Dimitrie Gusti: Partidele, mijloacele de lupta pentru cucerirea puterii politice

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer


Dimitrie Gusti: Partidele, mijloacele de lupta pentru cucerirea puterii politice (Foaie Nationala)

Partidele de principii şi partidele oportuniste au un scop comun: cucerirea puterii politice prin luptă. Psihologiceşte, acesta se explică prin faptul că la baza oricărui partid stă năzuinţa de impunere şi extindere a voinţei particulare de partid cu voinţa generală a totului social şi politic, în opoziţie cu voinţa celorlalte partide. Acesta este tot sensul tendinţei de a veni la putere şi aceasta este esenţa luptelor dintre partide. Căci oricum s-ar denumi partidul: conservator, socialist, liberal etc., fiecare din ele, deşi poate pe căi deosebite, urmăreşte acelaşi scop principial: puterea prin luptă. Lupta dintre partide are caracterul unui adevărat război, deoarece ca şi în război avem voinţe adverse în conflict (partidele ce stau faţă în faţă), avem a face cu conducători şi conduşi, cu mobilizarea forţelor şi când se dă lupta, cu o tactică şi o strategie deosebită, cu învingători şi învinşi, avem de a face, în sfârşit, cu disciplina de partid, asemănătoare întocmai cu disciplina militară şi care are toate virtuţile şi viciile ei.

Esenţialul este – şi aici se deosebeşte fundamental partidul politic de program de partidul politic oportunist – că partidul de program urmăreşte guvernarea ca mijloc pentru a realiza programul său, în timp ce partidul politic oportunist urmăreşte guvernul cu singurul scop de a guverna. Aceasta este foarte important şi determină procedura propagandei ce se face de cele două partide. Căci ce este propaganda decât pregătirea luptei pe cale spirituală ţinând a impune la sfârşit voinţa proprie voinţei altuia? De aceea obiectul propagandei este foarte variat de la ademenitoarea recrutare de noi membri până la grija zeloasă de a păstra şi realiza cât mai strâns unitatea partidului, stigmatizând cu indignare viciile adversarilor şi preamărind cu entuziasm virtuţile conducătorilor.

Prin alegerea mijloacelor de propagandă se deosebesc esenţial partidul de program de partidul oportunist.

Partidul de program prin definiţie se adresează judecăţii cetăţenilor, care, preocupaţi numai de problemele vitale ale naţiunii, sunt chemaţi să frământe şi să discute ideile cuprinse în program; partidul de program vrea să convingă; el urmăreşte impunerea anumitor vederi numai prin persuasiune.

Înseamnă oare aceasta renunţarea la luptă? De loc! Dimpotrivă, lupta se dă cu toată vigoarea, însă în mod deschis, cu arme loiale şi cinstite, combătându-se ideile adversarului în marginile adevărului, criticându-se pe cât de energic pe atât de liniştit şi stăpânit acţiunile adversarului. Partidul de program inaugurează o metodă ideală de polemică de partid cu unicul scop: de a convinge.

Cu totul altul este sistemul de luptă preferat de partidul oportunist. Pentru un partid de program de două ori două fac patru; pentru un partid oportunist de două ori două fac cinci, fiindcă partidul oportunist nu urmăreşte nu urmăreşte a convinge, ci exclusiv succesul cu orice preţ şi prin orice mijloc. Sunt cinci metode pe care oportuniştii le întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voinţa: 1. arta de a seduce, a se insinua şi place; 2. arta de a corupe; 3. arta de a calomnia, minţi şi mistifica; 4. arta de a intriga şi, în sfârşit, 5. arta de a teroriza. Cine stăpâneşte aceste cinci elemente ale propagandei oportuniste este un desăvârşit artist, este perfectul om politic.

Arta de a plăcea se reduce în primul rând la elocvenţă. Oratorul! – iată marele hipnotizator şi fascinator al mulţimii; coloritul vocii, fluctuaţiile verbale, plămânii puternici, prestanţa, frazele pompoase asupra locurilor comune, acestea sunt calităţi magnetice; succesul este luat drept merit, iar oratorul aplaudat este proclamat imediat om de stat.

Dacă oportunismul nu reuşeşte prin insinuare, atunci el recurge la o lată metodă mai sigură: arta de a corupe. Marele om de stat Pitt a spus pe vremuri în Parlamentul englez că fiecare are preţul său. Într-adevăr fiindcă activitatea electorală este o muncă penibilă şi grea, se naşte clasa „profesioniştilor” politici, compusă din cunoscători ai oamenilor şi lucrurilor, – adevărate „competenţe” electorale, care pentru munca desfăşurată cer să fie recompensate şi să li dea să recompenseze!

Atunci intervine aşa-zisa „monedă electorală”, ce se extinde de la simple distincţii onorifice şi onoruri sociale, la cumpărarea de conştiinţe şi de funcţii publice cu bani, până la traficarea de influenţe, la concesionări de lucrări publice, ori făuriri de legi în interes personal; aceasta este gama elastică a mijloacelor de a corupe.

Dar dacă nici prin corupţie, după cum nici prin insinuare, nu se ajunge la rezultatul dorit, atunci se apelează la un mijloc mai drastic: la calomnie, de pe urma căreia totdeauna rămâne ceva: „calomniez, calomniez, il en reste toujours quelque chose!”. Iată parola. În interesul succesului partidului oportunist, nimic nu este de dispreţuit, orice mijloc este bun de întrebuinţat, cu singura condiţie, ca el să servească cauza: lipsa oricărei delicateţe morale, nici un scrupul, exagerarea în gigantesc a celor mai neînsemnate întâmplări zvonuri sau colportări, totul este permis, chiar denaturări şi invenţii de fapte.

Mijloacele descrise mai sus ar putea avea un merit dacă ar fi practicate pe faţă, în văzul tuturor; oportunismul însă nu găseşte margini în inventivitatea metodei care duce la succes sigur, el recurge la cea mai comodă, deşi este cea mai perfidă, aceea de a intriga pe ascuns, în umbra şi penumbra comitetelor, cluburilor, ziarelor şi mai ales pe lângă conducătorii partidului şi atotputernicii zilei, unde-i găsim ataşaţi curtezani „en titre”!

Situaţia membrului de partid oportunist este într-adevăr tragi-comică, căci el are a se teme mai mult de aşa zişii lui prieteni politici, decât de adversarii naturali, tocmai din cauza curtezanilor intriganţi; el nu are decât o scăpare, să mânuiască cu o abilitate mai mare decât ceilalţi colegi de partid, arta de a frecventa cât mai des pe conducători şi anturajul lor şi a-i curteni cu un mai mare zel!

În sfârşit, când insinuarea nu reuşeşte, elocvenţa nu seduce, corupţia nu dă rezultat, calomnia nu face impresie şi intriga e neputincioasă, atunci oportuniştii apelează la un mijloc extrem, de disperare: terorizarea, adică întrebuinţarea forţei brutale în luptele politice, de la împiedicarea prin forţă a unei întruniri publice până la exterminarea fizică a adversarului.

Fizionomia partidului în acest caz se schimbă complet, partidul nu mai merită denumirea de partid, căci el devine o bandă, o facţiune, cea mai degradatoare formă la care poate degenera partidul politic.

Politica de partid oportunist, pe care am expus-o degradează, înjoseşte, coboară fără îndoială viaţa publică. O astfel de politică dezgustă pe cei mai buni cetăţeni; vulgaritatea mijloacelor de luptă, deslănţuirea pasiunilor violente, tirania morală produc o acţiune demoralizatoare şi deprimantă asupra celor mai buni dintre alegători, care deaceea se şi dezinteresează de politică.

Totuşi, nu trebuie să se facă confuzie între mijloacele politice de luptă ale partidului de program şi acelea ale partidului oportunist. Artişti ai însinuării, ai corupţiei, ai calomniei, ai intrigii, ai teroarei, sunt opurtuniştii dar pe de altă parte artişti ai convingerii, artişti ai luptei cinstite şi loiale, călăuizite doar de imboldul dragostei binelui public, aceştia fac parte din o altă clasă de oameni politici. De aceea trebuie accentuat cu tărie, tocmai pentru că se constată toate relele, viciile şi defectele unei forme importante de manifestare a vieţii publice, că dacă partidul politic, din punctul de vedere oportunist, este un rău necesar, cum a fost adesea caracterizat, din punctul de vedere al partidului de program, el este în realitate un bine necesar, fiindcă împlineşte o înaltă funcţie politică şi socială.

Partidul politic formează, cum am văzut, una din cele mai sugestive şi interesante personalităţi colective, fiindcă o unitate socială originală, cu gândire proprie şi voinţă unitară.

Constituţiile mai noi ridică partidul politic, dintr-un simplu instrument de realizare tehnică a alegerilor, la rangul de factor legitim al vieţii publice (deşi în mod indirect prin introducerea votului proporţional şi a scrutinului de listă). De fapt, partidul politic are misiunea să dea cuprins, sens şi colorit formelor constituţionale. El are chemarea socială să mijlocească transformarea profundă a stărilor sociale şi să provoace crearea instituţiilor noi în sensul evoluţiei ascendente către un ideal social şi etic.

În sfârşit, partidul politic trebuie să fie pedagogul politic al naţiunii şi să devină una din cele mai importante mai importante instituţii sociale pentru educaţie politică şi socială a individului ca cetăţean, trezind interesul fiecăruia pentru problemele sociale şi politice ale timpului şi conştiinţa răspunderii. Prin partidul politic cetăţenii sunt chemaţi a participa la realizarea, de fapt a principiului, azi în multe părţi numai contingent şi negativ, care este suveranitatea naţională.

Constituţia din Persia atribuie, după cum se ştie, şahului Persiei, titlul “rege al tuturor regilor” şi se extinde, cunform dispoziţiilor ei formale, asupra tuturor popoarelor. De fapt însă, se ştie iarăşi de toată lumea, că guvernarea în Persia este determinată de cele mai multe ori de intervenţia ministrului de externe din Londra, dacă nu de atitudinea hotărâtă a unui şef revoluţionar. Ei bine, poporul suveran, proclamat de toate Constituţiile moderne ca o supremă instanţă, este un fel de şah al Persiei; poporul acesta suveran este azi încă o mare fincţiune.

Într-adevăr, ce fel de ciudat suveran este acela care nu ştie, nu pricepe şi, de cele mai multe ori, nu voieşte nimic! A da democraţiei şi calitatea, pe lângă cantitatea cuprinsă în “suveranitatea naţională”, iată ce se aşteaptă de la partidul politic de program.

Dacă acestea sunt misiunile, pe care partidul politic le are a împlini, ne întrebăm: poate fi o menire mai splendidă?

* Conferinţă ţinută în ciclul prelegerilor organizate I.S.R. în 1922-1923, publicate în volumul sub titlul: Doctrinele Partidelor Politice.

Sursa: Foaie Nationala