miercuri, 25 februarie 2015

Conferința internațională „Centenar Zevedei Barbu” la Arad



Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Scris de Vasile Filip - Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea „Johns Hopkins” din SUA și Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad au organizat Conferința internațională „Centenar Zevedei Barbu”.

ARAD. Școala Doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate și Facultatea de Istorie și Filozofie din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca au organizat recent, în colaborare cu Universitatea „Johns Hopkins” din SUA și Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, Conferința internațională „Centenar Zevedei Barbu”.

Lucrările au fost deschise de conf. univ. dr. Marius Bucur, prodecanul Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul UBB, în prezența unor numeroase personalități ale mediului academic, cercetători și renumiți profesori universitari din țară și străinătate, studenți, masteramzi, doctoranzi și postdoctoranzi ai Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, care au dezbătut activitatea și opera marelui intelectual Zevedei Barbu.


În cadrul conferinței internaționale au prezentat lucrări științifice renumiţi cercetători din ţară şi străinătate dintre care îi amintim pe următorii: prof. univ. dr. William Outhwaite (Newcastle University) - Zevedei Barbu: an intellectual memoir; prof. univ. dr. Braulio Matos (Brasilia University) - Zevedei Barbu e Eu - algo como a amizde entre Socrates e jovem escravo de Menon; prof. univ. dr. Zoltán Rostás (Universitatea din București) - Contextul politic și științific al activității lui Zevedei Barbu în anii ‘30; prof. univ. dr. Michael Finkenthal („Johns Hopkins” University, SUA) - Zevedei Barbu in Glasgow, the birth of an English sociologist; prof. univ. dr. Virgiliu Țârău (Universitatea „Babeș-Bolyai”) - Zevedei Barbu și mișcarea comunistă; prof. univ. dr. Mihai Maci (Universitatea din Oradea) – Calea Luminilor - Procesul iluziilor (1941-1955); prof. univ. dr. Lucian Nastasă-Kovács, directorul Școlii Doctorale de Relații Internaționale și Studii de Securitate din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” -Zevedei Barbu în arhiva Ministerului de Externe din România; prof. univ. dr. Ionuț Isac (Academia Română. Institutul de Istorie „George Barițiu”)- Publicistica lui Zevedei Barbu din „Saeculum”.

Cea de-a doua zi a lucrărilor a fost dedicată unei mese rotunde, care a fost moderată de Michael Finkenthal și Lucian Nastasă-Kovács, unde au fost analizate operele filosofului, sociologului și psihologului Zevedei Barbu.

Prof. univ. dr. Liviu Zăpârțan (Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj Napoca), a prezentat, în cadrul mesei rotunde, importante date din viaţa lui Zevedei Barbu din punct de vedere al relației academice, student-profesor, dar și de prietenie cu profesorul său Nicolae Mărgineanu, care a condus Institutul de Psihologie din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cluj Napoca, fost deţinut politic în timpul regimului comunist.

Prof. univ. dr. Lucian Năstasă-Kovács, directorul Școlii Doctorale de Relații Internaționale și Studii de Securitate din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, ne-a declarat: „Din nefericire, a trebuit să așteptăm un centenar, o aniversare, pentru a putea readuce în conștiința publică românească un intelectual de talia lui Zevedei Barbu. Cunoscut la noi mai mult prin faptul că a fost asistentul lui Lucian Blaga, în apusul Europei, dar și pe continentul sud-american, Zevedei Barbu a creat veritabile școli sociologice, a pus în discuție – poate ca nimeni altul – raportul dintre socialism și democrație. Toți cei care au participat la această conferință au întâlnit nu doar exegeți ai operei lui Zevedei Barbu, ci au aflat și o mulțime de informații inedite despre viața ilustrului gânditor care, prin vitregia soartei, a cunoscut exilul”.

sâmbătă, 21 februarie 2015

Prof. dr Gheorghe Mencinicopschi: „Dacă producătorii de alimente ştiu că nu sunt controlaţi, fac ce vor“



Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Acest savant se află în pușcărie pentru opt ani. Date fiind competenețele probate, prin condamnarea sa la închisoare fermă, România se privează de un om de știință de care ar avea nevoie. Dacă vinovăția sa este reală, tipul de condamnare la care este supus nu folosește nimănui. Ce împiedică justiția să-l condamne să lucreze nu la spart pietre sau la alte munci fără sens ci să continue cercetările sale într-un laborator, acolo unde îi este locul. Apoi să vină să doarmă în celulă. Sau măcar să-i dea accesul la o bibliotecă, ca să poată scrie cărțile pe care nu le-a scris încă. Dar dincolo de toate, nu cumva condamnarea atît de severă este efectul cercetărilor sale de biologia alimentelor și cuvintelor spuse în acest interviu, cuvinte care au lezat interesle unor fabricanți cu puteri nelimitate? 
Cu prietenie, Dan Culcer


Prof. dr Gheorghe Mencinicopschi: „Dacă producătorii de alimente ştiu că nu sunt controlaţi, fac ce vor“ 

13 februarie 2010, 18:28 deadevarulDevino fan Salvează în arhivă download pdf print article 0 (0 voturi) cuvinte cheie:prof. dr gheorghe mencinicopschi fast-food taxa 0 comentarii 0 share 2 inShare Aboneaza-te la newsletter Abonare Prof. dr Gheorghe Mencinicopschi După ce a publicat recent o carte ca un fir al Ariadnei în labirintul produselor alimentare nesănătoase, directorul Institutului de Cercetări Alimentare din Bucureşti (ICA) ne-a explicat cum se fură la E-uri, ce sunt alimentele culturale şi neuromarketingul, dar şi-a băgat puţin nasul şi unde ne fierbe oala cu ciorbă. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Americanii bagă taxă pe cola Slatina: Tânăr reţinut pentru că cerea taxă de protecţie unui elev Cseke Attila: Susţinem în continuare taxa pe fast-food. Reacţiile exte... Prietenii îi spun „drMenci". E omul care scoate E-urile din tine şi dă cu ele în marii producători de alimente. Oficial e directorul ICA. În realitate, e un soi de detectiv pasionat care urmăreşte micul şi berea până la locul crimei nutriţionale. Iar ca toate aceste adevăruri să nu rămână vorbe în vânt s-a apucat să scrie „Şi noi ce mai mâncăm?". Ce-a ieşit, găsiţi în librării... Parafrazând titlul cărţii, şi dr Menci ce mai mănâncă? Alimente biologice şi mai puţin alimente culturale. Reuşiţi? Cam în 90% din cazuri, da... Dar vreau să fac o paranteză pentru a explica diferenţa dintre alimentul biologic şi cel cultural. Cel biologic este cel care poate fi luat direct din natură şi consumat ca atare (fructele, legumele). Alimentul cultural este cel asupra căruia intervine cultura omului, nu biologicul. Ce aduce nou cartea dvs.? Este în primul rând o abordare holistică a alimentaţiei. Se porneşte de la ideea că alimentele sunt influenţate de modificările mediului. Trebuie să înţelegem faptul că alimentele sunt parte din mediul nostru înconjurător. Dacă acesta este poluat, şi alimentele noastre vor fi poluate. Dacă agricultura este superchimizată, şi alimentul va fi la fel. Un capitol important pe care l‑am dezvoltat este cel al crononutriţiei. Adică modul în care bioritmurile noastre fiziologice (circadiene sau sezoniere) ne influenţează comportamentul alimentar. Ce este cu „Noua ordine alimentară" de care pomeniţi în carte? Este timpul să conştientizăm din ce în ce mai mult relaţia dintre aliment şi sănătate. De asemenea, să nu uităm că părinţii poartă responsabilitatea pentru obiceiurile alimentare ale copiilor. Până pe la vârsta de 10-14 ani, imaturitatea sistemului nervos al copiilor îi împiedică să-şi formeze comportamente de consum alimentar sănătoase. Dacă vor fi lăsaţi să privească mult timp la televizor reclamele la diverse produse, nu vor avea decât de suferit mai târziu. Neuromarketingul este acea publicitate agresivă cu elemente de manipulare care tulbură mecanismele normale de formare a obiceiurilor corecte. Mai putem să mâncăm „slow" într-o eră din ce în ce mai „fast"? Putem face acest lucru. Analizând fiecare dintre noi dezavantajele unuia şi avantajele celuilalt stil de viaţă putem scăpa din capcană, deşi pare incredibil acest lucru. La fel cum este şi titlul cărţii „Şi noi ce mai mâncăm?" - pentru că unul zice „nu mânca aia!", altul zice, „nu mânca aialaltă!" - eu arăt că încă mai avem ce mânca! Şi cam ce ar trebui să mâncăm? Am o nouă abordare a piramidei alimentare. La bază este activitatea fizică - mers pe jos, urcat pe scări etc. După aceea este zona hidratării cu apă. Nu cum zic ăştia de la CNA, „doi litri de lichide pe zi". Lichide sunt şi ţuica sau vinul şi nu cred că cineva poate recomanda doi litri pe zi de ţuică! Recomand minimum cinci porţii (jumătate de kilogram pe zi) de legume şi fructe proaspete, pe cât posibil ecologice. De ce „da" pentru iahnia de fasole şi „nu" pentru fasole bătută? Fasolea bob este o leguminoasă foarte valoroasă, cu o proteină foarte bună, de calitate, dar şi cu fibre vegetale foarte multe, deci cu efect cardio (efect benefic asupra aparatului cardio - vascular - n.r.). Nu îngraşă pentru că biodisponibilitatea caloriilor este foarte mică (se absorb mai greu din tubul digestiv - n.r.), deoarece amidonul din compoziţia bobului de fasole este într-o formă rezistentă. În momentul în care faci praf bobul - la propriu - şi îl transformi în fasole bătută îi creşte atât de mult indexul glicemic (creşterea glicemiei în interval de o oră - n.r.), încât îşi pierde acele proprietăţi benefice. Cu perişoarele din ciorbă ce‑aţi avut? Perişoarele sunt făcute din carne tocată, indigestă. De ce indigestă? Având o suprafaţă de contact foarte mare cu aerul înconjurător, grăsimile din compoziţia chiftelelor de carne se peroxidează, devin grăsimi „rele". Carnea este de asemenea asociată în compoziţie cu orez, adică amidon, iar asocierea dintre carnea de origine animală cu amidonoasele (cereale, pâine, cartofi, cartofi prăjiţi) nu este deloc sănătoasă. Uneori, perişoarele sunt legate cu ou - o altă asociere nesănătoasă. De aceea mesele trebuie să fie frugale, iar la o masă trebuie să consumăm maximum un aliment concentrat (orice nu este legumă sau fruct). Cuplăm brânza cu roşia... Nu! Explic în tabele cum se asociază corect ouăle, pastele făinoase, carnea, dulciurile... ...cu slana? Este un capitol special despre cum mănâncă românii. Şi un capitol aparte despre porc. Cât de mult se „ciupeşte" la E-uri în România? Vă dau un exemplu recunoscut de producătorii din România - nu de mine - din cele aproximativ 220.000 de produse din carne, 20-30% reprezintă aditivi alimentari. Trageţi singuri concluzia! Un produs al unei mari firme, să zicem de iaurt, vândut în România are aceeaşi compoziţie precum cel vândut în străinătate? În general, nu. Deci la „ei" sunt mai sănătoase... Sau mai bolnave... Depinde... Abordările sunt simpliste şi reducţioniste. E o mare greşeală să definim alimentul după denumirea generică. Când spunem pâine, vorbim de fapt despre zeci de mii de sortimente - fără să exagerez - de alimente diferite. Şi atunci cum putem şti care pâine este bună? Trebuie să citim eticheta, să vedem ingredientele, să ne informăm asupra tehnologiei de producere. La pâine, de exemplu, există tehnologie de producere monofazială sau polifazială care imprimă cu totul alte caracteristici nutriţionale alimentului numit pâine. Ne putem încrede în ceea ce scrie pe etichete? Depinde de eficienţa şi de credibilitatea sistemelor de control. Pentru că, dacă producătorul ştie că în Ţara Românească nu sunt laboratoare sau posibilităţi de control, face ce vrea. E ca şi cum ai face o lege care limitează viteza rutieră, dar nu ai radare. Şi pe noi cine ne apără de invazia E-urilor? Noi înşine. Nu mai scapă cine poate, scapă cine ştie, cine este informat. De aceea am şi scris cartea, pentru că în cunoştinţă de cauză, să ne asumăm ceea ce mâncăm sau ceea ce nu mâncăm. Noi nu conştientizăm că suntem şi ceea ce nu mâncăm. Taxa pe fast-food? Eu susţin că mai întâi trebuie să facem educaţie copiilor noştri, noi înşine să fim exemple pentru ei, şcoala, mass-media. Mai bine reglementăm - şi aici iar mă vor înjura foarte mulţi - regimul publicităţii care se face la alimente. Sunt ţări care se gândesc să interzică publicitatea la alimente pentru copii, mai ales cea televizată. Cel mai bun, cel mai rău aliment? Pot să vă spun că nu există niciun aliment-minune. Alimentul-minune este dieta - spectrul nostru alimentar. Cât mai multă diversitate, din cât mai multe specii, evident totul cât mai natural, toate incluse într-un stil de viaţă activ. Aceasta este abordarea globală, holistică, cheia prevenirii bolilor. Mini CV - S-a născut la 1 mai 1949. - A absolvit Facultatea de Biologie-Biochimie din Bucureşti, în 1972. Are multiple specializări în siguranţa alimentară, proiectarea alimentelor, nutriţie umană, dietoterapie. - Din 1990 este director ştiinţific şi director general al Institutului de Cercetări Alimentare Bucureşti.

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/eveniment/prof-dr-gheorghe-mencinicopschi-daca-producatorii-alimente-stiu--nu-controlati-fac-vor-1_50abb6b27c42d5a6637f18e4/index.html

Magda URSACHE. O condamnare ratată

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Magda URSACHE
O condamnare ratată

Mie cauzele eşecului în Procesul comunismului îmi apar absolut clare: nu s-a dorit condamnarea penală a organizatorilor răului, nu s-a dorit adevăr integral, ci o istorie din nou corectată, de vreme ce s-au neglijat sau s-au ascuns date esenţiale. Ce-a făcut rău Raportul-farsă, Raportul-eşec? A minimalizat fărădelegile din timpul terorii dej-paukeriste, „holocaustul roşu” (sintagma lui Florin Mătrescu), unii factori politici fiind priviţi cu simpatie, alţii cu antipatie.
Fără violenţă!; Fără condamnări penale; Nu vrem iarăşi epurări ca-n '50, s-a cerut de la vîrf. Nucleul neocomunist al Puterii, în frunte cu pro-eminenţa Brucan, s-a opus din răsputeri terapiei sociale a Punctului 8. Cei care au susţinut utopia rea, instaurată – hăt-hăt, în 1917 – în Rusia, n-au dorit lustrare. Purificarea socială n-a mai venit, dar s-a instalat democratura (vocabula lui Pierre Hasner, preluată de Monica Lovinescu). Măcar, în Franţa, susţinătorilor guvernului de la Vichy li s-a dat verdict de „indemnitate naţională”. Noi l-am scos „pe sticlă” pe fostul scînteist care ceruse şi obţinuse condamnări la moarte pentru Marii Unionişti, ca Iuliu Maniu. Citim, tipărite de Humanitas, confesiunile generalului de Securitate care a torturat, dar îl condamnăm din nou pe deţinutul politic, pentru că ar fi cedat sub tortură. Pleşiţă a povestit senin, fără umbră de regret, chiar satisfăcut, cum l-a lovit „pă Guoma”, deci ar fi făcut oricînd la fel. Iar Goma e cel care ne-a predat lecţia despre rezistenţă la ideologia roşie, rezistenţă la compromis, rezistenţă la avantajele oferite de Putere, străin total de arivism. Cine a mai refuzat să-i fie tipărite cărţile pe bani Soros?
Celor care au organizat răul absolut, în Infernul Piteşti, în Infernu Aiud, în Infernul Gherla, li s-au căutat justificări, alibiuri morale. A fost vreun torţionar condamnat în 25 de ani? Ion Ficior, comandantul Coloniei de muncă forţată de la Periprava, al Infernului numit Periprava, a spus că deţinuţii „au murit de bătrîneţe”. Povesteşte un martor supravieţuitor cum erau băgaţi în carcere, fără aerisire, cîte 10-20 de oameni; cînd se lumina de ziuă, erau trimişi la muncă grea. Cădeai de epuizare, te ridicau „cu paru'”; în contrareplică, un fost gardian, cu pensie grasă spune ritos: „a fost înainte şi atît”.
Mai mult încă, s-a afirmat, ici-colo, dar hotărît, că exterminarea duşmanilor de clasă ar fi fost necesară. Şi dacă a fost necesară uciderea dujmanului de clasă socială, atunci şi morţii la „evenimentele” din '89-'90 au fost necesari, n’aşa? Au murit firesc, ce mai contează să aflăm cine-a tras în noi, după 22? Cei schilodiţi de gloanţele lui Ceauşescu-Iliescu? A, au vrut să se elibereze de frică, treaba lor! Generalul Mihai Chiţac reprimase revoluţia de la Timişoara; a fost pus ministru de Interne, ca să spulbere demonstraţia anticomunistă de la Km. Zero. Era în temă. În 13 iunie, la Universitate, acelaşi preşedinte Iliescu ordona: „Lichidaţi rebeliunea legionară”. Şi au venit minerii. Ce dacă a murit, degradat din general, ca soldat Chiţac? Misia şi-a îndeplinit-o.
În logica ideologiei totalitare, intră şi vechea obsesie a fascismului. Fascismul se întoarce, conspiră contra „democraţiei originale”. Fiii agitpropagandiştilor nu prididesc să condamne „fascismul” lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum l-a numit N. Steinhardt, „fascismul” lui Iustin Pârvu, lui Petre Ţuţea, ba chiar al lui Steinhardt. Ne ceartă cînd rememorăm jertfa martirilor, etichetîndu-i fascişti îi omorîm a doua oară. Şi-l citez pe Cicerone Ioniţoiu: „Se apreciază că pedepsele stabilite de instanţă pentru motive politice însumează circa 25 milioane de ani de temniţă”. A oferit Raportul Tismăneanu cifre cu un plus de precizie? Dimpotrivă: s-au neglijat cifrele corecte sau s-au falsificat prin omisiune, de unde se vede clar că lupta contra „căuzaşilor” e mimată.
Pe faptele criminale trebuia să pună accent Raportul, pe obligaţia noastră de a nu-i uita pe martirii temniţelor comuniste şi ai rezistenţei din munţi. Şi-i tot de datoria noastră să rememorăm jertfa sutelor de scriitori pe care delictul de opinie, ca acuză comunistă, i-a trimis în carceră, nu să-i blamăm pe cei presaţi să colaboreze cu Securitatea după puşcărie, ca Ion Caraion sau Ştefan Augustin Doinaş. Mai ales că protagoniştii ideologici ai „omului nou”, citiţi ne-omul, versus omul vechi, „putrefact” după Sorin Toma, revin să-şi apere isprăvile în folosul artei „cu tendinţă”. Şi ce adevărată poate părea o minciună spusă cu şart! Nu-i cazul lui Toma, fiul lui Alexandru, care-şi fabrică explicaţii aberante, pentru a fi absolvit.
Contextul? Priza la valorile noastre cîte sunt e dispreţuită, blamată; ne lăudăm că am intrat în ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, dar ne ferim a fi naţionali. Un reprezentant ICR, care-şi urăşte (şi nu-i vorba de iubiura lui Cioran, cum o denumeşte Luca Piţu) propria cultură, propria limbă, propria istorie, e prezentat ca filosof elevat-rafinat, deşi poporul român iese destul de emmerdat – îi cunoaşteţi vocabula favorită – din eseurile lui. Iar telecultivaţii noştri s-au înstrăinat de români, ca fiind în deficit de toate: de minte şi de inimă, de etică şi de cultură. Românii au fost (program prestabilit) prezentaţi ca insensibili, inconştienţi, inculţi, toate cu prefixele in şi ne (necivilizaţi, netrebnici, necinstiţi, ba chiar neortodocşi).
Spus net, clasa politică nu mi s-a părut deloc pregătită să răspundă la apelul senatorului Sorin Ilieşiu privind condamnarea totalitarismului şi n-a răspuns. Deţine Parlamentul voci sonore, caractere? Puţine, aproape inexistente. Cei mai verticali mor (ca liberalul Mihai Buracu, martor torţionat al cumplitului „experiment” Piteşti) sau demisionează; cei slabi cedează presiunilor, acceptă datul, preferă să fie ipocriţi sau autişti. Ce putere reală are Parlamentul, dacă e incapabil de reacţie la conceptul uniformizator, global, la comanda iarăşi unică? Şi dacă are această putere, ce vrea el? „Kestii”, cum se scrie pe internet: salarii înfloritoare, pensii uriaşe, deplasări exotice… Mereu interesele personale pun în umbră interesul public. Doar i-am văzut cu toţii pe politicieni preocupaţi de afacerlîcuri sau la table, pe Coasta de Azur, zornăind zaruri (acum, zornăind cătuşe), tunşi cu bordură sau unşi cu unguente din bani publici. Şi ce nume au! William Brânză, Toni Greblă, Elvis Săftoiu, Cali...cum?, a, Calimente. Cît despre senatoare ori deputate, blonde sau brune, o, ele se întrec în... genţi de firmă, dînd din coatelor lor politice, din fundurile lor politice, din nasul lor politic. Memorialul durerilor erotice pare a le interesa mai mult decît Memorialul durerii.
Piesa care se joacă pe scena politică e cea descrisă de mereu actualul Caragiale: „o cîrcoteală ca vai de capul ei şi al nostru, al privitorilor; tragedia, te face să rîzi; comedia, să plîngi? Dar cum poate merge aşa teatru? Cu decor, cu mult decor, cu strălucit decor şi cu tobă mare. Orbeşti ochii,asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles”.
„Decor” plătit la greu de cetăţenii contribuabili.
Nu, clasa politică formată (corect: deformată) în cei 25 de ani de postsocialism, nu-i defel pregătită să răspundă la acest apel. Mă refer la corupţii şi la hoţii instalaţi de preşedintele cel sărac şi cinstit, la lătrăi, la trădători, la clovnii în rol de tribuni şi de arhangheli vindecători, la mîncătorii de vită kobe, dar şi la adormiţi, apatici, abulici. Blocajul moral e total. Dea Domnul să mă înşel, să n-am dreptate, dar răul se va menţine şi asta pentru că incompetenţii (ca să nu le spun ca Jean-François Revel „idioţi utili”) sunt necesari pentru perpetuarea statu-quo-ului socialist, „cu faţă umană”, din inerţie sau din inepţie. Vom fi iarăşi complici ai răului şi vom fi acuzaţi în numele vinei colective (Kollektiv- schuld) de alţi fii de kominternişti, de alţi fii de globalizatori. Ca Petre Roman, care apare pe ecrane ca liberal după ce i-a „demascat” pe liberali, cu aerul că nici usturoi n-a mîncat, nici campanie de vindere a industriei la preţ de fier vechi n-a demarat.
Actualul context politic nu e favorabil apelului. Cum să-i fie, cînd opinia publică primeşte informaţii false? Informarea deformată e-n floare, iar cei ne- sau subinformaţi iau de bune ce le spun mass-media. În ceauşism, nu ne puteam informa (dar riscam să avem acces la informaţii; riscau scriitorii, riscau editorii, riscau chiar şi cenzorii, riscam cu toţii să aflăm adevărul); azi, informaţia e dirijată, altfel spus suntem dirijat dezinformaţi. Dezinformarea a dus la votul pe orb din 20 mai '90, cînd foştii comunişti au obţinut 60%, iar partidele istorice, la un loc, cam 9 procente. Vă amintiţi calomniile abjecte din ziarul „Azi”? Televiziunea lui Răzvan Theodorescu deforma deliberat informaţia. Da, presa a organizat o amnezie programată privind disidenţa reală. Ne-am grăbit să-i acordăm cetăţenia generalului Pacepa, eroizat, nu lui Goma, declarat (culmea!) „fost agent KGB”. Aşa s-a ajuns să raporteze contra comunismului nu disidenţii reali, ci „lepădaţii” de doctrină, „iluminaţii” ideologici ca V. Tismăneanu, care numai credibili nu-s, cînd existau oameni cu adevărat credibili, ca Paul Goma. Tismăneanu, prob moral şi intelectual? Întreb.
Nu, nu e deloc tardivă condamnarea totalitarismului, de vreme ce se încearcă din nou modificarea polilor morali, în tradiţie marxist-leninist-stalinistă. Anticomunistofobii au reactivat termeni ca hiene, şacali, şobolani pentru anticomunistofili, în timp ce (neo)oportuniştii sar din car în căruţă, din brînză în smîntînă, cum spune etnosoful anonim. Diarişti comunişti put sînge se dau drept disidenţi ai Ceauşescului; cum au fost buni aplaudaci, sunt şi buni curăţitori de scame de pe umerii lui Ion Iliescu.
Bunăvoinţa faţă de comunism, pe care o detecta şi detesta Mario Vargas Llosa, nu-i de acceptat, nici de tolerat, dacă nu vrem să intrăm în postmoralia, deja aflîndu-ne în minima. Minima moralia.
Beneficiile unei condamnări corecte a atrocităţilor comunismului? Multe. Şi mari, şi mărunte. Cea esenţială: de-contaminarea opiniei publice, continuu dezorientată, dar şi împinsă spre neîncredere şi indiferenţă. Dintre cele două rele (de atitudine), prudenţa şi indiferenţa, cea mai mare e… a treia: lipsa dorinţei de a te informa corect.
Nu, nu e tardivă condamnarea totalitarismului în Parlament, cîtă vreme procesul e tot în stadiul de raport şi încă final, fără urmări penale; cînd ideologia a fost condamnată de faţadă, cînd factorii de propagandă au pensii uriaşe (unii, indemnizaţii de merit), iar marii criminali, ca Drăghici, au murit liniştiţi în paturile lor, cînd torţionarul Vişinescu îşi permite să-i înjure pe gazetari ca, odinioară, pe „bandiţii” din carcere, cînd activiştii anti-burghezie s-au îmburghezit, cînd securistul băiat-bun, securistul-patriot nevoie mare, securistul-evlavios continuă să contamineze opinia publică. Lor li s-a dat din nou cuvîntul, celorlalţi, adevăraţilor disidenţi, li s-a luat din nou cuvîntul. Un exemplu: la noi, la Ieş’, au ajuns şefi de catedre la „Cuza” şi directori de edituri, informatori dovediţi, ca un anume Nicu Creţu, iar presa e plină – zice-se – de agenţi acoperiţi.
Academia, ca instituţie reprezentativă pentru inteligenţa românească, s-a „bucurat” de distrugere după aşa-zisa Reformă din 1948. Şi unde se ajunsese, dacă activista siderurgistă Suzănica Gîdea era membru corespondent al înaltului for. Zice gura tîrgului literar că voia să-l cheme la ea, pentru critică şi autocritică, pe Mircea Eliade, „cu carnet PCR cu tot”.
Un raport semnat de Academia Română ar putea conţine cercetarea intransigentă a trecutului, cu obiectivitate în tratamentul perioadei-dej-paukeriste şi perioadei ceauşiste, fără omisiuni de informare. Un astfel de Raport n-are dreptul de a comite erori. Exclude dreptul la eroare. Istoria noastră a fost şi mutilată, şi mutilantă, iar „recenţii” publică din nou „istorie corect-corectată”, aşa cum trăgea un semnal de alarmă printre primii Petru Ursache. La încercările de a reanima ideologia comunistă (iar grădina lui Dumnezeu – Popescu e mare), se adaugă refuzul informaţiei ca neconfortabilă: „Ne-am săturat de ororile astea ale istoriei”. Ba nu, cu cît avem mai multe dovezi pentru a dovedi atrocitatea comunismului, cu atît mai bine.
Un Raport academic onest, în respectul adevărului trebuie pus la îndemîna întregii populaţii. Ca plantele de leac. Trebuie să ne împotrivim răului cu toată fiinţa: şi celui care vine din trecut, şi celui actual, pentru că, aşa cum a formulat Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna istorie contemporană”.


Magda URSACHE

Rien de nouveau sous le soleil (despre sionism) de Uri Avnery

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Rien de nouveau sous le soleil

De tous les mouvements révolutionnaires du XXe siècle, le sionisme a été le plus abouti et le plus durable. Mais la société israélienne est-elle réellement sioniste comme elle ne cesse de le revendiquer bruyamment ?
Uri Avnerymercredi 29 janvier 2014
AU COURS des cent dernières années, la Russie a connu d’énormes changements.
AU début, elle était dirigée par le Tsar, dans une monarchie absolue avec quelques fioritures démocratiques, une “tyrannie assortie d’inefficacité.”
Après la chute du Tsar, c’est un régime libéral et tout aussi inefficace qui la dirigea quelques mois, au bout desquels il fut renversé par la révolution bolchevique.
La “dictature du Prolétariat” a duré quelque 73 années, ce qui signifie que trois générations sont passées par le système d’éducation soviétique. Cela aurait dû suffire pour assimiler les valeurs d’internationalisme, de socialisme et de dignité humaine telles que les enseignait Karl Marx.
Le système soviétique implosa en 1991, laissant derrière lui peu de traces politiques. Après quelques années d’anarchie libérale sous Boris Eltsin, Vladimir Poutine prit le pouvoir. Il a démontré qu’il avait l’étoffe d’un chef d’État, remettant la Russie au rang de puissance mondiale. Il a aussi instauré un nouveau système autocratique, réduisant le niveau de démocratie et de droits humains.
Lorsque nous examinons ces événements, sur un siècle, nous sommes obligés de conclure qu’après avoir subi tous ces bouleversements dramatiques, la Russie est politiquement plus ou moins revenue à son point de départ. La différence entre le royaume du Tsar Nicolas II et le régime de Vladimir Poutine est très faible. Les aspirations nationales, la perspective générale, le régime et l’état des droits humains sont plus ou moins les mêmes.
Quel enseignement pouvons-nous en tirer ? Cela signifie à mes yeux qu’il y a quelque chose comme un caractère national, que l’on ne peut pas changer facilement, si tant est que ce soit possible. Les révolutions, les guerres, les désastres passent, et le caractère fondamental d’un peuple demeure ce qu’il était.
PRENONS un autre exemple, plus près de nous géographiquement : la Turquie.
Mustapha Kemal était un personnage fascinant. Des gens qui l’ont rencontré lorsque, officier de l’armée ottomane, il servait en Palestine, l’ont décrit comme une personnalité intéressante et un solide buveur. Il est né à Thessalonnique, en Grèce, ville majoritairement juive à l’époque, et a participé à la révolution du mouvement des Jeunes Turcs, qui visait à la restauration de l’Empire Ottoman, devenu “l’homme malade de l’Europe”.
Après la défaite turque de la Première Guerre Mondiale, Mustapha Kemal entreprit de créer une nouvelle Turquie. Ses réformes eurent une portée considérable. Entre autres choses, il abolit l’Empire Ottoman et l’ancien Califat musulman, modifia l’orthographe de la langue turque en remplaçant l’alphabet arabe par l’alphabet latin, sépara la politique de la religion, fit de l’armée “le gardien de la république (laïque)”, interdit aux hommes et aux femmes de porter des vêtements traditionnels tels que le fez et le hijab. Son ambition était de transformer la Turquie en un État européen moderne.
EN 1934, lors de l’adoption de la loi sur les noms de famille, le parlement national lui donna le nom d’“Ataturk” (Père des Turcs). Les gens l’adorent encore aujourd’hui. Sa photo est partout dans tous les bureaux du gouvernement. Pourtant nous assistons actuellement à l’annulation de la plupart de ses réformes.
La Turquie est aujourd’hui dirigée par un parti religieux islamique, élu par le peuple. L’Islam fait un retour en force. Après avoir fait plusieurs coups d’État, l’armée a été rejetée hors du champ politique. Certains accusent la direction actuelle de politique néo-ottomane.
Cela signifie-t-il que la Turquie est en train de revenir à ce qu’elle était il y a cent ans ?
ON PEUT citer des exemples pris dans le monde entier.
Quelque 220 années après la mère de toutes les révolutions modernes, la Grande Révolution française, les aventures frivoles de l’actuel président français se voient comparées à celles des rois Bourbon. Il n’est pas resté grand-chose des temps de l’austère Charles de Gaulle, ni au plan moral ni au plan politique.
L’Italie n’a pas encore atteint la stabilité politique, après l’intermède des clowneries de Silvio Berlusconi. Une Grande-Bretagne très diminuées pense encore et se comporte encore comme l’empire de son âge d’or, s’efforçant de s’éloigner de l’Europe des Grenouilles (les Français) et des métèques.
Et ainsi de suite.
J’AIME citer (une fois de plus) Elias Canetti, l’écrivain prix Nobel revendiqué par la Bulgarie, l’Angleterre et la Suisse, pour ne pas citer les Juifs.
Dans l’un de ses ouvrages il prétend que chaque nation a son propre caractère, comme un être humain. Il a même entrepris de représenter le caractère des principales nations par des symboles : les Britanniques sont comme un capitaine de la marine, les Allemands comme une forêt de chênes grands et droits, les Juifs sont conditionnés par l’exode d’Égypte et l’errance dans le désert. Il considère ces caractéristiques comme permanentes.
Des historiens de profession peuvent se gausser d’un tel dilettantisme. Pourtant, je pense que l’injection de quelques idées littéraires dans l’histoire n’a que des avantages. Il permet d’approfondir notre compréhension.
TOUT CELA m’amène aux métamorphoses juives-israéliennes.
Israël a été littéralement créé par le mouvement sioniste. Cela a été l’une des plus révolutionnaires des révolutions, si ce n’est la plus considérable de toutes. Elle ne visait pas à remplacer un régime, comme Mandela en Afrique du Sud. Ni à réaliser un profond changement de société, comme les mouvements communistes. Ni à produire un changement culturel comme Ataturk. Le sionisme voulait réaliser tout cela et bien davantage.
Il voulait prendre une communauté ethno-religieuse, apparue dans des temps reculés, pour en faire une nation moderne. Déplacer des masses d’individus de leurs patries et de leur habitat naturel pour les transférer physiquement dans un autre pays et sous un autre climat. Modifier le statut social de chacun d’entre eux. Leur faire adopter une autre langue – une langue morte rappelée à la vie, une tâche qu’aucun autre peuple n’avait jamais réussi à mener à bien. Réaliser tout cela dans un pays étranger habité par un autre peuple.
De tous les mouvements révolutionnaires du XXe siècle, le sionisme a été le plus abouti et le plus durable. Le communisme, le fascisme et des dizaines d’autres sont apparus et ont disparu. Le sionisme dure.
Mais la société israélienne est-elle réellement sioniste comme elle ne cesse de le revendiquer bruyamment ?
LE SIONISME ÉTAIT à la base une révolte contre les conditions de vie des juifs en diaspora. Dans le domaine religieux, c’était une réforme beaucoup plus profonde que celle de Martin Luther.
Tous les principaux rabbins juifs, hassidiques comme anti-hassidiques, condamnaient le sionisme comme une hérésie. Le Peuple d’Israël était uni par leur obéissance absolue aux 613 commandements de Dieu, non par un quelconque lien “national”. Dieu avait rigoureusement interdit tout retour en masse à la Terre d’Israël, puisqu’Il avait exilé les Juifs en raison de leur conduite pécheresse. La diaspora juive était donc voulue par Dieu et devait se poursuivre jusqu’à ce qu’Il ait changé d’avis.
Et voici qu’arrivent les sionistes, athées pour la plupart, qui voulaient emmener les Juifs en Terre d’Israël sans la permission de Dieu, allant même jusqu’à rejeter complètement Dieu. Ils ont construit une société laïque. Ils professaient un profond mépris pour la diaspora, en particulier pour les “ghettos juifs” orthodoxes. Leur père fondateur, Theodor Hertzl, soutenait qu’après la fondation de l’État Juif, aucun de ceux de l’extérieur ne serait plus considéré comme juif. D’autres sionistes n’étaient pas aussi radicaux, mais se situaient dans la même ligne de pensée.
Lorsque j’étais jeune, beaucoup d’entre nous allions encore plus loin. Nous contestions l’idée d’un État Juif et parlions plutôt d’un État Hébreu, avec seulement des liens lâches avec le judaïsme de la diaspora, qui créerait une civilisation hébraïque en liens étroits avec le monde arabe environnant. Une nation asiatique, sans appartenance à l’Europe et au monde occidental. Alors, où en sommes-nous actuellement ?
ISRAËL EST en train de se re-judaïser à toute allure. La religion juive fait un retour en force. Très vite, les enfants religieux de diverses communautés seront majoritaires dans les écoles juives israéliennes.
La religion orthodoxe structurée s’est considérablement étendue. La définition israélienne du Juif est exclusivement religieuse. Toutes les questions de statut personnel, comme le mariage et le divorce, sont régies par le rabbinat. Il en va de même pour les menus de la plupart des restaurants. Les transports publics, terrestres comme aériens, sont interrompus le jour du Shabbat. Les confessions juives religieuses non-orthodoxes, comme les “réformistes” et les “conservateurs” sont en pratique exclus.
Dans un scandale qui secoue Israël en ce moment, concernant un rabbin cabalistique, il apparaît que ce personnage merveilleux a amassé une fortune de centaines de millions de dollars en vendant des bénédictions et des amulettes. Mais ce n’est que l’un de ces nombreux rabbins entourés de gros hommes d’affaires, de ministres, de gangsters de haut vol et de personnalités de la police.
Hertzl qui promettait de “maintenir les rabbins dans leurs synagogues et les militaires de métier dans leurs casernes” doit se retourner dans sa tombe du Mont Hertzl à Jérusalem.
MAIS IL NE S’AGIT LÀ encore que de symptôme relativement superficiels. Je pense à des questions beaucoup plus profondes.
L’une des convictions profondes du judaïsme de la diaspora était que “le monde entier est contre nous”. Les juifs ont été persécutés au long des âges dans de nombreux pays, pour aboutir à l’Holocauste. Lors de la cérémonie du Seder la veille de la Pâque, qui réunit tous les juifs du monde, le texte sacré dit que “à chaque génération ils se lèvent pour nous exterminer”.
L’objectif officiel du sionisme était de faire de nous “un peuple comme tous les peuples”. Un peuple normal peut-il penser que tout le monde projette constamment de l’exterminer ?
AU COURS des cent dernières années, la Russie a enduré d’énormes changements.
AU début, elle était dirigée par le Tsar, dans une monarchie absolue avec quelques fioritures démocratiques, une “tyrannie assortie d’inefficacité.”
Après la chute du Tsar, c’est un régime libéral et tout aussi inefficace qui la dirigea quelques mois, au bout desquels il fut renversé par la révolution bolchevique.
La “dictature du Prolétariat” a duré quelque 73 années, ce qui signifie que trois générations sont passées par le système d’éducation soviétique. Cela aurait dû suffire pour assimiler les valeurs d’internationalisme, de socialisme et de dignité humaine telles que les enseignait Karl Marx.
Le système soviétique implosa en 1991, laissant derrière lui peu de traces politiques. Après quelques années d’anarchie libérale sous Boris Eltsine, Vladimir Poutine prit le pouvoir. Il a démontré qu’il avait l’étoffe d’un chef d’État, remettant la Russie au rang de puissance mondiale. Il a aussi instauré un nouveau système autocratique, réduisant le niveau de démocratie et de droits humains.
Lorsque nous examinons ces événements sur un siècle, nous sommes obligés de conclure qu’après avoir subi tous ces bouleversements spectaculaires, la Russie est politiquement plus ou moins revenue à son point de départ. La différence entre le royaume du Tsar Nicolas II et le régime de Vladimir Poutine est très faible. Les aspirations nationales, la perspective générale, le régime et le statut des droits humains sont plus ou moins les mêmes.
Quel enseignement pouvons-nous en tirer ? Cela signifie à mes yeux qu’il y a quelque chose comme un caractère national, que l’on ne peut pas changer facilement, si tant est que ce soit possible. Les révolutions, les guerres, les désastres passent, et le caractère fondamental d’un peuple demeure ce qu’il était.
PRENONS un autre exemple, plus près de nous géographiquement : la Turquie.
Mustapha Kemal était un personnage fascinant. Des gens qui l’ont rencontré lorsque, officier de l’armée ottomane, il servait en Palestine, le décrivaient comme une personnalité intéressante et un solide buveur. Il est né à Thessalonique, en Grèce, ville majoritairement juive à l’époque, et a participé à la révolution du mouvement des Jeunes Turcs qui visait à la restauration de l’Empire Ottoman, devenu “l’homme malade de l’Europe”.
Après la défaite turque de la Première Guerre Mondiale, Mustapha Kemal entreprit de créer une nouvelle Turquie. Ses réformes eurent une portée considérable. Entre autres choses, il abolit l’Empire Ottoman et l’ancien Califat musulman, modifia l’orthographe de la langue turque en remplaçant l’alphabet arabe par l’alphabet latin, mis la religion en dehors de la politique, fit de l’armée “le gardien de la république (laïque)”, interdit aux hommes et aux femmes de porter des vêtements traditionnels tels que le fez et le hijab. Son ambition était de transformer la Turquie en un État européen moderne.
EN 1934, lors de l’adoption de la loi sur les noms de famille, le parlement national lui donna le nom d’“Ataturk” (Père des Turcs). Les gens l’adorent encore aujourd’hui. Sa photo est partout dans tous les bureaux du gouvernement. Pourtant nous assistons actuellement à l’annulation de la plupart de ses réformes.
La Turquie est aujourd’hui dirigée par un parti religieux islamique, élu par le peuple. L’Islam fait un retour en force. Après avoir fait plusieurs coups d’État, l’armée a été rejetée hors du champ politique. Certains accusent les dirigeants actuels de politique néo-ottomane.
Cela signifie-t-il que la Turquie est en train de revenir à ce qu’elle était il y a cent ans ?
ON PEUT citer des exemples pris dans le monde entier.
Quelque 220 années après la mère de toutes les révolutions modernes, la Grande Révolution française, les aventures frivoles de l’actuel président français se voient comparées à celles des rois Bourbon. Il n’est pas resté grand-chose des temps de l’austère Charles de Gaulle, ni au plan moral ni au plan politique.
L’Italie n’a pas encore atteint la stabilité politique, après l’intermède du clownesque Sivio Berlusconi. Une Grande-Bretagne très diminuées pense et se comporte encore comme l’empire de son âge d’or, s’efforçant de s’éloigner de l’Europe des Grenouilles (les Français - NDT) et des Métèques.
Et ainsi de suite.
J’AIME citer (une fois de plus) Elias Canetti, l’écrivain prix Nobel revendiqué par la Bulgarie, l’Angleterre et la Suisse, pour ne pas citer les Juifs.
Dans l’un de ses ouvrages il prétend que chaque nation a son propre caractère, comme un être humain. Il a même entrepris de représenter le caractère des principales nations par des symboles : les Britanniques sont comme un capitaine de la marine, les Allemands comme une forêt de chênes grands et droits, les Juifs sont conditionnés par l’exode d’Égypte et l’errance dans le désert. Il considère ces caractéristiques comme permanentes.
Les historiens de profession peuvent se gausser d’un tel dilettantisme. Pourtant, je pense que l’injection de quelques idées littéraires dans l’histoire n’a que des avantages. Cela permet d’approfondir notre compréhension.
TOUT CELA m’amène aux métamorphoses juives-israéliennes.
Israël a été littéralement créé par le mouvement sioniste. Cela fut l’une des plus révolutionnaires des révolutions, si ce n’est la plus considérable de toutes. Elle ne visait pas à remplacer un régime, comme Mandela en Afrique du Sud. Ni à réaliser un profond changement de société, comme les mouvements communistes. Ni à produire un changement culturel comme Ataturk. Le sionisme voulait réaliser tout cela, et bien davantage.
Il voulait prendre une communauté ethno-religieuse dispersée, apparue dans des temps reculés, pour la transformer en une nation moderne. Déplacer des masses d’individus de leurs patries et de leur habitat naturel pour les transférer physiquement dans un autre pays et sous un autre climat. Modifier le statut social de chacun d’entre eux. Leur faire adopter une autre langue – une langue morte rappelée à la vie, une tâche qu’aucun autre peuple n’avait jamais réussi à mener à bien. Réaliser tout cela dans un pays étranger habité par un autre peuple.
De tous les mouvements révolutionnaires du XXe siècle le sionisme a été le plus abouti et le plus durable. Le communisme, le fascisme et des dizaines d’autres sont apparus et ont disparu. Le sionisme perdure.
Mais la société israélienne est-elle réellement sioniste comme elle ne cesse de le revendiquer bruyamment ?
LE SIONISME ÉTAIT fondamentalement une révolte contre les conditions de vie des juifs dans la diaspora. Dans le domaine religieux, c’était une réforme beaucoup plus profonde que celle de Martin Luther.
Tous les principaux rabbins juifs, hassidiques comme anti-hassidiques, condamnaient le sionisme comme une hérésie. Le Peuple d’Israël était uni par leur obéissance absolue aux 613 commandements de Dieu, non par un quelconque lien “national”. Dieu avait rigoureusement interdit tout retour en masse à la Terre d’Israël, puisqu’Il avait exilé les Juifs en raison de leur conduite pécheresse. La diaspora juive était donc voulue par Dieu et devait se poursuivre jusqu’à ce qu’Il ait changé d’avis.
Et voici qu’arrivèrent les sionistes, athées pour la plupart, qui voulaient emmener les juifs en Terre d’Israël sans la permission de Dieu, allant même jusqu’à rejeter complètement Dieu. Ils construisirent une société laïque. Ils éprouvaient un profond mépris pour la Diaspora, en particulier pour les “juifs des ghettos” orthodoxes. Leur père fondateur, Theodor Hertzl, soutenait qu’après la fondation de l’État Juif, aucun de ceux de l’extérieur ne serait plus considéré comme juif. D’autres sionistes n’étaient pas aussi radicaux, mais se situaient certainement dans la même ligne de pensée.
Lorsque j’étais jeune, beaucoup d’entre nous allions encore plus loin. Nous contestions l’idée d’un État Juif et parlions plutôt d’un État Hébreu, avec seulement des liens lâches avec le judaïsme de la diaspora, qui créerait une civilisation hébraïque liée étroitement au monde arabe environnant. Une nation asiatique, non identifiée à l’Europe et au monde occidental. Alors, où en sommes-nous actuellement ?
ISRAËL EST en train de se re-judaïser à toute allure. La religion juive fait un retour en force. Très bientôt, les enfants religieux de diverses communautés seront majoritaires dans les écoles juives israéliennes.
La religion orthodoxe structurée s’est considérablement étendue. La définition israélienne du juif est exclusivement religieuse. Toutes les questions de statut personnel, comme le mariage et le divorce, sont régies par le rabbinat. Il en va de même pour les menus de la plupart des restaurants. Les transports publics, terrestres comme aériens, sont interrompus le jour du Shabbat. Les confessions juives religieuses non-orthodoxes, comme les “réformistes” et les “conservateurs” sont en pratique exclus.
Dans un scandale qui secoue Israël en ce moment, concernant un rabbin cabalistique, il apparaît que ce personnage merveilleux a amassé une fortune de centaines de millions de dollars en vendant des bénédictions et des amulettes. Mais ce n’est que l’un de ces nombreux rabbins entourés de puissants hommes d’affaires, de ministres, de gangsters de haut vol et de personnalités de la police.
Hertzl qui promettait de “maintenir les rabbins dans leurs synagogues et les militaires de métier dans leurs casernes” doit se retourner dans sa tombe du Mont Hertzl à Jérusalem.
MAIS IL NE S’AGIT LÀ que de symptôme encore relativement superficiels. Je pense à des questions beaucoup plus profondes.
L’une des convictions profondes du judaïsme de la diaspora était que “le monde entier est contre nous”. Les juifs ont été persécutés au long des âges dans de nombreux pays, pour aboutir à l’Holocauste. Lors de la cérémonie du Seder la veille de la Pâque, qui réunit tous les juifs du monde, le texte sacré dit que “à chaque génération ils se lèvent pour nous exterminer”.
L’objectif officiel du sionisme était de faire de nous “un peuple comme tous les peuples”. Un peuple normal pense-t-il que tout le monde projette constamment de l’exterminer ?
C’est une conviction profonde chez presque tous les juifs israéliens que “le monde entier est contre nous” – et c’est aussi une chanson très populaire. Les États-Unis sont-ils en train de conclure un accord avec l’Iran ? L’Europe prend-elle position contre les colonies ? La Russie aide-t-elle Bachar el-Assad ? Tous des antisémites.
Les protestations internationales contre notre occupation des territoires palestiniens ne sont, bien sûr, qu’une autre forme d’antisémitisme. (Le Premier ministre du Canada qui était en visite en Israël cette semaine et qui a prononcé un discours ridicule à la Knesset, a lui aussi déclaré que toute critique de la politique israélienne était une forme d’antisémitisme.)
Cela signifie-t-il qu’en Israël, l’État Juif autoproclamé, toutes les vieilles attitudes et peurs juives, tous les vieux soupçons et mythes juifs sont en train de refaire surface ? Que les concepts sionistes révolutionnaires sont en train de disparaître ? Que pas grand-chose n’a changé dans l’état d’esprit juif ?
Comme le disent les Français : Plus les choses changent, plus elles restent les mêmes.” Ou, comme l’exprime l’Écclésiaste dans la Bible (1, 9) : “Ce qui a été, c’est ce qui sera, et ce qui s’est fait, c’est ce qui se fera : il n’y a rien de nouveau sous le soleil !”

Sursa http://www.france-palestine.org/Rien-de-nouveau-sous-le-soleil

Qui dirige l’État d’Israël ? Par Uri Avnery

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Qui dirige l’État d’Israël ? Le Premier ministre Benjamin Netanyahou, évidemment. FAUX.
Par Uri Avnery (revue de presse : france-palestine.org – 19/2/15)*
Le vrai dirigeant de l’État d’Israël est un certain Sheldon Adelson., 81 ans, Juif américain, roi de casino, qui a été classé dixième fortune du monde, valant 37,2 milliards de dollars lors de la dernière évaluation. Mais qui procède à cette évaluation ?
Outre ses casinos de Las Vegas, de Pennsylvanie, de Macao et de Singapour, il possède le parti républicain des États-Unis et, depuis peu, les deux chambres du Congrès des États-Unis.
Il possède aussi Benjamin Netanyahou.
LE LIEN D’ADELSON avec Israël est une affaire personnelle. À l’occasion d’un rendez-vous à l’aveugle, il tomba amoureux d’une femme israélienne.
Myriam Farbstein est née à Haïfa, elle a fréquenté un lycée prestigieux, a fait son service militaire dans un institut israélien spécialisé dans la guerre bactériologique et c’est une scientifique à plusieurs champs de compétence. Après la mort par overdose d’un de ses fils (de son premier mariage), elle s’est consacrée à la lutte contre la drogue, en particulier le cannabis.
Les époux Adelson sont des soutiens fanatiques d’Israël. Pas de n’importe quel Israël, mais d’un Israël de droite, dominateur, arrogant, violent, expansionniste, annexionniste, intransigeant, colonialiste.
Avec “Bibi” ils ont trouvé leur homme. A travers Nétanyahou ils espèrent diriger Israël comme leur fief privé.
Pour s’en assurer, ils ont fait une chose extraordinaire : ils ont créé un journal israélien, exclusivement consacré à la promotion des intérêts de Benjamin Nétanyahou. Pas des intérêts du Likoud, ni d’une politique définie, mais de Netanyahou personnellement.
Il y a quelques années j’ai inventé un mot hébreu pour les journaux diffusés gratuitement.“Hinamon” se traduit approximativement par “torchon gratuit” ou “numéro gratuit” et visait à dénigrer. Mais je n’imaginais pas un monstre comme “Israël Hayom” (“Israël aujourd’hui”) – journal disposant de fonds illimités, diffusé quotidiennement dans les rues et les galeries commerciales de tout le pays par des centaines et peut-être de milliers de jeunes gens rémunérés.
Les Israéliens aiment se procurer des choses qui ne coûtent rien. Israël Hayom est actuellement le quotidien qui a la plus grande diffusion en Israël. Il draine des lecteurs et des ressources de publicité de son seul concurrent, Yedioth Ahronoth (“Dernières nouvelles”), qui occupait cette position jusqu’à présent.
Yedioth a réagi vigoureusement. Il est devenu un ennemi acharné de Netanyahou. Yossi Werter, un reporter du journal de centre-gauche Haaretz (dont la diffusion est beaucoup plus faible) pense même que l’élection actuelle se réduit à une lutte entre les deux journaux.
C’est très exagéré. Si l’on en juge par leur contenu politique et social, peu de choses les différencient. L’un et l’autre sont hyper-patriotiques, bellicistes et de droite. C’est la recette journalistique pour séduire les masses partout dans le monde.
Yedioth appartient à la famille Moses, un clan centré sur le monde des affaires. Le directeur actuel, de la troisième génération, Arnon (“Noni”) Moses, fuyant la publicité, est le patron d’un vaste empire économique qui s’appuie sur le journal. Le journal sert ses intérêts économiques, mais n’a pas d’intérêts politiques particuliers.
Adelson est unique.
EN ISRAËL, les paris sont interdits par la loi. Nous n’avons pas de casinos et les maisons de jeu clandestines sont traquées par la police. Lorsque nous étions tout jeunes on nous enseignait que les magnats des casinos étaient de mauvaises gens, presque autant que les marchands d’armes. Ils prennent l’argent des pauvres gens accros au jeu, les précipitant dans le désespoir et même le suicide. Voyez Dostoievski.
Les Israéliens lisent Israel Hayom (après tout, cela ne coûte rien), mais ils n’aiment pas nécessairement l’homme et ses méthodes. C’est pourquoi des membres de la Knesset furent encouragés à déposer une proposition de loi d’interdiction de tous les journaux gratuits.
Netanyahou et le Likoud firent obstruction à cette proposition de loi par tous les moyens. Mais au cours des votes préliminaires (nécessaires pour les propositions de loi présentées par des membres à titre personnel) ils furent battus de façon surprenante. Même des membres de la coalition de gouvernement de Nétanyahou ont voté pour. Les caméras ont surpris Nétanyahou se précipitant littéralement vers son siège dans l’amphithéâtre de la Knesset avant le début du vote.
Le vote pour fut acquis par 43 voix contre 23. Près de la moitié des membres du Likoud n’avaient pas participé au vote. Le ministre des Affaires étrangères Avigdor Lieberman et son parti votèrent pour la proposition de loi. Les ministres Yair Lapid et Tzipi Livni aussi.
Entre le vote préliminaire et l’adoption finale, une telle proposition de loi devait franchir plusieurs étapes. Il y avait tout le temps de l’enterrer dans l’une des commissions. Mais Netanyahou était furieux. Quelques jours après le vote, il renvoya Lapid et Livni du gouvernement, entraînant la rupture de la coalition de gouvernement et la dissolution de la Knesset.
Pourquoi Netanyahou a-t-il commis un acte aussi insensé avant la mi-parcours de son (troisième) mandat ? Il n’y a qu’une seule explication logique possible : il en avait reçu l’ordre d’Adelson, afin d’éviter l’adoption de la loi.
Si c’est le cas, Adelson est désormais notre législateur en chef. Peut-être est-il aussi notre faiseur de gouvernement en chef.
L’ARGENT JOUE un rôle de plus en plus important en politique. La propagande électorale se fait à la télévision, et cela coûte très cher. En Israël comme aux États-Unis, des fonds légaux et illégaux financent la campagne, de façon directe ou indirecte. La corruption est encouragée ou tolérée par les tribunaux. Les très riches (qualifiés par euphémisme en Amérique de “nantis”) exercent une influence excessive.
Lors des dernières élections présidentielles aux États-Unis, Adelson a déversé des flots de dollars dans la compétition. Il a soutenu Newt Gingrich, puis Mitt Romney, avec d’énormes sommes d’argent. En vain. Peut-être les Américains n’aiment-ils pas être dirigés par des capitaines de casinos.
Pour les prochaines élections présidentielles aux États-Unis, Adelson a démarré de bonne heure. Il a convoqué au siège de ses casinos de Las Vegas tous les principaux candidats républicains, afin de les sonder sur leur allégeance à sa personne – et à Netanyahou. Personne n’a osé refuser de se rendre à la convocation. Un sénateur romain se soustrairait-il à l’injonction de César ?
En Israël, de tels rituels sont superflus. Les Adelson – Miri comme Sheldon – savent qui est leur homme.
Le journal Israel Hayom est, bien sûr, une grosse machine de propagande, totalement vouée à la réélection de Netanyahou. Tout cela de façon parfaitement légale. En démocratie, qui peut dire à un journal à qui il doit apporter son soutien ? Nous sommes encore une démocratie, grâce à Dieu !
CELA PEUT paraître étrange qu’un pays permette à un étranger, qui n’a jamais vécu dans le pays, d’avoir un si énorme pouvoir sur son avenir, et sur son existence même.
C’est là qu’intervient le sionisme. Selon le credo sioniste, Israël est l’État des Juifs, de tous les Juifs. Chaque Juif du monde appartient à Israël, même s’il réside temporairement ailleurs. Il y a quelques jours, Netanyahou a revendiqué publiquement représenter non seulement l’État d’Israël mais aussi l’intégralité du “Peuple Juif”. Pas besoin de leur demander.
Par conséquent, Adelson n’est pas réellement un étranger. Il est l’un des nôtres. Il est vrai qu’il ne lui est pas possible de voter en Israël, bien que sa femme le puisse probablement. Mais beaucoup de gens, dont lui, pensent qu’il a, étant juif, parfaitement le droit d’interférer dans nos affaires et de dominer nos vies.
Par exemple, la désignation de notre ambassadeur aux États-Unis. Ron Dermer est américain, né à Miami, et il a milité au parti républicain. Désigner un membre américain du parti républicain comme ambassadeur d’Israël auprès d’une administration démocrate peut sembler bizarre. Pas si bizarre si Nétanyahou a obéi aux ordres de Sheldon Adelson.
C’est Adelson qui avait préparé le brouet de sorcière qui met actuellement en danger la relation vitale d’Israël avec Washington. Son laquais, Dermer, a poussé les Républicains du Congrès – qui dépendent tous des largesses d’Adelson ou espèrent en bénéficier – à inviter Nétanyahou à prononcer un discours anti-Obama devant les deux Chambres.
Pendant que s’ourdissait ce complot, Dermer rencontra John Kerry mais ne lui parla pas de la venue de Nétanyahou. Netanyahou non plus n’en informa pas le Président Obama qui, furieux, annonça qu’il ne rencontrerait pas le Premier ministre.
Du point de vue des intérêts vitaux d’Israël, c’est pure folie que de provoquer le président des États-Unis d’Amérique, lui qui contrôle le flux des armes d’Amérique vers Israël et le pouvoir de véto américain aux Nations Unies. Mais, du point de vue d’Adelson, qui veut élire un président républicain en 2016, c’est logique. Il a déjà menacé d’engager des sommes d’argent illimitées pour empêcher la réélection de tout sénateur ou représentant qui ne serait pas présent au discours de Netanyahou.
Nous sommes proches d’une guerre ouverte entre le gouvernement d’Israël et le président des États-Unis.
Quelqu’un joue-t-il notre avenir à la roulette ?

Uri Avnery (91 ans) journaliste et militant pacifiste israélien a été membre de l’Irgoundans sa prime jeunesse (il en a démissionné en 1941). Ancien député, il est cofondateur de Gush Shalom (Bloc de la Paix), une organisation israélienne favorable à la création d’un Etat palestinien. Il a rencontré Yasser Arafat à plusieurs reprises, et se défini comme « post sioniste ».

Photo : Uri Avnery
Article écrit en hébreu et en anglais, publié sur le site de Gush Shalom le 14 février 2015Traduit de l’anglais : « The Casino Republic » pour l’AFPS : FL/PHL.
http://www.france-palestine.org/La-republique-casino
Sur le même sujet, lire aussi :
Sheldon Adelson, le milliardaire qui veut acheter la Maison-Blanche, la Knesset et bombarder l’Iran , par Gilles Munier
Uri Avnery sur France-Irak Actualité :
Sionisme : rien de nouveau sous le soleil
L’Etat islamique arrive-t-il ?

joi, 19 februarie 2015

RADU GOLBAN: „Este un moment foarte bun să deschidem subiectul datoriei Germaniei faţă de noi”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
Cu prietenie, Dan Culcer

RADU GOLBAN:

„Este un moment foarte bun să deschidem subiectul datoriei Germaniei faţă de noi”

BURSA 18.02.2015
A consemnat IULIA ROTĂRESCU

* „Datoria de 19 miliarde de euro a Germaniei faţă de România – rezultatul unei relaţii comerciale”
* „Dacă Grecia are astăzi datorii este în mare măsură pentru că băncile germane au cumpărat obligaţiuni de la statul grec”
* (Interviu cu profesorul Radu Golban)
.
Radu Golban este economistul de origine română care a descoperit că Germania ne datorează 19 miliarde de euro, din acordurile comerciale bilaterale încheiate înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial.
A trăit şi studiat în Germania, Elveţia şi România, iar acum locuieşte în Elveţia.
În prezent, este Lector la Colegiul Naţional de Comerţ şi Diplomaţia Relaţiilor Economice din Bucureşti.

Reporter: Cum şi când aţi descoperit că Germania are o datorie către România din perioada celui de-al doilea război mondial? Ne interesează să ştim şi cum aţi ajuns la suma de 19 miliarde de euro.
Radu Golban: Acea descoperire a fost absolut întâmplătoare. În cadrul pregătirilor pentru teza mea de doctorat în politică monetară şi europeană, m-a interesat să găsesc şi alte modele de colaborare monetară în Europa. Aşa am descoperit că, începând cu anii ’30, a existat, până în 1944, o uniune de clearing (n.r. sistem de decontare între state prin intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale), lucru care mi-a stârnit curiozitatea. Care a fost modalitatea de funcţionare a acestei uniuni monetare conduse de Berlin, care avea centrul în Germania la Casa de Compensaţie?
Studiind materiale din arhivele germane şi elveţiene de stat – care sunt disponibile la Banca Reglementelor Internaţionale, cu sediul la Basel – am văzut că în această uniune de clearing, la care a aderat şi România începând cu 1936, au rămas, la sfârşitul războiului, anumite sume necompensate.
Radu Golban: M-a interesat să văd ce s-a întâmplat cu aceşti bani ai ţării noastre, care a fost statutul lor politic şi economic.
Un disponibil au avut şi Franţa, Olanda şi Danemarca.
M-am întrebat cum s-a ajuns ca România să aibă un disponibil la Casa de Compensaţie de la Berlin. Sau care a fost statutul legal al acelui disponibil din septembrie 1944, când s-a desfiinţat acea instituţie. Mai mult, mă interesa să aflu care a fost reglementarea statutului acelor bani în tratatele internaţionale, fie cele ale Germaniei, fie cele semnate de România.
Germania, începând cu anii ’30, a încercat să preia din nou o poziţie dominantă pe piaţa economică europeană.
Problema era că exista o lipsă acută de valută, Berlinul fiind obligat să-şi plătească despăgubirile din primul război mondial, lucru care îngreuna comerţul european.
Guvernatorul Băncii Centrale a Germaniei a avut ideea să creeze un sistem bazat pe barter (n.r. acord, în practica comercială, prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de valori egale).
Astfel, fiecare ţară a trebuit să-şi plătească în avans exporturile. În consecinţă, pentru exporturile românilor în Germania, de exemplu de produse agricole, banii erau plătiţi de Banca Naţională a României, nu de Germania.
Exista zvonul că Germania era un foarte bun plătitor şi nu era aşa.
Germania a fost o ţară foarte bună din punctul de vedere al achiziţiei de marfă, însă banii au fost plătiţi de BNR.
Aceasta este ideea care stă la baza eurosistemului şi astăzi.
Modelul de funcţionare în eurosistem este ca fiecare bancă centrală să plătească în avans exporturile fiecărui stat.
Exporturile germane către alte state din UE sunt plătite în avans de Banca Centrală a Germaniei. Nu are loc un decont cu Banca Centrală a Greciei sau cu alte bănci centrale din eurosistem, aşa cum s-ar întâmpla dacă ar exista un export într-o ţară terţă.
Atât timp cât pentru schimburile comerciale dintre Germania şi România au fost stabilite cote în fiecare an, emisiunile monetare ale BNR pentru exporturile româneşti au fost compensate prin ceea ce Banca Centrală primea de la exportatori, în urma măsurilor introduse de către Germania.
Însă schimburile comerciale cu Germania nu au mai fost echilibrate, tocmai din cauza celui de-al doilea război mondial.
Începând cu septembrie 1939, Germania a ajuns într-o situaţie precară şi nu a mai fost în stare să-şi onoreze angajamentele pe care şi le asumase faţă de România şi alte state membre ale uniunii de clearing.
România încerca să diminueze cotele de export către Germania tocmai ca să redreseze schimburile comerciale şi ca să reducă emisiunea monetară, pentru că inflaţia noastră creştea. Inflaţia galopantă care s-a produs datorită clearingului cu Germania a fost suportată de cetăţeni.
Pentru că Germania nu mai putea să exporte în măsura în care se angajase, iar ţara noastră era în continuare obligată să-şi onoreze cotele negociate cu Germania, care creşteau de la un an la altul, ajunsesem ca inflaţia galopantă de la noi să fie tributul pe care îl plăteam indirect Germaniei naziste, sub forma unui ban de ocupaţie.
Din uniunea de clearing au făcut parte şi ţări precum Afganistanul sau Elveţia, care nu erau ţări aliate.
În consecinţă, faptul că am fost aliaţi militari nu are nicio legătură cu obligaţiile care vin în urma acordului de clearing încheiat de România şi Germania în 1936.
Reporter: Dar Germania i-a plătit Elveţiei 60% din datorie. De ce Elveţiei i-a achitat banii şi celorlalte state nu?
Radu Golban: Pentru că, după război, Elveţia a căutat să legalizeze averea cetăţenilor germani, blocată acolo.
Sumele fabuloase de bani care au fost depuse de cetăţenii germani au fost blocate datorită sancţiunilor împotriva Reichului, la fel cum au fost blocaţi şi banii românilor în Elveţia.
Deblocarea banilor cetăţenilor germani din Elveţia a avut loc în mai multe etape.
Pe o parte, băncile elveţiene s-au obligat să impoziteze la sursă aceşti bani şi să plătească o sumă de 50% fiscului german. Acesta, prin Acordul de la Washington, trebuia să fie în stare să plătească o parte din despăgubirile de război, fiind astfel o situaţie de win-win.
De cealaltă parte, Elveţia, având posibilitatea să negocieze şi să impună băncilor elveţiene legislaţia care a favorizat atât fiscul german, cât şi pe cel american, a avut şi posibilitatea să negocieze cu Germania plata acelei datorii.
Noi nu am fost în această situaţie.
O să vă explic acum cum a ajuns să rămână acel miliard de mărci germane datorat României în contul Casei de Compensaţie.
Cu cât creştea disponibilul nostru la fonduri şi cu cât mai puţin Germania putea să-şi onoreze exporturile spre România, cu atât mai mult Casa de Compensaţie a încercat să se folosească de instrumente de inginerie financiară, ca să ne diminueze disponibilul.
De pildă, am fost obligaţi să plătim o parte din staţionarea trupelor germane în România din disponibilul de la Casa de Compensaţie.
Am fost obligaţi să achiziţionăm o serie de produse de care nu aveam nevoie, de la proteze la agrafe, la suprapreţ, ca să reducem din disponibil. Aceste mijloace au fost, efectiv, la cheremul Germaniei, care au avut posibilitatea să taie din disponibilul României cât a dorit. Despre aceste practici a publicat chiar Banca Reglementelor Internaţionale în rapoartele de lucru din anii „42 şi „43, care se găsesc pe internet.
Acel miliard de mărci datorat ţării noastre este rezultatul exerciţiului bugetar al Casei de Compensaţie, după toate eforturile Germaniei de a reduce disponibilul. Atât a mai rămas după toate presiunile exercitate asupra României.
În urma intervenţiilor publice pe care le-am avut în emisiuni, BNR a exprimat un punct de vedere, conform căruia ţara noastră, sub conducerea lui Ion Antonescu, ar fi insistat asupra Germaniei să plătească exporturile României în aur, iar noi am vrut să primim numai aur de la Germania, pentru că nu am mai avut încredere în clearing.
Banca Reglementelor Internaţionale a criticat România pentru cererea de pe vremea lui Antonescu şi i-a solicitat să nu accepte din partea Germaniei aur, pentru că este unul pătat.
Pentru mine este interesant că disponibilul de un miliard de mărci germane de la Casa de Compensaţie se regăseşte şi într-un material din 2002-2003 al Academiei Române publicat de Victor Axenciuc, „Istoria monetară a României”. Aici, Academia Română a publicat bilanţul BNR din anul „44, unde găsim rezervele noastre. Erau rezerve în aur şi în valută, iar rezervele de clearing erau în sumă de 55 miliarde de lei, care atunci erau exact un miliard de mărci germane.
Am avut o corespondenţă cu BNR aproape doi ani de zile pe tema acestei datorii.
Academia Română a publicat din studiul arhivelor BNR această sumă – 55 miliarde de lei, care acum valorează 19 miliarde de euro, inclusiv dobânzile aferente.
BNR ştia că în „44 ei aveau în rezervele lor disponibilul de la Berlin, deci cifra nu-mi aparţine mie. Este publicată de Academia Română, care a preluat-o din arhivele BNR.
Când am cerut aceste arhive, mi s-a spus că nu le găsesc.
Reporter: De ce statul român şi BNR nu au menţionat această datorie înainte să o descoperiţi şi să o menţionaţi dumneavoastră?
Radu Golban: I-am întrebat de ce au scos din bilanţ aceşti bani.
Ca răspuns, au organizat în aprilie 2013 un simpozion la BNR şi au spus că banii au fost scoşi din evidenţă pentru că Germania a fost considerată un stat incapabil de plată în 1944.
Asta nu înseamnă că Germania nu este astăzi capabilă să-şi achite datoria.
Acesta nu este un argument.
Auzim astăzi că Atena ar propune o ştergere a datoriilor după modelul german de la Conferinţa de la Londra, din 1953.
Grecia merge pe următoarea strategie: ori ne dă Germania bani să ne plătim datoriile, (banii pe care ni-i datorează din cel de-al doilea război mondial), ori anulaţi-ne datoriile, după modelul german.
În opinia grecilor, dacă Germania spune că nu mai are datorii faţă de nimeni în urma acelei conferinţe, atunci vor şi ei privilegiul pe care l-a avut Germania.
La Conferinţa de la Londra din 1953, articolele 4 şi 5, s-a reglementat statutul României şi acolo se face trimitere la Tratatul de Pace de la Paris, unde articolul 28 aliniatul 4 spune clar că România renunţă la toate pretenţiile de despăgubire de la Germania şi de la cetăţenii germani, cu excepţia drepturilor dobândite din tratate şi contracte anterioare datei de 1 septembrie 1939.
După părerea mea, motivul pentru care această datorie nu este stinsă astăzi este că România nu a renunţat explicit la aceşti bani, dreptul dobândit al României în urma datoriei de clearing fiind din 1936. Adică, nu se încadrează în ceea ce s-a decis la Conferinţa de la Londra.
Noi am renunţat la tot ce ne-am angajat în timpul războiului, dar acest contract de tip barter încheiat cu Germania este din 1936.
Tratatul semnat la Paris trebuie studiat cu atenţie, iar dacă România nu a renunţat într-adevăr la aceşti bani, atunci nu aş vedea de ce să nu-i cerem acum.
Eu nu spun că trebuie să batem cu pumnul în masă, aşa cum face Grecia. Eu nu aş fi procedat la fel dacă aş fi fost în locul domnului Tsipras. Pe de-o parte, nu poţi să provoci Germania cu un astfel de subiect. Pe de altă parte, este vorba şi de o responsabilitate politică să găsim înţelegere cu Germania tocmai în contextul european, pentru că nu ne leagă doar apartenenţa la Uniunea Europeană. Suntem vecini şi trebuie să ne înţelegem cu ei. Şi Germania trebuie să priceapă că Europa funcţionează numai la nivel de win-win. Aceste datorii ale lor au ajuns, astăzi, să fie subiect de presă pentru că Germania nu şi-a arătat cu adevărat generozitatea promisă şi cea cuvenită de pe urma teribilului profit realizat prin integrare europeană.
Reporter: Consilierul guvernatorului BNR, domnul Adrian Vasilescu, a confirmat existenţa acestei datorii a Germaniei către noi, dar susţine că nu avem acte care să dovedească acest lucru. Cum comentaţi?
Radu Golban: Dacă materialul studiat de Arhiva Română la începutul anului 2000 nu este document, atunci putem închide Academia Română. Dacă arhivele din Ministerul de Finanţe al Germaniei nu sunt documente, îl rog pe domnul Vasilescu să ne spună mai tranşant ce este un document. Nu acceptăm nimic din ceea ce primim de la arhivele germane şi nimic din ceea ce a publicat Academia Română până în prezent. Eu aştept şi sper la pensionarea domnului Vasilescu în următorii zece ani.
Reporter: Dumneavoastră aţi înaintat Preşedintelui României, în 2010 o petiţie prin care îi cereaţi înfiinţarea unei comisii care să cerceteze această problemă. De ce credeţi că Parlamentul a respins înfiinţarea ei?
Radu Golban: BNR a spus că nu găseşte documente. La toate solicitările mele am primit un răspuns negativ. În final, au organizat un eveniment-fantomă în 2012, în care au spus că datoria este mult mai mică, adică 25% din cele 19 miliarde de euro. Nu pot spune că datoria nu există pentru că au fost confruntaţi cu materialul Academiei Române.
Nicolae Ceauşescu a iniţiat în1974, în estul Europei, un grup de lucru care să se ocupe de problema despăgubirilor de război şi să deschidă negocieri cu Germania. Negocierile de la Berlin au fost purtate de George Macovescu (ministru de externe la acea vreme). România a enunţat explicit diferenţa între despăgubiri şi un credit forţat, cum a fost cel de clearing. Aceşti bani nu sunt în contul unei despăgubiri de război. Noi am renunţat la despăgubiri în mod explicit. Nu putem să cerem bani pentru atrocităţile şi jafurile comise de armata nazistă după 23 august 1944, nu avem dreptul la aşa ceva. Dar această sumă nu reprezintă o pagubă de război. Este rezultatul unei relaţii comerciale.
Reporter: Credeţi că faptul că suntem membri UE ne împiedică să revendicăm datoria de la Germania?
Radu Golban: „Nu se vorbeşte despre mort în casa spânzuratului”, zice o vorbă românească. Sigur că ar putea să ne creeze un apetit pentru revendicarea datoriei.
Aşa cum spunea unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie economică, Albreght Ritschl, Germania este unica ţară din lume care a dat faliment de trei ori în 100 de ani.
Prima dată, Germania a dat faliment când a refuzat să plătească datoriile din primul război mondial. A falimentat toate băncile americane şi a declanşat marea depresie economică.
Al doilea faliment a fost prin Conferinţa de la Londra, când Germania a spus că nu-şi mai plăteşte nicio datorie şi că va achita aceste datorii după ce în Europa se va semna un tratat de pace.
Motivul pentru care nu s-a semnat un tratat de pace în Europa este tocmai pentru a nu repune în vigoare clauzele Tratatului de la Londra din 1953, care a precizat foarte clar că Germania se va achita de datorii odată cu semnarea unui tratat de pace.
Sumele pe care Germania ar avea să le plătească Europei drept despăgubiri, după calculul lui Albrecht Ritschl, de la London School of Economics, sunt undeva la o mie de miliarde de euro, jumătate din PIB-ul Germaniei. Sună foarte mult, dar este puţin pentru pagubele produse Europei. Este firesc să nu putem discuta astăzi despre reparaţii de război. În procesul de la Nürnberg, unde a fost condamnat şi ultimul guvernator al Băncii Centrale a Reichului, acesta a spus următorul lucru: „Noi am vrut cândva să compensăm datoriile, doar că s-a terminat războiul, am pierdut şi nu am mai apucat să le compensăm”. Deci, ei au fost conştienţi de faptul că datorează bani.
Consiliul de administraţie al Băncii Centrale a Germaniei spunea: „Am reuşit prin clearing să creăm sisteme în care noi să dictăm preţul de import şi noi să dictăm şi preţul de export al produselor noastre şi să facem ce vrem cu banii, cu disponibilul de la Berlin, efectiv ce vrem noi, datorită forţei militare pe care o avem”. Nemţii au spus lucrurilor pe nume într-o formă foarte tranşantă.
Banca Centrală Europeană este singura bancă din lume care nu-şi merită acest nume, iar acest lucru pentru că nu reprezintă relaţia dintre o bancă centrală şi „fiicele” sale. Finanţarea se face în continuare prin intermediul băncilor centrale naţionale ale fiecărui stat membru, dobânda este în continuare naţională, siguranţele sunt naţionale, deci noi am preluat de undeva aceste disfuncţiuni care există în Europa.
În primul război mondial, Germania a fost conştientă că nu mai putea să ocupe state şi să le oblige la un tribut. Cele mai multe ţări din Europa erau ocupate, iar trupele germane primeau un aşa-zis ban de ocupaţie, care avea un curs de schimb fix cu moneda naţională.
În urma ocupaţiei militare, băncile naţionale nu au fost desfiinţate. Ele au avut rolul de a converti banul de ocupaţie în lei, franci şi aşa mai departe. Deci, ceea ce plătea soldatul german însemna un morman de bilete de ocupaţie la nivelul băncii centrale, în cazul nostru la BNR.
Inflaţia din România era tributul plătit indirect Germaniei pentru staţionarea de trupe, dar îl plăteam prin servicii. Negustorii primeau bani, iar prin băncile comerciale converteau banii de ocupaţie în lei. Toată lumea a fost fericită, doar că acei lei nu aveau acoperire şi creşterea inflaţiei era preţul indirect care îl plătea România pentru ocupaţie. Dar era un tribut modern, care funcţiona într-o formă compartimentată şi care permitea decuplarea liberei circulaţii a mărfurilor de libera circulaţie a capitalurilor.
Să spunem că Grecia ar introduce marca germană ca monedă în loc de drahmă şi ar avea rezerve valutare de câteva zeci de miliarde de mărci. Care ar trebui să fie valoarea exporturilor Germaniei în Grecia, într-o ţară cu un deficit comercial cronic, frate geamăn cu deficitul pe balanţa de plăţi? Dacă rezervele Greciei ar fi fost de 10 miliarde euro, maximul de exporturi ale Germaniei în Grecia ar fi fost de 10 miliarde euro. Deci, cum poţi să faci din Grecia un foarte bun client, care să rămână pe vecie îndatorat, fără o plafonare a rezervelor valutare? Foarte simplu, printr-o uniune monetară care funcţionează după modelul banului de ocupaţie, în care banca mea centrală îmi plăteşte exporturile, iar banca centrală a statului care importă produsele rămâne cu o poziţie contabilă.
Reporter: De ce credeţi că autorităţile noastre nu insistă pentru returnarea datoriei Germaniei? Nu vrem să-i supărăm pe nemţi?
Radu Golban: Eu cred că noi nu vrem să supărăm pe nimeni. Noi, din principiu, nu vrem să cerem. Noi, dacă se poate, nici pe ruşi nu trebuie să îi supărăm. Eu nu cred că Germania ne apreciază mai mult dacă nu ne cerem drepturile. Ideea este cum negociezi aceste drepturi. La negocieri poţi să superi pe cineva, dar nu şi dacă nu ceri.
Cred că momentul de faţă este unul foarte bun pentru a deschide subiectul datoriei Germaniei faţă de noi, tocmai pentru a arăta responsabilitate în această privinţă şi pentru a modera un pic discuţia dintre Germania şi Grecia la nivel european. Doar într-un context european în care să se renegocieze datoriile din Europa, Germania poate să arate că este responsabilă atât istoric, cât şi economic, pentru o creştere economică culminantă, bazată pe datorii la periferie.
Nu cred că o ţară trebuie să ajungă să bată obrazul Germaniei să îşi onoreze obligaţiile din trecut.
Dacă Grecia are astăzi datorii, este în mare măsură pentru că băncile germane au cumpărat obligaţiuni de la statul grec. Să nu uităm că Germania a obligat Grecia, în urmă cu aproape 2 ani, să îşi refinanţeze această datorie de la FMI.
Deci, s-a luat un instrument de la naftalină, care a mutat datoria din băncile germane la FMI. Grecii au rămas cu aceleaşi datorii, doar că Germania şi-a redus expunerea. Ideea este ca Germania nu să dea datoria altuia, ci să se arate responsabilă pentru succesul de care se bucură astăzi în Europa. Doar aşa va putea să se asigure de loialitatea Europei pentru eforturile de a se integra.
Germania trebuie să se arate recunoscătoare pentru succesul pe care l-a realizat pe plan economic în Europa, în ultimii zeci de ani. Pentru că nu este ceva dat de la natură sau de la Dumnezeu să poţi exporta pe un continent fără să plăteşti o vamă. Ce drept are Germania să se bucure de comerţ european fără să plătească vamă? Acest lucru costă, iar pentru noi este atât de firesc. Trebuie să înţeleagă că acest privilegiu de a penetra Europa cu marfă e unul pentru care ar trebui să plătească. Germania trebuie să-şi pună întrebarea de ce are cea mai vulnerabilă economie europeană? Pentru că nu are o piaţă internă funcţională, dar nu este nici vina Europei, nici vina noastră. Germania este cea mai regularizată piaţă europeană.
Grecia, conform celor mai noi statistici ale OECD-ului este ţara cu cel mai înalt progres în domeniul reformelor. Într-adevăr, Grecia şi-a reformat în ultimii ani economia, dar şi Germania trebuie să se arate responsabilă faţă de unele obligaţii actuale, ca şi de cele şi morale pe care le are faţă de Europa.
Reporter: V-aţi soluţionat problemele cu Universitatea de Vest din Timişoara (UVT)?
Radu Golban: În şedinţa de consiliu de la UVT, s-a spus că „nu se doreşte colaborarea cu această persoană datorită articolelor critice împotriva Germaniei”. Asta scrie în protocolul şedinţei de consiliu. În momentul de faţă, aştept ca procesul să se judece la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în săptămânile ce urmează.
Reporter: Vă mulţumesc!

Germania, datoare la Rusia şi Grecia
* Cele două ţări cer daune de război în valoare de 15 miliarde de euro
Criza economică în care se regăseşte Europa de câţiva ani a readus în discuţie datoriile şi prejudiciile pe care Germania nazistă le are faţă de anumite ţări, printre care se numără Rusia, Grecia, dar şi România.
Problema creditelor naziste şi a daunelor îşi are rădăcinile în Conferinţa de la Londra, din anul 1953, la care marile puteri (Franţa, SUA, Marea Britanie, Spania, Italia etc) au decis ca Germania să plătească doar jumătate din valoarea daunelor provocate în timpul celor două războaie mondiale, având în vedere însăşi situaţia economică a Germaniei, epuizată după războaie.
Contravaloarea totală a pagubelor, după diminuarea sumei la 50%, a rămas de 132 miliarde de mărci germane, valoare stabilită la Conferinţa de la Londra din 1953.
În anul 2010, Germania a plătit ultima tranşă din datoria externă survenită din contravaloarea pagubelor create în timpul primului război mondial.
Pentru cel de-al doilea război mondial, Germania a avut de plătit daune materiale către Polonia, Iugoslavia, România, Israel, dar şi alte state, însă nu a achitat nici un ban pentru prejudiciile provocate în materie de victime umane şi credite, prin acorduri cu băncile naţionale, ci doar pentru proprietăţile confiscate şi pentru infrastructura distrusă, această omisiune fiind invocată de către Rusia în revendicările Dumei de Stat.
Grecia cere rambursarea unor datorii de 11 miliarde de euro, în timp ce Federaţia Rusă vrea daune morale în valoare de 4 miliarde de euro, după ce, Duma de Stat a realizat, recent, un raport, din care reiese faptul că Germania trebuie să-i plătească statului rus daune compensatorii pentru victimele naziştilor din timpul celui de-al doilea război mondial.
Prejudiciile create de către nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial au fost atât de natură materială (distrugerea infrastructurii), cât şi de natură morală (victime ale opresiunii naziste) şi financiară. Germania nazistă a semnat mai multe acorduri de clearing cu băncile naţionale ale statelor ocupate, soldurile nefiind achitate nici până astăzi de autorităţile germane niciunui stat.
Daunele materiale şi cele privind munca forţată, provocate de către nazişti Uniunii Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial, au fost achitate în totalitate de către Germania în anul 1953, însă compensaţiile privind victimele şi rambursarea creditelor nici măcar nu au fost luate în consideraţie.
Alexis Tsipras, noul premier al Greciei, a acuzat recent Germania că nu şi-a plătit creditul de clearing (n.r. sistem de decontare între state prin intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale), pe care naziştii l-au luat forţat de la Banca Naţională a Greciei, în timpul celor patru ani de ocupaţie din cel de-al doilea război mondial.
Conform autorităţilor elene, Germania îi datorează acesteia suma de 11 miliarde de euro – prin urmare ele cer să fie scutească de o parte a datoriei externe actuale, în valoare de 300 miliarde de euro.
În timp ce rapoartele grecilor estimează datoria Germaniei la 11 miliarde de euro, autorităţile germane anunţau în anul 2012 valoarea prejudiciilor create de acest credit, la aproximativ 8,25 miliarde de dolari.
Revendicarea grecilor vine în contextul crizei economice, după ce extrema stângă antiausteritate a câştigat alegerile parlamentare din 25 ianuarie 2015, cu majoritate de voturi. Intenţia premierului Tsipras este să determine Germania să militeze în cadrul UE pentru Grecia, având în vedere că suma pretinsă de la Berlin ar reprezenta 80% din întreg PIB-ul Greciei.
Cu toate astea, cancelarul german, Angela Merkel, a declarat la 27 ianuarie 2015 că nici Germania, nici celelalte state membre nu iau în considerare pretenţiile lui Alexis Tsipras şi că datoria acumulată de statul elen este exclusiv „responsabilitatea Greciei”.