Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Văd ca justițiari mai exista. De ce nu s-ar uni într-o platforma de coordonare. După o cercetare mai atentă, e vorba de George Roncea, redactor șef. Cu prietenie, Dan Culcer
Home Restituiri
Situl periodicului Justițiarul
NU TRAGETI DOM’ SEMACA! SUNT EU, LASCARICA
Contactati Justitiarul sibian!
Adresa:
Oficiul Postal nr. 1, C.P. 66
Sibiu
Romania
Email: contact@justitiarul.ro
Această adresă de email este protejată împotriva boţilor de spam. Trebuie să activaţi JavaScript pentru a o vedea.
Telefon: 0744.355.389
Marţi, 20 Ianuarie 2009 21:42 Restituiri
Am apucat şi ziua când să nu mă simt stânjenit că dau multe foi din calendar înapoi până la acel decembrie. Mi s-a dovedit că sunt suficiente motive să privesc măcar cu resemnare şi respect dacă nu cu pioşenie profilurile unor oameni care ne mai însoţesc sau care ne-au părăsit într-un fel sau altul şi care populează amintirile sărace despre momente care trebuiau să fie eroice şi înălţătoare.
Am căpătat această motivaţie citind JUSTIŢIARUL, în paginile căruia am găsit referiri decente la ce numim Revoluţie. Mă simt mai în largul meu să omagiez prin paginile acestei reviste memoria unui om care n-a fost simplu, n-a fost oarecare, n-a fost comun, aşa cum ar da bine să-i promovăm modestia, ci a fost un personaj cum numai Brăila cu mărginimile şi balta ei poate plămădi.
Pentru Lucian Manea, căci despre el gândesc, revoluţia din decembrie a venit ca o firească urmare a răzmeriţei pe care solitar o declanşase cu mult înainte. Am avut inspiraţia să-i adun câteva mărturii într-un interviu publicat în „Aligatorul”, prima publicaţie privată din Brăila şi printre primele din ţară, care au puterea de a vă oferi o felioară din emoţiile şi patetismele pe care le-am trăit atunci.
1973, luna septembrie — Trecere frauduloasă de frontieră. Ţintă: Malul sârbesc al Dunării în zona Cazanelor (Dumnezeu să le ierte). Prins. Arestat. Miliţia mă trimite la Judecătoria din Turnu Severin. Condamnat, ajung în Penitenciarul din Gherla.
1978, luna noiembrie, ziua 24. — Agenţia S.D.P. Brăila reclamă dispariţia unui motor de barcă. I.A.P.I.T. Mangalia nu ştie unde se află una din bărcile de agrement ale sale. Şi unii şi alţii vor afla curînd.
1978, luna noiembrie, ziua 28. — Sunt prins în apele Varnei de organele bulgare. Şi eu şi motorul şi barca, ne întoarcem în ţară. Scopul şi direcţiile sînt total diferite. Trec prima oară prin Vama Veche.
Prin sentinţa penală nr. 1789/1978 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 241/2 martie 1979 a Tribunalului Judeţean Constanţa, sunt condamnat la 2 ani şi 6 luni detenţie, pentru furt din avutul obştesc.
La 6 decembrie 1979, prin sentinţa penală nr. 924, Judecătoria Brăila mă condamnă la un an şi 8 luni detenţie pentru furt calificat în dauna avutului personal. Cele două sentinţe se contopesc, urmînd să execut 2 ani şi 7 luni.
Am avut timp suficient să mă gîndesc cît de ferm a fost luată în consideraţie circumstanţa furtului de folosinţă. Pentru trecerea frauduloasă a frontierei mi s-a aplicat o amendă penală derizorie.
1983. Depun cererea de emigrare şi renunţare la cetăţenie. Urmează consecinţele.
Brăila, 22 decembrie 1989, orele 12 trecute
... Aparatul de radio nu contenise să funcţioneze multe zile şi nopţi în şir. Era pentru prima oară când auzeam asemenea ştiri şi pe un asemenea ton la Radio Bucureşti. Am simţit nevoia să mă mişc, nerealizînd că eram pradă instinctului. „- Unde mi-e fetiţa ?” Am ieşit. Voiam să-mi iau copilul şi să-1 aduc acasă , să-l am sub ochi, să-l ştiu în siguranţă.
Pe Calea Galaţi, un grup de patruzeci, cincizeci de demonstranţi se îndreptau spre ,,Casa Albă”. M-am alăturat lor şi nu-mi amintesc cum am ajuns să port un tricolor cu stema smulsă. (Se pare că l-am cerut vînzătoarelor de la magazinul de încălţăminte de la „Turn”). Dumnezeu ştie, eu nu! Important e că mă simţeam şi ERAM purtător de stindard.
Am ajuns în piaţă la vreo treizeci de minute după comunicatul radio. Ceauşescu fugise. Doamne, cum îmi mai sunau în cap cuvintele astea. Intre timp, din toate direcţiile se adunau grupuri, grupuri de manifestanţi. Aşa cum erau şi cum îi prinsese Revoluţia, în sediu deja intraseră cei din primul val. In spate, la cantina partidului, se jefuia pur şi simplu. Lua fiecare ce apuca. Nu conta dacă îi va fi de folos ori nu. Trebuie făcută pagubă partidului! Geamuri sparte, cartoane de prăjituri pe caldarâm, cutii de ciocolată, totul arăta ca un stup în dezmembrare. Era greu să-i împiedici. Am strigat cît am putut de tare că este’loc periculos, „s-a dat drumul la
gaze”. Unii s-au împrăştiat, alţii au constatat că nu mai e nimic de furat şi spart. Nu mai ştiu când şi cum am ajuns la etajul unu al clădirii. Situaţia era cam aceeaşi. Călcam pe sticlă spartă, rame de tablouri, broşuri de propagandă şi portrete. Confuzia era la ea acasă.
De la tribună se adresau mulţimii, rînd pe rînd, cei ce apucau să pună mîna pe microfon. Se scandau lozinci, se făceau apeluri la calm, se proclamau drepturi şi libertăţi pe care ni se părea că le-am cîştigat deja. Grupul era împărţit în două. În antecamera lui Lungu se constituia primul birou executiv al Frontului, în sala de şedinţe se întocmea o listă cu 70—80 de membri ai consiliului judeţean iar pe culoare se agitau încolo şi încoace alţi viitori membri. Informaţiile ce păreau a fi de maximă urgenţă şi necesitate veneau cu lejeritate de la cine te aşteptai mai puţin : secretariatul comitetului judeţean de partid. De la tribună continuau să se reverse vorbele celor ce îşi asumau împuterniciri, la ora aceea gratuite, păreri şi revendicări, prezentări autobiografice, oricum ceva care să umple timpul.
Mulţimea se revolta în faţa incertitudinii. Cei din piaţă nu ştiau ce se întîmplă în „Casa Albă”, cei aflaţi înăuntru nu prea aveau ce să le spună, aşa că haosul ameninţa să se instaureze. Pentru că spiritele se aprindeau, am vorbit oamenilor. Oricum, o mai făcuseră şi alţii înainte. Am apelat la calm, bun simţ, maturitate şi la cine mai ştie ce, la ordine, „că doar nu ne facem dreptate singuri”. Ca să-i liniştesc cumva, .le-am promis că le va vorbi primul secretar, care n-a vrut, considerând că-i prea periculos şi inoportun, în sfîrşit...
Pe la patru, patru-jumătate după amiază, ne-am adunat cu toţii în jurul mesei ovale din sala de şedinţe. In poziţia 23 sau 24, sînt trecut şi eu în lista cu componenţa Consiliului Judeţean al F.S.N.,
Problema de maximă urgenţă de luat în discuţie, la acel moment, era asigurarea liniştii şi ordinii publice. N-aveam de unde şti ce ne aşteaptă dar bănuiam cu strîngere de inimă. Apariţia primelor uniforme ofiţereşti a avut darul să-i liniştească pe mulţi. Colonelul Rizea, comandantul garnizoanei Brăila, a insuflat un plus de încredere în victorie, prin simpla lui prezenţă. Mai erau de faţă col. Mihăilescu, It. col. Gavrilă şi alţi ofiţeri din subordinea acestora, pe care aveam să-i cunosc mai tîrziu. La ora aceea încă nu aveam soarta legată de a lor.
Nu peste multă vreme, am primit însărcinarea, ca împreună cu un alt membru al consiliului să însoţesc un echipaj al miliţiei, în scopul de a dovedi că „şi miliţia e cu noi” şi de a spulbera orice suspiciune în sensul acesta. Am plecat deci cu un subofiţer, care era la volanul maşinii, cu lt. maj. Furmuz şi cu profesorul al cărui nume nu mi-1 amintesc. Pînă spre ora 20—20.30 am oprit în locuri foarte populate, în intersecţii şi am citit un text redactat împreună cu maiorul Sandu. În acest moment, am fost anunţaţi prin staţie că sediul Miliţiei de pe strada Eliberării este asaltat de un grup mare de indivizi în stare de ebrietate, care ameninţau şi cereau eliberarea deţinuţilor politici din sediul Securităţii. Se pare că apelurile noastre de a nu se mai vinde băuturi alcoolice sub nici o formă n-au dat rezultate. Când am ajuns acolo, cordonul de soldaţi fusese deja dovedit de cei mai înfierbântaţi care nu aveau nici putere şi nici voinţă de a înţelege că sediul Securităţii nu mai „adăpostea” NICI UN DEŢINUT POLITIC.
După două ore de parlamentări, am reuşit împreună cu maiorul Mogoş de la G.P. şi Dan Zeca să înlăturăm, o situaţie nu lipsită de gravitate. In biroul maiorului Sandu, primesc încă o dată asigurări că nu mai există „politici” la subsol.
La „Casa Albă” armata intrase în dispozitiv. După cum se înfăţişau lucrurile situaţia nu părea de loc a fi liniştitoare. Era şi greu. Ce puteai pretinde unor copii de 19—20 de ani, uneori chiar mai puţin, care din 3 luni de armată făcuseră 2 luni de agricultură. Biroul executiv era preocupat de situaţia din judeţ. Membrii Consiliului capătă însărcinări precise de a se deplasa în oraşele şi comunele judeţului chiar în, noaptea aceea, pentru a stabiliza situaţia. La sediu urma să rămînă doar Biroul executiv, al cărui preşedinte încerca să rezolve toate problemele şi chiar să le ţină sub un oarecare control. Am plecat şi eu spre Gireşu. Oamenii de acolo ca şi din alte părţi aşteptau, ca de obicei, cuvîntul „centrului”. Democraţia şi libertatea erau încă în faşă. Nu mai ştiu cînd a trecut ziua de 22 şi a început cea de 23. Orele treceau şi intram uşor, uşor într-o stare de veghe perpetuă. Nu devenisem nesimţitor ci doar bulversat. Aveam sentimentul că cineva mă pîndeşte din gulerul cămăşii mizând o sumă mare pe oboseala mea.
Brăila, 23 decembrie, dimineaţa
Agitaţia generală nu se atenuase, ba chiar sporise ; inclusiv datorită unor ştiri alarmante, sosite pe căi dintre cele mai diverse şi nu întotdeauna ortodoxe. Mai mult de-atît, în cursul zilei precedente, Ivan, fostul cdt. al Miliţiei, oferise date preţioase necesare anihilării sistemului represiv, referitor la alte sedii, neoficiale, ale Securităţii, de unde s-ar fi putut acţiona potrivnic Revoluţiei. Şi nu ştiu cum se face că tocmai mie îmi este prezentat un lt. mj. de securitate care dorea să comunice la rândul lui cîte ceva. De faţă cu unul din mai marii în grad, aflu că omul făcuse parte dintr-o grupă antiterorism şi că împreună cu superiorul său care îi era şi şef direct se punea în slujba noasstră cu tot ce ştia şi putea. Am înţeles că ştia şi putea mult. Era pentru prima oară când ni se atrăgea atenţia că avem de ţinut piept unor luptători de meserie, superdotaţi şi instruiţi, capabili de orice. N-a durat mult şi am văzut ce însemna acest orice. Informaţiile se precipitau. Călinescu, la rîndul lui, convocat în seara zilei de 22, infirmă că ar avea cunoştinţă de cele două furgoane şi 14 autoturisme care ar fi părăsit curtea Securităţii În jurul orei 14 a aceleiaşi zile. Pus în faţa unor eventuali martori, şovăie. Succesiunea febrilă a evenimentelor a împiedicat acest lucru ATUNCI. Oricum, ne-a asigurat că dacă acest lucru va putea fi probat e pregătit să suporte consecinţele. Eram oarecum mai liniştit cu atît mai mult, cu cît în seara zilei de 22 participasem la dezarmarea Miliţiei din strada Eliberării, a sediilor Securităţii din B-dul Karl Marx 56, de lîngă penitenciar, Miliţia gării şi chiar, într-un tîrziu, a A.B.I.-ului de la sediul de pe Eliberării.
Acţiunile noastre începeau să capete contur. Colonelul Rizea trebuia să fie informat iar telefonul nu era cel mai fericit mod. S-a hotărît plecarea mea şi a lt. maj. de securitate spre Divizie. In drum, l-am contactat şi pe căpitanul amintit şi în formaţia asta ne prezentăm la Marea unitate. „Ne prezentăm” e un fel de a spune, dacă e să ţin cont de peripeţiile prin care am trecut. Vorba ceea : „nu trageţi dom’ Semaca ! Sînt eu, Lăscărică !”
Căpitanul ne-a părăsit la întoarcere. Îi era teamă pentru copiii lăsaţi singuri, dar ne-a asigurat că în caz de nevoie îi găseşte subalternul lui. După trei ore iată-ne din nou în „Casa Albă”. Au mai trecut cîteva secunde şi s-a deschis focul. Calvarul începea. Am rămas întreaga noapte în sediu, încărcând sectoare, împărţind ceai, trăgând răniţii din bătaia gloanţelor, dar nepierzîndu-1 nici o clipă din ochi pe lt.majorul meu antiterorist. Intram în ziua de 24 cu spaima-n oase.Unde am să fiu mîine ? Voi mai trăi ?
Brăila, 24 decembrie 1989
Pe la 8.30 sau 9 am plecat acasă. Culmea, cu tramvaiul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În jumătate de oră, mi-am schimbat hainele sau aruncat, nu mai ştiu, n-avea importanţă, înainte de ora 11 eram înapoi. De la unul dintre „colaboratori» am aflat de existenţa caselor conspirative. Mi-am amintit că la demontarea mitralierei de pe A.B.I.-ul din Eliberării am avut nevoie de Ariciu, şoferul lui Soare, comandantul Securităţii. Era greu de presupus ca şoferul cdt-ului să nu ştie nimic. Deci, hai la sediul poliţiei judeţene ! Aici, Ariciu nu era de găsit. În biroul comandantului, un ofiţer de armată, maior mi se pare, îmi arată o listă cu adrese, cu scheme de acces, unele precise, altele sumare şi evazive. O reţinuse cu două zile înainte de pe biroul lui Soare. Era singurul exemplar şi ideea de a fi copiată de un cadru al armatei era bine venită. A fost primul act al unei acţiuni deosebit de periculoase şi importante care avea să se încheie pentru mine cu totul neaşteptat şi defavorabil.
În faţă cu cele 12 sau 14 adrese de pe listă, colonelul Mihăilescu propune alcătuirea unei formaţii mixte: G.P.-işti,-militari şi civili cunoscători de arte marţiale. Am considerat că în această formulă am fi ineficienţi atât prin numărul prea mare cît şi prin efectul demoralizator pe care l-ar produce simpla noastră apariţie. Trebuia făcut apel, după mintea mea, la un pic de discreţie.
A urmat a doua noapte de foc. Greu de spus ce mi-a fost dat să văd şi să simt. Se trăgea din toate părţile, iar mie mi se părea că sunt singura ţintă. Sala mare de şedinţe a luat foc. Nu se mai putea respira iar podeaua frigea prin talpa încălţărilor. Cu un risc extraordinar, unii au ieşit pe fereastră, de la etajul doi. Am aflat a doua zi că au coborât pe un cablu telefonic. Nu ne-au lăsat nici o clipă să ne dezmeticim. Dimineaţa am evaluat pagubele şi atât. Am realizat atunci cât de periculoşi erau duşmanii revoluţiei, iar „calificarea» şi fanatismul le sporea eficienţa.
Brăila, 25 decembrie 1989
Dimineaţa, în jurul orei 10, am plecat împreună cu un plutonier şi doi soldaţi desemnaţi de Consiliul militar spre sediul poliţiei. Colonelul Mihăilescu ne ceruse să-1 căutăm pe Ariciu şi să completăm lista. L-am găsit în cele din urmă pe mult disputatul şofer. De la el am aflat că electricianul securităţii ar putea să ne furnizeze date mai complete. Ariciu s-a oferit să stea la dispoziţia grupei noastre cu tot cu maşina ARO. Mult prea tîrziu am aflat că asupra lui se instituise o stare de supraveghere în sediul poliţiei. M-a costat mult această necunoaştere, înainte de a pleca, un fost coleg de liceu aflat în sediul poliţiei îmi spune în două vorbe că aş face bine să apelez la buna credinţă a unora din ofiţerii de securitate aflaţi la penitenciar şi care ar putea să-mi furnizeze şi alte date. Trebuia avut în vedere că împărţirea lor pe grupuri mici, cu însărcinări separate, îngreuna adunarea datelor în timp scurt. Sectorizarea secu-riştilor era unul din factorii de eficienţă ai aparatului represiv. Înarmat cu o listă de nume şi cu speranţa în loialitatea celor cu care aveam să vorbesc am pornit acţiunea..
Pînă la lăsarea serii am percheziţionat 7 sau 8 locuinţe în care nu am găsit nici muniţie, nici armament, doar cantităţi nejustificate de alimente şi medicamente. Nicăieri nu ne-a deschis nimeni. Parcă n-ar fi fost locuite casele acelea. Am luat cu noi alimentele şi medicamentele, în ideea de a-i împiedica pe eventualii terorişti să-si constituie acolo cuiburi de rezistenţă, predîndu-le ulterior. Lt. maj. de poliţie Vechiu şi Dobrotă, în prezenţa lui Daniel Zeca, Adetu, Marian Vrabie, întocmesc un proces verbal de inventariere. Mai erau de faţă alţi membri ai dispeceratului telefonic amenajat la camera 202 din „Casa Albă», lt. maj. Guzganu Marian de la U.M. 01763, caporal Socea Adrian de la aceeaşi unitate, Marilena Cireaşă, Nicolae Şoiman, în sfîrşit, destui. Alimentele perisabile au fost depozitate în frigider iar restul prin sertarele birourilor. În cursul după-amiezii am percheziţionat încă 3—4 locuinţe de unde nu am reţinut nimic. Nu era cazul. Aveam nevoie de date în plus. I-am relatat colonelului Mihăilescu discuţia avută cu fostul meu coleg de liceu şi i-am sugerat să-mi înlesnească contactul cu unul din securiştii aflaţi la penitenciar. Cu aprobarea lui, am intrat în cursul serii în legătură cu ofiţerul respectiv, de la care am aflat încă 2-3 adrese şi încă ceva la care nu m-ar fi dus mintea: în afara caselor conspirative mai existau aşa-numitele „gazde». (Acestea erau locuinţe ale căror proprietari, în schimbul unor avantaje personale, le puneau la dispoziţia securiştilor ori de cîte ori aceştia o cereau, pentru filaj sau întîlniri cu caracter secret. Frumos comerţ! M-am întors cu un raport complet pentru colonel, i l-am prezentat plutonierului care urma să-l susţină şi am plecat spre casă. Simţeam că dacă nu mă odihnesc măcar un pic, am şanse să devin cel mai ridicol dintre eroii Revoluţiei. N-am avut parte. Poate că aşa trebuiau să se petreacă lucrurile.
Interviu realizat de
Mircea Bodolan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu