[Petre Tutea și ] Teologia Politică de Ion Papuc

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Convorbiri literare, Nr. 7 / 2010


[Petre Tutea și ] Teologia Politică de Ion Papuc

Scrisori din Bucuresti

(În amintirea lui Petre Tutea, primul român care a cunoscut gîndirea lui Carl Schmitt si care stia par coeur opusculul cu acest titlu.)

Putin cunoscuta cărticică publicată de Carl Schmitt cu aproape un secol în urmă, în anul 1922, si aflată anul trecut la a noua editie: Politische Theologie, Vier Kapitel zur Lehre von der Souveränität, Neunte Auflage, Duncker & Humblot, Berlin, 2009 (la care voi face trimiteri folosind-mă de initialele: PT,I, urmate de numărul paginii din această editie), nu este o lucrare propriu-zis politică, întrucît cu toate aparentele contrarii nu apără o teză ideologică, desi a fost aspru atacată tocmai în acest sens, ci utilizînd, ca sub imperiul unei fatalităti, formule verbale reductioniste, face o analiză a unor pozitii pe care noi, din interiorul democratiei, le expediem cu o crasă superficialitate. Ni se pare prea de natura evidentii că dictatura si totalitarismul, pe scurt: proiectiile politice nondemocratice – sînt doar niste realităti din domeniul istoric al grotescului, niste accidente de parcurs, în care omenirea se împiedică uneori pentru a reveni cît mai repede la democratie, la un eventual liberalism de indiferent care nuantă. Cu o atare abordare merităm a retrăi răul din dominatia căruia avem iluzia că ne-am eliberat. Fiindcă, indiferent cît de fundamentată ar fi optiunea noastră pentru democratie, există si în realitatea teoretică a dictaturii mult adevăr, iar decît să închidem în fata lui ochii mintii, este mai util să iesim de sub scutul artificial reprezentat de propaganda care se resemnează cu a ne livra aceleasi caricaturi ale realului, si să scrutăm noi însine adevărul. Abia astfel vom avea posibilitatea să ne întemeiem alegerea în cunostintă de cauză.
Această Teologie Politică, cum bine se vede chiar si numai prin titlu, reprezintă o stranie împerechere de contrarii, întrucît dintru început sînt puse una lîngă alta teologia ca abordare a vesniciei si politica întotdeauna conjuncturală, efemeră! Si într-adevăr, Carl Schmitt, adus de împrejurări vitrege să-si apere opusculul, tîrziu, tocmai în anul 1969, în asa-numita Teologia politică II, a dat cîteva lămuriri privind originile conceptului său central, care urcă înapoi pînă devreme tocmai la un autor ca Augustin, care la rîndul lui comenta pe încă si mai vechiul Marcus Terentius Varro, iar acela, atît de prolific, spirit enciclopedic, mare erudit, sub Cezar si sub August bibliotecar oficial, si ale cărui lucrări cu minime exceptii s-au pierdut, reia o distinctie tripartită mai veche, conform căreia ar fi existat nu una ci trei religii simultane: cea a poetilor, cea oficială, a statului, si aceea a filozofilor. Pornind de la aceasta, diviziunea păgînă a credintii în zei este comentată mai apoi de crestinul exaltat, de ultimă oră: Augustin, care, deosebind împărătia de pămînt de împărătia din cer, vorbeste, de această dată din perspectivă christică, de theologica politica sau civilis, sursă sigură a titlului opusculului din secolul XX, fapt nu doar recunoscut de Carl Schmitt, dar el indică direct si locul de origine din De civitate Dei: XII,1. Autorul german aduce aceste informatii după multe decenii de la prima publicare a eseului său, fiind nevoit să răspundă unor teologi destul de mărunti care îi contestau opera sub cuvînt că în scrierea sa ar fi autorizat teoretic existenta dictaturii, pe cînd, vezi Doamne!, teologia crestină, prin iscusitul artificiu al unui monoteism trinitar, obturează definitiv si categoric o atare întemeiere a totalitarismului în Dumnezeu unicul!
În ceea ce mă priveste, nu-mi propun să expun aici fazele respectivei polemici si nici să descriu diferitele teologii politice pe care s-au străduit să le creeze unii gînditori crestini din secolul trecut. După cum nu-mi propun nici să fac examenul critic al ideilor lui Carl Schmitt, si nici apologia lor. Ceea ce mă interesează acum este să extrag din textul respectiv unele analize abstracte pe care le consider vital lămuritoare pentru ceea ce trăim noi astăzi.
Nu mai departe decît subtitlul lucrării la care mă refer, Patru capitole despre doctrina suveranitătii, anuntă tema suveranitătii ca subiect al eseului, subiect cum nu se poate mai actual. Dezbaterea gînditorului german vine oarecum în continuitate cu una mai veche, tipic germană, de pe cînd micile state nemtesti fiind alăturate marii Prusii pentru a alcătui împreună Reich-ul, în conjunctura acelei federalizări s-a pus problema de a sti cîtă suveranitate le mai rămînea statelor înglobate si cît se întindea suveranitatea noii entităti germane care tocmai se năstea deasupra lor, peste ele. Dar nu este oare chiar aceasta problema de care tocmai ne izbim cei de astăzi, acum cînd cu integrarea noastră europeană si, mai larg si mai difuz dar nu mai putin în esentă real, cuprinderea noastră în vastul proces al globalizării – fenomene care vin peste noi, indiferent dacă vrem sau nu? Chiar dacă vreunuia dintre cei de azi putin i-ar păsa de sus-zisa suveranitate, spunîndu-si că îl interesează doar soarta proprie, destinul individual, gata să ignore orice tine de colectivitate, avînd pretentia de a fi în exclusivitate doar cetătean al lumii, dar si atunci respectivul va fi adus de realităti în situatia de a recunoaste că, la limită, tema suveranitătii se impune acut la nivelul oricăreia dintre totalitătile concentrice cărora le apartinem în mod organic, si fie si dacă îi ignorăm realitatea nu vom sfîrsi mai putin prin a întîlni respectiva problematică sufocîndu-ne pînă si individualitatea strictă, fiindcă în ultima instantă, îndeosebi la nivelul entitătii care fatalmente sîntem, ea se confundă cu tematica libertătii de sub puterea modelatoare a căreia, fiind ea adînc zidită la temelia fiintei noastre, nimeni nu se poate sustrage.
Revelatia textului publicat de Carl Schmitt tine asadar de natura acestui concept al suveranitătii, o realitate mai degrabă abstractă, pe lîngă care trecem cel mai adesea fără a o observa iar acum gînditorul german ne descoperă importanta si mai ales omniprezenta ei. În acelasi timp, pe cît de absolută este natura respectivului concept, pe atît de difuză, de relativă este aceea a notiunii subsecvente, de libertate, fiindcă în fond trebuie să ne întrebăm, fie si numai în subsidiar, traversînd prin subterana sensurilor de la suveranitate la libertate, cît sîntem cu adevărat de liberi si ce importantă are aceasta pentru noi? Dictionarele etimologice ne spun că acest termen: liber, la originea lui latină, numea, ca si astăzi în limba română, chiar faptul acesta de a fi liber, si se spunea astfel, că sînt libere, despre persoane, despre cetăti, despre popoare, după cum era cazul. Pe de altă parte, Liber va fi fost si numele unei divinităti italice, asimilată ulterior lui Bacchus, la început un zeu al germinatiei, iar cultul lui va fi fost mai apoi identic cu acela al lui Dionysos, un zeu eliberator asadar. Încă si mai semnificativ găsesc că a fost cuvîntul acesta sub forma lui de: liberi, -um, cînd ca nume colectiv îi va fi desemnat pe copii în raport cu părintii si fără indicarea vîrstei. Or, din această perspectivă s-a dedus că în antichitate au existat două clase de indivizi, cei liberi, adică acei de descendentă liberă, prin contrast cu serui, cu cei născuti sclavi. (Numeroase alte informatii etimologice as mai fi putut culege, de exemplu, din: Dictionnaire étymologique de la langue latine, par A. Ernout si A. Meillet, ed. 1939, p. 544 et passim). Însă cu toate aceste detalii, nu cred că investigatiile etimologice pot spori cu adevărat cunoasterea, dar am dat respectivele informatii din istoria conceptului de libertate pentru a sugera că în spatele lui putem bănui un abis întunecat de semnificatii, că a fi liber vine spre noi ca imagine de foarte de departe, tocmai din negura istoriei, si că întelesurile se suprapun în el într-un mod indiscern, ezitant, mai degrabă abscons. Nu este chiar atît de simplu să fii liber! Si se poate întîmpla să avem numai o iluzie a libertătii, fiind în fond servi, slugi ale unor forte pe care nu prea sîntem capabili să le identificăm. Vom fi fiind asadar neliberi, condusi, adică în cea mai mare măsură lipsiti de o suveranitate proprie, a noastră sau a structurilor organice cărora le apartinem. Fie si dacă mai mereu nici măcar nu ne dăm seama, totusi cineva decide în locul nostru, pentru noi.
Cînd la editia a doua a cărtii sale, preluîndu-i textul fără nici o schimbare semnificativă, Carl Schmitt îi adaugă doar o prefată, el se foloseste de ocazie pentru a dezvălui unele întelesuri ale eseului său care existau în el oarecum numai în latentă, în subtext. Vedem că gînditorul german îsi condusese cercetarea cu mari precautii, apropiindu-se de adevăr, dîndu-i tîrcoale, dar uneori ezitînd să-l numească. Ceva vede el mai limpede după trecerea a doisprezece ani de la prima publicare a eseului, îndeosebi cînd face referire la ceea ce presupune stiut de oricine, ca si cum am avea de a face cu niste adevăruri aflate la îndemîna oricui. Ca de exemplu ideea unei treptate, progresive secularizări, a laicizării unei puteri care fusese initial infuzată puternic de o încărcătură teologică. După ce un timp omul îi atribuise exclusiv lui Dumnezeu initiativa de a organiza lumea, transferă apoi acest drept unor eventuale entităti, fie ele mai mult sau mai putin abstracte, probabil unei monarhii de diversă natură dar în principal statului. Însă si acesta din urmă trece printr-o modificare similară aceleia la care este supusă divinitatea, căreia îi este aplicat un proces de izolare de lume, obligată să rămînă nevăzută, azvîrlită la o distantă infinită de om. Tot astfel, societatea nu mai este condusă de cineva anume, pe care să-l poti la o adică identifica si implicit trage la răspundere, fie si doar simbolic, ci avem de-a face mai întîi cu o fortă care domneste dar nu guvernează, iar mai apoi ei îi este substituită alta, care numai administrează dar nu si guvernează. Pentru cele două situatii, Carl Schmitt se foloseste de două expresii în limba franceză, vorbind despre cineva „qui rčgne et ne gouverne pas”, iar apoi despre altcineva „qui administre et ne gouverne pas” (PT,I,7). E aici un mare mister, fiindcă dacă pe Dumnezeu l-am dat definitiv deoparte, si dacă nici acesta, nici acela si nici celălalt nu ne conduc cu adevărat, adică nu decid pentru noi, atunci totul se întîmplă de parcă ne-am conduce chiar noi însine, ca si cum cel putin în ceea ce ne priveste hotărîm noi. Asa să fie oare, si nu cumva este chiar invers?
De fapt, toate aceste afirmatii sînt doar presupuneri prealabile prin care am dat tîrcoale principiului de bază de la care porneste Carl Schmitt, pe care îl enuntă pentru a-si construi abia apoi demersul de cunoastere. Iar el sună astfel: Suveran este acela care decide asupra stării de exceptie. / Souverän ist, wer über den Ausnahmezustand entscheidet. (PT,I,13). Propozitia aceasta faimoasă, îndelung comentată, nu este lipsită de o oarecare ambiguitate întrucît avem de-a face cu proclamarea unei stări de exceptie sau exceptionale, pentru că suveran este cel care decide în starea de exceptie, sau decide starea de exceptie; adică decide în cadrul ei, ea fiind deja presupus proclamată, sau mai întîi o instituie, o decide chiar pe ea. În întelesul că i se lasă lui dreptul de a hotărî că normativele curente sînt abolite întrucît s-a intrat într-o situatie nouă, exceptională, o stare de urgentă; sau starea de exceptie fiind presupusă ca existentă, i se lasă aceluia dreptul de a decide în aceste noi conditii, imprevizibile. Comentatorii au atras atentia că autorul german utilizează cu oarecare sinonimie expresiile: caz de exceptie sau caz exceptional, stare de urgentă, caz de necesitate, caz de urgentă.
Îndată ce îsi enuntă principiul, Carl Schmitt se grăbeste să facă precizarea că suveranitatea pusă în cauză este luată aici ca un concept de granită, adică o notiune a unei sfere extreme, în felul ei o sferă a celei mai cuprinzătoare notiuni, fiindcă ea are în vedere cazuri limită, iar bănuiala care nu este niciodată exprimată dar care se întrevede din întreg opusculul acesta este că în realitate nici nu există altceva decît cazuri limită, că problema suveranitătii se pune pretutindeni acolo unde este de luat o decizie si că în lume nici nu contează cu adevărat decît deciziile si cei care iau decizii. Ca si cum dictatura ar fi un lucru fatal, absolut inevitabil, pretutindeni si la toate nivelurile existentă, fie si doar într-un mod camuflat. Dar aceste afirmatii pot fi cel mult deduse, ele nefiind niciunde expuse direct. Cert este doar aceasta: că notiunea de suveranitate nu este aici luată doar într-un sens restrîns, precum vorbind de un suveran presupunem de îndată un monarh, căruia cei din jurul său îi sînt supusi, sau în altă ordine de idei facem referire la suveranitatea, mai mare sau mai restrînsă, a unei formatiuni statale. Mai mult chiar, putem admite că în măsura în care dinspre noi o transferăm la altul, persoană fizică sau entitate juridică, ne putem imagina o diminuarea de pînă la radicală anihilare a suveranitătii proprii, adică a libertătii individuale.
În această conceptie a sa cu privire la suveranitate Carl Schmitt afirmă, fie si dacă numai indirect, un punct de vedere diametral opus statului de drept, normativismului liberal, rationalismului iluminist, pozitivismului, introducînd preeminent în filozofia juridică un factor acut irational, teoria exceptiei, desi niciodată în mod explicit totusi bazat pe ipoteza că altceva nici nu există în fapt decît exceptia. Sigur, mai întîi el pune problema de evidentă maximă si se întreabă cine poate decide în caz de conflict, cine hotărăste care este interesul public sau cel de stat, în ce constau siguranta natională sau ordinea publică, salvarea publică si altele ca acestea. Legile nu pot prescrie totul, pînă la ultimul detaliu, întotdeauna rămîne o margine imprevizibilă, si cineva trebuie să aibă dreptul să constate această inevitabilă iesire din legalitate, cînd – de exemplu – pentru salvarea statului trebuie intervenit peste si dincolo de constitutia lui. Cuiva trebuie să-i revină prerogativa de abrogare a legislatiei în vigoare, partial sau în totalitate, precum în cazul unei declaratii de război, sau a declaratiei de pace, a nominalizării functionarilor, cineva trebuie să fie ultima instantă, instanta supremă cu drept de gratiere si altele. E aici marea disociere pe care o operează autorul german între legitimitate si legalitate, cineva trebuie să aibă legitimitatea de a interveni si peste si dincolo de ceea ce este legal. Ca si cum numai Dumnezeu este suveranul absolut, iar în fapt există întotdeauna cineva care îl reprezintă, care i-a uzurpat atributul suveranitătii: împăratul, domnul tării sau poporul însusi, adică cineva care decide în numele acestuia din urmă, un reprezentant al lui.
Fiind vorba de exceptie, fiindcă vorbim de acel care decide în cazul de exceptie, trebuie să acceptăm observatia lui Carl Schmitt cum că exceptia nu este subsumabilă, ea se sustrage oricărei formulări generale, dar presupune totusi un element de natură juridică: decizia în puritatea ei absolută. Bineînteles, ea se defineste în raport cu norma, iar aceasta are nevoie de un mediu omogen pentru că nu există normă care se poate aplica asupra unui haos. Es gibt keine Norm, die auf ein Chaos anwendbar wäre (PT,I,19). Pentru ca ordinea de drept să aibă un sens trebuie ca mai întîi să fie instituită o ordine propriu-zisă. Ei bine!, cineva decide că această ordine normală există si tocmai acela este detinătorul suveranitătii. Chiar si din punctul de vedere al normativismului trebuie acceptat faptul că tendinta statului de drept de a regla pînă într-atît de în detaliu situatia exceptională este similară unei tentative de a descrie precis si cazul în care dreptul se suspendă pe el însusi. De unde îsi poate lua el această fortă? Carl Schmitt este de părere că rationalismul ar fi mai consecvent cu el însusi dacă ar afirma că exceptia nu dovedeste nimic si că numai normalitatea poate fi obiect al interesului stiintific. Totusi, exact contrariul este adevărat pentru că exceptia, adică paradoxul care contrariază norma, avansează mai în adînc decît clara generalitate bazată pe repetitivitatea lipsită de relief. Die Ausnahme ist interessanter als der Normalfall (PT,I,21). În realitate, normalul nu dovedeste nimic, exceptia dovedeste totul, fiindcă ea confirmă regula care trăieste de fapt mai degrabă prin exceptia de la regulă. Prin intermediul exceptiei forta adevăratei vieti sparge crusta unei mecanicităti în care s-a solidificat repetitivitatea. Si aici Carl Schmitt aduce în sprijinul tezei sale cu privire la prevalenta exceptiei cuvintele unui teolog care spunea: Exceptia clarifică si generalul si pe ea însăsi. Iar cînd se vrea studierea corectă a generalului, este suficientă cercetarea doar a exceptiei adevărate. Aceasta le evidentiază pe toate cu mult mai clar decît însusi generalul. Pe timp mai îndelungat, tocmai pentru că există exceptia, se va ajunge la o saturatie de eterna sporovăială cu privire la general. Dacă ceva ea nu poate să clarifice, atunci acel ceva nici generalitatea nu îl poate clarifica. În mod obisnuit dificultatea nu este observată pentru că generalul – adică norma – nu doar că nu este gîndit cu pasiune, ci este gîndit mai degrabă chiar cu o superficialitate confortabilă. Dimpotrivă, exceptia gîndeste generalul cu o pasiune energică.
Tipul acesta de rationament, pe care îl utilizează Carl Schmitt, e adevărat si cu ajutorul unui teolog, pentru a ridica exceptia deasupra normei, a legii – el evită aici cuvîntul acesta, deasupra generalului, îmi aduce în minte raportul dintre geometria euclidiană, perfect ratională, limpede însă definitiv superficială, chiar inexistentă în lumea din jur, si realitatea în care nu găsim figurile, adică raporturile ideale ale geometrilor, ci doar aproximări, irationale, însă existente cu adevărat în preajma care ne înconjoară. Prin analogie putem spune că exceptiile nu există decît prin raportare la o normă ideală, însă doar ele spun cu adevărat ceva, iar suveran este numai acela care le decide ca exceptii, ceilalti au doar eventuala iluzie că sînt liberi.
Trecînd la capitolul al doilea al cărtii, consacrat Problemei suveranitătii ca problemă a formei juridice si a deciziei, nu intru în dezbaterea destul de specioasă pe care Carl Schmitt o poartă cu precursori mai apropiati sau mai îndepărtati, si mă limitez să retin de aici doar două lucruri. Mai întîi faptul că evitînd cu maximă precautie să-si denunte apartenenta la irationalism si la organicitate, lui îi scapă totusi, asa, ca din întîmplare, ca si cum ar cita din altii, afirmatia presupusă că statul ar fi o fiintă organică, o totalitate producătoare de drept sau doar paznic al acestuia, nu stăpîn, ci doar garant al justitiei. Cu timpul, statul devine o formă vie, un sens al unei structuri a vietii. Der Staat wird also zu einer Form im Sinne einer Lebensgestaltung. (PT,I,33). Iar dacă juristii au putut crede că tot ceea ce tine de persoană, ceea ce individualizează legînd dreptul de individ, trebuie să dispară din practicarea acestuia, pentru că personalizarea ar fi numai ecoul istoric al monarhiei absolute, doar efectul ei întîrziat, acelora Carl Schmitt le va aminti de constiinta clară, cu riscul aproape a unui pleonasm as insista: constiintă exclusiv individualizată, a ceea ce constituie esenta deciziei juridice, das Wesen der rechtlichen Entscheidung ausmacht (PT,I,36).
Pe de altă parte, tocmai în acest sens este numită aici natura paradoxală, oarecum aberantă, personalizată la maximum a deciziei. Fiindcă, în stilul abscons al eseului, ni se spune că orice decizie juridică concretă contine un moment de indiferentă a continutului întrucît concluzia juridică nu este deductibilă din premisele sale pînă la ultima consecintă, iar împrejurarea în care este necesară o decizie rămîne a fi un moment determinat doar de ea însăsi. Mai explicit spus: într-o clipă decizia devine independentă de întemeierea ei pe argumente si îsi afirmă propria valoare. Din punctul de vedere al continutului ei, ea este ceva nou si străin: etwas Neues und Fremdes, născută din nimic: aus einem Nichts geboren. Adevărata putere juridică a deciziei este cu totul altceva decît un rezultat al întemeierii ei. Această instituire a deciziei în pură autonomie, deasupra oricăror norme, îsi identifică precedenta în gîndirea lui Thomas Hobbes, căruia autorul nostru îi atribuie principiul: Autoritas, non veritas facit legem, autoritatea, nu adevărul, stă la baza legilor. Autoritatea care impune o decizie. Dar la Leviathanul lui Thomas Hobbes va reveni Carl Schmitt într-o lucrare dedicată acestuia în exclusivitate.
Dacă am văzut care este principiul suveranitătii, si în ce constă decizia prin raportarea ei la norme, la legile pe care le transgresează, le aboleste, a sosit momentul să lămurim ce este Teologia Politică al cărei nume dă si titlul eseului. Cu aceasta se ocupă capitolul al treilea al cărtii lui Carl Schmitt. În noul său demers, pentru a arăta cum teologia devine politică, filozoful german porneste de la opinia sa la care am mai făcut referire, cum că toate conceptele pregnante ale teoriei moderne a statului sînt concepte teologice laicizate. Alle prägnanten Begriffe der modernen Staatslehre sind säkularisierte theologische Begriffe. (PT,I,43). Mai mult chiar, starea de exceptie este similară cu miracolul, si putem deduce că asa cum în realitatea cotidiană, diurnă, nu există decît stări de exceptie pe care cineva, adesea abscons, le decide, poate că tot astfel, în aceleasi conditii, dacă sîntem mistici adevărati atunci trebuie să întelegem că nu există în fapt decît minuni, că totul în lume este în exclusivitate minune, că vor fi avut dreptate mari spirite precum Descartes, Malebranche, care considerau că în univers nu există suficientă cauzalitate pentru ca el să-si supravietuiască siesi clipă de clipă, încît Dumnezeu trebuie să intervină continuu, recreînd lumea din nou în fiecare clipă, îndată ce Dumnezeu si-ar retrage sprijinul, si-ar aboli interventia, nu ar mai reitera-o, totul s-ar prăbusi în neant.
Fiindcă tocmai am pomenit numele lui Descartes, să notez că autorul german utilizează o afirmatie a aceluia, însă inversînd-o complet. Îndată după ce aminteste de teoria filozofului francez, din începutul părtii a doua a Discursului asupra metodei, cu privire la faptul că în cazul unei constructii, sau a unor ansambluri de constructii ori a unor constitutii este întotdeauna preferabil ca acestea să fie opera unuia singur, doar un singur autor fie că este vorba de un arhitect, fie de un legislator, creator al unei constitutii pentru indiferent care entitate, o cetate, un stat mai mare sau unul de dimensiuni mai mici, si, oarecum prin analogie cu un atare constructor, în felul lui unul singur, Carl Schmitt se referă apoi la acel îndemn faimos din scrisoarea lui Descartes către Părintele Mersenne din 15 aprilie 1630, unde filozoful îi spunea călugărului din Paris: Vă rog să nu vă fie deloc teamă să dati asigurări si să faceti pretutindeni publică teza că Dumnezeu este acela care a stabilit aceste legi în natură întocmai cum un rege stabileste niste legi în regatul său (AT,I,145). Spuneam că autorul german a inversat perspectiva din textul francez, întrucît dacă în epistola lui Descartes se afirmă că Dumnezeu a stabilit legile în natură asemenea unui rege, mai apoi Carl Schmitt va spune că regele, adică nu doar regele ci întotdeauna autoritatea, stabileste legile asemenea lui Dumnezeu, si nu a oricărui Dumnezeu, ci sugestia este că a aceluia cartesian care este mai presus de oricare altă divinitate, fiindcă nici un alt gînditor, poate chiar nici măcar vreun mistic – nu l-a ridicat atît de sus pe Dumnezeu, nu i-a conferit o putere într-atît de discretionară, în absolut capriciu, încît la filozoful francez pînă si adevărurile matematice îsi au o valabilitate stabilită în exclusivitate de Dumnezeu. Asadar, dacă autoritatea instituie legile după un atare model absolut precum este divinitatea lui Descartes, atunci întelegem completa inconditionalitate a deciziei presupuse de Carl Schmitt, adică dictatura. Ea nu derivă din nici o justificare, ea nu este bazată pe nici o argumentatie.
În mare, demonstratia pe care o face Carl Schmitt în studiul său nu numeste ci doar sugerează un transfer de-a lungul istoriei dinspre teologie spre politică, dinspre sacralitate spre domeniul laic. Desigur, această translatie s-a făcut mai întîi pe tărîmul stiintelor pozitive, de la metafizică la cunoasterea experimentală, prezenta lui Dumnezeu în lume, actiunea acestuia asupra cosmosului – au fost înlocuite ca explicatie cu legile naturii. Tot astfel locul în societate al Unsului lui Dumnezeu a fost cedat poporului sau mai exact reprezentantului celor multi, dîndu-li-se acestora iluzia că astfel, prin intermediar, ar participa si ei la luarea deciziei care îi priveste. Dar aceasta este important: că în respectivul transfer se operează un rapt de sacralitate dinspre divinitate spre lumea laică. Legilor naturii li se conferă o fortă infailibilă, de fapt iratională, după un evident model sacru. Iar lucrul acesta este încă si mai vizibil în domeniul politic, investit cu prestigiul unei suveranităti pe potriva divinului de odinioară. Ba chiar este utilizată o întreagă figuratie: embleme, steaguri, imnuri, solemnităti care să sustină si să impună presupusa infailibilitate sacră a noilor suveranităti. Însă mai nou nu avem de-a face numai cu o translare de atribute suverane, ci si cu o ascundere, cu un deghizament, cu o mascare a celui, a celor care iau cu adevărat decizia oportună si eficientă. Fără acest deghizament, cum ar putea cei care conduc să lase celor condusi iluzia că nu sînt condusi, ci că sînt chiar liberi?!
Dacă autorul nostru si-a început eseul prin a-si proclama principiul suveranitătii ca fiind un Grenzbegriff, sau un Begriff der äußersten Sphäre, un concept a cărui sferă are o cuprindere maximă, îi rămîne ca în ultima parte a cărtii să se ocupe si în privinta Teologiei Politice de o similară exhaustiune, de o amplificare si a acestui concept pînă la exaltarea extremă, pînă la aducerea lui în situatia limită, făcîndu-i astfel cu adevărat vizibile continuturile. Pentru aceasta el abordează filozofia de stat a contrarevolutiei: Zur Staatsphilosophie der Gegenrevolution, ocupîndu-se de gîndirea a trei mari reactionari: De Maistre, Bonald, Donoso Cortés.
Cu un an înainte ca această Teologie Politică să vadă lumina tiparului, autorul ei a publicat un studiu de istorie a dictaturii: Die Diktatur, 1921, dar nu acela ci îndeosebi eseul pe care îl comentez a fost considerat a fi întemeierea teoretică a totalitarismului. Cu toate acestea, străbătînd paginile lui rămîi uimit de precautia lui Carl Schmitt cu privire la o eventuală afirmare a dictaturii ca solutie politică. Desigur, el era elev al lui Max Weber, autorul teoriei unei democratii plebiscitare, conform căreia o persoană carismatică trebuie aleasă pentru a se aseza în fruntea multimilor hipnotizate să o urmeze. Stim unde s-a ajuns pînă la urmă în această directie! Însă despre Carl Schmitt, profesor de drept constitutional, autor de vaste tratate academice în materie, universitarul de azi din Strasbourg, Julien Freund, a spus că nu a fost niciodată partizanul unei puteri nelimitate, fiindcă era prea jurist si specialist în drept constitutional pentru a sustine o asemenea aberatie. Si într-adevăr scriind despre decizionism, ca să nu zic: dictatură, el se miscă prin textul său cu o imensă precautie, de parcă ar avansa pe un cîmp minat, pe care mergînd în fiecare clipă un pas gresit i-ar periclita viata. Cu toate acestea nu ezită să privească în fată adevărul, oricît de crud ar fi, identificînd dictatura sub deghizamentele sub care eventual se ascunde. Si pentru a-i descrie cît mai amplu si mai în profunzime natura, abordează si cazurile extreme, cele maxim revelatoare.
Ca să întelegem situatia, voi observa că, dînd dovadă de precautie, pînă aici Carl Schmitt, desi numai despre dictatură a fost vorba, a evitat să folosească termenul acesta, optînd pentru cvasi-sinonimele: suveranitatea, decizia. Cu capitolul ultim al cărtii, capitolul al patrulea, consacrat contrarevolutiei, el atacă în sfîrsit si tema adevărată a studiului său: dictatura. Si chiar si acum nu o face în nume propriu, ci doar în mod indirect, expunînd conceptiile unor reactionari din trecut. Însă doar pare a nu se referi la contemporaneitatea sa, pe cînd va fi simtit cum se sufocă sub presiunea liberalismului desăntat din jurul său, cu acea pălăvrăgeală, cu acea trăncăneală, cu acea flecăreală nesfîrsită a unui parlamentarism ca o perdea de fum ce masca perfect activitatea unor grupuscule care în culise obscure luau deciziile ale căror consecinte aveau să le suporte cei multi. Nu face referire la timpul său, ci preferă trimiterea la trecutul romantism german, cu studiul căruia se ocupase deja, fiindcă publicase în anul 1919 Politische Romantik, acesta îi era deci un subiect familiar.
Asadar, după opinia lui Carl Schmitt, conversatiile nesfîrsite, eterna vorbărie din romantism – vor fi părut celor trei reactionari, se subîntelege că si lui însusi, ca fiind de un comic sinistru. Ceea ce distingea acea filozofie contrarevolutionară a statului era constiinta că timpul respectiv cerea o decizie, iar convingerea aceasta se situa în centrul gîndirii lor. Toti formulează un mare ori-ori, o alternativă radicală a cărei rigoare pentru ei înclină mai degrabă spre dictatură decît spre vesnica sporovăială. Îi caracterizează nu doar repudierea revolutiei, optiunea pentru consolidarea traditiei, refuzul activismului, ci si un scepticism total, avînd despre omenire unul dintre ei această imagine terifiantă: o turmă de orbi, avînd în fruntea ei un orb care o călăuzeste tatonînd drumul cu un baston, eine Herde von Blinden, geführt von einem Blinden, der sich an einem Stock weitertastet! (PT,I,60). Iar altul dintre acesti gînditori îsi afirmă convingerea că în mod constant se simte situat între două abise, că merge întotdeauna între fiintă si neant. Acestea sînt contrariile, explică autorul german, dintre bine si rău, dintre Dumnezeu si diavol, dintre ceea ce în viată si în moarte impune alternativa care nu îngăduie nici o sinteză si nici nu cunoaste un al treilea termen.
Pentru un Joseph de Maistre, citat si comentat de autorul nostru, statul si biserica sînt două realităti absolute ce îsi corespund întrucît infailibilitatea uneia si suveranitatea celuilalt sînt perfect sinonime. Orice suveranitate actionează ca si cum ar fi infailibilă, orice guvernămînt este absolut. Spre deosebire de anarhisti, într-o pozitie diametral opusă lor, cei trei cred că orice autoritate este bună ca atare, începînd chiar din simplul moment în care ea prinde a exista. Această justificare este dată de faptul că autoritatea îsi are ca functionare unică punerea în operă a deciziei, iar ea este infailibilă si conferă infailibilitate celui, celei care operează cu ea.
Cît despre al treilea dintre acesti apostoli ai reactionarismului, Donoso Cortés, ceea ce spune el, în această relatare a lui Carl Schmitt si după aprecierea lui, ceea ce spune despre depravarea si josnicia omului este mai înspăimîntător decît tot ceea ce a produs vreodată filozofia statului absolutist pentru a justifica severitatea unei guvernări. Dispretul lui fată de oameni nu cunoaste limite, iar disperarea de care dă dovadă este adesea vecină cu nebunia, imaginea tipică pentru scrisul lui fiind aceea a bătăliei, decisive si sîngeroase, angajată între catolicism si socialismul ateu. Tine de esenta liberalismului burghez de a nu se decide în această luptă, ci, în locul luării unei decizii, de a încerca să antameze o discutie. Tocmai în acest sens gînditorul spaniol defineste burghezia drept: „...eine «diskutierende Klasse», una clasa discutidora...” (PT,I,63). Conform acestei viziuni, avem de-a face cu o clasă care îsi plasează toată activitatea politică în discurs, în presă (astăzi am spune: mass-media), în viata parlamentară. Uimit de fantastica putere de a prevedea a celor trei, Carl Schmitt, ca si cum ar observa permanentizarea unor caracteristici, în spiritul lor stabileste că burghezia liberală vrea un Dumnezeu dar care să nu devină activ, vrea adesea un monarh dar el trebuie să fie neputincios, strict decorativ. Ea a abolit aristocratia de sînge si de familie, dar a permis domnia nerusinată a unei aristocratii a banului, die unverschämte Herrschaft der Geldaristokratie, cea mai prostească si mai ordinară formă de aristocratie: die dümmste und ordinärste Form einer Aristokratie (PT,I,64).
Din această perspectivă a unei societăti bazate pe libertatea cuvîntului si a presei, întreaga populatie discută, lumea metamorfozîndu-se într-un club imens, în care adevărul însusi se află pe sine gratie scrutinului, fiindcă liberalismului i-ar plăcea să rezolve pînă si dilemele metafizice prin intermediul discutiilor. Esenta acestui liberalism se dovedeste a fi negocierea, jumătătile de măsură în expectativă, cu speranta că disputa definitivă a sîngeroasei lupte decisive se va putea schimba într-o dezbatere parlamentară si astfel se va lăsa suspendată pe veci într-o eternă conversatie.
Dictatura este contrariul discutiei. Tine de decizionismul structurii spirituale a lui Cortés ca întotdeauna să aibă în vedere cazurile extreme, să fie mereu ca în asteptarea Judecătii de Apoi. Asa se explică faptul că dispretuieste liberalismul, în timp ce pe socialismul anarhisto-ateu, dusmanul său de moarte, îl respectă, recunoscîndu-i o măretie drăcească.
Mai apoi, lăsîndu-i deoparte pe cei trei precursori ai săi, Carl Schmitt, referindu-se la contemporaneitatea sa, plin de sarcasm constată că nimic nu este mai modern decît nenorocita luptă împotriva politicii. Finantistii americani, tehnicienii industriilor, socialistii marxisti si anarho-sindicalistii revolutionari se unesc în pretentia de a lichida dominatia lipsită de obiectivitate a politicului asupra obiectivitătii vietii economice. Nu trebuie să mai subziste decît problemele organizatoric-tehnice si economico-sociologice, însă niciuna de natură politică. Statul modern nu mai este decît o detestabilă, uriasă întreprindere, ein großer Betrieb (PT,I,69).
Oamenii acestia erau convinsi că a sosit momentul ultimei bătălii, în fata răului radical nu mai există altă sansă decît dictatura. Numai asa se pot distruge reciproc, în absoluta fermitate, contrariile dintre autoritate si anarhie. Cînd un atare contrarevolutionar afirmă că orice guvernare este în mod necesar absolută, un anarhist spune în esentă acelasi lucru, doar că prevalîndu-se de axioma sa că oamenii sînt buni si guvernele corupte, el trage concluzia opusă, că trebuie luptat împotriva oricărei guvernări pentru că orice guvernare este dictatură. Se ajunge astfel la dictatura unei antidictaturi. Noi îndeosebi pe aceasta am trăit-o. Iar astăzi, cînd ne este dat să străbatem în mod dramatic esecul liberalismului tocmai pe tărîmul economic unde pretentiile lui de eficientă erau maxime, astăzi trebuie să ne întrebăm dacă dictatura hiper-liberalismului extremist nu cumva este încă si mai feroce decît celelalte două, cu atît mai eficace în ferocitate ei cu cît este în practică mai mascată, mai neevidentă.