Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Bedros Horasangian
DOSAR 1915
Genocidul din 1915
nu s-a consumat doar în acele zile, saptămâni, luni ci și chiar
în anii imediat următori ce s-au derulat cu repeziciune. Genocidul
din 1915 a avut și are consecințe enorme pentru poporul armean pe
durata scurtă și medie a istoriei. Genocidul din 1915,declanșat la
24 aprilie, este o rană deschisă și încă nevindecată pentru
memoria întregii umanități. Cu cît te apleci mai mult asupra
detaliilor celor întîmplate în 1915 și anii imediat următori, cu
atît mai mult se deschide în fața ochilor noștri dimensiunea
acelei mari catastrofe umanitare și consecințelor generate dintr-un
cumul de situații, ce s-au tot succedat, dincolo de gravitatea
crimelor propriuzise. Asumate sau nu, recunoscute sau negate de-a
dreptul. Toate încercările de a găsi explicații și justificări
pentru acele evenimente sunt anulate de forța documentelor de
arhivă, care ies la iveală sau de mărturiile de tot felul, care se
adună an de an. Toate acestea se aglutinează într-un corpus de
dovedi de netăgăduit și oferă, pe lîngă detaliile istorice,
politice și militare, un contur și mai dramatic al evenimentelor.
Vom încerca să prezentăm noi fapte și întîmplări, momente
teribile legate de acei ani, care, din nefericire, atunci cînd nu
sunt ignorate sau negate, sunt puțin cunoscute. Cartea celor doi
jurnaliști francezi, Laure Marchand și Guillame Perrier – „La
Turquie et le Fantome Armenien. Sur les traces du genocide”,
Solin/Actes Sud, 2013 – pe care am vrea s-o vedem cît mai repede
tradusă și în românește, ne-a oferit noi piste de abordare
pentru a completa ceea ce numim DOSAR 1915. De mare interes. Una este
legată de armenii convertiți la islam – „Les Convertis,
Armeniens de l’ombre”, se numește un întreg capitol din cartea
lui Marchand și Perrier, – al căror număr e greu de estimat
astăzi. De orfanii rămași după hecatomba din 1915. Cifrele sunt
mult mai mari decît ne putem închipui. Fete și băieți, copile
răpite, altele adoptate de familii turcești sau kurde și turcizați
în timp, ca adevărul să iasă la iveală după decenii. Cum a fost
cazul, cel mai cunoscut și deja mult mediatizat, al avocatei
ziaristului asasinat, Hrand Dink, Fethiye Cetin. Multe alte situații
cînd copii armeni, rămași orfani, zeci, sute de mii, au fost
preluați de diferite organizații caritabile, americane sau
europene, în primul rînd cei de la Near East Relief Society, din
care a făcut parte și fostul ambasador al SUA la Constantinopol,
Henry Morghentau și salvați printr-un efort conjugat. Despre copiii
preluați de diferite orfelinate turcești, supuși unui intens
proces de turcizare forțată avem acum informații concrete și
coerente. Documentate. Le vom prezenta chiar în cuprinsul acestor
considerații. Rămân însă ascunse multe alte întîmplări pentru
marele public, chiar dacă specialiștii le urmăresc și țin cont
de ele.
O carte-album ne-a prilejuit acest ocol
prin propria noastră memorie. După ce am studiat ani în șir
partea istorico-politico-militară a evenimentelor, iată că multe
alte aspecte legate de genocid, chiar dacă abordate de experții
acestui subiect - și aici menționez doar numele prestigioase ale
lui Dr Vahakn Dadrian, Dr Raymond Kevorkian și Dr Taner
Akcam – ele stau, încă, sub semnul unei puține cunoașteri. Dacă
nu a uitării. Cu atît mai mult sunt binevenite mărturiile de
istorie orală sau cercetările monografice punctuale ce atacă
subiecte concrete. De această dată avem la îndemînă o colecție
de fotografii comentată, document istoric de primă mînă, pus sub
genericul „Orphans of The Genocide” (Signalman Publishing, 2012,
edited by Nancy Eskidjian) semnată de Bared Maronian și Maggie
Mangasarian-Goshin. Intr-o concisă introducere, unul dintre autori,
Bared Maronian, ne introduce în odiseea acestei proiect ce a devenit
film documentar, cît și carte, dedicată orfanilor genocidului.
Plecînd de la un articol al unui faimos jurnalist britanic, Robert
Fisk, specializat în chestiunile spinoase ale Orientului Mijlociu –
de care am mai pomenit și noi cu atîtea prilejuri – apărut în
martie 2010 în cotidianul englez The Independent. În care se
amintea de o descoperire a cercetătorului Missak Kelechian, care a
găsit în cartea lui Stanley Kerr, „Lions of Marash”, publicată
în 1973, plecînd de la o fotografie a lui Djemal Pasha, comandantul
Armatei a 4 Otomane din Siria și a lui Halide Edib, o faimoasă
feministă turcă în anii de după primul război mondial, un loc
unde aceste proces de turcizare a avut loc. Este vorba de Colegiul
Francez din Antoura, Liban, astăzi, din Împeriul Otoman de ieri.
Alăturăm și o fotografie cu Robert Fisk și Missak Kelechian
făcută după decenii în fața intrării orfelinatului. Al doilea
incipit al acestei colecții de rare fotografii document a venit din
partea unui armean de 89 de ani, Edy Aprahamian, precizează Bared
Maronian, care se întreba retoric :”...existența a sute de
mii de orfani ai Genocidului Armean, este bine documentată de
organizațiile umanitare amerciane și europene și totuși turcii
neagă că genocidul a avut loc. De ce, noi armenii, nu punem pe masă
acest subiect al orfanilor și să-i întrebăm pe ei (pe turci) ce
s-a întîmplat cu părinții acestor orfani ? ce s-a întîmpalt
cu ei ? De ce sunt acești copii orfani ?” Articolul lui
Robert Fisk și această mărturie au lansat proiectul numit de Bared
Maronian, „Orfanii Genocidului”. Autorul sistematizează cazurile
particulare ale orfanilor - în opt categorii, de la cei rămași
drumuri, ai nimănui, care în mare parte au pierit, pînă la cei
adoptați de turci, kurzi sau arabi. Orfani preluați de orfelinate
coordonate de organizații armenești sau americane/europene, sau în
situații mai grave de orfelinate ostile, create în scopul de a
turciza orfanii armeni, convertindu-i la islam și dîndu-le o
identitate turcă. Cea mai dramatică însă categorie a fost acea a
orfelinatelor care au avut ca scop execuția lor în masă sau unde
copiii lipsiți de protecție au murit de foame și boli. O parte au
supraviețuit prin asimilare forțară – temsil, în turca otomană,
precizează Maronian, amintind în teribilul său testimoniu de
memoriile lui Lincoln Loyal Wirt care releva faptul că 200 000
de orfani ai genocidului au fost preluați de 212 orfelinate,
răspîndite între Cosntantinopol și Alep, azi în Siria,
orfelinate care au operat sub auspiciile lui American Near East
Relief Foundation. În puține cuvinte și multe fotografii avem
dimensiunile întregii drame.
Nenumărate fotografii ce prezintă
orfani armeni în diferite ipostaze sunt adevărate și dramatice
secvențe de viață și moarte. Mame și copii disperați, copii
salvați de organizațiile umanitare, școli și cămine pentru
acești năpăstuiți ai soartei. Dar și dăruirea multor voluntari,
armeni, americani sau europeni, care s-au dedicat binelui.
Fotografiile sunt mai sugestive decît cuvintele. Fiecare clișeu
spune ceva. Zguduitor. Oricît am vrea să judecăm și comentăm la
rece. faptele, bune sau rele, rămân. Și ies la iveală cînd nu ne
așteptăm. Am fost impresionat de o rochiță, făcută din zdrențe,
ce a aparținut unui orfan care a supraviețuit mascrelor din 1909 de
la Adana și care a ajuns la orfelinatul Hadjin. In 1914 una dintre
surorile menonite care activau în Imperiul Otoman, Dorinda Bowman, a
dus cu ea în SUA după ce a fost obligată să plece. Păcat că nu
pot reproduce decît cîteva fotografii din acest album-document,
roman secvențial, extrem de emoționant.
Am desprins însă din aceste documente
daor o secvență în care este implicat corespondenului lui The
Independent în Orientul Mijlociu. De cîteva decenii rezident la
Beirut, a informat în timp real situația din zonă . de aceea
povestea ce pleacă de la un articol alui lui Robert Fisk mi s-a
părut exemplară. In 9 martie 2010 jurnalistul britanic – să
menționăm că autoritățile și oficialitățile Regatului Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord nu s-au prea omorît cu firea
pentru soarta armenilor, nici în WW1, nici ulterior, cum se spunea
cînva, interersul ține fesul, spunem asta ca să punctăm gestul
lui Robert Fisk cu titlu privat care este de apreciat cu atît mai
mult – publică un articol cu titlul „Living proof of the
Armenian Genocide. The U.S. wants to deny that Turkey’s
slaughter of 1,5 million Armenians in 1915 was Genocide. But the
evidence is there, in a hilltope orphanage near Beirut.” Intregul
text se poate găsi pe
El pleacă pe urmele
descoperite de Missak Kelechian, care se bazează pe mărturia lui
Stanley Kerr, dintr-un volum memorialistic numit “The Lions of
Marash”, apărut în 19 173.Cine a fost însă Stanley Kerr ?
Wikipedia ne spune pe scurt, și extragem doar ce ne interesează.
Este vorba de un biochimist și humanitarian & educator (în
românește au altă rezonanță) american, care în 1919 pleacă
voluntar să servească în Near East Relief. Își începe
activitatea la Allep. Unde, acum știm, un aport considerabil l-a
avut pastorul evanghelic Hovhannes Eskijian, care la rîndul lui a
salvat mii de vieți, prezent și el în acest album cu fotografii de
care ne ocupăm. La Allep, activează și Stanley Kerr, during an
Armenian refugee crisis, when many of the Armenian Genocide had
escaped. A lucrat ca sanitar – ca și germanul Armin Wegner, alt
martor ocular al acelor evenimente, cel care a lăsat un set de
cîteva zeci de fotografii la fel de incriminatorii - și a încercat
să recupereze cît mai muți copii armeni din familiile turcești și
kurde unde, parte din ei au fost lauți cu forța. Tot ce a făcut el
se regăsește în memoriile lui „Leii din Marash”, - aici, la
Marash, stă pitită o altă poveste, unde s-au produs masacre, după
retragerea forțelor franceze și revenirea autorităților
kemaliste, o zonă disputată apoi între Turcia și Siria, dincolo
de mandatul francez la care autoritățiel de la paris au renunțat,
spre nenorocirea armenilor - carte pe care o vom consulta și noi cît
de curînd. În 1921 Stanley Kerr și soția au prelaut conducerea
orefelnatului pentru copii armeni de la Nahr, care va fi abandonat în
1923. Missak Kellechian la rîndul lui găsit locul unde a funcționat
St. Joseph Antoura College, unde în timpul primului război mondial
Djemal Pasha și Halide Edip s-au ocupat de turcizarea a 1000 de
copii armeni și 200 de kurzi. Iată cum adevărul mereu iese la
iveală.
In 22 septembrie 2010, prin
generozitatea faimoasei Orchestrei Simfonice Kohar, la cimitirul
fostului orfelinat de la Antoura, Liban a fost inaugurat un hachkar
și o statuie de bronz în memoria orfanilor armeni.
Imi permit pe această cale să-i
felicit pe cei doi autori pentru efortul depus și bogația de
informații ce sunt cuprinse în acest volum. Intr-u fel, un alt-fel
de omagiu adus memoriei orfanilor, cît și supraviețuitorilor
Genocidului Armean de acum o sută de ani.