Publicat în Româneşte la 12:05 pm prin Cezar Pricop
Satul românesc este pe ducă – ducă-se învârtindu-se! (Pardon!). Greu ca sa accepţi, dar exact aşa se întâmplă. Totuşi, incredibil că 40% din populaţia României locuieşte încă la ţară, adică puţin peste jumătatea întregului. Practic, în jur de 9 milioane de români. Cu toate acestea un sfert din pământul agricol al ţărişoarei noastre este necultivat – pârloagă! (Vă mai amintiţi acest cuvânt?) Apoi, dintre tineretul sătesc doar 1% ajung în facultăţi. Alarmant! Se pleacă în Spania şi Italia în masă – exodul! Aşa că populaţia de la sat este îmbătrânită. Vin capitaliştii şi cumpără terenul agricol pe nimic: maxim o mie dolari pe hectar. Vă daţi seama cât costă ţara noastră?! Am făcut eu socoteala: cca. 10 miliarde (O mie de dolari de căciulă de român activ; asta mai înseamnă şi cam o lună şi ceva de război – America cheltuie în Irak 186 milioane de dolari pe zi). Am întâlnit un belgian care şi-a vândut garsoniera din periferia oraşului Bruxelles şi şi-a cumpărat 100 de ha de teren în Jud. Ialomiţa (lasă că prin interpuşi!). Pământ cât vezi cu ochii, şi încă mai mult de atât. E afacerea vieţii lui. Şi l-a lăsat aşa, pârloagă (plăteşte impozitul anual în valoare de o săptămână de muncă prestată în ţara lui). Peste 5 ani acest pământ va valora de 20 ori mai mult – cel puţin! Şi mă adresez în mod direct acum: Dacă puteţi economisi o mie de dolari, în fiecare lună, vă puteţi cumpăra un hectar de pământ agricol. Într-un an, 12 ha de pământ românesc. Dar voi nu sunteţi capitalişti, nu-i aşa? (Lasă-l pe belgian). Turcii, de exemplu, sunt. Pentru că în jud. Teleorman sunt 2 istambulieni pe cale de a acapara tot – cumpără tot ce se vinde! (Ai o înmormântare urgentă? Nu ai bani de cruce şi pomeni? Vinde-ţi pământul! Doar nu i-l pui mortului între cele 4 scânduri! Noi vă oferim bani peşin – iată un cuvânt capitalist de origine turcă. Pomenile şi slujba bisericească, pe Ceea Lume, o să-i prindă tare bine!)
Lucian Blaga spune că „veşnicia s-a născut la sat“, aici se păstrează toate miturile noastre. Rebreanu, că ţăranul român este „începutul şi sfârşitul“ fiinţei româneşti, că pentru el pământul este „o fiinţă vie“. Citez în continuare din Blaga: „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie…“ “Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria”.
Ori că ruptura dintre lumea satului şi intelectualii care au încercat să-i înţeleagă sensul se cască ca o prăpastie, ori că încă şi acum lumea satului continuă ca să saboteze Istoria (Mai există varianta lipsei de viziune a liderilor politici, sau oblojeala prin Biserica Naţională, dar sunt alte teme). Şi continui: cf. acestei logici, ţăranul român nu suportă capitalismul, nu-l înţelege, se simte agresat de această formă de organizare, aşa că-l saboteză, cu toate cele, în continuare. Confirmă acea teorie care acordă protestantismului şi, prin el, catolicismului, abilităţi din care se hrăneşte lumea unde capitalul ia forme şi abilităţi magice (Max Weber). Cinicul Cioran, altfel pare-se cel mai lucid intelectual român, ne ameninţa că ţara noastră va ieşi din starea ei vegetativă numai dacă îşi va elimina ţăranii ei şi dacă va strivi filosofia lor de existenţă bazată pe resemnare, toleranţă, milă ortodoxă. Totuşi, şi el, în mansarda lui din Paris pentru care plătea o chirie modică, la bătrâneţe, deci mai înţelept, ajunsese ca să se întrebe cum de pot bogaţii ca să moară când ştiu că nu pot lua cu ei averea. Eliade a fost supărat de melancolia şi lipsa de virilitate spirituală caracteristică moldovenilor, dar aceste “defecte” sunt mult mai prezente în judeţul Teleorman decât la Suceava. Aşa că pe unde şi care e logica?
Eu unul, să recunosc şi să vorbesc acum despre persoana mea, trăiesc cu nostalgia satului – şi mulţi ca mine sunt! Şi nu e vorba doar de dorul pentru Vârsta de aur, de copilăria pe care într-un sat am trăit-o – cel puţin asta îmi place să cred! De fiecare dată când sunt copleşit de problemele vieţii, când cad în vagotomie, mă refugiez (cu gândul) la ţară. Câteodată mă surprind că fizic sunt aici, dar cu sufletul acolo – şi mă sperii. Nu e bine, nu e sănătos, îmi zic. Şi-mi mai amintesc că în acest fel sunt predispus melancoliei şi în consecinţă singurătăţii (Melancolia roade fiinţa ca un acid). Atunci fac planuri de a mă muta cu totul la ţară. Cu ce am eu, cu ce mai pot împrumuta, mă duc în satul acela şi mă apuc de afaceri. Poate mă mai asociez cu cineva. Acolo oamenii sunt simpli, că vezi prin ei, nu sunt şmecheri, n-au multe principii deşănţate, o să mă descurc. Oho, am multe planuri: Fac sucuri naturale; cereale pentru micul dejun; turte fibro-proteice din cereale pentru sportivi; ţuică adevărată; legume şi fructe uscate pentru musli; ceaiuri şi plante medicinale, etcaetera. Bineînţeles că toate acestea vor fi naturale, nu umflate cu hormoni – mi se pare normal! Şi au fost multe dăţi când m-am dus acolo cu gândul ăsta. Dar nu ştiu ce fenomene supranaturale se întâmplă, că după maxim o săptămână mă întorc. Să vă explic: lucruri pe care în oraş le fac în câteva minute, la ţară îmi ia ore. Ce exemplu să vă dau? Până la primărie sunt 7 Km. Distanţa asta o parcurg la oraş în câteva minute şi de multe ori pe zi. La ţară, tot cu maşina, ca să mă duc până la primărie şi să mă întorc îmi ia o zi întreagă. Chestii pe care le faci în mediul urban fără probleme, la ţară, dintr-o dată, devin complicate şi acaparante. Apoi meteorologia. La oraş nu mă afectează cu nimic, la ţară timpul pe care îl descifrez pe ceas îşi pierde din valenţa sa. Există rasărit de soare, amiază; plouă, e vânt, noaptea sunt stele, lună plină câteodată, dimineţi friguroase; brumă şi îngheţ; vă amintiţi boarea aia perfidă care usucă şi crapă buzele? – şi tot programul ţi-l faci după aceste fenomene. Şi-am mai observat că după o săptămână petrecută acolo, întorcându-mă, mi-e foarte greu să mai vorbesc; uit să mă mai exprim. Vocabularul mi se diminuează, comunicarea devine dificilă. Ştiţi ce am mai constatat? Ţăranii de acolo nu fac baie cu zilele (ce să mai zic de spălatul pe dinţi!). Totuşi ei nu miros urât. Pe când eu, fară să fac vreun efort fizic, dacă aş face ca ei, pur şi simplu m-aş dezintegra într-un nor toxic. În concluzie, ca să n-o mai lungesc cu evocări prea personale, în satul în care vreau să mă “exilez” devin atât de liber încât nu mai pot face nimic altceva decât să gust. Dar libertatea asta nu ţine deloc de foame, şi de aceea sunt nevoit ca să mă întorc şi s-o iau de la capăt cu toate – şi cu nostalgiile la fel.
Dar nu toţi românii s-au născut la ţară – de unde acest dor de ducă? De ce se zice că românul s-a născut poet? De unde această teamă de modernitate, această predispoziţie spre contemplare şi melancolie, dorinţa de a sabota Istoria, care şi cum ne pricepem fiecare. Nu vreau să generalizez, cred că toţi românii, la o anumită vârstă, visează marea lor evadare din Timp în Vremuri. În ţara lui trăind, românul se comportă ca un exilat perpetuu; în ţări străine, abia de la a treia generaţie începe să se schimbe, ca mod ontologic de a se situa în Lume – şi niciodată deplin rupt de origini.
Mircea Eliade s-a născut în Bucureşti. Aşadar n-ar fi trebuit ca să resimtă aceste doruri. Şi totuşi. Citez din Jurnalul său: „…de cînd am fost în India mă susţine în permanenţă un gând, şi anume că orice s-ar întîmpla, există, undeva, o peşteră, o grotă în Himalaia, care mă aşteaptă“. Iată cum mai poate fi denumit satul românesc: o peşteră; chiar o grotă. Perfect!
O grotă metafizică – dar: atâta timp cât această grotă există, avem un refugiu, fie el şi închipuit, fie el şi iluzoriu. La urma urmei, ce ne ţine în viaţă, nu iluzia? (Illud Tempus) Orice s-ar întâmpla, ştiu că oricând pot evada, pentru că grota mă aşteaptă – pe mine şi numai pe mine! Poate că ar trebui ca să o scriu cu literă mare: Grota. De aceea când mă duc la ţară totul e altfel. Până şi timpul curge altcumva; şi aici mă pot face invizibil, că legile fizicii moderne nu se aplică.
Nu încerc ca să vă conving, dar nu se poate să nu vă alarmez. Cumpăraţi-vă Grota dacă nu aveţi deja una. Încă se mai poate, mai există – şi e ieftin. Ştiu că încercaţi să scăpaţi, că vă bântuie, dar nu se poate, credeţi-mă. De România nu poţi scăpa decât în această Grotă. Dacă n-ai o Grotă, viaţa îţi pune piedică când ţi-e lumea mai dragă. Dacă nu o faceţi voi, istambulienii ăia doi şi cu bruxelianul ăla au în plan ca să achiziţioneze tot. Am auzit că vor ca să cumpere şi cimitirele, ca la Roşia Montană, ca să extragă aur.
Cumpăraţi o Grotă în România pentru copiii voştri, cine ştie, poate că ei o să aibă nevoie, dacă pe voi nu vă mai interesează (aici aveţi dreptate, dar România nu-i a lui Băsescu, nici a lui alde Vadim Tudor). V-am spus, e ieftin: o mie de dolari hectarul.
Î
n Asymetria, Paris, Februarie, 2006 Dan CULCER: Nu cred ca întrebarea finală privind ‘eşecul românilor’ este bine formulată, deci pertinentă. Nu se poate opera cu pseudo-conceptul Românii. Dar cercetarea unui presupus ‘eşec’ (definibil doar daca ştim care a fost proiectul la care ne raportam) merita să fie dusă pînă la capăt. Cîteva grupuri de intelectuali au avut proiecte pentru Romania în epoca moderna, adica de la 1821 incoace. Nu folosesc intentionat notiunea de generatie, care nu se suprapune si nu are cum se suprapune, grupurilor la care ma refer : Pasoptistii, Junimea, Unionistii, Scoala lui Gusti si Grupul Criterion. Deci orice analiza care vrea sa ramina si istorica va trebui sa descrie rezumativ macar proiectele “societale” ale acestor grupuri ca si contextul, viziunea si analiza lor geopolitica. Este probabil ca, mai bine decît oricine, Cezar Pricop stie unde se afla punctele sensibile ale studiului său. Ceea ce îmi permite să sper că va reveni şi aprofunda. Sau că, poate, va ataca dificilul subiect şi dintr-un alt unghi.
Editura Paralela 45 Calin VLASIE: Aflata la granita dintre real si ireal, dintre adevar si fictiune, cartea lui Cezar Pricop, Patria de carton, retine atentia cititorilor inca de la primele randuri. Este o granita abia perceptibila, care ii poarta pe lectori de-a lungul istoriei romanesti, facand dese si bine documentate popasuri asupra unor evenimente importante din istoria tarii. Patria de carton poate fi o lectie (dar la fel de bine poate sa nu fie, pentru ca depinde – nu-i asa? – in ce tabara te afli si cum privesti lucrurile) despre faptul ca: “…nu vremurile sunt sub om, ci omul sub vremuri”.
Manat de o verva inimaginabila starnita de rapa desertaciunii in care alunecase umilitul popor roman, romancierul Cezar Pricop abordeaza in Patria de carton o tema omniprezenta in cultura romaneasca – exasperarea. Parcurgand cu febrilitate filele sangerii ale scrierii, lectorul va fi cu siguranta captivat de fascinantul roman “total”, care trateaza dezinvolt subiecte incitante dintr-o perspectiva mai ales diacronica.
Dan CULCER: Cine este Cezar Pricop? Născut în 1964, Huşi. Studii în Bucureşti – cibernetica (oraşul unde acum şi locuieşte). A debutat cu poezie în adolescenţă. Dar, într-un exces de luciditate, ca o consecinţă a lecturilor din Eliade, distruge toată creaţia poetică, convins de-acum că acest tip de exprimare adanceşte (şi cultivă) sentimentul melancoliei (morbid) – reproş (ori mai degrabă o constatare) adus românilor de către Eliade în scrierile sale din tinereţe (în cea mai mare parte). Considerat foarte informat (specialist?) in opera lui Eliade (eliadelogie?). A locuit o vreme în Germania (2 ani). Datorită activitaţii sale profesionale călătoreşte foarte des în străinătate, mai ales în SUA, unde şi petrece foarte mult timp. Colaborează în special la reviste culturale editate în strainătate.
Cartea sa “Patria de carton”, Editura Paralela 45, decembrie 2005, care s-a epuizat din librarii în cîteva săptamîni, a suscitat un interes spectacular (se are în vedere ediţia a 2-a, adaugită). În volum îl inventează (îi face portretul), mai mult sau mai puţin imaginar, asasinului lui IP Culianu şi tratează relaţia dintre cei doi savanţi pe fondul unor date autobiografice, dar şi încearcă ca să descifreze unde stă eşecul românilor (d. p. d. v. istoric). Toate acestea printr-o metodă epică alertă, pe alocuri colocvială, acaparatoare, poate un pic cam prea pătimaş construită. Autorul a denumit-o scriere secvenţială. Dar Ioan Bogdan Lefter spunea, la lansarea cărţii, că e un gen literar de inspiraţie pur Occidentală, mai precis de tip nord-american.
Dan Petrescu: Uite ca, printre picaturi, am reusit sa va citesc.
Chestiunea sta asa : nu sinteti lipsit de talent (ceea ce e esential), dar totul trebuie periat, fiindca sint ff. multe cuvinte folosite impropriu sau pur si simplu aiurea. Nu va mai fortati sa scrieti “literar”, “intelectual” etc.
In fine, intimplarile sint ff. interesante in sine, dar, literar vorbind, trebuie gasite niste trucuri care sa le unifice mai bine si chiar sa rotunjeasca intregul – care altfel se termina cam brusc, cam frustrant.
Good luck ! Dan Petrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu