marți, 29 iulie 2014

Vol MH17 : la mystérieuse marche arrière de la propagande occidentale

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Vol MH17 : la mystérieuse marche arrière de la propagande occidentale

Mardi 22 juillet. Quelle mouche a bien pu piquer le département américain de la défense et les agences de presse occidentales (Reuters, Associated Press) pour changer aussi diamétralement le ton de leur communication et de leurs dépêches sur l’affaire du vol MH17 de la Malaysia Airlines ?

Boîtes noires du Boeing 777 de la Malaysia Airlines
Sans se soucier des condamnations sans appel lancées par le président Obama avant même le début de l’enquête, au risque d’humilier le secrétaire à la Défense Kerry qui prétendait deux jours plus tôt avoir « les preuves accablantes » de la culpabilité des insurgés ukrainiens et de la Russie, Reuters et Associated Press opéraient une surprenante marche arrière toute qui tranchait avec l’agressivité échevelée de la veille.
Reuters, 22 juillet :
« Selon les estimations de responsables du renseignement américain, les séparatistes pro-russes ont probablement abattu accidentellement l’avion de ligne malaisien à l’est de l’Ukraine. Cependant, les États-Unis ne savent pas exactement qui a tiré le missile sol-air. »
Associated Press, 22 juillet :
« Il n’y a pas de lien entre le gouvernement russe et la chute de l’avion. Si vous nous demandez, qui a tiré le missile : nous ne connaissons pas le nom, nous ne connaissons pas le rang, nous ne sommes pas encore à cent pour cent sûrs de l’origine du tir. »

La propagande démentie par la réalité

Si les accusations ne vont pas encore jusqu’à se retourner contre leurs auteurs, le rétropédalage est manifeste. C’est qu’entre-temps beaucoup d’eau est passée sous le pont de l’enquête. Sans souci des vociférations d’une propagande démentie par la réalité.
  • Les corps des victimes ont été dûment rendus par les insurgés ukrainiens aux autorités néerlandaises. « Entreposés dans de bonnes conditions », comme l’a reconnu Peter Van Vliet, expert médico-légal hollandais présent sur place. Bien loin des accusations de saccage lancées par le camp occidental.
  • Les boîtes noires de l’avion du vol MH17 ont été régulièrement remises par les mêmes insurgés à la Malaisie. Suffisamment « intactes et en bon état » pour que le colonel Mohamed Sakri, du Conseil de la sécurité nationale malaisienne, les en félicite. Bien loin des soupçons de manipulations abondamment répercutés par les médias.
  • Enfin, le 23 juillet, le Conseil néerlandais de sécurité (DSB) annonçait qu’il prenait le contrôle de l’enquête sur le crash avec un groupe de 24 experts internationaux, dont des Ukrainiens et des Russes. Bien loin des insinuations d’entrave à toutes investigations qu’auraient exercées les rebelles.
Depuis cet étrange retournement du 22 juillet, la retenue occidentale est de mise sur le drame du MH17. Les communicants institués préfèrent polariser l’attention sur d’autres terrains (des accusations d’interventions directes de l’armée russe contre les forces de Kiev, par exemple). Préparerait-on déjà les foules à une discrète inversion de culpabilité sur le crash ?

Autorités et médias mainstream occidentaux ridiculisés

En attendant d’en savoir un peu plus sur les tenants et les aboutissants de cette tragique histoire, de premiers enseignements peuvent en être tirés. Et ils ne sont guère glorieux pour le camp occidental.
  • Les autorités occidentales ont confirmé une propension à l’amateurisme et à l’infantilisme qui est le propre des puissances acculées (cf. aussi les fiascos syrien, libyen, irakien, afghan...). Les « preuves accablantes » du secrétaire d’État Kerry — où sont-elles ? — ne firent guère que rappeler le lamentable épisode des armes de destructions massives irakiennes qui fit la honte du général Colin Powell en février 2003.
  • Les médias dits "mainstream" ont achevé de se ridiculiser et de se discréditer en relayant sans la moindre nuance tous les éléments de langage que leur distillaient les autorités. Entre insinuations grotesques et documents à charge bidonnés (entre autres, la vidéo diffusée par France 2 où l’on voit un camion lance-missiles "Buk" attribué aux insurgés... mais, comme cela s’est vérifié ensuite, filmé en territoire contrôlé par les forces régulières de Kiev).

Internet pour démêler le vrai du faux

Une fois de plus, il ne reste plus guère que les réseaux du Net pour tenter de démêler le vrai du faux dans le fatras des rumeurs et des mensonges paranoïaques propagés par les médias mainstream.
À ce sujet, on ne saurait trop conseiller aux lecteurs curieux d’aller lire les billets d’Olivier Berruyer consacrés à cette crise politique internationale majeure [1]. Ou encore les hypothèses pointilleuses de Jacques Sapir sur le crash du vol MH17 [2].
Nombreuses sont les voix à s’élever également outre-atlantique pour faire corps contre le déluge de boniments stupides qu’un empire déficient tente encore d’infliger à ces sujets. Citons le site d’investigation 21st Century Wire [3]. Ou le journaliste américain Robert Parry démontant méthodiquement la précipitation des autorités de son pays à nous imposer leur jugement [4].
De fait, à l’exception des coupables, nul n’a encore de certitudes sur ce qui se passa le jour de la tragédie. Laissons, comme on dit, l’enquête suivre son cours et rappelons juste qu’en ces périodes exacerbées où un vieux monde aux abois cède de mauvais gré sa place à un monde d’après encore incertain, il est une qualité qui devrait s’imposer à chacun : le sens de la mesure.

P.-S.

Photo : AFP-Damien Simonart

Notes

[1] Les billets d’Olivier Berruyer sur la crise politique internationale sont rassemblés ici.
[2] 3 billets de Jacques Sapir :
[3Une enquête de 21st Century Fire traduite par les-crises.fr
[4] 3 articles traduits de Robert Parry :

>

luni, 28 iulie 2014

Constitutia Cetatenilor la Spirit TV



Vă rog să citiți acest video selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

sâmbătă, 26 iulie 2014

OMUL ȘI CETATEA, un blog care merită multă atenție

Vă rog să citiți acest blog selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

OMUL ȘI CETATEA
accesibil la adresa http://omulsicetatea.wordpress.com/

vineri, 18 iulie 2014

Mihaela Burda — România – ţara lucrurilor fără cale

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

România – ţara lucrurilor fără cale

Posted by  on Jun 19, 2012 in Uncategorized | 22 comments
E ca un făcut – de cîte ori mă apucă dorul de România vin de-a valma lucruri care să mă facă să îmi treacă rapid. Iar în ultima vreme s-au strîns atît de multe încît – pregătită să ajung pe 1 iulie – îmi vine să îmi anulez biletul de avion. Şi mă tot urmăreşte un citat din Dimitrie Cantemir pe care l-am avut scris pe perete toată adolescenţa: “Unui lucru fără cale, cale dînd, alte lucruri fără cale vor urma.”
Scriu rîndurile astea în speranţa că, la un moment dat, ne vom putea opri din a da “verde” pentru intrarea în viaţa noastră lucrurilor, oamenilor şi faptelor fără rost, că vom învăţa – personal, dar şi ca naţiune – să blocăm în afară indivizi, comportamente, sisteme toxice.
Cum vom face asta? Bună întrebare! Pentru că, dacă la nivel individual aş mai putea veni cu nişte idei şi soluţii, la nivel de naţiune – mi se sperie gîndul, vorba cronicarului. Nu pentru că nu există mecanisme fireşti, ca în orice democraţie, care să ne ajute la ieşirea din impas, ci pentru că mişcarea înainte se poate face numai după ce recunoşti că situaţia în care te găseşti e una inacceptabilă – ceea ce o buna majoritate a românilor pare să nu observe.
Mulţi dintre noi am ieşit “pe afară” – în scurte vizite de week-end sau în vacanţe, am luat contact cu alte civilizaţii şi alte societăţi. Numai că ieşirea a fost doar în spaţiu – nu şi în spirit! După 50 de ani de comunism ne-am obişnuit să nu mai dăm atenţie statului, sistemului care ne guvernează. Iar cînd ieşim, în loc să ne lăsăm cuceriţi de gradul de civilizaţie al celor mai evoluaţi, ne bucurăm că există alţii “ca noi” sau chiar mai rău. Cînd vedem realizări ieşite din comun prin anvergură, efortul pe care l-au presupus sau energia de care au avut nevoie, găsim că e imposibil de transferat aşa ceva în România, din varii motive: “ei” au mai mulţi bani, “ei” au o civilizaţie mai veche sau, în cel mai cumplit scenariu, sînt nişte hoţi cretini care au spoliat pe toată lumea şi de la care nu avem ce învăţa (aşa cum scurt şi înfipt, îmi spunea pe aici, despre englezi, o “româncă”, altminteri trăitoare în ţările nordice).
Cînd vine vorba de a lua seama la sistemul nostru de stat, noi avem un obicei, în mai multe etape:
a. Ne scîrbim de guvernarea prezentă.
b. Votăm – în procent din ce în ce mai redus – o “nouă” guvernare. Şi avem – un timp – disponibilitatea de a asista la împiedicările, apoi la eşecurile ei, ca spectatorii de teatru, aproape fără să respirăm.
c. Începem cîrteala pe coarda “ce ne facem noi cu ăştia?!” şi adoptăm starea unei depresii minor frămîntate. Devenim din ce în ce mai ataşaţi de un post tv sau o publicaţie care ne verbalizează lamentaţia – nu căutăm activ soluţii, nu ne asociem, ba chiar îi etichetăm drept partizani pe alţii care au o altă opinie decît aceea a unei majorităţi relative, care se măsoară nu obiectiv, ci prin puterea celui care zbiară mai tare.
d. Sîntem fericiţi că, în fine, avem pe cine să dăm vina – în continuare! – pentru stagnarea noastră. Şi ne continuăm lamento-ul atît de obişnuit! Uneori cu prietenii, la o bere, alteori în stradă în grupuri mici - unele mai agresive şi mai vocale, altele doar pline de umor.
e. Ne scîrbim de guvernarea prezentă – şi o luăm de la capăt.
Pe dedesubtul acestui tipar comportamental naţional clocesc alte obişnuinţe căpătate de-a lungul deceniilor şi a ultimelor patru generaţii, pe care ne e greu să le conştientizăm şi să le înlăturăm.
Ne e mai uşor să ignorăm ce li se întîmplă altora, pentru că, după 1945, aşa “ne-am obişnuit”, spre “binele” şi “liniştea” noastră. Atunci, era mai uşor să torni la securitate informaţii de-a valma despre un vecin pe care nu îl agreai, dar se opunea “regimului” de la care tu sperai să te ridice pînă la genunchiul broştei – nu pentru că avea cineva habar cum e cu ideologia comunistă, ci pentru că vedea în ralierea la mişcare o bună ocazie de a se remarca în vreun fel. Acum, e mai uşor să încovoi grumazul în faţa unui patron nemernic.
De-a lungul vremii, a fost mai uşor să denunţi rudele plecate în străinătate – pentru motive “serioase”, cum ar fi să prosperi în slujba ta de unde puteai să furi mai mult decît o “Dacie”. Asta s-a transformat în stigmatizarea celor care s-au dus să caute o viaţă mai bună peste hotare şi n-au stat în patrie ca să “mănînce salam cu soia”. Iar azi – e o adevărată repulsie pentru cei care încearcă să sugereze alte opţiuni, decantate din modele occidentale.
Trăim în virtutea deciziilor “majorităţii” ca sub un dat de la Dumnezeu. Încă nu ne-a trecut fascinaţia majorităţilor comuniste, cu toate că, în primul rînd, asta ar fi trebuit să ne treacă! Numai că “majoritatea” care l-a ales şi re-confirmat pe Băsescu drept Preşedinte al României acum se suceşte şi îi cîntă prohodul – cu preţul instabilităţii vieţii noastre de ieri (cînd PDL a distrus tot ce fusese construit bun înainte ca pe o “plagă roşie”), de azi (cînd ne dăm de ceasul morţii că e criză, dar nu vedem nici un drum înainte) şi de mîine (cînd ne vom vedea copiii cum eşueză sub valuri nici măcar atît de mari încît să fie ucigaşe, ci tocmai potrivite ca să fie sufocante).
Într-un fel m-am amuzat – în altul m-am întristat cumplit cînd “talk-show-ul cu cea mai mare audienţă din România”, cum se numesc ei, a avut-o invitată pe Diana Dondoe. M-am băgat şi eu pe pagina lui Mihai Gâdea ca să îl felicit că i-a mai venit mintea la cap şi, dacă tot vrea să ne prezinte “modele de succes” o face chiar cu cine merită. Nu mică mi-a fost mirarea să văd mulţimea de comentarii degradante, de înjurături, de apostrofări şi disocieri (în cel mai bun caz) de unul dintre realizatorii care chiar se pot lăuda că au construit o direcţie de opinie. De fapt, securea a căzut direct pe Gâdea! Instrumentul cu care el taie din dialog tot ce înseamnă deschidere către lume şi spirit, i-a căzut direct pe gît! Era înjurat că le aduce o “obosită” – pentru că Diana nu a venit cu silicoanele la vedere, ci într-o sobră bluză neagră, cu mîneca lungă! Era tîrnosit că vorbeşte cu o “aia”, cînd era ziua mineriadei! (mă rog, era 14 iunie – una dintre zile, dar asta comentatorii “furioşi” nu menţionau). Era chiar tras de urechi şi i se spunea că propria emisiune ar trebui să fie, aşa cum spune şi titlul, despre “sinteza zilei”. Iar alţii strigau ca din gură de şarpe: “ce pasă nouă, băăăăăăăăăăă” – cînd Diana povestea cum poţi, la 30 de ani, să ai două apartamente, unul la New York şi unul, la Paris.
Mi-a fost milă de Mihai Gâdea care, poate, era prea necopt pentru a înţelege ce i-a spus cîndva Octavian Paler: “sîntem 22 de milioane de suflete, nu sîntem 22 de milioane de cetăţeni!” Astăzi, cînd e ferm înscris pe calea de a-i transforma pe unii dintre telespectatorii lui în duşmanii altora, astăzi, cînd se bucură, pare-se, că Horia Roman Patapievici e scuipat pe stradă, nu se gîndeşte cît de mult ar fi cîştigat dacă ar fi informat în loc să îndoctrineze, dacă ar fi educat 22 de milioane în loc să fidelizeze 200 de mii şi nici măcar la propriile costume de haine care mîine s-ar putea să se umple de flegma “stimaţilor telespectatori”.
Mi-e cumplit de milă şi de foştii mei colegi din TVR, care – pînă mai ieri – strigau pe voci mai acute sau mai joase cît de mare a fost dauna provocată de Valentin Nicolau instituţiei şi se ofuscau cînd încercam să întreb dacă, nu cumva, omul care venea din antreprenoriat voia să transforme un mamut muribund (pe care îl cunoşteam foarte bine) într-o instituţie modernă, europeană. Astăzi, se înghesuie să semneze pe lista care să îl aducă pe stigmatizatul fost conducător al TVR în Consiliul de administraţie, culmea!, ca reprezentant al salariaţilor.
Ce s-a întîmplat?! Am dat cale unor lucruri fără cale. Şi, din păcate, pentru că nu ştim altceva, vrem să le îndreptăm acum, altor lucruri fără cale, cale dînd!
Imi doresc – din toata inima – să ne putem schimba obiceiurile! Ca persoane, dar şi ca naţiune. Pentru că spune o vorbă – obiceiurile sînt caracterul, iar caracterul e destinul!

The European Union - the New Soviet Union?



Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Une nouvelle défaite pour Israël [Gilad Atzmon]

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Une nouvelle défaite pour Israël [Gilad Atzmon]

le 16 juillet 2014 dans Israël 0
Tandis que le Cabinet israélien annonçait, dans la journée, qu’il acceptait la proposition d’un cessez-le-feu à l’initiative du gouvernement égyptien, les combattants palestiniens pour la liberté de Gaza continuaient à tirer des roquettes visant la totalité d’Israël.
La situation est on ne peut plus claire. Israël recherche désespérément une pause dans les violences. En dépit de ses bravades incessantes et de sa puissance militaire incomparable, Israël n’a ni la capacité militaire ni (surtout) le courage d’aller affronter la Résistance palestinienne sur le terrain. L’élite israélienne reconnaît que la force armée ne saurait résoudre le problème, en particulier parce qu’y recourir de façon massive ne pourrait que réduire l’agilité israélienne sur le front international.
De son côté, le Hamas a remporté la plus importante victoire militaire, politique et idéologique qu’il n’ait jamais remportée jusqu’ici : il a réussi à faire passer quelques messages fondamentaux à l’ensemble de la société israélienne :
 « Vous vivez sur notre terre palestinienne que vous avez volée, notre Droit au Retour est un droit fondamental, élémentaire, non négociable. Vous, les Israéliens, vous n’êtes pas d’ici, vous ne l’avez jamais été, et vous feriez bien d’étudier sans plus attendre vos échappatoires ».
Le Hamas a également réussi à démanteler la tentative désespérée et scandaleusement trompeuse du mouvement Boycott-Désinvestissement-Sanctions des juifs dits de gauche de présenter le conflit comme ayant quelque chose à voir avec l’ainsi dite « occupation de 1967 ». La portée et les cibles visées par les roquettes palestiniennes envoient un message très clair à la fois aux Israéliens et aux agents qu’ils contrôlent au sein de la Gauche. La Palestine est un territoire qui va du fleuve (Jourdain) à la mer (Méditerranée). Autrement dit, basta, les discours creux sur la « résolution du conflit » ! Le choix est entre Israël ou la Palestine. Et aujourd’hui, tout indique que ce sera la Palestine.
La stratégie suivie par le Hamas au cours de la semaine écoulée a fait preuve d’un rare génie dans la méthode qu’il a utilisée pour capitaliser sur la supériorité technologique d’Israël et en particulier sur son fameux Dôme d’Acier. Pourrait-il y avoir décision plus intelligente ou plus éthique que celle de soumettre Israël à un barrage constant de roquettes, de faire passer votre message fondamental avec des roquettes, tout en sachant que celles-ci n’atteindront personne ?
Au cours de la semaine écoulée, le Hamas a réussi à utiliser la technologie sophistiquée d’Israël et à intégrer l’ingénierie israélienne à sa tactique opérationnelle. Cet éclatant succès tactique unique en son genre prouve que les dirigeants palestiniens de Gaza sont bien plus sophistiqués que leurs homologues de Jérusalem.
Ce n’est que la répétition d’un pattern historique et culturel familier pour les juifs. Dès lors que l’élite juive est persuadée que sa domination est définitivement établie, un désastre est imminent. Alors qu’Israël pensait s’être doté de la riposte technologique ultime et définitive à la résistance balistique des Palestiniens, il a été dévasté en découvrant la réalité : il a perdu sur tous les fronts possibles et imaginables.
Israël a perdu militairement, Israël a perdu technologiquement, Israël a perdu politiquement et Israël a perdu moralement.
Par Gilad Atzmon, mardi 15 juillet 2014
Traduit de l’anglais par Marcel Charbonnier
Source: Arrêt sur Info

> Objet : L'ancien préfet Guigue  - Christophe Oberlin  - Guilad Atzmon -GAZA  - Prière de diffuser

marți, 15 iulie 2014

Centrul pentru o Românie integră și prosperă - CRIP

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

http://crip.ro/misiune.php

CRIP este un forum care promovează idei şi practici politice apte să conducă la o Românie integră şi prosperă. Misiunea noastră este să ajutăm la salvarea României din impasul în care au adus-o politicile greşite şi orientările economice păguboase.
Devastată de „experimentul“ socialism-comunismului, România s-a aruncat în „experimentul“ la fel de devastator, dar mai subtil, al neoliberalismului, cu economia lui de piaţă „liberă“, adică aducătoare de dezechilibre, şi cu incantaţiile lui pernicioase care invocă „globalizarea“ şi „eficienţa pieţelor financiare“.
Consecinţele, pentru România, au fost dezastruoase:
Trecerea băncilor din ţară în mâini străine, cu interese străine;
Activele ţării vândute ieftin unor investitori şi speculatori străini;
Dependenţa fiscală, financiară şi politică de organizaţii internaţionale;
Un sector agricol fragil şi neperformant;
O distribuire tot mai nedreaptă a bogăţiei între români;
Instituţii sociale, de învăţământ, de sănătate în ruină;
Exodul dureros şi distructiv al românilor, mai ales al tinerilor;
O populaţie lipsită de curaj şi de încredere;
Un consumerism sfruntat, agresiv, care încalcă valorile morale;
O reputaţie internaţională pătată.

CRIP crede cu tărie că politicile guvernamentale greşite, corupţia şi incompetenţa guvernanţilor sunt cauzele adânci ale acestei triste stări de fapt. Şi totuşi, România dispune de remarcabile resurse naturale, de meleaguri de o frumuseţe nîntrecută şi de un popor harnic şi iscusit. Dacă aceste bunuri de preţ ar fi bine folosite, România ar deveni o poveste de succes economic şi social.

Ceea ce se impune cu necesitate este un set de politici bine şi clar definite, ca şi o mână de oameni competenţi la guvernare pentru a implementa aceste politici. Misiunea CRIP este de a participa la definirea politicilor capabile să conducă la o societate sustenabilă, dreaptă şi prosperă pentru toţi românii.

Cum vom obţine aceasta?

Vom genera analize de înaltă calitate şi recomandări de politici, bazate pe experienţa altor ţări şi adaptate contextului românesc.

Vom disemina informaţia relevantă obţinută din surse de competenţă către autorii de strategii, oamenii politici, oamenii de ştiinţă, jurnalşti şi publicul larg folosind o combinaţie de medii digitale, audio-vizuale şi sub formă tipărită.

Vom pune la dispoziţia cetăţenilor cunoştinţele şi mijloacele necesare pentru a oblige guvernele şi instituţiile la responsabilitate şi pentru a angrena România într-o nouă direcţie, pe o a treia cale.

Ne vom păstra independenţa construind o puternică şi sustenabilă bază financiară cu sprijinul combinat al unor persoane cărora le pasă şi al unor fundaţii.

Newsletter
Abonați-vă la newsletter-ul CRIP pentru a primi pe e-mail ultimele noutăți.
Nume
E-mail
Abonare Dezabonare

Misiune
CRIP este un forum care promovează idei şi practici politice apte să conducă la o Românie integră şi prosperă. Misiunea noastră este să ajutăm la salvarea României din impasul în care au adus-o politicile greşite şi orientările economice păguboase.
Devastată de „experimentul“ socialism-comunismului, România s-a aruncat în „experimentul“ la fel de devastator, dar mai subtil, al neoliberalismului, cu economia lui de piaţă „liberă“, adică aducătoare de dezechilibre, şi cu incantaţiile lui pernicioase care invocă „globalizarea“ şi „eficienţa pieţelor financiare“.
Consecinţele, pentru România, au fost dezastruoase: […]
Citeşte mai mult
Lucrări recomandate
Pledoarie pentru un nou capitalism
Pledoarie pentru un nou capitalism, autori: Yvan Allaire, Mihaela Fîrșirotu, Editura Logos, 2011
Lucrarea arată cum o lentă corupţie a sistemului pieţei şi întreprinderii private a condus la capitalismul de cazinou din anii '80 şi '90 şi la crizele financiare repetate ale anilor 2000. Autorii formulează un ansamblu de propuneri pentru a stabili un sistem economic şi social mai echitabil, mai moral şi mai stabil. În unele privinţe recomandările lor sunt radicale, dar trăim în vremuri de mari perturbări…
Recenzie

Black Markets and Business Blues


Black Markets and Business Blues, Autori: Yvan Allaire, Mihaela Fîrșirotu, FI Press Montreal
This book tells a sad tale. This is the tale of how and why the U.S. financial system and the American model of corporations, touted as examples for the rest of the world, have proven fragile and destructive. It is the tale of how, over the last thirty years, financial markets became populated by funds of all sorts, operators of every breed, speculators of every stripes, and have taken control of publicly listed corporations.
This tale tells of the consequences: short-term management of companies, greed, in and around corporations, the loss of loyalty and commitment within companies, weak governance… The book singles out the particular case of Canada which struggles, with moderate success, to steer clear of the worst excesses of financial capitalism.

Beyond Monks and Minow


Beyond Monks and Minow, Autori: Yvan Allaire, Mihaela Fîrșirotu, FI Press Montreal
The distemper of our times and investors’ belated outrage have turned corporate governance into a growth industry. Along with much hand wringing, disconsolate essays on ethics, host of new rules and regulations have come the banal and the trivial, invariably trotting on the allure of a surging phenomenon.
The essays contained in this monograph were written à chaud over the period of January 2002 to June 2003 as the debate was raging over the causes of this latest round of financial fiascos and over the proper measures to prevent a recurrence. The leitmotiv of our texts is that we must seek the root causes for what happened before launching into poorly conceived, and ultimately self-defeating, crusades.

A treia forță, România profundă


A treia forță, România profundă, autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Editura Logos, 2008
• Premiul pentru carte-eveniment 2008 al revistei "Convorbiri Literare"
• Carte nominalizată pentru Premiul special al Uniunii Scriitorilor pe anul 2008
"Publicăm aceste eseuri în speranţa că vor ajuta la coagularea unei «a treia forţe». Între capitalismul foştilor comunişti şi marxismul de salon pe banii corporaţiilor occidentale, între cârdăşia politico-economică pozând în piaţă liberă şi lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism de stânga, între vechiul şi noul establishment, România profundă a dispărut în exil interior sau propriu-zis. Propunem acest manifest la două mâini în nădejdea că va ajuta la identificarea unei «a treia căi». Una de întors acasă."

Economia libertății


A treia forţă. Economia libertății. Renaşterea României profunde, Editori: Ovidiu Hurduzeu, John Chrysostom Médaille, Editura Logos, 2009
Dincolo de capitalism şi de comunism, înaintea lor şi după ele, există modele economice mai potrivite firii omeneşti. Economii ale viitorului cu rădăcini adânci în trecut.Clicking moves right

RSS | Newsletter | Contact | Donaţii | Links
„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi conduse după un principiu simplu, fie cel al planificării impuse de o voinţă autoritară , fie cel al reglării dictate de piaţă.“ (Charles Taylor, filozof canadian, în Etica autenticităţii, 1991)
Suntem un grup de gânditori şi autori de strategii de dezvoltare, români, născuţi în România şi străini care credem cu fermitate că România trebuie să se elibereze din lanţurile ideologiei neoliberale şi să adopte o a treia cale, una a bunului simţ, situată între dogmele discreditate ale socialism-comunismului şi iluziile seducătoare ale capitalismului sălbatic promovat de ideologiile neoliberale.

Credem că persoana-în-comunitate este unitatea economică şi socială primordială a unei naţiuni. Persoana nu există decât în şi prin comunitate; în primul rând, comunitatea pe care i-o oferă familia şi credinţa sa religioasă.
Credem că orice strategie de dezvoltare naţională trebuie să ia în considerare nevoile reale ale oamenilor reali.
Credem într-o „A Treia Cale“, un sistem politic şi economic de centru care îi sprijină şi încurajează pe cetăţenii activi, dornici să stabilească între ei relaţii de asociere în cadrul unui stat cu adevărat reprezentativ şi participativ.

Credem cu fermitate în principiile subsidiarităţii şi solidarităţii, aflate într-o relaţie complementară.

Credem în economia de piaţă dar numai într-o piaţă bine temperată şi constrânsă de puternice valori morale şi sociale. Statul are un rol crucial de jucat pentru a încuraja, întări şi, la nevoie, impune o piaţă mai morală.
Avem convingerea că pieţele îşi au rolul şi locul lor dar mai credem că serviciile publice ar trebui puse la adăpost de logica fundamentalismului pieţei; credem în distincţia platoniciană dintre activităţile comerciale şi rolul şi funcţiile gardienilor; primele trebuie lăsate în sarcina pieţei; cei din urmă trebuie protejaţi de imperativele ei; credem că bunuri şi servicii cum ar fi transportul public, exploatarea resurselor naturale, educaţia, sănătatea publică nu ar trebui concepute şi oferite potrivit unei logici stricte a pieţei.

Credem că guvernele nu ar trebui să stea cu mâinile în sân, să rămână spectatori pasivi în vreme ce companiile străine pun stăpânire pe resursele naturale ale ţării sau pe sectoarele industriale şi firmele de interes strategic. Guvernele ar trebui să stabilească standarde de achiziţionare diferite pentru companiile din domeniul exploatării resurselor naturale sau din sectorul financiar.

În sectorul economic, credem în pluralitatea formelor de proprietate, de la întreprinderi private, companii listate la bursă, cooperative, întreprinderi de stat, întreprinderi hibride sau mixte (în care statul şi investitorii privaţi sunt co-proprietari) etc. Nici uneia dintre aceste firme nu trebuie să i se permită însă controlul monopolist asupra preţurilor şi alte practici monopoliste sau să externalizeze costurile către societate.

Credem că sistemul legal trebuie să ofere protecţie adecvată acţionarului minoritar şi să supună managementul întreprinderilor de stat şi hibride disciplinei la care este supusă guvernanţa companiilor listate la bursă. Guvernul trebuie să impună, prin lege, cele mai performante principii şi procese de guvernanţă tuturor întreprinderilor de stat sau controlate de stat.

Credem în marele potenţial economic şi social al cooperativelor în sectoare cheie ale economicei cum ar fi agricultura, comerţul cu amănuntul, instituţiile bancare şi industriile verzi. Firmele cooperatiste joacă un rol foarte important în economia multor ţări. De exemplu, cooperativele care se situează printre primele 300 din lume reprezintă 20% din PIB-ul Finlandei, 14% din cel al Elveţiei şi Noii Zeelande, 13% din PIB-ul Olandei, 10% în Franţa şi 6,8 în Quebec (Canada).

Credem că un guvern de oameni inteligenţi şi bine informaţi, preocupat de rezolvarea problemei şomajului şi de răspândirea bunăstării în rândul tuturor cetăţenilor săi trebuie să stabilească un context fiscal şi legal favorabil firmelor cooperatiste, întreprinderilor cu lucrători-proprietari, firmelor de familie şi afacerilor sociale.

Credem cu fermitate că toţi cetăţenii României trebuie să aibă acces la un sistem de sănătate de calitate; România trebuie să beneficieze de o puternică reţea de „bresle medicale“ care să fie împuternicite să-şi creeze propriile clinici, programe de training şi propriile lor farmacii.

Suntem ferm convinşi că darurile cu care a fost înzestrată România, resursele solului şi subsolului, frumuseţea uimitoare a ţării trebuie să stea la baza prosperităţii sale; toate acestea vor fi puse în valoare prin agricultura sustenabilă, ecoturism şi exploatarea atentă a resurselor naturale.

Credem că România are nevoie să creeze o prosperitate populară în cadrul unei societăţi asociative în care proprietatea să fie larg răspândită şi să fie restaurat nucleul schilodit al societăţii – reţeaua de organizaţii organice (familia, parohia, comunitatea locală) şi voluntare (organizaţii civice, cluburi sportive etc.).

Vechile năravuri şi politicile greşite îşi dau greu sufletul… sau cel puţin mor de o moarte foarte lentă! Noi credem că românii îşi doresc foarte mult să-şi recapete încrederea într-un viitor mai bun pentru copii şi ţara lor; dacă ei se vor ridica şi vor trage la răspundere guvernul, politicienii şi mass media pentru faptele şi deciziile pe aceştia le iau, un nou orizont de speranţă, prosperitate şi integritate se va deschide în România.

Globalizarea şi integrarea europeană nu sunt o scuză. Atunci când guvernele naţionale sunt ferme şi abile politic, când sunt susţinute de cetăţeni activi şi responsabili, ele au puteri şi competenţe considerabile pentru a acţiona în interesul dezvoltării economice şi sociale a ţărilor lor.

Dr. Ovidiu Hurduzeu. RENAȘTEREA SPIRITULUI DE COOPERARE ȘI SOLIDARITATE – PREMISĂ A DEZVOLTĂRII SUSTENABILE A SATULUI ROMÂNESC

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

RENAȘTEREA SPIRITULUI DE COOPERARE ȘI SOLIDARITATE – PREMISĂ A DEZVOLTĂRII SUSTENABILE A SATULUI ROMÂNESC

Autor: Dr. Ovidiu Hurduzeu

=""
Conferință ținută în Sala Conventus, Palatul Patriarhiei, București, cu ocazia întrunirii "Renasterea spiritului de întrajutorare si solidaritate - catre o dezvoltare rurală durabilă",  31 octombrie - 1 noiembrie, 2012
Iubiți frați și iubite surori întru Hristos,
Ne-am adunat astăzi spre a gândi și, mai ales, a porni o împreună-lucrare menită să scoată la lumină icoana uitată a României, satul nostru, această fereastră prin care românul a privit până mai ieri lumea văzută și cea nevăzută.
Odată, un muzeograf s-a dus la niște sateni cu gând să cumpere o fereastră veche pentru Muzeul Țăranului Român. Ţăranul s-ar fi învoit, dar ţăranca a zis: nici vorbă, cum să vând eu fereastra prin care am privit lumea atâţia ani?
Spre deosebire de femeia care nu a vrut să-și vândă fereastra casei întrucât s-ar fi lipsit de o deschidere spre cealaltă dimensiune a omului, noi am vândut pe nimic satul românesc, fereastra prin care această țară s-a deschis timp de milenii spre comuniune cu Biserica lui Hristos și întreaga creație materială.
Mulți români deplâng decăderea economică și biologică a comunităților rurale. Cea mai mare distrugere este însă în noi – noi nu mai privim lumea cu ochii țăranului de odinioară – și, la fel de mare, este pustiul din sufletul satului nostru, devenit o „localitate“, o fereastră închisă în spatele căreia se sting încet viața și speranța.
Nu ne-am adunat însă aici ca să ne lamentăm. Creștinii sunt chemați să afirme o lume așa cum ar trebui să fie și să refuze lumea așa cum este. Duhul Sfânt a vrut să ne aflăm împreună pentru a încerca să găsim căile prin care satul românesc să redevină un chip frumos, o oglindă a creației divine și scara către Dumnezeul în Treime.
Ce s-a întâmplat cu satul românesc în ultimii 60 de ani? Satul s-a urâțit, a devenit un corp social necrozat și dezechilibrat, răvășit de patimi care i-au pervertit identitatea tradițională. Principala cauză a acestei urâțenii – înțeleg urâțenia ca o pervertire a naturii, un dezechilibru ontologic în sânul creației – este slăbirea sau chiar ieșirea din comunitatea de iubire. Asupra satului românesc s-a revărsat un duh străin, un duh al separării, al lăcomiei și egoismului. S-a slăbit mult comuniunea credincioșilor cu Dumnezeu și întreolaltă și, drept urmare, s-a pierdut dimensiunea liturgic-euharistică a existenței.
Țăranul de odinioară avea conștiința solidarității omului, nu numai cu semenii dar și cu întreaga creație a lui Dumnezeu. Spre ilustrare, câteva cugetări țăranești citate de Ernest Bernea în Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român: „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da; cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea este așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?“.
Trufia, ieșirea din rânduială prin ruperea solidarității cu lumea era privită drept cauza căderii omului: „Lasă lucrurile să meargă în legea lor; ce te bagi în treburi dumnezeiești? Te crezi mare, da’ te frângi. Și diavolu’ a vrut odată să întoarcă lumea altfeliu și-o căzut. Omu’ să rămâna om!“.
Satul românesc tradițional trăia efectiv timpul și spatiul liturgic, creația reconstituită sacramental, unde se amestecă fără confuzie viața pământească și cea cerească, istoria și veșnicia.
Prin aceasta satul românesc, înainte de a fi o „structură socială“ și o „unitate economică“, era un eveniment de comuniune personală prin care transpărea zidirea nouă în Hristos. În sat, toate dimensiunile vieții casnice, profesionale, artistice erau chemate „să se schimbe“ la față, umplându-se de Duhul lui Dumnezeu, să funcționeze în chip de nouă viață în Hristos. Precum în Biserica primilor creștini, în universul satului, Euharistia continua să fie „o binecuvântare a lumii materiale, a roadelor naturii și o raportare a tuturor acestora cu recunoștință și evlavie la Creator“ (Ioannis Zizioulas). Aș spune că satul tradițional era aluatul care dospea întreaga frământătură a Creației. Țăranul lua în mâinile sale bătucite făptura zidită și o întorcea ca dar Creatorului și Dătătorului ei. Astfel, el recapitula și integra în viața de zi cu zi „oferirea darurilor“ (Anafura) când, în cadrul Sfintei Liturghii, lumea este închinată lui Dumnezeu, sublimată și reorientată spre menirea ei autentică întru Iisus Hristos. Țăranul con-lucra cu Duhul Sfânt și cu aproapele lui, nu numai pentru mântuirea sa, dar și pentru mântuirea întregii Creații, participa la evenimentul transfigurării și înălțării ei la rangul de trup al lui Hristos.
O viitoare renaștere a satului românesc va trebui să ia în considerație faptul că în ortodoxie totul este menit acestei împliniri liturgice. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că lumea este un templu cosmic în care omul îşi exercită sacerdoţiul. Totul poate fi sanctificat prin puterea harului (nimic nu este sacru în sine). Prin urmare, liturghia euharistică nu poate exclude viaţa economică. Satul românesc este chemat să acorde economiei şi vieţii sociale o valoare sanctificatoare. Dacă „satisfacerea nevoilor“ nu este întru Dumnezeu, ea este lipsită de semnificaţie. Nu există o sferă economică neutră. Economia nu este o extensie a tehnicii ci o prelungire a vieții în comunitate, viață care nu poate fi înțeleasă în afara vieții în Hristos. Drept urmare, nu putem să acceptăm faptul că sfera economică nu este și ea o manifestare a relației noastre cu Dumnezeu. Economia este orientată fie spre Dumnezeu – şi atunci participă la marea iconomie cerească, fie către demonism – şi atunci devine activitatea „maimuţelor lui Dumnezeu“.
Economia de astăzi, profană, a profonat lumea. Ceea ce ieri era unic și purta chipul lui Dumnezeu sau era insuflat de Duhul Lui a primit un preț și s-a transformat într-o marfă intersanjabilă. Valorile economice au înlocuit valorile creștine. Economismul a devenit o religie care vinde iluzia bunăstării pământești. Omul nu-și mai vede finalitatea în Hristos, ci într-un job bine platit. Precum materialismul marxist, materialismul economist se crede deasupra oricărei critici. Primatul pe care îl acordăm astăzi economiei este, de fapt, primatul banului, dominația lui Mamona. Iar astăzi, Mamona se hrănește mai mult ca oricând din camătă. Când o bancă îți oferă un credit de o mie de lei, nu ia banii din buzunar sau dintr-un cont, ci, pur și simplu, creează pe computer un credit care va trebui plătit înapoi, plus dobânda aferentă. Acești bani, creați din nimic, vor fi apoi cheltuiți pe bunuri și servicii din viața reală. Banii cămătărești – astăzi toți banii sunt bani-datorie (debt-money) au nevoie de un sistem economic în perpetuă creștere. Pentru ca băncile să facă bani din nimic, economia trebuie să crească peste „rata dobânzii“, să creeze din ce în ce mai multe „bunuri și servicii“, chiar dacă aceste servicii sunt iluzorii, bazate pe stimularea unor dorințe artificiale sau prin distrugerea capitalului natural.
În cartea Economii sacre: Banii, darul și societatea într-o epocă a tranziției, David Eisenstein explică mecanismul de funcționare a banului cămătăresc: „Din cauza dobânzii, în orice moment suma datorată este mai mare decât banii existenți. Pentru a crea bani noi care să țină în funcțiune întregul sistem… trebuie să creăm mai multe ‘bunuri și servicii’. Principala modalitate de a realiza acest lucru este să începi să vinzi ceva ce odinioară nu avea preț. Să transformi pădurile în cherestea, muzica într-un produs muzical, ideile în proprietate intelectuală, relațiile sociale de reciprocitate în servicii plătite. Susţinută de tehnologie, transformarea în marfă a bunurilor și seviciilor nemonetarizate s-a accelerat în ultimele secole, ajungându-se la situaţia de astăzi, când a mai rămas foarte puţin în afara sferei monetarizate. Vastul domeniu obştesc, fie că era vorba de pământ sau cultură, a fost înţărcuit și vândut pentru a ţine pasul cu creşterea exponenţială a banilor. Acesta este motivul adevărat pentru convertirea pădurilor în cherestea, a cântecelor în proprietate intelectuală ş.a.m.d. Iată de ce două treimi din hrana americanilor este gătită astăzi în afara familiei. Iată de ce popularele tratamente naturiste au fost înlocuite cu cele provenite din industria farmaceutică. Iată de ce îngrijirea copiilor a devenit un serviciu plătit iar apa de băut este categoria cu cea mai mare creştere în cadrul vânzărilor de băuturi. Imperativul creşterii perpetue, implicat în banul bazat pe camătă, este ceea ce împinge continuu transformarea vieţii, a lumii și a spiritului în bani. Completând cercul vicios, cu cât convertim mai multă viaţă în bani, cu atât avem nevoie de mai mulţi bani ca să trăim. Camăta, și nu banul, este proverbiala rădăcina a răului“.
Camăta a transformat banul într-un agent al indigenţei. Sărăcia nu este datorată nici lipsei capacităților productive, nici chiar lăcomiei. Lăcomia este un simptom, dar nu o cauză. Într-un context de sărăcie și lipsuri, se intensifică lupta pentru niște resurse limitate iar actorul economic raţional – ne spun dogmele economice – caută să-și maximizeze interesele financiare. Marele scriitor agrarian Wendell Berry ne avertizează: „Avem motive să credem că orice este vândut va fi până la urmă distrus. Când totul are un preţ, iar acel preţ variază la infinit datorită unei economii fără o relaţie stabilă cu necesităţile sau bunurile reale, atunci totul se separă de istorie, cunoştiinţe, respect și iubire, de acele lucruri care ar păstra integritatea organică – și, implicit, totul se află pe calea pierzaniei“.
Sărăcia materială are la bază o sărăcie ontologică. Sărăcia ontologică se creează prin distrugerea dimensiunii personale a lumii. Omul de astăzi este sărac fiindcă este supus ordinii impersonale a banului. Banul a transformat persoana într-o entitate abstractă și interşanjabilă interesată doar de satisfacerea propriului interes, echivalent cu profitul bănesc. Omul nu mai este o „persoană“, ci un „instrument“ folosit într-o competiţie pentru controlul și luarea în posesie a unor resurse percepute a fi limitate.
Ce înseamnă o lume săracă? Din punct de vedere creștin, este o lume a separării, în care comunitatea este un agregat de indivizi singuratici – lumea lui homo oeconomicus, a individului fragmentat și izolat care-și urmăreşte doar propriile interese. Este și lumea luihomo sovieticus – homo sovieticus nu-i altul decât o variantă a lui homo oeconomicus, a omului masificat, omul-ca-mijloc care și-a pierdut caracterul sacru, unic și personal. Prinmasificare, înţelegem procesul de depersonalizare prin care omul este despuiat de calităţile sale divin-umane pentru a fi transformat într-o entitate abstractă (un număr, un cod, o „resursă umană“) şi interşanjabilă. În lumea de astăzi, a banului cămătăresc, masificarea începe prin spargerea în bucăţi a coeziunii persoanei noastre, după care suntem parcelaţi în porţiuni utilitare (aşa numitele „abilităţi profesionale“) şi reintegraţi într-un „întreg“ construit artificial în baza unor inginerii economice şi sociale. Acele părţi din noi care nu slujesc intereselor așa zisei „pieţe libere“, de obicei sufletul, conştiinţa morală, spiritul critic şi taina credinţei sunt aruncate la gunoi.
Observăm că situaţia nu s-a schimbat mai cu nimic. Schema de funcționare a societăţii fără de Dumnezeu rămâne aceeaşi: indivizi atomizaţi, separaţi unii de alţii, sunt „reasamblaţi“ în mod artificial în grupuri de încadrare: în comunism, funcționau „celulele de partid“, „brigăzile de muncă“, CAP-urile etc., azi sunt workteam-urile corporatiste, „comunităţile de consumatori“ – toate au rolul de a crea o falsă obşte şi o iluzorie solidaritate interpersonală, fiind în întregime dependente de principii, structuri şi obiecte exterioare (partid, stat, corporaţie, „satul global“, „piaţa liberă“).
Nu ar exista masificare dacă banul cămătăresc nu ar distruge capitalul social al comunităților locale și nu ar media relaţiile dintre oameni. Banul, mânat de camătă, omogenizează, abstractizează și instrumentalizează lumea. Convertite în bani, două păduri devin identice, două culturi unice se aglutinează în cultura globală; omul însuşi este redus la statutul de „resursă umană“, „consumator standard“ sau parte dintr-un contract între „străini“ – pilonul economiei globale fiind contractul dintre două părţi care pot să nu aibă nimic în comun, un contract între „străini“. Când oamenii nu mai au nimic în comun unul cu altul și s-au separat de Dumnezeu, relaţiile interumane se deteriorează atât de mult încât sunt pervertite în relaţii mercantile, clientelare sau de tip mafiot. În acest sens, România de azi poate constitui un „studiu de caz“.
Lumea seculară nu mai stăpâneşte limbajul care i-ar permite să descrie şi să analizeze situaţia actuală dincolo de cadrul strâmt şi uscat al economismului. Concentrării puterii şi a bogăţiilor în mâinile tehnocraţiei globale și ale mafiilor locale îi corespunde monopolizarea de către „societatea spectacolului“ a criteriilor adevărate. Lumea contemporană consumă semne goale. „Societatea spectacolului“ nu mai trimite la nimic. Dincolo de ea... doar vidul. Mass media şi publicitatea pun în circulaţie cuvinte și imagini înlănţuite în așa fel încât să nu aibă nici o legătură cu situaţia concretă a omului. Individul contemporan este o lume fără uşi şi fără ferestre, o cameră obscură ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu imaginile hipnotice deversate de ecranele digitale. Omul este cucerit de aceste imagini mincinoase care îi ascund logos-ul (raţiunea de a fi) a lucrurilor şi instaurează nimicul şi ne-viul ca unice alternative posibile. Nu mai vorbim decât în limbajul mort al „eficienţei“ şi „austerităţii“, ca şi cum banii şi creşterea economică ar reprezenta singurele valori autentice. Am uitat că profitul nu se socoteşte doar în termeni cantitativi, nu este un câştig măsurabil, pură acumulare monetară, ci o sporire calitativă a existenţei, a capacităţii noastre de a ne bucura de ceea ce ni s-a oferit în dar. Pentru a regândi societatea dintr-un unghi de vedere diferit, trebuie să mărturisim cealaltă dimensiune a omului şi să ne situăm în raport cu realităţi ultime. Numai în felul acesta vom putea face un pas înapoi, pentru a lua distanţă faţă de evenimente şi a privi dincolo de măşti.
Oare mai este posibil astăzi să gândim o alternativa creștină la această lume căzută? Spre deosebire de societatea occidentală, unde individul a rămas într-adevăr singur, în România, persoana încă mai este înconjurată de icoane – icoanele profeţilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale sfinţilor. Mai există şi icoanele vii ale părinţilor duhovniceşti, care ne oferă o relaţie personală transfiguratoare. Icoana nu este însă o simplă imagine, ci o deschidere, o fereastră spre „altceva“, un punct de iradiere a Prezenţei, o mărturie a instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca fereastră spre Împărăţia Cerurilor, icoana conduce către întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Practica icoanelor împiedică spectacolul imaginilor mincinoase de a concentra orice privire şi orice conştiinţă. În lumea noastră ortodoxă, icoanele sunt peste tot şi conturează un spaţiu metasocial care limitează circulaţia generală a semnelor golite de conţinut.
Spaţiul iconic ne oferă și acel cadru necesar restaurării unei economii a dăruirii, o economie care să înlocuiască economia separării de până acum. Prin icoană, homo oeconomicus, acest om vechi care se pretinde astăzi alfa și omega, este chemat să se întoarcă la viaţa întru Hristos. În marea lui milostenie, Dumnezeu îl cheamă să redevină o „persoană“ pentru a participa, şi el, la viaţa veşnică şi la regăsirea logos-ului, adică a adevăratei raţiuni de a fi a lucrurilor materiale. Icoana ne arată calea unui „teomaterialism“ eliberator, ne dezleagă de iluziile economismului contemporan. Din perspectiva ortodoxă, afacerea de familie, economia domestică, cooperativele, agricultura ecologică etc. nu sunt „lucruri necesare“ care ne trimit doar la propria lor obiectivitate utilitară. Ele sunt daruri de la Dumnezeu. Îşi au logos-ul personal care se raportează la prezenţa personală a Logos-ului Ziditorului. În momentul în care logos-ul personal al „lucrurilor materiale“ nu se mai manifestă, pentru că lucrurile se limitează la ele înseşi şi la circulaţia imaginii lor într-un circuit de imagini interşanjabile (cum este circuitul imaginilor publicitare), în acel moment, persoana umană redevine un individ izolat. O monadă care se pierde în noaptea adâncă a nihilismului.
Întrebarea pe care și-o pune, cred, fiecare dintre dumneavoastră se referă la posibilităţilereale de punere în lucrare ale unei economii a dăruirii. Cum să împlinim, și nu numai să propovăduim, un sistem economic în care bunurile materiale să nu ne mai îndepărteze de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, să ne deschidă mereu apetitul pentru bunurile gătite în Împărăţia cerurilor?
Mă voi referi în primul rând la satul românesc. Ca să renască, satul românesc va trebui să funcționeze ca o economie smerită, bazată pe solidaritate socială şi pe cooperative. Economia smerită ţine cont de limitele naturale și de buna randuială de care se bucura odinioară gospodăria țăranescă tradițională.
Spre deosebire de faustica economie a cămătarilor, economia smerită înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei economii superioare – economia lui Dumnezeu, Marea Economie a Creaţiei, cum o numeşte Wendell Berry, celebrul scriitor agrarian din SUA. Nimic nu există în afara Marii Economii: „Suntem în ea, cu ştirea sau fără ştirea noastră, cu voia sau fără voia noastră“, scrie Wendell Berry. În această economie, orice lucruşor caută prezenţa personală a logos-ului Ziditorului, așa cum orice floare caută binefacerile soarelui de dimineaţă, totul este interconectat și se leagă în Hristos, totul este un dar al Vieţii unde fiecare îşi joacă partitura sa – ursul îşi are rolul său, furnica pe al ei, omul ca iconom al acestei ordini este chemat să vegheze ca rânduiala să nu fie stricată. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Dacă anul acesta se fac roşii, şi dovlecei, şi grâu, sau dacă nu se fac, depinde până la urmă de vrerea lui Dumnezeu. Iată, chiar în vara aceasta, seceta din România şi din SUA ne-a confirmat faptul că nu putem să ne sustragem Marii Economii divine.
Astăzi, a funcţiona în cadrul limitelor naturale şi a nu te îmbăţoşa împotriva Marii Economii divine nu este o dovadă de primitivism, ci de clarviziune. Când ţăranul este smerit, când are credinţă şi respectă creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.
Economia smerită, bazată pe solidaritate socială şi cooperative nu este un produs de import. Ea a existat pe aceste meleaguri, materializată într-un sistem economic pe care satul românesc l-a avut, dar care a fost distrus cu bună ştiinţă de către comunişti. Întorcându-ne în timp, în anii ’20-’30, vom descoperi cu uimire în scrierile și practicile susţinătorilor sistemului cooperatist bazele a ceea ce astăzi numim „dezvoltare durabilă“, „agricultură ecologică“ și „economie civică“. Este de remarcat accentul pe care agrarienii de atunci îl puneau pe grija faţă de sănătatea solului şi a animalelor din gospodărie, pe agricultura practicată în micile ferme de familie, o agricultură considerată a fi mai eficientă şi mai diversificată decât exploatările agricole pe scară largă. Într-o vreme în care atât socialiştii cât şi adepţii liberalismului considerau că economia bazată pe camătă, pe principiile centralizatoare ale marii fabrici şi ale marilor latifundii era singura capabilă să asigure cea mai înaltă formă de productivitate, susţinătorii cooperaţiei insistau asupra avantajelor şi potenţialului oferit de o economie locală a unităţilor mici, flexibile, unite printr-o reţea de cooperative.
După cum scrie Constantin Stere, un teoretician al agrarianismului de la noi:
„[…] din statistici rezultă că agricultura mică nu numai că nu are a se teme de concurența marei agriculturi, ci, dimpotrivă, în condițiuni egale, gospodăriile mici și mijlocii se dovedesc mai rezistente decât cele mari. Avantagiile economice sunt hotărât de partea gospodăriei mici, aceasta nu aleargă după rentă și nici după dobânda capitalului și deci produce mai ieftin, gospodăria mică dispune de puterea de muncă mai intensivă a omului ce muncește pentru dânsul: ea face cu putință utilizarea mai potrivită cu natura ei a fiecărei bucățele de pământ“.
Potrivit lui C. Stere, „formula progresului nostru economic şi social, ce ne-o impun condiţiile însăşi ale vieţii noastre naţionale“ ar fi „o ţărănime liberă şi stăpână pe pământul ei; dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici, cu ajutorul unei intense mişcări cooperative la sate şi oraşe; monopolizarea de către stat, în principiu, a industriei mari (afară de cazuri excepţionale, unde ea s-ar putea dezvolta de la sine, fără prejudiciu pentru viaţa economică)... am curajul să afirm că aceasta va fi politica economică a generaţiunii ce va veni după noi“.
Cuvinte profetice. Cu două săptămâni în urmă, la o importantă întrunire din Quebec City dedicată cooperaţiei, celebrul economist Nouriel Roubini, cel care a anunţat criza economică mondială înainte ca ea să se declanşeze, a declarat că modelul cooperatist este parte din soluţia ieșirii din criză. Cooperativele, a afirmat Roubini, vor putea fi chiar un important jucător economic pe plan mondial dacă vor da dovadă de și mai multă solidaritate și cooperare între ele, pentru a împărţi resursele și costurile. Nu poţi decât să te întristezi profund când vezi cât de departe a ajuns în unele ţări sistemul cooperatist – vorbim deja de niște jucători pe piaţa mondială – și cât de mult a regresat România spre economia profană a separării, înstrăinării și egoismului feroce.
Nu va trece mult şi va sosi momentul adevărului. Adevărul cumplit care ne va aminti în mod brutal consecinţele iresponsabilităţii noastre. Se vor năpusti peste noi, toate deodată, efectele crizei economice şi morale, neglijării agriculturii tradiționale și abandonării satului românesc. Atunci ne vom da seama ce înseamnă să trecem nepăsători peste realităţi evidente, să dăm uitării lecţiile istoriei şi să neglijăm adevărul de la baza creaţiei divine. Atunci nimeni nu va mai pune sub semnul întrebării înţelepciunea tradițională a țăranului român și buna rânduială a satului românesc de odinioară, nici nu va mai contesta, în numele „eficienţei“, condiţionalitatea ecologică şi valoarea agriculturii sustenabile centrate pe mica fermă de familie şi pe cooperaţie. Dar va fi prea târziu. Trebuie să descoperim începutul crizei astăzi pentru a o putea învinge mâine.
Efectiv, renaşterea cooperativelor și agricultura sustenabilă ar fi o adevărată mană pentru România. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs, ci un dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Fiind iconom, ţăranul nu va percepe condiţionalitatea ecologică drept o constrângere, aşa cum o percep adepţii agriculturii productiviste, ci ca un element care poate fi valorizat. Nu atât subvenţiile vor salva satul românesc, cât restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Obiectivul unei politici de dezvoltare rurală astăzi nu este numai să amelioreze competitivitatea; trebuie întărite legăturile dintre ţăran şi mediul sau socio-cultural: „Isoler le paysan, c’est le tuer – a-l izola pe țăran înseamnă să-l omori“, afirma Gérard Peltre, preşedintele grupului consultativ de dezvoltare rurală al Comisiei Europene.
Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete. În primul rand, trebuie să întoarcem fluxul migraţionist spre sate, să micşorăm congestia urbană şi să stopăm declinul regiunilor rurale. Aceasta se va realiza în primul rând prin crearea unei adevărate societăţi rurale cooperatiste. Pe lângă multiplele lor avantaje economice, cooperativele vor deveni şi nuclee ale unei noi concepţii civice, îmbinând principiile creștine cu principiile universale ale cooperaţiei, solidaritatea cu autoguvernarea locală. Oamenii nu vor fi atraşi spre cooperativele din regiunile rurale numai de noi oportunităţi economice, ei vor aprecia la fel de mult valorile şi principiile sănătoase pe care cooperativele le promovează, noile sinergii care se vor stabili între toţi actorii locali: ţărani, meşteşugari şi meseriaşi, profesori, preoţi, doctori, comercianţi.
Avem nevoie de o infrastructură intelectuală care să promoveze tradiţiile româneşti, virtuţile solidarității creștine şi ale vieţii la ţară. Şcoala, Biserica, mass media şi personalităţile marcante ale vieţii noastre culturale şi religioase sunt chemate să popularizeze un nou agrarianism. Renaşterea satului românesc ar putea contracara entropia socială care devastează România de astăzi. Sistemul actual accelerează nu numai epuizarea resurselor naturale ci şi a celor umane (slăbeşte familia şi relaţiile interpersonale). Tinerii români trebuie să redescopere virtuţile „localismului“ și ale bunei vecinătăţi, care presupun relaţii de reciprocitate și întrajutorare. O cultură globală uniformizantă, focalizată pe individualismul consumist este la fel de aridă precum peisajul rural cu haturile desfiinţate, care face loc practicilor nivelatoare ale monoculturii şi fabricii de crescut animale.
Ni s-ar putea aduce argumentul că o economie smerită, chiar dacă este opusă economiei separării, chiar dacă este fondată pe iubire și soldaritate, nu trebuie să fie preocuparea de căpătâi a creștinului, fiindcă s-a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și dreptatea Lui“ (Matei 6, 33). Intepretat în termeni atât spirituali cât și practici, imperativul divin ne trimite la necesitatea absolută pe care trebuie s-o acordăm Marii Economii. Economia smerită este subordonată Marii Economii divine. Ea funcționează în baza energiilor, valorilor și darurilor pe care le primeşte de la Marea Economie, daruri pe care într-o împreună-lucrare avem datoria să le conservăm, să le protejăm și, îmbunătăţite prin puterea Duhului Sfânt, să le consacrăm Creatorului, nicidecum stăpânilor vremelnici ai acestei lumi.
Să ne bucurăm că principalul dar oferit nouă de Dumnezeul în Treime, bogăţia cea mai de preţ este însăşi persoana noastră. O bogăţie pe care avem datoria s-o sporim „în circulaţie de viaţă trăită cu alţii“. Scrie Dumitru Stăniloaie: „Numai întrucât mă dăruiesc eu lui în deplină libertate, mi se dăruieşte și el. Şi dăruindu-mă eu lui, mă dăruiesc lui Dumnezeu prin el și viceversa… Unde e dăruire acolo e libertate, pentru că acolo e Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Căci el e în acelaşi timp Duhul dragostei: Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate… La această dăruire din dragoste ne-a chemat Hristos… Numai întrucât ne dăruim din dragoste suntem liberi“.

Iubiţi fraţi și iubite surori întru Hristos,
Spre deosebire de opinia prevalentă, care anunţă moartea iminentă a satului românesc, noi credem că vom avea comunităţi rurale viabile şi peste o sută de ani. Încet dar sigur, căile şi virtuţile ţărăneşti vor reapărea în societatea românească. În secolul XXI nu va mai exista o „alternativă urbană“ de dezvoltare a României aşa cum au visat comuniştii. În următorii 20 de ani, în România, ca mai peste tot în lume, vor fi refăcute legăturile oamenilor cu pământul. Agricultura productivistă, cu obsesia maximizării profitului prin sporirea producţiei nu este sustenabilă: poluează planeta, epuizează resursele de energie neregenerabilă, distruge comunităţile locale şi încălcă drepturile omului la securitate alimentară. Ea va împărtăşi probabil soarta dinozaurilor industrializării comuniste. Dacă în România va avea loc o renaştere creştină, şi în paralel o îmbunătăţire a calităţii vieţii, declinul populaţiei va fi oprit; vom avea din nou o largă şi viguroasă populaţie rurală, cu o forţă calificată de muncă. Satul, considerat astăzi fără viitor, va salva România.
Deşi acel viitor este încă departe, cu răbdare și credinţă, putem să punem deja primele cărămizi ale restaurării rurale. Să începem împreună-lucrarea despre care amintea părintele arhimandrit Justin Pârvu: „Să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep și îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul acesta ortodox, să avem spitalele și moaşele noastre“.
Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

duminică, 13 iulie 2014

Alain de Benoist. Ukraine : la fin de la guerre froide n'a jamais eu lieu



Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Ukraine : la fin de la guerre froide n'a jamais eu lieu

Onglets principaux
Voir(onglet actif)
Qu'est-ce qui lie ici


Alain de Benoist

Ukraine : la fin de la guerre froide n'a jamais eu lieu

A l'heure où la bataille des sanctions enveniment les relations entre l'Europe et la Russie, Alain de Benoist livre pour la revue Élémentsles 7 clés pour comprendre les origines de la crise ukrainienne.

L’affaire ukrainienne est une affaire complexe et aussi une affaire grave (à une autre époque et en d’autres circonstances, elle aurait très bien pu donner lieu à une guerre régionale, voire mondiale). Sa complexité résulte du fait que les données dont on dispose peuvent amener à porter sur elle des jugements contradictoires. En pareille circonstance, il faut donc déterminer ce qui est essentiel et ce qui est secondaire. Ce qui est essentiel pour moi est le rapport de forces existant à l’échelle mondiale entre les partisans d’un monde multipolaire, dont je fais partie, et ceux qui souhaitent ou acceptent un monde unipolaire soumis à l’idéologie dominante que représente le capitalisme libéral. Dans une telle perspective, tout ce qui contribue à diminuer l’emprise américano-occidentale sur le monde est une bonne chose, tout ce qui tend à l’augmenter en est une mauvaise.

L’Europe ayant aujourd’hui abandonné toute volonté de puissance et d’indépendance, c’est de toute évidence la Russie qui constitue désormais la principale puissance alternative à l’hégémonisme américain, sinon à l’idéologie dominante dont l’Occident libéral est le principal vecteur. L’« ennemi principal » est donc à l’Ouest.

Je n’éprouve pour autant aucune sympathie pour le président ukrainien déchu. Yanoukovitch était de toute évidence un personnage détestable, en même temps qu’un autocrate profondément corrompu. Poutine lui-même a fini par s’en rendre compte – un peu tard, il est vrai. Je ne suis pas non plus un inconditionnel de Vladimir Poutine, qui est de toute évidence un grand homme d’Etat, très supérieur à ses homologues européens et américains, et aussi un praticien averti des arts martiaux acquis aux principes du réalisme politique, mais qui est aussi beaucoup plus un pragmatique qu’un « idéologue ». Cela ne change rien au fait que, pour autant qu’on puisse en juger aujourd’hui, la « révolution de Kiev » a servi avant tout les intérêts américains.

J’ignore si les Américains ont inspiré, voire financé cette « révolution » comme ils avaient déjà inspiré et financé les précédentes « révolution colorées » (Ukraine, Géorgie, Kirghizistan, etc.), en cherchant à canaliser des mécontentements populaires souvent justifiés pour intégrer les peuples dans l’orbite économique et militaire occidentale. Le fait est, en tout cas, qu’ils l’ont soutenue dès le départ sans aucune ambiguïté. Le nouveau Premier ministre ukrainien, l’économiste et avocat milliardaire Arseni Yatseniouk, qui n’avait obtenu que 6,9 % des voix à l’élection présidentielle de 2010, s’est d’ailleurs tout de suite précipité à Washington où Barack Obama l’a reçu dans le Bureau Ovale, honneur généralement réservé aux chefs d’Etat. Sauf retournement imprévisible, les événements qui ont abouti à l’éviction brutale du chef de l’Etat ukrainien à la suite des manifestations de la place Maïdan, ne peuvent donc pas être considérés comme une bonne chose par tous ceux qui luttent contre l’hégémonie mondiale des Etats-Unis.

2

On parle partout d’un « retour à la guerre froide ». Il faudrait plutôt se demander si elle a jamais pris fin. A l’époque de l’Union soviétique, les Américains développaient déjà une politique qui, sous couvert d’anticommunisme, était fondamentalement antirusse. La fin du système soviétique n’a rien changé aux données fondamentales de la géopolitique. Elles les a au contraire rendu plus évidentes. Depuis 1945, les Etats-Unis ont toujours cherché à empêcher l’émergence d’une puissance concurrente dans le monde. L’Union européenne étant réduite à l’impuissance et à la paralysie, ils n’ont jamais cessé de voir dans la Russie une menace potentielle pour leurs intérêts. Au moment de la réunification allemande, ils s’étaient solennellement engagés à ne pas chercher à étendre l’OTAN dans les pays de l’Est. Ils mentaient. L’OTAN, qui aurait dû disparaître en même temps que le Pacte du Varsovie, a non seulement été maintenu, mais il s’est étendu à la Pologne, à la Slovaquie, à la Hongrie, à la Roumanie, à la Bulgarie, à la Lituanie, à la Lettonie et à l’Estonie, c’est-à-dire jusqu’aux frontières de la Russie. L’objectif est toujours le même : affaiblir et encercler la Russie en déstabilisant ou en prenant le contrôle de ses voisins.
Toute l’action des Etats-Unis vise ainsi à empêcher la formation d’un grand « bloc continental » en persuadant les Européens que leurs intérêts sont contraires à ceux de la Russie, alors qu’ils sont en réalité parfaitement complémentaires. Telle est la raison pour laquelle l’« intégrité territoriale » de l’Ukraine leur importe plus que l’intégrité historique de la Russie. « Revenir à la guerre froide », pour les Américains, c’est revenir aux conditions les plus propices à la mise en sujétion de l’Europe par Washington. Le projet de « grand marché transatlantique » actuellement en cours de négociation entre l’Union européenne et les Etats-Unis va également dans ce sens.

3

La complication vient du caractère hétérogène de l’opposition à Yanoukovitch. La presse occidentale a généralement présenté cette opposition comme « pro-européenne », ce qui est un mensonge évident. Parmi les opposants à l’ancien président ukrainien, on trouve en réalité deux tendances totalement opposées : d’un côté ceux qui veulent effectivement se lier étroitement à l’Occident et rêvent d’intégrer l’OTAN sous parapluie américain, de l’autre ceux qui aspirent à une « Ukraine ukrainienne » indépendante de Moscou comme de Washington ou de Bruxelles. Le seul point commun de ces deux tendances est leur allergie totale à la Russie. Les manifestations de la place Maïdan ont donc d’abord été des manifestations antirusses, et c’est en tant que « président pro-russe » que Yanoukovitch a été destitué.
Les nationalistes ukrainiens, regroupés dans des mouvements comme « Svoboda » ou « Secteur droite » (Pravy Sektory), sont régulièrement présentés dans la presse comme des extrémistes et des nostalgiques du nazisme. Comme je ne les connais pas, j’ignore si c’est vrai. Certains d’entre eux semblent bien être les tenants d’un ultra-nationalisme convulsif et haineux que j’exècre. Mais il n’est pas évident que tous les Ukrainiens désireux d’indépendance vis-à-vis de la Russie comme des Etats-Unis partagent les mêmes sentiments. Beaucoup d’entre eux ont lutté sur la place Maïdan, sans avoir le sentiment d’être manipulés, avec un courage qui mérite le respect. Toute la question est de savoir s’ils ne seront pas dépossédés de leur victoire par une « révolution » dont l’effet principal aura été de remplacer le « grand frère russe » par le Big Brother américain.

4

En ce qui concerne la Crimée, les choses sont à la fois plus claires et plus simples. Depuis au moins quatre siècles, la Crimée est un territoire russe peuplé essentiellement de populations russes. Elle abrite aussi la flotte russe, Sébastopol constituant le point d’accès de la Russie aux « mers chaudes ». S’imaginer que Poutine pourrait tolérer que l’OTAN prenne le contrôle de cette région est évidemment impensable. Mais il n’a pas eu besoin d’agir en ce sens, puisque lors du référendum du 16 mars, près des 97 % des habitants de la Crimée ont exprimé sans équivoque leur désir d’être rattachés à la Russie, ou plus exactement d’y revenir, puisqu’ils en avaient été coupés arbitrairement en 1954 par une décision de l’Ukrainien Nikita Khrouchtchev. Cette décision d’attribuer administrativement la Crimée à l’Ukraine s’était faite à l’époque dans le cadre de l’Union soviétique – elle était donc sans grandes conséquences – et sans aucune consultation de la population concernée. L’ampleur du vote du 16 mars, doublée d’un taux de participation de 80 %, ne laisse aucun doute sur la volonté du peuple de Crimée.
Parler dans ces conditions d’un « Anschluss » de la Crimée, faire la comparaison avec les interventions de l’URSS en Hongrie (1956) ou en Tchécoslovaquie (1968), est donc tout simplement ridicule. Dénoncer ce référendum comme « illégal » l’est plus encore. La « révolution » du 21 février a en effet mis un terme à l’ordre constitutionnel ukrainien, puisqu’elle a substitué un pouvoir de fait à un président régulièrement élu, ce qui a entraîné la dissolution de la Cour constitutionnelle ukrainienne. C’est d’ailleurs pour cette raison que les dirigeants de la Crimée, estimant que les droits de cette région autonome n’étaient plus garantis, ont décidé d’organiser un référendum sur son avenir. On ne peut à la fois reconnaître un pouvoir né d’une rupture de l’ordre constitutionnel, qui libère tous les acteurs de la société de leurs contraintes constitutionnelles, et en même temps se référer à ce même ordre constitutionnel pour déclarer « illégal » le référendum en question. Vieil adage latin : Nemo auditur propriam turpitudinem allegans (« Nul ne peut se prévaloir de sa propre turpitude »).
En apportant dès le 21 février dernier leur appui à un nouveau gouvernement ukrainien directement issu d’un coup d’Etat, les Américains ont par ailleurs démontré que leur souci de « légalité » est tout relatif. En agressant la Serbie, en bombardant Belgrade, en soutenant en 2008 la sécession et l’indépendance du Kosovo, en déclarant la guerre à l’Irak, à l’Afghanistan ou à la Libye, ils ont aussi montré le peu de cas qu’ils font du droit international, comme d’un principe d’« intangibilité des frontières » qu’ils n’invoquent que lorsque cela les arrange. Au demeurant, les Etats-Unis semblent avoir oublié que leur propre pays est né d’une sécession vis-à-vis de l’Angleterre… et que le rattachement de Hawaï aux Etats-Unis, en 1959, ne fut autorisé par aucun traité.
Les dirigeants européens et américains, qui s’arrogent la qualité de seuls représentants de la « communauté internationale », n’ont pas contesté le référendum qui, voici quelques années, a séparé l’île de Mayotte des Comores pour la rattacher à la France. Ils admettent qu’en septembre prochain les Ecossais pourront se prononcer par référendum sur une éventuelle indépendance de l’Ecosse. Pourquoi les habitants de la Crimée n’auraient-ils les mêmes droits que les Ecossais ? Les commentaires des dirigeants européens et américains sur le caractère « illégal et illégitime » du référendum de Crimée montrent seulement qu’ils n’ont rien compris à la nature de ce vote, et qu’ils refusent de reconnaître à la fois le principe du droit des peuples à disposer d’eux-mêmes et la souveraineté du peuple qui est le fondement de la démocratie.

5

Quant aux menaces de « sanctions » économiques et financières brandies par les Occidentaux contre la Russie, elles prêtent à sourire, et Poutine n’a pas eu tort de dire ouvertement combien elles l’indiffèrent. Poutine sait que l’Union européenne n’a aucun pouvoir, aucune unité, aucune volonté. A juste raison, il n’accorde aucun crédit à des pays qui prétendent « défendre les droits de l’homme », mais ne peuvent se passer de l’argent des oligarques. Comme disait Bismarck : « La diplomatie sans les armes, c’est la musique sans les instruments ». Poutine sait que l’Europe est déliquescente, qu’elle n’est plus capable que de gesticulations et de provocations verbales, et que les Etats-Unis eux-mêmes la regardent comme quantité négligeable (« Fuck the European Union ! », comme disait Victoria Nuland). Il sait surtout que, s’ils voulaient vraiment « sanctionner » la Russie, les Occidentaux se sanctionneraient eux-mêmes, car ils s’exposeraient à des représailles de grande ampleur dont ils ne sont visiblement pas prêts à payer le prix. C’est la vieille histoire de l’arroseur arrosé.
Il suffit de rappeler ici que le gaz et le pétrole russes représentent environ le tiers de l’approvisionnement énergétique des 28 pays de l’Union européenne, pour ne rien dire de l’ampleur des investissements européens, notamment allemands et britanniques, en Russie. On ne compte aujourd’hui pas moins de 6000 sociétés allemandes actives sur le marché russe. En France, le Premier ministre Laurent Fabius a menacé la Russie de ne pas lui livrer deux navires porte-hélicoptères de type « Mistral » actuellement en construction aux chantiers de Saint-Nazaire. Dans un pays où l’on compte déjà plus de cinq millions de chômeurs, la conséquence serait la perte de plusieurs milliers d’emplois… Quant aux Etats-Unis, s’ils cherchent à geler les actifs russes à l’étranger, ils s’exposent à voir en retour gelés le remboursement des crédits que les banques américaines ont accordés à des structures russes.
L’Ukraine est aujourd’hui un pays ruiné. Elle aura le plus grand mal à se passer du soutien économique de la Russie et à remédier à la fermeture du marché de la CEI (la Russie représentait jusqu’à présent 20 % de ses exportations et 30 % de ses importations). On voit mal par ailleurs les Européens trouver les moyens de lui apporter une aide financière qu’ils ne veulent même plus accorder à la Grèce : compte tenu de la crise qu’elle traverse depuis 2008, l’Union européenne n’est tout simplement plus en mesure de débloquer des sommes de plusieurs milliards d’euros. En proie à leurs propres problèmes, à commencer par des déficits colossaux, les Etats-Unis voudront-ils soutenir l’Ukraine à bout de bras ? On peut en douter. Les chèques de Washington et du Fonds monétaire international (FMI) ne règleront pas les problèmes de l’Ukraine.

6

L’avenir reste pour l’heure aussi incertain qu’inquiétant. L’affaire ukrainienne n’est pas finie, ne serait-ce que parce qu’on ne sait pas encore qui représente exactement le nouveau pouvoir ukrainien. Si l’Ukraine choisit de s’ancrer résolument à l’Ouest, la grande question est de savoir comment réagira la partie orientale de l’Ukraine, qui est à la fois la plus pro-russe et la plus industrialisée (la partie ouest ne représente que le tiers de la production du PIB). Comment la Russie pourrait-elle, de son côté, accepter qu’un gouvernement radicalement antirusse dirige un pays dont la moitié de la population est russe ? Toute tentative d’imposer une solution par la force risque d’aboutir à la guerre civile et en fin de compte à la partition d’un pays où les grandes lignes de partage politiques, linguistiques et religieuses, recoupent largement les lignes de partage territoriales. On verrait alors se reproduire le scénario qui a conduit à l’éclatement de l’ex-Yougoslavie.
Dans l’immédiat, le risque le plus grand est celui d’un pourrissement de la situation à Kiev, accompagné d’une série d’initiatives irresponsables (création de milices, etc.) et d’incidents isolés qui dégénéreraient en montée aux extrêmes. Ni l’Europe ni la Russie (qui va maintenant renforcer son alliance militaire avec la Chine) n’y ont intérêt. De l’autre côté de l’Atlantique, en revanche, les partisans de la guerre ne manquent pas.

7

Le déchaînement des médias occidentaux est révélateur de leur degré de soumission à Washington. Poutine est régulièrement décrit comme un « nouveau tsar », un « kagébiste », un « néo-soviétique », mais aussi un « fasciste » et un « rouge-brun », alors que ce n’est pas lui qui a déclenché la crise ukrainienne, et qu’il a plutôt fait preuve dans cette affaire d’une extraordinaire patience. La Russie est présentée, sinon comme une « dictature », alors qu’elle n’a jamais connu un tel degré de démocratie dans son histoire, du moins comme un régime « insuffisamment libéral », c’est-à-dire pas assez conforme aux exigences de la « société ouverte ». Mais, comme l’a très bien vu Henry Kissinger, « diaboliser Poutine n’est pas une politique, mais une manière de masquer une absence de politique ».
Certes, comme je l’ai dit plus haut, il n’y a pas lieu de considérer Poutine comme un « sauveur » qui épargnerait aux Européens de prendre eux-mêmes en mains leur destin. L’Europe n’a pas pour vocation de constituer la branche occidentale d’un grand empire russe (l’idée d’empire n’est pas réductible à l’impérialisme). Elle a en revanche le devoir d’admettre la nécessité d’une alliance avec la Russie dans le grand projet collectif d’une logique continentale eurasiatique, ce qui est tout différent.
La Russie, de son côté, aurait tout intérêt à admettre le pluralisme d’identités de ses voisins de l’« étranger proche ». La colère ukrainienne s’est nourrie d’une tendance russe à nier l’identité ukrainienne qui n’est pas imaginaire, même si elle a parfois été exagérée. On n’en serait sans doute pas arrivés là si la Russie avait traité l’Ukraine sur un pied d’égalité et de réciprocité. Dans une logique fédérale, les identités locales doivent être respectées tout autant que les droits des minorités. Les notions de décentralisation, d’autonomie et de régionalisme doivent entrer dans la culture politique russe, tout comme elles doivent entrer dans la culture politique ukrainienne, qui n’y est visiblement pas plus disposée (comme le montre l’incroyable décision du nouveau gouvernement ukrainien de dénier à la langue russe le statut de seconde langue officielle). La notion de zone d’influence a un sens, et ce sens doit être reconnu, mais les pays « satellites » doivent désormais céder la place à des pays partenaires et alliés. Comme l’a écrit le Croate Jure Vujic, le « projet géopolitique grand-européen eurasiste doit être avant tout un projet fédérateur, de coopération géopolitique, fondé sur le respect de tous les peuples européens et sur le principe de subsidiarité ».

http://blogelements.typepad.fr/blog/2014/03/laffaire-ukrainienne-est-une...à-une-autre-époque-et-en-dautres-circonstan.html#more
4pt

geopolitics Europe

- See more at: http://www.4pt.su/fr/content/ukraine-la-fin-de-la-guerre-froide-na-jamais-eu-lieu#sthash.bCAi41g8.dpuf