedurilor, când Curtea poate decide, după consultarea celor două părţi, să le facă accesibile publicului.

Printr-un Ordin al CIJ din 19 noiembrie 2004, termenul limită de depunere a Memoriului României (în calitate de stat care a făcut sesizarea - reclamant) a fost fixat pentru data de 19 august 2005, în timp ce pentru depunerea Contra-Memoriului de către Ucraina (stat împotriva căruia s-a făcut sesizarea - pârât) a fost stabilită data de 19 mai 2006.

Luni 15 august 2005, înainte de expirarea termenului fixat prin Ordinul CIJ (maximum 9 luni de zile), Bogdan Aurescu, agentul părţii române pentru procedurile în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CU) în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România v. Ucraina), a depus la Grefa C.I.J. de Ia Haga, Memoriul României cuprinzând argumentaţia juridică7 (însoţit de un volum de anexe - 91 de documente în variantă originală, şi un volum cuprinzând traducerea lor certificată în limba engleză, precum şi de un album de hărţi, constituind elemente de probă pe care se fundamentează această argumentaţie).

Acest act a marcat începutul fazei scrise a procesului.

Contra-Memoriul părţii ucrainene - o etapă firească în derularea procesului aflat pe rolul CU, în continuarea procedurilor scrise în faţa acestei instanţe - a fost depus la Grefa CIJ pe 16 mai 2006, de Oleksandr Kupcişin, ambasadorul Ucrainei în Olanda.

Pe 28 iunie 2006, la Palatul Păcii, sediul CIJ de la Haga, agenţii României şi Ucrainei s-au întâlnit cu preşedintele CU.

România a fost reprezentată de o delegaţie condusă de Bogdan Aurescu, Agentul părţii române în acest proces, întâlnirea având ca scop stabilirea următorilor paşi procedurali în cadrul fazei scrise a procesului în faţa CU, ulterior depunerii, la 16 mai 2006, a Contra-Memoriului părţii ucrainene.

Cu acest prilej, Agentul României a transmis preşedintelui CIJ decizia părţii române de a redacta şi depune la CU, în cadrul fazei scrise a procedurii, o Replică la Contra-Memoriul părţii ucrainene.

Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a decis continuarea procedurii scrise în procesul privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, între România şi Ucraina, prin depunerea unei Replici de către România. Ulterior, conform procedurii CU, Ucraina va depune o Duplică.

Luni 3 iulie 2006 CIJ a emis un Ordin de stabilire a termenelor de depunere la Grefa sa - a unei Replici de către România (22 decembrie 2006), şi a unei Duplici de către Ucraina (15 iunie 2007).

Marţi, 19 decembrie 2006, Agentul părţii române pentru procedurile în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CU) în cazul Delimitarea maritimă In Marea Neagră (România c. Ucraina), Bogdan Aurescu, a depus, la Haga, la Grefa Curţii, Replica României (termenul limită stabilit de CIJ era 22 decembrie 2006). Replica României în această speţă include contra-argumentaţia părţii române faţă de susţinerile părţii ucrainene din Contra-Memoriu, precum şi o reiterare şi consolidare a poziţiei expuse de partea română în Memoriul său, în sprijinul soluţiei pe care partea română o consideră ca fiind echitabilă pentru delimitare8.

Ucraina (invocând „dificultăţi tehnice” în finalizarea Duplicii) a solicitat o prelungire a termenului limită (stabilit iniţial pentru data de 15 iunie 2007] până la care trebuia să depună Duplica sa.

România a fost consultată cu privire la solicitarea Ucrainei, în răspunsul transmis Grefei CIJ la data de 6 iunie 2007 arătându-se că partea română are deplină încredere în privinţa aprecierii Curţii cu privire la temeinicia cererii părţii ucrainene. De asemenea, România a indicat că nu se opune unei extinderi rezonabile a termenului de depunere a Duplicii, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze fixarea datei procedurilor orale şi să nu conducă la o amânare nejustificată a soluţionării cazului.

Printr-un ordin din data de 8 iunie 2007 Curtea a extins termenul de depunere a Duplicii de către Ucraina până la data de 6 iulie 2007.

Joi 5 iulie 2007, Ucraina a depus la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CU), o Duplică (ea a fost transmisă părţii române în cursul zilei de 6 iulie 2007).

Depunerea Duplicii de către Ucraina a fost pasul care a încheiat faza scrisă a procedurilor.

(În pledoariile scrise, Părţile au adoptat poziţii divergente privind, printre altele, punctul de plecare în stabilirea delimitării maritime care urmează să fie decisă de către Curte, precum şi cu privire la metodologia care să fie utilizată de către CIJ în trasarea liniei de delimitare. Drept consecinţă, Părţile au solicitat trasee diferite ale liniei de delimitare!

Diferendul cu Ucraina a fost cauzat de pretenţiile concurente ale celor două ţări asupra unei zone din Marea Neagra. Potrivit legislaţiei internaţionale, platoul continental, respectiv zona economică exclusivă a fiecărei ţări, ar trebui sa se întindă până la 200 de mile de la coastă, însă din cauza faptului că Marea Neagră are o întindere redusă, aceste spaţii se suprapun, rezultând o zonă de peste 12.000 km2 pe care cele două ţări o disputau. Practic, CIJ trebuia să decidă cum s-o împartă echitabil.

Scopul demersului la Haga era trasarea unei linii de delimitare care să stabilească suprafaţa de platou continental şi zonă economică exclusivă care aparţinea României, respectiv Ucrainei.

La 24 iulie 2008 CIJ a făcut public, printr-un comunicat oficial, că între 2-19 septembrie 2008 la Palatul Păcii din Haga, sediul Curţii Internaţionale de Justiţie, se va desfăşura cea de a doua fază a procesului dintre România şi Ucraina, faza orală (audierile părţilor).

.......................

Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN

Continuarea în DACOROMANIA nr. 44.



NOTE

1 „Sacrificiile”istorice clamate de preşedintele Constantinescu s-au dovedit inutile şi dăunătoare prestigiului şi intereselor naţionale! Bulgaria - care nu avea semnate şi nu a semnat în grabă tratate cu vecinii, aşa cum au făcut guvernanţii români cu Ungaria şi Ucraina...- a intrat în NATO odată cu noi, nimeni, nici din interior nici din exterior, necerându-le sacrificii pentru atingerea acestui obiectiv!

2 După destrămarea URSS, stânca a trecut, ilegitim, în stăpânirea Republicii Ucraina, însă - legal - a intrat în teritoriul Ucrainei exclusiv datorită virgulei puse de Adrian Severin. Potrivit lui, în ’97, România n-a „cedat” insula, ci a acceptat faptul că Ucraina este succesoarea de drept a URSS.

3 Acest context ciudat şi fără precedent, conduce la câteva observaţii juridice de fond, la câteva întrebări privind profesionalismul şi buna credinţă a celor implicaţi în acest act de trădare a intereselor naţionale: „de ce” a săvârşit Adrian Severin faptele relatate (din împuternicirea cui, cu ce drept)?; Ucraina a susţinut că a „moştenit” Insula Şerpilor de Ia URSS; ei bine, în acest caz, dacă insula a fost a URSS-ului (care a făcut-o „cadou” Ucrainei), „de ce” a avut nevoie Kievul de recunoaşterea scrisă din partea guvernanţilor români aflaţi la putere a faptului că insula le aparţine şi, în continuarea raţionamentului, dacă nu era a noastră, noi pe ce bază am recunoscut Ucraina ca proprietară asupra acesteia !?...)

4 Prima parte a delimitării maritime dintre România şi Ucraina a fost deja realizată prin acorduri între România şi URSS. Această delimitare s-a realizat sub forma unor procese verbale de demarcare a frontierei încheiate începând cu anul 1949, care trasează frontiera în zona din jurul Insulei Şerpilor. “Linia de delimitare merge, conform acestor acorduri, pe arcul de cerc din jurul acestei formaţiuni, pe o rază de 12 mile marine, iar spaţiile maritime exterioare acestei frontiere aparţin României. Ucraina, ca ţară succesoare a URSS la aceste acorduri, este obligată să le respecte” (Bogdan Aurescu).

5 Fapt relevant pentru modul cum adevărul iese ia suprafaţă când te aştepţi cel mai puţin: termenul „offshore” se referă la o entitate comercială înregistrată în afara graniţelor ţării! (ceea ce este corect: Insula Şerpilor nu aparţine Ucrainei, ci - istoric - României!)

6 Subliniem faptul că atâta timp cât o instanţă internaţională nu constată lipsa de validitate a protocolului din 4 februarie 1948, se menţine statutul juridic conform căruia Ucraina este deţinătoarea actuală a Insulei Şerpilor. România este cea care trebuie să ceară acest lucru (la fel stând lucrurile şi cu Pactul Ribbentrop-Molotov)! Poziţia statului evreu, a statelor baltice, a Japoniei, în chestiunile teritoriale legate de al doilea război mondial şi urmările acestuia, trebuie să constituie pentru partea română un model (imbold) privind demersurile viitoare!

7 În Memoriul sau, România a prezentat delimitarea deja convenită cu Uniunea Sovietică în porţiunea iniţială a primului sector. Aceasta a fost efectuată printr-o serie de Acorduri, începând cu Procesele Verbale din 1949 (Procesul Verbal General din 1949 şi Procesul Verbal Individual de Descriere a Semnelor de Graniţă 1438 şi 1439), Graniţa stabilită în acest mod a fost confirmată în mod substanţial de Actul din 1954 şi de Procesul Verbal General, respectiv, Individual din 1963 şi 1974.

8 Documentele (pledoariile) scrise depuse de România la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga în procesul cu Ucraina pentru delimitarea spaţiilor maritime au devenit publice începând din 2 septembrie 2008. Documentele cuprind 1713 pagini de argumentaţie juridică, însoţită de grafice, documente şi hărţi, care susţin pretenţiile formulate de România în ceea ce priveşte delimitarea maritimă în Marea Neagră.



INSULA SERPILOR