joi, 31 octombrie 2013

Gary Brumback-Filantropia - o poliță de asigurări pentru multinaționale

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
28 octobre 2013
Article en PDF : Enregistrer au format PDF

Ces ONG qui sont-elles et que font-elles réellement ? Souhaitant mettre en question les privilèges des multinationales, Gary Brumback décide de contacter plusieurs ONG pour obtenir leur soutien. Sur 176 ONG contactées, aucune réponse probante. Il décide dès lors de mener l’enquête pour en apprendre plus sur le secteur. Des financements qui semblent parfois douteux, des dirigeants d’entreprises dans les conseils d’administration ou encore des gens de l’élite du pouvoir américain, des missions floues et une impossibilité d’évaluer les résultats... Une partie du secteur non-lucratif semble être faite de faux-semblants !





Au commencement

Tout a commencé il y a quelques années avec la publication de The Devil’s Marriage (Le Mariage du Diable). Une œuvre en deux parties, l’une racontant comment la corpocratie dirige et ruine l’Amérique et la majorité du reste du monde, l’autre présentant 180 initiatives proposées pour mettre un terme au règne tyrannique et prodigue de la corpocratie. Ces initiatives étaient regroupées en sept catégories selon leur objectif de réforme stratégique :
(1) informer le public, des étudiants aux seniors, à propos de la corpocratie ;
(2) mobiliser et organiser l’opposition à la corpocratie ;
(3) réformer le système politique ;
(4) mettre au jour les bases légales de la corpocratie (par exemple la personnalité juridique des entreprises) ;
(5) mettre fin aux guerres et aux passe-droits financiers des entreprises ;
(6) rendre les entreprises responsables de leurs actes et de leurs conséquences ; et,
(7) mettre fin au capitalisme anti-démocratique.
Le cœur de la seconde partie du livre est ce que j’appelle à présent le « pouvoir démocratique à deux poings » pour mettre KO, au figuré, la copocratie. Un poing serait une coalition de nombreux segments de notre société (par ex. les groupements actifs de citoyens) qui fournirait la pression politique en appui d’un plan coordonné de réformes stratégiques qui seraient mises en œuvre par l’autre poing, un réseau en ligne de nombreuses ONG qui prétendent chercher à changer le status quo contrôlé par la corpocratie, mais qui n’unissent pas leurs efforts et ne changent clairement pas le statu quo. J’ai alors proposé dans ce livre la création d’un réseau que j’ai appelé la Chambre de la Démocratie des États-Unis comme contrepartie à l’un des alliés les plus fidèles de la corpocratie, la Chambre du Commerce des États-Unis.

Le livre a provoqué des soutiens enflammés, dont un en particulier m’a encouragé à commencer cette odyssée : « Les ONG combattent la Corpocratie une entreprise à la fois depuis 30 ans… et perdent. Brumback nous explique pourquoi, nous donne un plan de bataille, et nous met au défi d’unir nos forces pour reprendre notre démocratie en main. C’est le défi américain principal du 21esiècle. La Corpocratie ne peut durer plus longtemps. Ne vous contentez pas de lire ce livre. Agissez. Maintenant ! ».

J’ai alors décidé d’envoyer des courriels à un certain nombre d’ONG pour voir si je pouvais les persuader de créer et de gérer un tel réseau.

Voici quelques exemples de mes courriels-types :

La vérité nue en la matière est que nous faisons face à des entreprises corrompues et des politiciens véreux. Et c’est pourquoi je vous écris au sujet d’une idée dont j’espère qu’elle sera considérée sérieusement par votre organisation.
Je suis à la recherche d’organisations qui cherchent véritablement à mettre un terme au pouvoir de la corpocratie mais qui sont pour la plupart déconnectées les unes des autres, principalement concentrées sur des problèmes précis plutôt que sur des objectifs de réformes stratégiques de grande ampleur, aux ressources limitées et qui n’ont pas obtenu un soutien populaire assez massif pour mener à bien leurs initiatives.

Ce qu’un tel réseau en ligne d’organisations accomplirait et ce à quoi il ressemblerait est illustré sur le site Democracy Power Page. J’insiste sur le fait que ce n’est qu’une illustration.

Le réseau prendrait ses propres décisions. Je veux également souligner qu’être membre de ce réseau n’est pas destiné à compromettre l’existence, l’histoire, les ressources et les objectifs des membres du réseau.

Lorsqu’un nombre suffisant de soutiens aura été obtenu, cette liste sera envoyée à ceux qui en font partie. Il leur sera offert de rester sur cette liste pour le moment ou de s’en retirer. La liste sera ensuite envoyée aux donateurs potentiels à qui sera demandé s’ils envisageraient de financer le démarrage et l’action initiale du réseau, avec la possibilité de continuer à le financer. Selon la réponse positive des donateurs, ceux parmi la liste qui sont prêts à former le nouveau réseau l’organiseraient et le développeraient et soumettraient un plan d’initiatives réformatrices pour financement éventuel.
Puis-je ajouter votre organisation à cette liste ? Simplement y apparaître, montre votre soutien à l’idée et ne vous lie à aucune action future même si un financement externe devenait disponible. Je ne demande rien de plus que votre soutien à cette idée, un geste qui montre que vous n’y êtes pas opposé et qui ne vous coûte rien.

Notez qu’une séquence de multiples étapes était proposée, le soutien à l’idée étant la première d’entre elles. Je ne demandais, en d’autres termes, aucun engagement de leur part au-delà de cette étape.

J’ai soigneusement établi une longue liste d’ONG qui paraissaient importantes dans leur domaine. J’ai doucement commencé à contacter certaines d’entre elles en espérant susciter de l’émulation en cours de route pour pouvoir montrer à de futurs contacts que la liste était en train de s’allonger.

Rapport à mi-parcours : aucun progrès
Vers la moitié de cette aventure, j’ai écrit un rapport de mes « progrès » en expliquant aux lecteurs que je n’avançais pas plus que si je courais sur place. J’ai inclus dans ce rapport mon évaluation subjective des accomplissements de deux ONG. Cette évaluation ne diffère pas de celle que je ferai brièvement de toutes les ONG contactées.


J’ai ressenti à mi-parcours que l’aventure s’avèrerait probablement vaine. Mais j’ai décidé de continuer à contacter les ONG qui restaient sur ma liste. J’avais commencé à lire des ouvrages sur les œuvres de bienfaisance et le secteur à but non lucratif, complexe économique dont je n’avais même pas entendu parler lorsque j’avais débuté cette entreprise. Je me demandais si ce complexe existait vraiment.

La fin

Je me suis arrêté après que toutes les 176 ONG sur ma liste eurent été contactées, la plupart à deux reprises ou plus et quelques rappels. Cinq oui ; cinq de plus que zéro ont accepté l’idée. Des autres, 32 ont décliné (généralement via des justifications mielleuses) et 139 n’ont pas répondu ou ont tergiversé et jamais décidé. Si j’avais seulement pu obtenir cent réponses enthousiastes de plus comme celle-ci, du fondateur d’une ONG :

« Salut Gary, tout ce que j’ai lu me semble positif. Je suis à fond pour qu’on s’en prenne à la corpocratie. Vous avez mon soutien. Quel est ton numéro de téléphone ? Peace, XX. »

Autopsie : profil du complexe
Alors que j’avais misérablement échoué à obtenir le soutien d’un nombre substantiel d’ONG, j’avais réussi à me démontrer en tout cas que j’avais eu affaire au complexe. J’ai décidé de le tester un peu pour en apprendre plus sur son financement, ses ressources humaines, ses activités et ses résultats (je vais partir du principe que les cinq ONG participantes sont à mille lieues de ce complexe).

Missions des ONG
Sur chaque site Internet d’ONG apparaît une espèce de déclaration de sa mission. En voici un petit échantillon :

arrêter et faire faire machine arrière au terrible programme de guerre, de répression et de théocratie. Protéger et faire avancer les droits garantis par la Constitution américaine et la Déclaration universelle des Droits de l’Homme. Améliorer la démocratie en révélant les abus de pouvoir, la corruption et la trahison de la confiance par de puissantes institutions privées et publiques. Construire une nouvelle économie qui met l’emphase sur le bien-être des gens et de la planète. Donner aux peuples de partout le pouvoir de susciter le changement auquel ils veulent assister. Mettre un terme aux violences domestiques. Faire avancer la cause de la justice pour tous les Américains, renforcer l’aptitude des communautés d’intérêt public à influencer les politiques publiques, et permettre l’éclosion de la prochaine génération d’avocats. Susciter le bien-être économique et social, la sécurité et les opportunités pour tous les américains. Défendre un système international plus ouvert, plus sûr, plus prospère et plus coopératif. Améliorer la vie des Américains à travers des idées et des actions. Modérer les abus des entreprises et les rendre publiquement responsables. Mettre un terme aux droits des entreprises qui détruisent l’environnement, notre avenir et la démocratie. Mettre un terme à l’industrie nucléaire. Transformer nos élections pour accéder sans limites et sans fraudes à la participation, à un spectre complet de choix sensés et à la règle de la majorité avec une représentation juste et une voix pour chacun. Construire un environnement plus propre et meilleur pour la santé et un monde plus sûr. Inspirer, rendre puissant, motiver et enseigner une participation citoyenne qui aurait un impact. Aider à construire un mouvement citoyen qu’on ne peut arrêter, qui exige et propose des réformes durables. Mettre en œuvre des réformes structurelles à long terme. Développer des leaders progressifs.

Quelle liste de faux-semblants ! Si ces ONG s’attendaient vraiment à accomplir leurs missions ils se fixeraient des « objectifs élevés ». Parmi de nombreuses autres choses, ceux-ci seraient clairs et spécifiques, traçables et appréciables, difficiles mais atteignables. Je n’ai trouvé qu’une poignée d’ONG qui allaient au-delà de leur déclaration de mission pour décrire leurs objectifs et pas une seule ne s’approchait d’un objectif élevé. Si ces ONG représentent en effet le complexe, leurs missions ne correspondent pas à leurs véritables objectifs car s’ils devaient les atteindre, la corpocratie n’existerait plus, tout comme les ONG. Le véritable but semble être de juste exister et montrer un peu d’activité. Même si ce n’était pas le cas, soit les ONG se rendent compte qu’ils n’ont pas la capacité, divisées comme elles le sont, de mener à bien leurs missions dans cette vie, à moins de se faire d’énormes illusions.

Financement des ONG

Se pencher sur l’état du financement des ONG et faire quelques calculs, comme l’extrapolation avec les ONG pour lesquelles aucune donnée n’est disponible et la prise en compte de l’inflation, j’estime que les 176 ONG manipulent à peu près 1,4 milliard de dollars et ceci ne prend pas en compte tous les avoirs qui n’étaient souvent pas librement consultables. Une estimation peut-être au rabais. Le montant médian est d’environ 1,4 million de dollars par ONG mais 19 d’entre elles pèsent 10 millions de dollars ou plus et quatre d’entre elles plus de 100 millions de dollars chacune.


Alors que les ONG sollicitent et acceptent les donations individuelles, le principe des membres et dans certains cas les revenus de marchandise principalement promotionnelle, la plus grande partie du financement passe par un cordon ombilical de bourses gouvernementales et/ou de donations de fondations, et dans certains cas, aussi directement de la part d’entreprises, dont certaines devraient être en prison. Ce qui permet cela est l’exemption d’impôts offerte par le gouvernement aux donateurs et aux ONG.

Collectivement, les ONG que j’ai contactées ont les moyens financiers de s’associer et mettre en place un réseau sans financement additionnel, mais ils sont sous le joug de ce cordon ombilical. Ils perdraient probablement immédiatement ce financement s’ils s’unissaient et commençaient à demander de vraies réformes.

La longévité des ONG

Une fois lancées, les ONG parviennent à durer en ne secouant pas l’état des choses. Quelques-unes ont plus de 40 ans, et une a près de 100 ans.

Alliances et partenariats des ONG

L’absence d’unité entre les ONG, comme soulignée dans mon livre, est toujours d’actualité. Une minorité des ONG contactées veulent décupler leurs efforts en formant des alliances ou partenariats avec d’autres ONG et organisations. Mais les liens se font essentiellement entre organisations qui ont des missions similaires et je n’ai pas trouvé de cas significatif de grande alliance regroupant plusieurs missions. Il y a très peu de cas d’ONG contactées collaborant avec d’autres ONG contactées. Mon impression particulière est que les ONG sont férocement protectrices de leur pré-carré et voient les autres ONG non comme des collaborateurs potentiels mais comme autant de compétiteurs lorgnant vers la même manne de financement.

Les gens des ONG

L’ONG-type a une liste de directeurs et de personnel. Certaines ONG y ajoutent également des experts, des comités de conseil, des associés, des stagiaires et des volontaires. Comme les conseils d’administration sont au volant et que le personnel suit la même direction, penchons-nous brièvement sur ces deux catégories de personnes.

Conseils d’administration

Le nombre moyen de membres des CA et d’environ 14, et plusieurs ONG ont des CA pléthoriques de 25 membres ou plus. Quelle que soit leur taille, mon impression est que ce sont des sélections de dignitaires disposant d’un réseau de financement et qu’ils donnent des orientations par défaut à leurs équipes (c’est à dire les empêchent de vraiment toucher au status quo). En consultant le profil des membres de quelques larges CA, j’y ai trouvé d’anciens et d’actuels membres du Congrès, des cabinetards et des collaborateurs de la Maison Blanche (dont deux au moins étroitement impliqués dans la mise en œuvre et l’exécution de l’invasion de l’Irak et la plus grosse crise économique depuis la Grande Dépression) ; d’anciens et d’actuels dirigeants d’entreprise, des membres de cabinets d’avocats ; des professeurs d’université ; des présidents de syndicats ; etc., etc. Ces gens font partie des élites du pouvoir américain, bien éloignés des sans-voix et recrutés dans les CA en tant qu’aimants à financement. Avec des gens pareils, le personnel qui récolte des fonds fait plus de collecte que de porte-à-porte.


Le personnel

Dans certaines ONG, les membres du CA sont plus nombreux que le personnel. À l’inverse, quelques-unes emploient un personnel énorme, se comptant en centaines d’employés. Le nombre moyen de membres du personnel est d’environ 26 personnes. Un think tank disposant d’un budget de près de 40 millions de dollars emploie une centaine de thinkers. Ce qui représente beaucoup de réflexion à prix fort !


La dénomination des fonctions du personnel donne une idée de ce qu’ils font à part penser. Voilà ce que ça donne, comme dans n’importe quelle bureaucratie (sauf que les ONG sont hiérarchiquement moins verticales) : Directeurs de campagne. Stratèges de campagne. Directeurs de la communication. Coordinateurs de ceci et cela. Directeurs du développement. Directeurs à l’éducation. Spécialistes des événements. Vice-présidents exécutifs. Associés. Directeurs financiers. Responsables de la récolte de fonds. Administrateurs de bourses. Directeurs du réseau de membres et de son développement. Directeurs nationaux de terrain. Managers d’équipes. Spécialistes et directeurs des opérations. Organisateurs. Directeurs de programme. Directeurs des politiques publiques. Directeurs régionaux de terrain. Directeurs de recherche. Formateurs seniors. Académiques seniors. Ajoutez-y les nombreux attachés et assistants des positions précitées.


Les profils des membres du personnel ressemblent à ceux des directeurs à des échelons inférieurs et moins souvent liés au gouvernement et aux entreprises. Les employés plus gradés ont tendance à avoir voyagé au sein du complexe avant d’arriver là où ils se trouvent actuellement.


Les employés sont les carriéristes qui huilent la machinerie de leurs ONG. Le journaliste et auteur à succès Chris Hedges pense que les carriéristes sont les « êtres humains incolores » qui rendent « les plus grands crimes de l’humanité possibles. » « Ils accomplissent, » dit-il, « les petites tâches qui font de ces systèmes compliqués d’exploitation et de mort une réalité. »


Mea culpa, à petite échelle ! Je fus pendant une bonne partie de ma carrière un carriériste incolore travaillant dans les boyaux de la bureaucratie fédérale. J’y étais durant la guerre du Vietnam. Je la détestais mais je n’ai participé à aucune manifestation. À ma décharge, je n’étais pas à une position de moindre intérêt et ne faisais activement rien pour permettre à la guerre de continuer. Sur une échelle du carriérisme socialement destructeur, je placerais les carriéristes des ONG loin de moi à une des extrémités (comme les dentistes, qui peuvent faire mal, mais ne nuisent pas à l’Amérique) et plus proches de plus proches de moi, à l’autre extrémité, les carriéristes travaillant pour les sièges du pouvoir à la Maison Blanche, pour des lobbyistes auprès des cabinets politiques, pour le Congrès, pour l’armée et pour l’Amérique des entreprises.

Je ressentais de la honte pendant cette partie de ma carrière que j’ai mentionnée. Je ne sais absolument pas si les carriéristes des ONG ressentent la moindre honte. Peut-être s’en protègent-ils en rationnalisant comme je le faisais.

Le travail des ONG
 Les dénominations des fonctions donnent un indice de ce que font les ONG. Lire la partie « Ce que nous faisons » de leurs sites web en dit bien plus. Voici un échantillon des activités telles que décrites dans ces sections : Aide les communautés lésées par des projets d’entreprises à faire valoir leurs droits. Commente et/ou témoigne à propos de matières législatives. Compile, analyse et présente des données économiques. Met en place des services de médiation pour les communautés. Mène des campagnes locales destinées à combattre des législations. Dirige des formations et ateliers. Met à disposition des organisateurs, activistes et experts en politiques publiques pour aider à former des coalitions puissantes. Rédige des politiques publiques, dirige des recherches et mène des campagnes de persuasion et d’éducation publique. Développe et fournit du matériel éducatif. Développe et fournit des outils organisationnels. Dépose des demandes pour obtenir des documents officiels selon le Freedom of Information Act. Intente des poursuites judiciaires. Analyse et produit des rapports sur les entreprises et les gouvernements. Organise des marches pacifiques et des manifestations. Met en œuvre des pétitions. Fournit conseil et soutien aux campagnes d’action citoyenne. Rend public des injustices (par ex. : conférences de presse avec des victimes de fraudes, réalisation de films documentaires, organise des caravanes itinérantes, écrit des articles, met sur pied des expositions, organise des conférences). Suit le parcours de l’argent en politique. Rédige des mémoires. Rédige des demandes de subvention. Récolte des fonds.

Ces ONG sont sérieuses à propos de leurs occupations, ce qui me mène à une première autopsie.

Autopsie : impact et accomplissements rapportés
Des preuves réelles des déclarations d’impact d’une organisation consisterait, à mon avis, à accomplir un ou plusieurs objectifs élevés qui, accumulés, constitueraient un progrès substantiel dans la réalisation des objectifs ou des missions de l’organisation. Donc, par exemple, si la mission supposée est de « mettre un terme à la violence domestique », la preuve réelle d’un impact à ce problème national serait une diminution significative de la violence domestique. Avec ce critère en tête, et en gardant aussi à l’esprit la nature des déclarations de mission des ONG et l’absence d’objectifs élevés, penchons-nous sur les impacts et accomplissements rapportés des ONG.

Impacts rapportés

Guide Star est une œuvre caritative publique 501(c)(3) qui fournit des informations sur les ONG, dont les « rapports d’impact » soumis par les ONG. Sur les 176 ONg contactées, seules 35 ont soumis de tels rapports. Vous comprendrez immédiatement pourquoi on en trouve si peu après lecture de ce petit échantillon d’extraits :


« Puisque notre but est de produire, non des améliorations mineures, mais bien des changements conséquents, dans le futur nous ne nous engagerons que sur des initiatives que nous sommes en mesure de mener à bien pleinement. » « Nous développons des opportunités créatives de mobiliser et soutenir un mouvement citoyen au-delà des affinités politiques pour récupérer les droits constitutionnels érodés par la guerre contre le terrorisme. » « Nous avons gagné à plusieurs reprises le titre de meilleure source [d’information] politique en ligne. » « Nous publions les dernières nouvelles d’intérêt pour la communauté progressiste. » « Nous collaborons régulièrement avec ceux qui produisent du changement pour rapprocher les politiques publiques des gens. » « Nous porterons un projet ambitieux pour maintenir la dignité humaine des populations pauvres et vulnérables à travers le monde. » « Nos ateliers attirent de nombreux participants. » « Nous construisons la capacité des citoyens, des organisations, des communautés et des groupes historiquement marginalisés et utilisons nos données afin de soutenir leurs propres efforts pour se faire entendre dans le processus politique. » « Nous produisons une variété des rapports de recherche et de matériel éducatif sur certaines problématiques – nous les utilisons pour informer le public et influencer le Congrès américain et d’autres entités gouvernementales à soutenir les efforts de développement. » « Nous restons ouverts au changement et à la croissance, et aux idées, approches et contenus nouveaux qui servent notre mission. » Nous avons « une réputation de longue durée pour notre implication des communautés sur les problèmes d’inégalités économiques. » Nous « développons cinq nouveaux chapitres – et d’autres encore en gestation – fournissant des formation au leadership pour des antennes locales – pour s’assurer que les étudiants disposent de tous les faits quand l’armée glorifie le fait de porter un uniforme au nom de la ‘patrie’. »

Voilà pour ce qui est des rapports des ONG quant à leur impact. Ces extraits et tout le reste, y compris ceux présents sur les sites web des ONG, ne démontrent pas la moindre trace d’impact quant à l’accomplissement des missions déclarées.

Accomplissements rapportés
Les accomplissements peuvent être notés sur une échelle, en commençant par la pseudo-productivité ou activité, puis les petites victoires (par ex. gagner quelques procès sur un sujet en particulier), et enfin une grande victoire extraordinaire (par ex. transformer l’Amérique en une nation de paix). Dans mon évaluation des deux ONG, illustrée par mon rapport de mi-parcours, ni l’une ni l’autre n’a dépassé le stade des petites victoires. Mon évaluation des 174 autres ONG contactées n’est pas différente. S’occuper reste la règle. Quelques ONG ont obtenu de petites victoires. Aucune n’a remporté de grande victoire.

Autopsie : l’impact réel

Quiconque sait et comprend ce qui se passe aux États-Unis et ses voisins globaux, et ce qu’il leur arrive, sait où en sont les choses, quel impact le complexe a véritablement. Il a permis d’aggraver et non d’améliorer les situations domestique et globale. L’Amérique continue à être la pire des notations soi-disant développées selon tous les critères qui comptent, qu’ils soient économiques, sociaux ou environnementaux. De plus, l’Amérique continue à être la nation la plus militairement agressive du monde, provoquant d’innombrables morts et risquant des retours de flamme de plus en plus dévastateurs de la part des segments les plus touchés et les plus en colère au sein des pays victimes.

L’impact réel inclut l’assurance de la protection de la corpocratie. Les ONG que j’ai contactées représentent un tout petit échantillon de la population des ONG. Elles sont apparemment entre 1,5 et 2 millions aux USA, mais je ne parviens pas à déterminer la part d’entre elles qui sont des ONG opérationnelles ou groupes de pression comme celles que j’ai contactées et non d’autres œuvres caritatives ou des musées, par exemple. Disons arbitrairement qu’existent 10.000 autres ONG telles que celles que j’ai contactées. En extrapolant les avoirs médians de celles que j’ai contactées, nous obtenons un chiffre de 14.000 milliards de dollars. Si nous abaissons notre nombre arbitraire à 1.000, le chiffre s’élèverait à 1.400 milliards de dollars. Cela correspond par hasard à ce que j’ai lu à propos du secteur sans but lucratif qui serait une « industrie de 1.300 milliards de dollars » et « la septième plus grosse économie du monde. »

Dans un cas comme dans l’autre il s’agit d’une police d’assurance coûteuse mais que la corpocratie et le restes des élites au pouvoir sont plus qu’heureux de payer pour continuer à exister et à croître. Cette politique maintient la classe moyenne - bien que celle-ci se rétrécisse progressivement à une zone tampon entre les puissants et les classes sociales inférieures - et monte les classes sociales les unes contre les autres. J’ai récemment vu, par exemple, un autocollant de pare-chocs déclarant sarcastiquement : « tout le monde mérite quelque chose de la part de ceux qui travaillent dur pour gagner leur vie. »
Autopsie : ce que d’autres disent
« La richesse et la propriété sont les causes de la pauvreté chez les autres. Et ceux qui possèdent cette richesse veulent maintenir cette différence. Si ce n’était pas le cas, nous ne serions pas en mesure de distinguer si clairement les riches des pauvres. »


« … les frères Koch donnent des centaines de millions à des œuvres ‘philanthropiques’, mais aucune des causes qu’ils soutiennent ne peut être considérée à même d’atténuer la souffrance où que ce soit, et encore moins ici.

C’est pourquoi les œuvres caritatives ne sont pas la solution […]. Elles créent des problèmes en laissant les vrais s’enfoncer dans la boue au fonds de la mer de l’humanité. »

« La classe au pouvoir coopte des dirigeants de nos communautés en leur fournissant des emplois dans des associations sans but lucratif et dans les agences gouvernementales, réalignant par conséquent leurs intérêts (comme garder leur emploi) sur le maintien du système. »

« Lorsque vous n’envoyez [pas] les enfants à l’école, essayez l’éducation informelle. Quand vous ne fournissez [pas] les soins de santé de base aux gens, parlez d’assurance-maladie. [Pas de] boulot ? Pas de soucis, redéfinissez simplement les mots ‘opportunités d’emploi’. Ça sonne bien. Vous pouvez même vous faire de l’argent avec ça. »

« À n’importe quel réunion philanthropique, vous croisez des chefs d’état qui rencontrent des gestionnaires de fonds et des dirigeants d’entreprises. Tous cherchent des solutions à des problèmes créés par d’autres personnes dans la pièce. Alors que de plus en plus de vies et de communautés sont détruites par le système qui crée de grandes quantités de richesse pour un petit nombre de gens, plus il paraît héroïque de ‘rendre quelque chose’. C’est ce que j’appellerais le ‘blanchiment de conscience’ – se sentir mieux à propos de l’accumulation de plus de biens que ce dont personne n’aurait jamais besoin pour vivre en redistribuant une petite partie, comme un acte de charité. »

Cette dernière citation provient d’un article publié dans la page ‘Opinions’ du New York Times qui avait fait son petit effet. L’auteur en est Peter Buffet, rejeton de l’investisseur multimilliardaire Warren Buffet. En rédigeant cet article, le jeune Buffet ne s’est pas fait que des amis dans le milieu des philanthropes.

J’aurais pu y ajouter d’autres citations reflétant la critique du complexe caritatif ou à but non lucratif, mais je ne pense pas qu’il soit nécessaire de continuer à prouver que je ne suis pas le seul à émettre ces critiques.

Conclusion : un problème évident, des solutions qui le sont moins
Le problème de l’Amérique est clair comme du cristal pour ceux qui savent et comprennent ce qui se passe. La corpocratie emmène l’Amérique sur un chemin ruineux, tout en compromettant toute opposition potentielle du secteur à but non lucratif et des ONG en les rendant dépendants du gouvernement, des fondations et des entreprises pour se financer et donc exister. Alors que les gens des ONG ne se voient pas ou ne veulent pas se voir comme acceptant le salaire du silence à travers le cordon ombilical, il n’y a aucun doute dans mon esprit, après avoir analysé leurs activités, qu’ils y sont raccordés.

Les ONG sont la police d’assurance de la corpocratie contre le risque d’être renversé et elles n’ont aucun incitant à s’unir et devenir un véritable défi lancé au visage de la tyrannie corpocratique. Ma suggestion de s’unir a dû être considérée par eux comme terriblement naïve.

À travers son appareil de propagande, d’intimidation et occasionnellement, à travers des démonstrations de force, la corpocratie a démontré tout au long de l’histoire américaine son efficacité à se jouer des mouvements citoyens qui auraient pu croître et s’unir en manifestations massive bien au-delà de l’ampleur, disons, du mouvement des droits civiques, que la corpocratie a réussi à manipuler comme tous les autres mouvements.

La solution n’est pas du tout évidente, en tout cas pour moi, et peut-être que celle-ci ne pourrait se priver d’une révolution bien plus meurtrière que la Guerre Civile (je n’ai jamais défendu et ne défendrai jamais de moyens illégaux et non-pacifiques pour arriver à de paisibles et justes fins).

Je suis à court d’idées pour de plausibles solutions. Au lieu d’une solution, peut-être n’y a-t-il qu’une fin surprenante ou prévisible.

Il serait surprenant que la corpocratie finisse par s’effrayer de ses propres excès et commence volontairement à partager ses richesses et son pouvoir avec le reste de la société, et cesse de menacer d’autres nations. Et il serait surprenant qu’il y ait suffisamment d’autres Peter Buffet au sein de l’élite du pouvoir décidés à influencer la corpocratie au point d’inverser l’actuel cours des choses aux États-Unis, nonobstant la conviction de Ralph Nader que « seuls les super riches peuvent nous sauver. »
Une fin prévisible - j’en frémis – serait que la corpocratie continue son bonhomme de chemin jusqu’à l’autodestruction, entraînant l’Amérique avec elle dans un événement apocalyptique auto-infligé. Certains pensent que la Guerre Froide ne devint jamais nucléaire grâce à « l’équilibre des forces » entre Est et Ouest. C’est un paradigme à la fois obsolète et qui ne prend pas en compte la possibilité d’une apocalypse auto-infligée telle qu’un éco-suicide via un environnement toxique et stérile ou un suicide génétique de l’ingénierie génétique.

J’ai écrit dans la préface de mon livre que ce n’était pas « un livre de la fin du monde car la corpocratie peut être surpassée par le pouvoir de la démocratie pour peu que celui-ci puisse être rassemblé. » C’était un livre optimiste. Comment put-il en être autrement avec toutes les initiatives de réforme proposées ?

Deux ans plus tard, cet article a franchi un cap et considère l’avenir de l’Amérique de manière plus pessimiste. Je ne pense pas que mon changement de perspective soit une réaction excessive au fait d’avoir été ignoré 171 fois.

Mais la possibilité d’un événement surprenant et la possibilité d’une issue prévisible ne signifient rien de plus que ce que signifient ces mots. Ils signifient l’incertitude. Je ne peux pas dire que je suis certain de l’avenir de l’Amérique. Qui peut le dire ?

Outre les impôts et la mort, je tiens deux certitudes. Je ne proposerai plus jamais quelque chose d’aussi naïf aux ONG ou à quiconque. Et je suis fatigué d’être un activiste d’intérieur pour la justicesocio-économique, la paix et le souci de l’environnement. Il est peut-être temps de profiter des pissenlits avant de les mâcher par la racine.

Traduction de l'anglais pour Investig'Action : Thomas Halter
Source originale : Dissident Voice

Vitalia Pavlicenco — o româncă de nădejde

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer 

Sursa http://www.pavlicenco.md/2013/10/27/pe-29-octombrie-2013-implinesc-varsta-de-60-de-ani-si-pentru-ca/#more-17507

Unioniștii sunt cei mai mari și, de fapt, adevărații eurointegriști. Pentru că, prin Unirea imediată cu România, când se spune și că 500 de mii de basarabeni au deja cetățenia română și, deci, sunt cetățeni europeni, noi am deveni imediat parte a spațiului euroatlantic.

Alături de primul filmuleț este scurtul meu discurs la Marșul de la București pentru Basarabia, unde am expus poziția Consiliului Unirii, ce sprijină deschiderea Uniunii Europene față de Republica Moldova, prin parafarea, la Vilnius, a unor acorduri ce ne-ar decantona de pe orbita Rusiei, eveniment după care clasa politică de la Chișinău ar trebui imediat să înceapă demersurile și lupta, în interior și în exterior, pentru reunificarea celor două state românești.
http://youtu.be/FRftyT4KAQQ
Dar pentru aceasta, guvernanții ar trebui să stie și să dorească unirea și consolidarea părții de societate proeuropeană. Nu să urmărească doar scopuri egoiste, electorale, oneroase, mai temându-se – este adevărat – și de simpatizanții comuniștilor, dezamăgiți de ”dermocrați”. Comuniștii cu care aceștia au cochetat, păcătuit, intrat în cârdășii murdare, în loc să îi bage la pușcărie pentru cum ne-au distrus 14 ani (1994-1998 si 2000-2009). ( La Marșul de la București, am sprijinit Vilniusul, cu Unirea imediată după aceasta)

Vitalia Pavlicenco

Pe 29 octombrie 2013 împlinesc vârsta de 60 de ani. 
Și pentru că, de mai multe ori, pe acest blog, mi s-a solicitat - mai frumos sau mai puțin frumos – să scriu despre mine și despre ce am făcut (mă rog) în această viață, am decis să o fac. Totuna, mai tîrziu și altă dată nu va mai fi nevoie… După 40 de ani, probabil, nu mai e mare bucurie nicio aniversare, dar după 60 – nici atât. Dar asta e… 141Sunt considerată persoană publică, am fost de două ori parlamentară și rotunjesc pe 29 octombrie 2013 o vârsta mai tristă, dar care nu mă face mai inactivă. Sunt al șaptelea an președinte al Partidului Național Liberal, am luptat mereu pentru democrație, justiție și libertatea de exprimare, oricare ar fi fost poziția socială și profesională deținută. Am crescut fără tată, pentru că Victor Vangheli (născut în a.1928 în s.Grinăuți, jud.Bălți) a fost asasinat (pe 26 iunie 1953), la vârsta de numai 24 de ani, în condiții suspecte, cu patru luni înainte de nașterea mea. El a fost profesor de matematici și istorie la școala din sat. Mama, Agafia Vangheli (născută Bordeniuc în s.Aluniș, jud.Bălți), a obținut studii de pedagogie la Iași, în perioada interbelică, și a fost directoarea școlii din s.Grinăuți, fiind învățătoare de clasele primare, la început, apoi predând limba română (atunci numită „moldovenească”) și limba franceză. Mama a fost și învățătoarea scriitorului pentru copii Spiridon Vangheli, care i-a purtat respectul toată viața. Scriitorul a învățat la liceul din Bălți împreună cu tata. Ambii părinți au obținut studii incomplete la ”Institutul învățătoresc” din Bălți, neîncheindu-le pentru că tatăl Victor a murit, iar mama a rămas cu două fiice, una de cinci ani și cu mine, mezina, în brațe. Din câte mi-a povestit când am crescut mai mare, mama a stat în concediu de maternitate două săptămâni, bunica paternă purtându-mă o perioadă la școală ca mama să îmi dea piept. Născută pe 29 octombrie 1953, am mers la școala de opt ani din sat la vârsta de 6 ani, pe care am absolvit-o cu eminență, citind de la patru ani și cunoscând cărțile din biblioteca școlii. Apoi am mers să învăț în clasa a IX-a și a X-a la școala din satul vecin, Pelinia, pe care am absolvit-o medaliată cu aur în a.1970. Am devenit, în același an, prima studentă a Universității de stat din Chișinău, pentru că, pe 1 august 1970, în jurul orei 10.00 deja susținusem, ca medaliată, pe nota maximă primul examen la Facultatea de Limbi Străine, Secțiunea Franceza. vitalia pavlicenco (33)Am absolvit cu note maxime Facultatea și mi-am început cariera profesională în 1977, ca redactor-stilizator la Editura ”Știința” a Academiei de Științe, revista ”Limba și Literatura Moldovenească”. În anul următor, 1978, am devenit doctorandă la fără frecvență la Institutul de Limbă și Literatură al AȘ, Secțiunea Istoria Limbii și Dialectologia, sub conducerea doctorului în științe Rubin Udler. Am pregătit, discutat și obținut aprobarea pentru susținerea tezei de doctor în filologie în termenul de patru ani, susținând pe notă maximă examenele de minimum, însă fără a fi susținut imediat teza, deoarece a intervenit o pauză în redesemnarea membrilor Comisiei pentru Susținerea tezelor de doctor, din cauza deceselor, la mică distanță, ale mai multor membri ai acesteia, a cărei nouă componență trebuia confirmată, de fiece dată, la Moscova. În anul 1985 devin angajată ca traducător-simultanist în Secția Traduceri a Agenției Telegrafice de Informații, filială a TASS, Secțiune codusă de regretatul lingvist și publicist Valentin Mândâcanu, care a deschis calea luptei pentru limba română corectă, cu statut de limbă oficială. Ulterior, după 1989, am preluat conducerea acestei secții, Valentin Mândâcanu fiind ales deputat. În anul 1987, am susținut, fără niciun vot împotrivă (ceea ce se întâmpla mai rar în regimul sovietic), teza de doctor în filologie la Academia de Științe. În perioada luptei pentru limba de stat și grafia latină, de la sfârșitul anilor 80, am adunat semnături pentru adoptarea acestor decizii în una dintre instituțiile principale de propagandă sovietică – ATEM și am scris o serie de articole în presa republicană pentru promovarea acestor decizii de importanță fundamentală pentru identitatea națională a populației din Republica Moldova în cadrul Mișcării de Renaștere Națională, ce au culminat cu proclamarea Independenței la 27 August 1991, fapt pentru care am fost persecutată la instituția în care activam. 67Am redactat și pregătit pentru tipar în două limbi (română și rusă) stenogramele ședințelor Parlamentului ce au culminat cu adoptarea grafiei latine pentru limba de stat în Republica Moldova și a statutului ei de limbă de stat. Împreună cu publicistul și lingvistul Vlad Pohilă, am editat (dedicând mamelor noastre, care ne-au învățat alfabetul latin), cu două zile înainte de adoptarea respectivelor decizii istorice, broșura ”Să citim, să scriem cu litere latine”, care a servit drept prim-manual în perioada de tranziție la alfabetul latin. După proclamarea Independenței, am contribuit la fondarea, dezvoltarea și promovarea Agenției Naționale de Presă ”Moldova-press”, care și-a început activitatea peste două luni de la creare, prin aducerea în Republica Moldova a fluxurilor mai multor agenții, cea mai importantă fiind Rompres, din România, acesta fiind și cea care a ajutat și logistic ”Moldova-Press”, acțiune sprijinită intens și cu toată deschiderea de către premierul Mircea Druc și de Președintele Parlamentului Alexandru Moșanu. Am condus, ca prim-adjunct al directorului general, agenția ”Moldova-press”, în perioada grea a războiului de la Nistru, asigurând, inclusiv prin deplasarea în zona de luptă împreună cu ziariști străini sau mergând pentru a culege informații la fața locului despre acțiunile de luptă, pentru oglindirea obiectivă a evenimentelor. Din 1994 devin, prin votul Consiliul Național al Congresului Democrat Unit (ulterior – Partidul Forțelor Democarice), redactor-șef al publicației ”Mesagerul”, mijloc de presă al acestei formațiuni politice democratice, proromânești și proeuropene, de opoziție, publicație care, timp de patru ani, cât am condus-o, a avut cel mai mare tiraj în Republica Moldova, între 20-24 mii de abonați, promovând valorile democratice, naționale, luptând pentru demolarea guvernărilor antinaționale și arătând exemplul pozitiv al României pe calea avansării prin schimbările din societate, în pagina Între Est și Vest. Ca deputat în două legislaturi – 1998-2001 și 2005-2009 -, am fost un parlamentar foarte activ, cu poziție civică și politică în lupta contra forțelor retrograde, antieuropene și antinaționale, printre realizări fiind: - am câștigat procese la Curtea Constituțională împotriva legilor adoptate de guvernanții comuniști - am înregistrat un număr-record de interpelări la adresa instituților statului în legătură cu nedreptățile comise la adresa cetățenilor și cu diferite fărădelegi - am înaintat inițiative legislative legat de ieșirea din CSI, discutate în plenul Parlamentului, precum și de anularea unor documente fundamentale ce împiedică retragerea trupelor ruse din R.Moldova și reglementarea problemei tansnistrene (rezilierea Acordului de încetare a focului în 1992 și a Memorandumului din 1997 privind Transnistria) - am obținut, cu două zile înainte de summitul OSCE de la Istanbul, în noiembrie 1999, în calitate de membru al delegației Republicii Moldova la AP NATO, la sesiunea de toamnă a acesteia, cu sprijinul congresmanilor americani, o Rezoluție fundamentală privind retragerea imediată și necondiționată a trupelor ruse din Republica Moldova și Georgia - am fost un membru activ al Comisiei parlamentare pentru dialogul parlamentar cu autoproclamata republică nistreană - în calitate de vicepreședinte al Comisiei pentru politica externă și al Comisiei pentru securitatea statului și ordinea publică, am făcut parte din grupurile parlamentare de redactare a declarațiilor și legilor importante comune - în calitate de vicepreședinte al Comisiei buget și finanțe, am făcut parte din mai multe comisii pentru verificarea activității Băncii Naționale, Ministerului Finanțelor - am făcut o multitudine de declarații politice legat de cele mai importante evenimente și priorități politice și de activitatea decidenților - am adresat apeluri pentru promovarea unei justiții independente, inclusiv coordonatorilor Programului ”Provocările Mileniului” al SUA - am participat, mulți ani la rând, la Forumul economic de la Krynica, unde am promovat interesul național de modernizare și europenizare a Republicii Moldova și aspirația de refacere a unității naționale românești, pentru binele și al Vestului - am beneficiat de cunoștințe în cadrul diferitelor programe americane si europene pentru promovarea necesității adoptării Legii Lustrației, care ar asigura o reprezentare parlamentară și guvernamentală neșantajabilă în Republica Moldova - am cerut, repetat, membrilor Legislativului, să accepte imperativul unei Legi a Lustrației, pentru purificarea politicii și asigurarea independenței forțelor politice în luarea deciziilor, fără amestec din afară - a câștigat un proces împotriva Serviciului de grăniceri, care m-a împiedicat să traversez de câteva ori, fără motiv, în regim comunist, după anul 2001, frontiera cu Româțnia, ca măsură de persecutare pentru critica permanentă la adresa PCRM - am pregătit și promovat pentru semnare, în rîndurile deputaților, două proiecte de legi constituționale, privind modificarea art.11 și art.13 din Constituția Republicii Moldova, pentru a face posibilă aderarea statului la NATO și pentru redenumirea limbii oficiale în română - am cerut constant, sub regim comunist, deconspirarea marilor scheme frauduloase de jaf al societății, a cerut, în Parlamentul cu o majoritate comunistă, crearea a două comisii speciale din experți independenți, care să analizeze starea sănătății mintale a Președintelui comunist Vladimir Voronin și legalitatea averii Familiei Voronin - l-am chemat în judecată pe Președintele Voronin (dosarul e la CEDO) pentru denigrare și calomniere, la care s-a dedat, abuzând de calitatea de Președinte al statului - sunt prinre puținii, dacă nu unicul deputat care a cerut Serviciului de Informații și Securitate să facă public orice dosar existent în această instituție pe numele Vitalia Pavlicenco și am primit răspuns, la o zi după solicitarea acestui lucru, în plin regim comunist, când instituțiile statului erau subordonate dictatorului, că nu există la SIS dosar sau alte materiale documentare pe numele Vitalia Pavlicenco. În calitate de președinte al formațiunii de opoziție Partidul Național Liberal, am luptat pentru ințelegerea corectă a noțiunilor ”libertate a exprimării” și ”pluralism politic și de opinii”, câștigând în instanțele naționale două procese fundamentale pentru interpretarea adecvată a prevederilor Constituției, în spiritul Declarației de Independență și al art.10 și 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, punând punct, prin implicarea oportună și a Curții Constituționale, dilemei constituționalității discuțiilor despre eventualitatea unificării celor două state românești. Am reușit, în ultimii doi ani, și ca unul dintre coordonatorii Consiliului Unirii, să reaprindem, inclusiv prin Marșuri de demnitate românească și unioniste, flacăra speranței refacerii unității naționale românești. În calitate de adjunct al directorului general al Uniunii Industriașilor și Antreprenorilor din Republica Moldova și de coordonator de proiecte la Grupul editorial ”Litera”, activând în spațiul nonguvernamental și privat, am promovat valorile unei societăți bazate pe inițiativa privată și libera concurență, care creează o economie ca fundament pentru o sferă socială, culturală și spirituală dezvoltată. În calitate de unul dintre coordonatorii Consiliului Mondial Român pentru Basarabia, am încercat să menținem speranța regăsirii tuturor românilor într-un stat, cooperând cu români de-ai noștri de peste hotare, cu dor și durere pentru România noastră dragă și pentru Basarabia. În calitate de membru al grupurilor de cooperare interparlamentară moldo-română, moldo-spaniolă, moldo-elenă și moldo-germană, am promovat aspirațiile populației Republicii Moldova de a se alinia familiei europene. În calitate de fost vicepreședinte al Uniunii Jurnaliștilor, am promovat ferm libertatea de exprimare, ca fundament al avansării societății și respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului. În anul 2004 am fost decorată de Statul Român cu Ordinul Național al României ”Pentru Merit”, în Grad de Comandor. Vitalia PAVLICENCO Alte materiale pe blog despre viața mea: http://www.pavlicenco.md/2009/01/20/in-cautarea-parintilor%E2%80%A6/ http://www.pavlicenco.md/2010/05/08/grinautiul-meu-natal-are-un-monument-dedicat-eroilor-reintregirii-neamului/ http://www.pavlicenco.md/2010/05/09/grinautiul-meu-natal-are-un-monument-dedicat-eroilor-reintregirii-neamului-2/
Și pentru că … Publicat la 27 octombrie 2013; 557 afişări; 

duminică, 27 octombrie 2013

"Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat" Interviu cu Matei Cazacu


Observator cultural, Nr. 435 / 3-9 octombrie 2013

"Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat"

Interviu cu Matei Cazacu
 
Nu atît de cunoscut ca Neagu Djuvara, şi nu atît de prizat de publicul larg din pricina distanţei care separă România de Franţa, Matei Cazacu este unul dintre marii noştri istorici. Trăieşte la Paris de 40 de ani, după ce a absolvit, în 1969, Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon, conferenţiar la Sorbona şi cercetător la Institut National des Langues et Civilizations Orientales INALCO, Paris. Matei Cazacu a fost, înainte de 1989, un apărător al Mişcării Goma, al lui Vasile Paraschiv, în general, al drepturilor omului încălcate de regimul Ceauşescu şi al susţinerii satelor româneşti, ameninţate de distrugere, prin asociaţia Villages roumains. Matei Cazacu a avut, înainte şi după 1989, emisiuni la BBC şi Europa Liberă, un serial apreciat fiind difuzat, la începutul anilor ’90, de BBC, redacţia în limba română, despre făurirea României moderne.

De curînd, împreună cu Dan Ioan Mureşan, un alt istoric român stabilit în Franţa, Matei Cazacu a publicat la Editura Cartier din Chişinău volumul Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti. Este o carte polemică, minuţios alcătuită, o replică fără ocolişuri şi plină de sevă conceptuală împotriva a două cărţi publicate de Neagu Djuvara: Thocomerius-Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Editura Humanitas, 2007) şi Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, 2011). Pentru Matei Cazacu, lucrarea din 2007 a lui Neagu Djuvara este „scrisă în pripă, plină de idei preconcepute, bazată pe o documentaţie săracă şi care nu face apel la izvoare şi la studiile de specialitate“. Cartea scrisă de Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan a fost lansată şi la Bucureşti. Vineri, 27 septembrie, l-am invitat pe Matei Cazacu în redacţia revistei Observator cultural, pentru a discuta despre istoria şi originile lui Basarab. Facem precizarea că vom publica orice replică pe care domnul Neagu Djuvara va dori să o facă după acest interviu.







Domnule Matei Cazacu, cînd aţi aflat de teoria lui Neagu Djuvara cu privire la Basarab „cumanul“?

Imediat după 2007, după ce a apărut cartea lui Neagu Djuvara. Ca răspuns, am organizat, împreună cu cîţiva colegi de la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi de la alte institute de cercetare din ţară, o dimineaţă de comunicări pe această temă, fiecare aducîndu-şi contribuţia la o critică a acestei lucrări.



L-aţi invitat şi pe Neagu Djuvara?

Da, l-am invitat din timp, dar nu ne-a onorat cu prezenţa. Comunicările au fost publicate în Revista istorică. După aceea, domnul Djuvara a publicat un alt volumaş, eminescian intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Ar trebui să spună duşman şi nu neprieten, doar duşman e un cuvînt de origine cumană. În această carte, Neagu Djuvara răspunde de sus tuturor celor care l-au criticat. În ceea ce mă priveşte, domnul Djuvara spune că deşi i-am atacat teza într-un mod frontal, nu găseşte nici un fel de argumente, în textul meu, care să-l facă să-şi schimbe părerea. Cînd am citit această concluzie, care mă privea, m-am înfuriat şi am zis: dacă e aşa, atunci am să iau cartea lui frază cu frază, pentru a arăta care sînt părerile mele şi care cred că este adevărul. Dan Ioan Mureşan, conferenţiar la Universitatea din Rouen, pe care îl cunosc de vreo zece ani, se ocupase şi el de aceste probleme şi mi-a propus să scriem o carte împreună. Eu i-am făcut o contrapropunere, să facem două texte, unul de deconstrucţie, al meu, şi un altul, de construcţie, al lui.


Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă



Ce v-a deranjat cel mai mult în teza lui Neagu Djuvara?

Sînt mai multe lucruri. Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Hasdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor. Avem pentru epoca lui Basarab întemeietorul şi a urmaşilor lui direcţi izvoare care spun foarte clar că erau români şi ortodocşi, nicidecum cumani şi catolici. Nici un izvor nu spune că erau cumani catolici. Domnul Djuvara îşi plasează o piramidă întreagă pe un vîrf care spune că numele de Basarab este de origine turcă veche. Numele de Basarab trimite la o demnitate din Imperiul Mongol, un funcţionar care ştampila, care presa stampila pe o ceară. Dar Basarab este o poreclă. Numele lui adevărat era Ivanco, deci Ioan. Toate documentele spun că era român şi ortodox. Argumentul că numele, dacă este de origine turcă, înseamnă că posesorul are şi o origine cumană arată ignoranţa crasă – folosesc o sintagmă a domnului Djuvara, care se raportează însă la alţii – a acestui domn. Este ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu era american pentru că-l chema Johnny. Mai aproape de zilele noastre, toţi românii din Transilvania, în epoca ocupaţiei maghiare, se duceau la ofiţerul stării civile să declare un copil, cu numele Ion. Cei de acolo îl făceau Ianos. În Basarabia rusească îl făceau Ivan. Asta însemna că Ianos şi Ivan erau ruşi sau unguri? Aşa era moda. Argumentul originii numelui este total fals, numele se dau după mode. Cîţi copii n-au fost botezaţi după celebrităţile muzicii, Elvis, de exemplu? Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă.



Basarab este o poreclă?

Este o poreclă şi o funcţie în Imperiul Mongol, care, foarte probabil, i-a fost atribuită la un moment dat, pentru că a fost vasal al mongolilor. Aşa au procedat toţi domnii români, pînă în secolul al XIX-lea, au oscilat între vasalitatea ungurească şi vasalitatea mongolă, mai tîrziu turco-otomană, apoi austriacă. Cauza era situaţia geopolitică a Ţărilor Române, care a impus această politică de basculă între marile puteri.



Aveţi în carte cîteva cuvinte, cîteva sintagme foarte critice la adresa lui Neagu Djuvara. Vorbiţi de „speculaţii nefondate“, de „ipoteză facilă şi cît se poate de gratuită“, de „erori“, „confuzii“, de faptul că Neagu Djuvara a livrat publicului „un monument de tinichea cu veleităţi de bronz etern“. Vă asumaţi toate aceste sintagme?

Bineînţeles că mi le asum. Am încercat să fiu cît mai reţinut, am utilizat expresia domniei sale cu „ignoranţa crasă“, dumnealui a lansat acest termen împotriva istoricilor români, în general, şi a istoriografiei româneşti mai noi, în special, lucru care m-a indignat profund. Dumnealui nu-i cunoaşte pe reprezentanţii istoriografiei româneşti. De cînd sînt la Bucureşti, am primit destule reproşuri: „ai fost prea dur“, „n-am să vin la lansarea cărţii tale, pentru că eu ţin la domnul Djuvara“.



Cine v-a reproşat?

Diverse persoane, nu dau nume. Am răspuns: îmi pare rău, dacă aş fi adoptat un ton neutru şi aş fi pus pe două coloane, iată ce scrie domnul Djuvara şi iată ce spun documentele, probabil că nu m-ar fi citit nimeni şi ar fi zis: „ce-i cu plictiseala asta?“. Şi atunci am pus şi eu cîteva epitete.


Numele de Basarab era o poreclă



Credeţi că Neagu Djuvara s-a inspirat de la vreun istoric?

Da, de la Laszlo Rásonyi, un filolog ungur, care scrie în 1935 că Basarab este cuman sau mongol, nici el nu ştie exact. Apoi, acest Laszlo Rásonyi scrie că boierimea şi toţi cnejii din Ardeal, ca şi boierii munteni şi moldoveni ar fi cumani. Şi dă exemple, din dreapta şi din stînga, fie cu etimologii greşite, fie exemple din secolele XVI şi XVII, cînd, dacă e vorba de o influenţă, aceasta este turcă-otomană, că nu mai existau cumani pe vremea aceea. Nu putem vorbi de o persistenţă a numelor cumane. Cumanii s-au botezat catolici, după cum ştie şi domnul Djuvara, începînd cu 1227, şi din acel moment au părăsit numele lor păgîneşti. Îi chema Ştefan, Laurenţiu, Bela, Gyula, Emerich, nume de regi unguri şi nume de sfinţi din calendarul catolic. Cum se face că numai Basarab al nostru, la 1300, cînd toţi cumanii erau creştinaţi şi purtau nume creştinesc, mai păstra un nume cuman? Evident că era o poreclă şi o fostă demnitate din Imperiul Mongol.



Dumneavoastră, ca istoric, puteţi susţine cu mîna pe inimă şi cu mîna pe documente că era vorba de un voievod român şi ortodox?

Toate documente spun asta. Am citat şapte mărturii, dintre 1332 şi 1370, contemporane cu Basarab, cu fiul său, Nicolae Alexandru, cu urmaşul lui la tron, Vlaicu Vodă. Toate spun că era român şi ortodox, fiul lui Tochomer, care era tot român şi ortodox. Cu mîna pe documente şi cu mîna pe inimă, spun: da, era român şi ortodox. Ca dovadă: s-a îngropat la Câmpulung, fiul său, Nicolae Alexandru, s-a îngropat tot la Câmpulung, în mănăstirea Negru Vodă, biserică ortodoxă. Ceilalţi s-au îngropat la Curtea de Argeş, dar nu în biserici catolice.



Legenda lui Negru Vodă susţine afirmaţiile dumneavoastră?

Negru Vodă apare în secolul al XVI-lea, fiind numele întemeietorului Ţării Româneşti. Aşa cum se spunea în basmele noastre Verde Împărat, Roşu Împărat, unui strămoş îndepărtat i s-a spus Negru Vodă.



Negru Vodă se suprapune cu Basarab?

Mai degrabă cu Tochomer, tatăl lui. Faptele cred că au fost acestea: între 1290 şi 1300, voievodatul de la Argeş, unde domnea acest Seneslav, menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), s-a unit cu voievodatul Olteniei, unde fusese Litovoi şi apoi fratele lui, Bărbat, şi au format Muntenia sau Ţara Românească, adică „ţara românilor“. Aceste două voievodate româneşti nu se limitau la crestele Carpaţilor, cum am crede noi astăzi, ci erau întinse pe ambele versante. Cel din Oltenia lui Litovoi avea Haţegul, Argeşul avea Făgăraşul, pe care l-a pierdut la 1290-1291, o ştim foarte bine din documente. În momentul în care voievodul român s-a retras de la Făgăraş la Argeş, această retragere a rămas în tradiţia populară drept un „descălecat“, ca o venire de peste munţi, de unde toată legenda care este povestită în Cronica Ţării Româneşti. Asta este ceea ce ştim: acest voievodat, Ţara Românească, între 1290 şi 1300, era vasal mongolilor, Hoardei de Aur, care, profitînd de criza dinastică din regatul Ungariei, au lansat o ofensivă şi au ocupat Turnu Severin. Cum ar fi putut un voievod de la Argeş sau din Oltenia să scape de această vasalitate? Basarab s-a proclamat vasal al mongolilor, ca să scape de dominaţia ungurească. Cînd s-a restabilit o dinastie în Ungaria, sub Carol Robert de Anjou, în 1308, Basarab a schimbat direcţia politică şi a prestat jurămînt de vasalitate regelui Ungariei. Aceasta se întîmpla la 1324-1325. A fost vasal pînă în 1330, cînd a urmat o nouă ruptură, cu bătălia de la Posada, prin care Basarab şi-a afirmat, pe de o parte, autoritatea lui de voievod, şi, pe de altă parte, a rupt vasalitatea faţă de Ungaria, pe care o va relua abia fiul său, Nicolae Alexandru, în 1343-1344. Această Ţară Românească, vasală mongolilor, mai întîi, apoi ungurilor, era condusă de români ortodocşi.



Unde e complicaţia?

Nu e nici o complicaţie, este doar o premisă greşită. Domnul Djuvara a spus că numele de Basarab este de origine cumană. Automat şi purtătorul numelui este de origine cumană, zice domnul Djuvara. Ar fi cuman şi catolic. Or, nu originea numelui îţi dă originea persoanei, ci ce spun documentele. Tot ce avem ca documente arată că Basarab era român şi ortodox, iar urmaşii sînt tot români şi ortodocşi.



E o poveste cu soţia lui Negru Vodă, doamna Marghita. Vreţi să refaceţi această poveste?

Despre mai multe soţii de voievozi este interesant să discutăm. Basarab – după legendă, Negru Vodă – a avut o soţie, doamna Marghita. Istoria acestei doamne se leagă de două monumente, unul de la Curtea de Argeş, şi unul de la Câmpulung. La Curtea de Argeş avem Biserica Sân-Nicoară. Această biserică era considerată catolică. Preoţii catolici de acolo afirmau că au documente, de danie, de la această doamnă Marghita – ea venea din Ungaria –, care construise o biserică unde se petreceau minuni. Această biserică ar fi fost construită, potrivit legendei, cînd soţul ei era plecat într-o expediţie contra tătarilor. Întorcîndu-se domnul din bătălie, s-a supărat straşnic – fiind ortodox – şi a izgonit-o. Dacă era catolic şi cuman, de ce ar fi izgonit-o? Asta spune legenda, pe care domnul Djuvara o consideră reală. Atunci ne întrebăm: dacă avea o nevastă catolică, de ce a izgonit-o? Ar fi trebuit să se bucure... Şi Nicolae Alexandru are tot o nevastă catolică. La 1343-1344, el cochetează cu catolicismul şi se însoară cu o prinţesă catolică, doamna Clara, cu care are două fete. Nicolae Alexandru mai fusese căsătorit şi avea un fiu, pe Vlaicu Vodă. Cele două fete ale voievodului Nicolae Alexandru, făcute cu doamna Clara, se numeau: Ana şi Anca. Ele au fost botezate ortodoxe, spre marea mîhnire a doamnei Clara. După un timp, cele două fete s-au măritat, una cu regele Bulgariei şi cealaltă cu regele Serbiei. Una dintre ele s-a convertit la catolicism, cealaltă a rămas ortodoxă. Papa se adresează doamnei Clara, o laudă pentru faptul că una dintre fete a trecut la catolicism, dar nu uită să spună că ar trebui să procedeze la fel şi cealaltă fată, poate chiar Vlaicu Vodă, care – sînt spusele Papei – nu trebuie să mai persiste în eroarea strămoşilor şi înaintaşilor săi la tron. Or, înaintaşii erau ortodocşi: Niculae Alexandru, Basarab şi Tochomer.


Cum să creezi un stat cu o populaţie migratoare?




În 2011, în public, la Tîrgul Gaudeamus, Neagu Djuvara afirma: „Nici unul dintre statele care s-au format în Evul Mediu în Europa nu a fost la iniţiativa unui băştinaş. Băştinaşii au fost, în Europa, mă scuzaţi, scopiţi politiceşte“. Cartea dumneavoastră spune ceva despre formarea statelor în Evul Mediu?

Este una din marile prostii pe care le-am combătut în această carte, luînd caz cu caz toate exemplele pe care le citează Neagu Djuvara. Cei care au întemeiat statele în Evul Mediu erau băştinaşi şi o dovedesc cu documente.



Cititorii vor citi aceste exemple în cartea dumneavoastră, vă puteţi referi doar la cazul românesc?

Domnul Djuvara insistă pe prezenţa cu­mană. În privinţa prezenţei cumane, domnia sa se contrazice de la o pagină la alta. La un moment dat, spune că aceşti cumani erau cu sutele de mii. Domnia sa uită că erau nomazi, erau crescători de vite, aşa cum fuseseră hunii, avarii, pecenegii, găgăuzii, mongolii. Populaţia cumană nu era stabilă. Aceşti cu­mani umblau de-a lungul rîurilor, cu turmele lor, ca să caute păşuni, şi locuiau în căruţe. Vă întreb: cum să creezi un stat în aceste condiţii? Domnul Djuvara vorbeşte de un stat. Nomazii aceştia ne-au lăsat urme. Arheologia ne spune că pentru toată Ţara Românească s-au găsit 13 morminte. Se îngropau cu calul şi foloseau ceaune, în care fierbeau carnea. Asta era civilizaţia lor, modul lor de viaţă. Au rămas şi nume de locuri: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal – acestea sînt nume cumane. Nu formau aşezări umane sedentare, locuiau în stepele ierboase, cum a fost şi Bărăganul, colonizat abia în secolul al XIX-lea. De la cumani au mai rămas şi nume de rîuri, cu terminaţia „ui“: Deznăţui, Călmăţui, Teslui, afluenţi mici ai Dunării. Aceşti cumani acolo locuiau, la cîmpie. Dacă acei cumani ar fi creat voievodatele româneşti, atunci ar fi avut capitala la Caracal, Zimnicea sau Olteniţa, nu la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Or, voievodatele româneşti erau în depresiunile şi zonele de dealuri ale Carpaţilor Meridionali, în Oltenia, în Banat.



Cum au influenţat cumanii aceste voievodate româneşti? Care erau raporturile cu populaţia băştinaşă?

Care puteau fi raporturile între nişte migratori care caută păşuni şi o populaţie sedentară? Erau raporturi de ostilitate. Creşterea oilor înseamnă o pendulare, o transhumanţă. De Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie, oile urcau la munte şi mergeau pe cîmpuri abia semănate, producînd pagube însemnate. De Sfîntul Dumitru, pe 26 octombrie, coborau, cînd erau alte distrugeri agricole. Cei sedentari încercau să se opună şi se crea un conflict între crescătorii de oi şi agricultori. Şi, pînă la urmă, şi-au împărţit teritoriul. Cumanii la sud, românii la nord, în Muntenia. În momentul în care Basarab a avut de partea sa şi forţele din voievodatul Olteniei, în momentul în care a avut o armată serioasă, i-a supus şi pe cumani, care au devenit supuşi românilor. De aceea, nu mai există cumani, dar există români. Cînd s-a creat statul, îi zicea Ţara Românească, nu Ţara Cumanilor. Nici măcar nu i s-a spus Ţara Românilor şi a Cumanilor, ci doar Ţara Românească.



Nu putem vorbi de o organizare statală impusă de cumani?

Nu, nu vorbim de o organizare statală cumană, nu vorbim de relaţii diplomatice, nu vorbim de o cultură a cumanilor, nu vorbim de o religie. Dar vorbim de toate acestea în voievodatele româneşti.


Mai sînt şi alte teorii elucubrante



Cum vă explicaţi succesul acestei teze susţinute de Neagu Djuvara?

Teoriile „barbare“ au întotdeauna succes. Oamenii se plictisesc cu istoria tradiţională. În Franţa, în 1821, un individ a publicat o carte în care zicea că Napoleon I n-a existat, că e vorba de un mit solar. Napoleon moare în 1821, era în insula Sf. Elena. Iar acel individ scria, la şase ani de la abdicare, că Napoleon n-a existat. Aşa şi cu teoriile domnului Djuvara. Mai sînt şi alte teorii elucubrante. De exemplu, tracomania, care n-a început cu Iosif Constantin Drăgan, cum s-ar putea crede, ci cu Nicolae Densuşianu, cu lucrarea lui postumă, Dacia preistorică, publicată în 1915, şi care deja, între cele două războaie mondiale, dăduse nişte epigoni; tracomania a fost instrumentalizată politic sub regimul Ceauşescu, întrucît permitea ca, în numele unei tradiţii inexistente – aşa-zisa tradiţie daco-tracă – să respingă moştenirea romană şi creştină şi, prin extensie, democraţia europeană şi să susţină că sîntem altceva, că ne tragem din Zamolxe, din Burebista. Ce-or fi făcut ăia, nimeni nu ştie mare lucru; afară de Herodot, nimeni n-a consemnat nimic pînă tîrziu. La fel, în epoca anilor ’50, epoca lui Roller, slavomania este cuvîntul de ordine; s-a spus atunci că limba română este o limbă slavă. Şi au fost istorici şi lingvişti, chiar mari lingvişti, precum Alexandru Graur – care, la vremea lor, cînd erau liberi, recunoscuseră că limba română este o limbă latină – , care au susţinut că vorbim o limbă slavă şi sîntem un popor slav, că ne-am latinizat abia în secolul al XIX-lea, cînd am refăcut vocabularul, băgînd cu ghiotura neologisme latineşti. Tracomania şi slavomania erau teorii manipulate politic. Teoria despe cumani este doar „o modă“. Cred că şi-a găsit destui aderenţi, cîtă vreme Negru Vodă dă bine, sună bine. Faptul că nu ştim mai nimic de aceşti cu­mani ne permite toate fanteziile.



Ce fel de modă?

Această modă, cumanomia, a apărut într-un moment de criză existenţială, de criză economică, de criză de încredere, de impas al istoricilor români. Mulţi istorici români scriu greu, scriu fie pentru specialişti, fie pentru un grup restrîns şi nu fac destul efort să fie lizibili, să fie atractivi, să scrie pe înţeles. În ţara asta n-au existat şcoli care să te înveţe cum să scrii cărţi ştiinţifice pe care să le priceapă oricine. În Occident, există cursuri, universităţi şi specializări care te învaţă să scrii cărţi. Istoricii francezi, cei mai buni, de exemplu Jacques Le Goff sau Marc Ferro, fac mari eforturi ca să scrie pe înţelesul tuturor, să scrie bine, şi reuşesc, scoţînd tiraje enorme din cărţile lor. Or, Neagu Djuvara, care scrie fluid, agreabil, şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de povestitor al istoriei pentru tineret şi pentru nespecialişti, fiind asemenea unui unchiaş sfătos. Dar s-a băgat într-o chestie pe care n-o cunoaşte şi n-o stăpîneşte. Şi, cu toate acestea, domnul Djuvara n-a putut să primească o replică atractivă, care să fie pricepută de publicul larg. Şi o replică de ansamblu. Pînă acum, specialiştii au atacat cîte un punct, pe ici, pe colo. Eu am vrut să iau problema de la un capăt la altul. N-am dus o polemică cu expresii insultătoare, dar, uneori, cînd vezi asemenea exagerări, nu poţi să nu spui că Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele, atacînd un subiect major de istorie medievală, şi că a improvizat.



Nu credeţi că aţi căzut – ar putea fi voci din acestea – pe o pantă naţionalistă, revenind la românul ortodox?

Eu susţin pe baza documentelor un adevăr istoric. Dacă asta înseamnă să fii naţionalist, sînt naţionalist, că şi eu sînt român şi ortodox. Şi mă cheamă Cazacu. Tatăl meu era fiu de ţăran dintr-un sat de lîngă Dunăre: Rastu, lîngă Băileşti. L-am întrebat: avem noi cazaci în familie? Pe străbunicul lui îl chema Iordache Firu Gigea. Gigea era o poreclă, care însemna băiat frumos. Într-o bună zi, acest domn elegant şi-a tăiat pletele căzăceşte, s-a tuns scurt. Din momentul acela i-au zis Cazacu. Asta înseamnă că eu sînt cazac?



Publicarea la Editura Cartier a fost prima opţiune sau aţi fost refuzat de alte edituri?

Da, a fost prima şi unica opţiune. Un bun prieten, Nicolas Trifon, care şi-a publicat la Cartier cartea despre aromâni, m-a întrebat, într-o discuţie: de ce nu faci o carte contra lui Djuvara? Şi mi-a spus că a colaborat foarte bine cu cei de la Cartier. Aşa că am publicat la Editura Cartier. Dar cred că aş fi putut publica şi în altă parte. Nu la Humanitas, deşi am şi eu o carte acolo, Dracula. Ştiu că este dificil şi riscant să critici Humanitas şi pe autorii „sacri“ ai editurii. O tînără istorică – nu vreau să-i dau numele, ca să nu-i fac rău – mi-a spus că ei, ca istorici tineri, nu pot critica lucrări care apar la Humanitas, pentru că pot să-şi distrugă cariera şi să-şi piardă serviciile. Nu ştiu dacă este aşa situaţia, nu îmi este teamă de Editura Humanitas, dacă tineri istorici care nu agreează tezele domnului Djuvara au probleme cu Editura Humanitas, atunci putem s-o redenumim, să-i spunem: Editura Cumanitas. Celor de la Humanitas li se datorează o parte din marele tărăboi mediatic, lor li de datorează, nu lui Neagu Djuvara, personal.



Despre Republica Moldova aţi scris o carte, împreună cu Nicolas Trifon, cu un titlu extraordinar: Un stat în căutarea unei naţiuni. Mai este Republica Moldova un stat în căutarea unei naţiuni?

Mai mult ca oricînd, Republica Moldova este în căutarea unei naţiuni. Eu ţin mult la basarabeni. Îi văd şi la Paris, manifestînd în faţa Ambasadei Rusiei sau la Trocadero, pe esplanada drepturilor omului. Încearcă să se facă cunoscuţi, să-şi spună păsurile. Francezii sînt obişnuiţi cu astfel de oameni, pentru că la Paris vin toţi persecutaţii lumii, toţi amărăştenii, cum s-ar spune în Oltenia, şi toţi au impresia că Parisul este o cutie de rezonanţă, de unde vor fi auzite în lumea întreagă strigătele lor. În general, francezii sînt cam blazaţi, nu prea mai intră în rezonanţă cu necăjiţii lumii.

Interviu realizat de Ovidiu Şimonca

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Inginer geofizician Andrei Costin Victor : Roşia Montană - un cartof prea fierbinte

Inginer geofizician Andrei Costin Victor :
Roşia Montană - un cartof prea fierbinte
http://www.cotidianul.ro/rosia-montana-un-cartof-prea-fierbinte-224922/
Roşia Montană - un cartof prea fierbinte

  • Ne iau aurul. Ne lasă cianurile! Ne umilesc!
  • Distrug viitorul munţilor Apuseni!
  • Vrem un alt viitor pentru minerii Ţării Moţilor!
Autorul, Andrei Costin Victor, 51 ani, inginer geolog (geofizician), din familie de geologi, a executat lucrări de prospecţiune radiometrică (spectrometrie gama) în Roşia Montană în 1989, pentru Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice şi Geofizice. „Am crescut printre minerii si taranii moţi între anii 1973 şi 1994 şi cred cu convingere că merită un viitor mai bun. Consider că proiectul companiei RMGC este un CARITAS international la bursa miniera de la Toronto. Daca este aplicat, este distrugător pentru patrimoniu, otrăvitor pentru Apuseni, păgubos pentru România, nesimţit cu localnicii, greşit din punct de vedere ingineresc şi... INUTIL. Deoarece există în apropiere alte trei zăcăminte de aur-argint, mult mai bogate, exploatabile mult mai ecologic, în subteran timp de peste 100 de ani. În viitorul apropiat, cu investiţiile necesare, 2 000 de mineri din zonă vor munci la Roşia Poieni, la 4 kilometri de Roşia Montană, la CUPRUMIN Abrud, companie de stat rentabilă, alaturi de cei 460 de oameni angajaţi în prezent. Aceasta dacă nu cumva unii politicieni şi functionari hoţi nu vor jefui şi această companie.
AURUL MOŞILOR – În judeţul Alba, în zona Roşia Montană – Bucium apar două tipuri de zăcăminte: cele de aur-argint (Au-Ag) şi cele de cupru-aur (Cu-Au). Zăcămintele de tip Au-Ag pot fi exploatate fie prin cianurare, metodă ieftină şi toxică, sau prin flotaţie, metoda clasică aplicată aici de decenii, de patru ori mai scumpă decât cianurarea, care recuperează majoritatea metalelor din zăcământ şi este radical mai puţin poluantă. Zăcămintele de tip Cu-Au, preum cel de la Roşia Poieni, pot fi exploatate numai prin metoda flotaţiei. Cianurarea nu funcţionează în cazul zăcămintelor cuprifere.
Filoanele şi volburile, părţile bogate ale zăcămintelor de Au-Ag din zona Roşia Montană-Bucium au fost exploatate de 2 000 de ani până la epuizare. Au ramas aproape de suprafaţă numai părţile foarte sărace (sute de milioane de tone de minereu cu conţinuturi între 1.4 si 0.6 g/t Au).
PROIECTUL DEVASTATOR – În1995, s-a semnat proiectul de acord de asociere dintre compania minieră canadiană Gabriel Resources (care deţine acum 81% din acţiuni) controlată de Frank (fost Vasile) Timiş (acum, probabil cel mai bogat român) şi actualul Minvest de la Deva (19% din acţiuni), proprietatea statului roman, sub numele Roşia Montană Gold Corporation (RMGC). Localnicii îi spun, pe scurt, Gold-ul. La scurt timp după ce s-au asociat, (oficial numai pentru reprocesarea prin cianurare a nisipului steril rămas la uzina de flotatie de la Gura Roşiei), au anunţat la Bursa minieră din Vancouver că ei au descoperit cel mai mare şi mai nou zăcământ de aur din Europa. Atât de nou... încat era exploatat încă din vremea Imperiului Roman. Pe baza acestui anunţ, Gold-ul a început să vândă acţiuni şi a elaborat un proiect de exploatare monumental, de mii de pagini. Acesta prevede exploatarea la suprafaţă, în 4 cariere, a 169 000 000 de tone de rocă, foarte puţin mineralizată (în 13 ani câte 13 000 000t/an) şi tratarea minereului cu cianură de sodiu, numai pentru extragerea aurului şi argintului. Munţii vulcanici Cîrnic, Cetate şi zonele ţarina-Orlea şi Jig, de lângă satul Roşia Montană ar fi distruse, ca şi cei 7 000 de metri de galerii romane intercalate printre alte zeci de mii de galerii medievale şi moderne, săpate aici. Galeriile antice sunt săpate în cele mai bogate zone ale zăcământului (aproximativ 1g Au/t), pe care Gold-ul ar vrea să le dinamiteze de la începutul exploatarii.
UN MUNTE DE PATRIMONIU – Galeriile antice reprezintă în sine un unicat mondial, cel mai mare şi mai divers complex de lucrări miniere din vremea romanilor, vechi de peste 1 800 de ani. Gold-ul a finanţat, conform obligaţiilor legale, lucrări de arheologie minieră, cu specialişti români, francezi şi englezi, pentru a descoperi obiectele antice şi artefactele care trebuie conservate. Scopul era de a obţine „descărcarea de sarcină arheologică”, adică autorizaţia de distrugere din partea Ministrului Culturii. Descoperirile efectuate au arătat că munca arheologilor este departe de a fi încheiată: se pare că în zonă ar exista indicii ale unei activităţi miniere mai vechi decât cea din perioada romanilor, din anul 169. Se afirmă că raportul de activitate a unei echipe britanice a fost „pus la secret”. Nu ştim ce au gasit, însă un lucru este clar: GALERIILE SUNT ELE ÎNSELE „OBIECTE DE PATRIMONIU”, ca de altfel întregul munte Cârnic în care sunt săpate. Amenajate cu fonduri guvernamentale şi europene, aceste galerii ar constitui o atracţie importantă pentru turismul cultural mondial, putând aduce zeci de mii de turişti anual, ceea ce ar însemna multe locuri de muncă pentru localnici. Peisajul magnific al zonei, alături de micile lacuri de acumulare din sat, contribuie la conturarea unui obiectiv turistic unic în Europa.
De aceea, situl Roşia Montană a fost ales anul acesta de către Fundaţia Europa Nova, fundaţie cu 5 000 000 membri, printre „cele şapte monumente şi situri de patrimoniu din Europa, aflate în cel mai mare pericol, din Europa”, din 40 de alte situri de mare importanţă. Este un lucru foarte important, deoarece Banca Europeană de Investiţii şi Banca Consiliului Europei sunt gata să susţină financiar restaurarea celor şapte situri selectate, pentru a le amenaja în scopul cercetării şi dezvoltării turismului cultural. La Roşia Montană vor putea finanţa, la cererea Ministerului Culturii, reecologizarea zonei, afectată de o poluare istorică, consolidarea localităţilor istorice, reabilitarea minelor, amenajarea galeriilor antice şi punerea în valoare a vechilor meşteşuguri locale. Asta dacă Roşia nu va fi distrusă de proiectul Gold-ului! Deoarece mai mulţi miniştri ai Culturii au autorizat, cu excepţia lui Atila Korodi, „descărcarea de sarcină arheologică”, dând astfel undă verde distrugerii marelui sit minier antic al României.
PĂCATUL ORIGINAR – Acest proiect faraonic presupune deschiderea a patru cariere – pâlnii de peste 200 m adâncime şi 800–900m diametru –, utilizarea a 20 000kg de exploziv pe zi, distrugerea totală a doi munţi şi transformarea unei întregi văi într-un lac cu cianură. Dar acest proiect are un defect fundamental, un păcat originar. Pare sa fie un mare CARITAS international. A fost gândit pentru a scoate bani din tranzacţii bursiere şi nu pentru a exploata minereu în mod raţional. Este „la modă”, arată exact ca marile proiecte miniere foarte rentabile pentru investitori din Africa sau din deşerturile celor două Americi. Cariere uriaşe care exploatează anual peste 10 milioane de tone de minereu aurifer foarte sărac, prelucrat în uzine de cianurare. Scot repede şi ieftin doar aurul şi argintul şi aruncă celelalte metale şi minerale utile în „groapa cu cianuri”, unde timp de multe zeci de ani de acum înainte nu se va mai putea recicla nimic. Acest tip de exploatare ar epuiza în 10–20 de ani un zăcământ şi apoi compania ar putea pleca, lăsând în urmă un dezastru ecologic. Proiectul RMGC afirmă ca ar ecologiza la sfarsit zona, dar poate actiona si după metoda „muşcă şi fugi”, declarand falimentul. Este tipul de exploatare ieftină şi rapidă, cu profit maxim, în care acţionarii mici şi mari de la Bursa din Toronto sunt obişnuiţi să investească. Dar aceasta este o investiţie proastă.
APARE CARTOFUL FIERBINTE – Odată ce statul român, reprezentat de Minvest Deva a semnat proiectul de asociere, RMGC a fost listată la bursă si mulţi investitori s-au grăbit să cumpere acţiuni. Astfel a început să circule ca un CARTOF FIERBINTE pachetul de acţiuni ale companiei care promova un proiect inoportun, cu deficienţe fundamentale. Primul care a „pasat” acest cartof altora a fost chiar creatorul său, miliardarul de origine română Frank Timiş. Acesta a vândut toate acţiunile sale în anul 2007. Un semn clar că nici el nu mai credea în succesul financiar al proiectului, nu-l interesa exploatarea aurului, ci doar speculaţiile bursiere. Prin Balkan Petroleum a cumparat Rafo Onesti. A speculat în anii următori alte două zăcăminte de petrol, mult supraevaluate, din Grecia şi Africa, deţinând 11% din compania Regal Petroleum. După ce a făcut avere, a finanţat descoperirea unui zăcământ uriaş de fier pe continentul negru, în Guinea Bissau.
Acţiunile Gold-ului au fost vândute şi cumpărate de către al doilea mare acţionar, Newmont, o companie minieră gigant. Alte acţiuni au fost cumpărate de companii financiare cu reputaţie uneori dubioasă, sau de către persoane extrem de bogate care speculează pachete masive de acţiuni. Prin influentarea evenimentelor din Romania, ei produc cresteri ale pretului actiunilor, vand cu profit, apoi genereaza informatii negative, valoarea actiunilor scade si cumpara ieftin alt pachet de actiuni. Castiga din nimic bani multi. La ora actuală, Gold-ul a vândut acţiuni de aproximativ două miliarde de dolari, bani pe care acţionarii îi vor înapoi cu o dobândă cât mai mare. Toate acestea pe seama aurului moţilor, exploatat cu cianuri.
Cartoful frige tot mai rău, miliardele de dolari fiind investite într-un proiect megaloman, nesigur, greşit din punct de vedere ingineresc şi extrem de greşit conceput din punct de vedere strategic, de la bun început. Sau, mai degrabă, de la rău început.
BOMBĂ ECOLOGICĂ – Cianurarea în mediu bazic consumă 11 milioane de kg de cianură de sodiu pe an, mobilizează din rocă metale grele şi arsen, apoi formează cianuri metalice, compuşi din sulf şi cianură (tiocianuri) şi alte substanţe toxice care, potrivit preşedintelui Academiei Române, chimistul Ionel Haiduc, otrăvesc mediul timp de peste 60 de ani, chiar dacă cianurile propriu-zise se pot neutraliza. Resturile de la cianurare şi de la amalgamarea finală cu mercur a aurului şi a argintului ar urma să fie vărsate într-un iaz de decantare, un lac de baraj, proiectat pe valea Corna, la 3 km în amonte de oraşul Abrud (6 000 de locuitori). Acest iaz de decantare, o veritabilă BOMBĂ ECOLOGICĂ, ce ar îneca satul Corna, aflat la doar 1,5 km de Roşia Montană, ar urma să aibă 8 km lungime, 363 de hectare şi o capacitate de 240 000 000 de tone de substanţe toxice. Geofizicianul Justin Andrei a descoperit pe fundul acestuia, perpendicular pe valea Corna 19 falii deschise, 19 fracturi cu izvoare de apă. Au mai fost descoperite şi două alunecări de teren dă către geologii de la Institutul Geologic al României. Prin aceste fracturi sau falii, substanţele toxice din iaz s-ar infiltra în apele de adâncime, imposibil de ecologizat ulterior. O falie trece chiar pe sub barajul de anrocamente (din bolovani, cu „miez” de argilă) şi apare chiar în proiectul RMGC din anul 2006, în studiul elaborat de Ipromin. Malul stâng al văii Corna este compus din 80% gresii permeabile. Chiar dacă ar izola fundul iazului cu geomembrane şi cu argilă, alunecările de teren ar rupe aceste ecrane de protecţie. Apoi, singura argilă plastică, moale, izolatoare, se găseşte departe, la nord de Alba Iulia. Acoperirea fundului iazului de 363 hectare cu numai 2m de argila plastica ar necesita aducerea a 13. 5 milioane de tone de la 70 -80km distanta. Nu le convine.
ALTE CARIERE PROIECTATE ÎN SECRET – Diferenţa mare dintre capacitatea iazului de 240 Mt (megatone) şi producţia însumată pe 13 ani a carierelor proiectate la Roşia Montană, de 169 Mt, sugerează că RMGC intenţionează să exploateze şi alte obiective miniere, nedeclarate publicului din Romania. Dna Afrodita Iorgulescu, de la ASE, a aflat despre comunicarile din Bulgaria ale geologilor RMGC din Romania privind planurile de extindere ale Gold-ului. Agenţia Naţională de Resuse Minerale, ANRM cunoaste succesiunea planurilor de exploatare din zonă. După Roşia Montană, Gold-ul vrea să escaveze zona Bucium-Rodu şi muntele Frasin, care începe lângă primăria din comuna Bucium, la SE de Roşia Montană. Resturile sărace ale acestui zăcământ vechi, exploatat încă din Antichitate, cu rezerve de doar 40% din cel de la Roşia Montană ar fi cianurate, iar sterilul toxic ar fi aruncat tot în „bomba ecologică”, giganticul iaz de decantare de la Corna. Un al treilea obiectiv şi singurul curat, care nu se pretează pentru cianurare, este zăcământul de Cu-Au (porphyry-copper) de la Bucium-Tarniţa (descoperit de Justin Andrei, în 1973), care este concesionat direct de Gabriel Resources. Niciunul dintre aceste proiecte nu a fost anunţat de ANRM sau de RMGC opiniei publice. Chiar şi aşa, nu putem să nu ne întrebăm: de ce nu exploatează Bucium-Tarniţa fără cianuri, ci vor sa înceapă prin distrugerea şi cianurarea zăcămintelor din satele Roşia Montană şi Bucium-Rodu – muntele Frasin?
CE NU A REUşIT GOLD-ul SĂ DESCOPERE – Escavarea unei cantităţi uriaşe de rocă mineralizată, tratarea ei cu cianură, care este o metodă ieftină pentru ei şi foarte poluantă pentru noi, nu este cel mai rău lucru al acestui proiect deja greşit din punct de vedere ingineresc. Mai grav este că geologii de la Gabriel Resources nu au căutat noi rezerve de minereu bogat. Exploatarea în masă a întregii rezerve de minereu în cariere-gigant s-ar justifica oarecum doar dacă nu ar mai fi nimic altceva de exploatat. Ceea ce, după cum vom arăta, nu este cazul.
AURUL „ÎNGROPAT” – Inginerul geofizician Justin Andrei, 79 ani, tatăl meu, fost director ştiinţific vreme de 10 ani al Institutului Geologic al României, lucrează din 1960 în zona munţilor Apuseni. Prin valorificarea vechilor hărţi miniere, a măsurătorilor geofizice (gravimetrice) şi geochimice existente, a pus în evidenţă în ianuarie 2012 doi subvulcani, două corpuri de roci vulcanice îngropate la aproximativ 200 m, în vecinătatea zăcămintelor care au avut minereu bogat: munţii Cetate de la Roşia Montană şi Frasin de la Bucium-şasa. Geologii de la RMGC, destul de slabi prospectori, nu au văzut aceşti subvulcani ascunşi, pentru că nu au ştiut să interpreteze datele geofizice pe care le aveau şi ei, iar realizatorii proiectului nu au angajat geofizicieni, pentru a face economie.
Conform uzanţelor, noile descoperiri au fost comunicate public cu ocazia Simpozionului de Geologie Economică de la Brad, din septembrie 2012. Subvulcanii descoperiţi de Justin Andrei au, probabil, zăcăminte cu filoane şi volburi bogate, cu conţinuturi de zeci de ori mai mari decât resturile rămase neexploatate la suprafaţă, propuse spre extracţie de proiectul RMGC. Un al treilea corp de roci vulcanice, potenţial bogat mineralizate, de foarte mari dimensiuni, este situat între comunele Bucium şi Roşia. Aceste roci vulcanice au şanse să fie bogat mineralizate, deoarece sunt „virgine”, nu au fost cunoscute şi nici exploatate anterior. În mod obligatoriu, necesită o cercetare şi o prospecţiune geochimică şi geofizică, urmată de o explorare detaliată cu foraje şi galerii, studii şi analize chimice şi mineralogice, ceea ce ar creea sute de locuri de muncă şi pentru oamenii din Roşia Montană, timp de 5–10 ani doar în faza de explorare. După localizarea lor precisă, mineralizaţiile bogate pot fi exploatate selectiv, în subteran, fără a deranja semnificativ suprafaţa solului, iar minereul bogat, posibil cu conţinuturi de peste 30g/t Au poate fi extras în mod rentabil prin flotaţie sau prin alte metode moderne, curate, precum separarea în câmp electrostatic sau dizolvarea în tiosulfat de sodiu. Ar da locuri de munca pentru peste 100 de ani. Fără cianuri.
Menţionez că experimentatul geolog a decoperit in Muntii Apuseni alte opt zăcăminte de Cu-Au în anii 1970 – 1986 şi a colaborat la descoperirea altor şase, totalizând miliarde de tone de minereu. Stie ce spune.
Să ne imaginăm că minereul foarte sărac pe care proiectul Gabriel Resources vrea să-l exploateze în carieră, la suprafaţă, se aseamănă cu o curte pavată cu pietriş, unde ar fi răspândite, printre pietricele, un sac de grăunţe de grâu, iar minereul bogat din adâncime, îl asemuim cu alţi trei saci cu grâu îngropaţi la marginea curţii. Ce este raţional? Să cerni pietrişul de pe sute de metri pătraţi distrugând pavajul curţii sau să dezgropi sacii îngropaţi? Ar fi interesant să ne întrebăm...
SABOTAJ – În plus, unul dintre corpurile de roci vulcanice, potenţial bogat mineralizate, situat lângă muntele Cetate, se află sub perimetrul uzinei de cianurare proiectate de RMGC. Construirea acesteia AR BLOCA ACCESUL la acest zăcământ de Au-Ag. Iazul proiectat la Corna ar inunda cu substanţe toxice orice lucrări miniere subterane, ar sabota săparea oricăror galerii care ar începe exploatarea acestui zăcământ.
PRIMA DEVASTARE – În mijlocul vârfului muntelui Cetate, romanii au exploatat, într-o primă carieră, câteva zeci de mii de tone de minereu moale şi bogat. Stâncile dure, cu conţinuturi mai mici de aur au rămas în relief în jur, asemenea unor ziduri de cetate, de unde şi numele muntelui. Era un obiectiv ce ar fi constituit el însuşi o atracţie turistică excepţională.
Târziu, după 1967, când s-au epuizat rezervele de Au-Ag din subteran ale minelor, statul comunist a deschis o a doua carieră pe vârful Cetate, care a distrus spectaculoasele urme ale exploatărilor romane. A fost prima crimă gravă asupra patrimoniului naţional. Cariera din muntele Cetate era mică şi a exploatat la suprafaţă câte 500 000 t/an. Minereul de Au-Ag se extrăgea prin flotaţie, iar aurul se separa initial la Combinatul Metalurgic de la Zlatna, prin procedee pirometalurgice. FĂRĂ CIANURARE. Se scoteau câte 500 kg Au pe an, iar în ultimii ani numai 350 kg. Cariera Cetate a dat de lucru câtorva sute de localnici între anii 1970 şi 2006 şi a exploatat aproximativ 17 Mt de minereu în 35 de ani. Cam cât planifică Goldul să escaveze şi să cianureze într-un an şi 4 luni. Pe măsura adâncirii carierei în inima muntelui, din vârf, de la cota de 1003 m deasupra nivelului marii şi până la 873 m, conţinuturile de aur au scăzut de la 2–3 g/t până la aproximativ 1 g/t. La 795m conţinuturile din impregnaţia cu pirită auriferă scad la 0.5g/t, sub limita de extracţie de 0,6g/t Au. Dar Gold-ul afirma ca ar adanci cariera pana la 600m
POLUAREA ISTORICA – Nu trebuie uitat că apele de ploaie se infiltrează în zecile de milioane de tone de roci care trebuie date la o parte prin procesul de descopertare, de dezvelire a minereului aurifer în timpul exploatării. Se descopertează ân medie câte 1,2 tone de rocă sterilă, cu sulfuri metalice, dar fără conţinut de Au-Ag, pentru fiecare tonă de minereu sărac, cee ce înseamnă încă 288 000 000 de tone de roci descopertate. Acestea, în afară de minereul măcinat şi depus în iazul de decantare, sunt ele însele o sursă majoră de poluare, conţinând milioane de tone de pirită şi arsenopirită. Aceste ape devin acide şi ajung mai departe în reţeaua hidrografică, constituind un pericol mult mai mare decât volumul relativ redus de ape acide, care se preling (100– 400 m³/zi) din vechile mine, prin galeria de evacuare în valea Roşia, pe care ne-o arată obsesiv toate filmele. Aceste ape acide constituie „poluarea istorică” ce ne este prezentată ca o catastrofă, pe care gigantica şi mult mai poluanta exploatare proiectată de Gold ar rezolva-o. Această pretenţie este complet absurdă. Cine afirma aceasta, se recomanda ca om al Gold-ului
MAI MULT DECÂT UN BARON LOCAL – Tinerii manifestanţi „din piaţă” consideră Gold-ul o corporaţie capitalistă. Capitalismul presupune concurenţă. Cred că sunt optimişti, deoarece noi ne confruntăm cu o putere de tip feudal; GOLD-ul se fereşte de concurenţă. Atunci când s-au instalat la Roşia Montană, au „convins” primăria să declare zona MONOINDUSTRIALĂ. Drumurile nu au mai fost reparate, minele nu au mai fost ecologizate, nimeni nu a mai investit aici, deci nimeni altcineva nu a mai oferit locuri de muncă, decât GOLD-ul. Având control asupra primăriei şi populaţiei locale, „relaţii” la nivel judeţean sau central, la Bucureşti, şi profitând de lipsa oricărei concurenţe economice, RMGC a ocupat poziţia social-politică de feudal, de baron local. A urmat campania din 2006 în care au încercat să obţină acordul de mediu. Supusă la presiuni enorme şi la tentaţii pe măsură, doamna ministru Sulfina Barbu, şi ea inginer geofizician, a avut tăria să refuze să dea acordul şi a blocat proiectul. Când GOLD-ul a încercat, fără succes, prin acţionarul Adrian Videanu, să promoveze proiectul în 2009 la CSAT ca fiind de „inters naţional”, RMGC deja evoluase de la poziţia de baron local la cea de mogul naţional. Prin controlul asupra presei, executat după modelul reclamei dirijate, Gold-ul a impus un embargou asupra informatiilor negative despre proiect, întrerupt doar de reclamele inepte pentru cunoscători şi suspecte pentru cei neavizaţi.
ÎNTRERUPERI ALE EMBARGOULUI INFORMAţIONAL – Această formă de cenzură a fost întreruptă de câţiva patrioţi curajoşi. Sub conducerea preşedintelui lor, perseverentul luptător Ionel Haiduc, majoritatea academicienilor României, cu puţine şi penibile excepţii, a mărturisit adevărul despre caracterul distrugător şi toxic al proiectului. Academia de Studii Economice, in corpore, i-a aratat caracterul prădalnic şi riscant economic. Asociaţia „Alburnus Maior”, numele antic al Roşiei Montane, cu inflexibilul ei preşedinte, Eugen David, şi competenta lor juristă, au fost buturuga mică peste care „basculanta” mare a GOLD-ului nu a putut trece. Revista Formula As ne-a prezentat săptămânal un opozant al proiectului. Cotidianul.ro, Kamikaze, Caţavencu sunt alte voci care au refuzat să tacă, publicând frecvent informaţii incomode, refuzând embargoul.
Cel puţin neobişnuitele declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, de susţinere a proiectuluiRMGC, au avut un efect interesant, declanşând prima prăbuşire a zidului tăcerii, în septembrie 2011. Televiziunile care se opuneau preşedintelui-jucător au difuzat masiv emisiuni contra proiectului devastator, iar Victor Ponta şi parlamentarii PSD au combătut, din opoziţie, proiectul. Un europarlamentar experimentat a condus elaborarea unei lucrări lămuritoare, „Roşia Montană în conştiinţa europeană”, accesibilă gratuit pe site-ul www.victorbostinaru.ro. Soţia actualului premier, Daciana Sârbu, a combătut energic RMGC, precum şi Monica Macovei de la PDL. Opoziţia faţă de proiect s-a manifestat transversal peste frontierele dintre partide, ca şi grupul de partizani „convinşi” să sprijine proiectul, precum Elena Băsescu şi Adina Vălean, soţia liderului PNL, Crin Antonescu. În afara românilor, dintre europarlamentari susţin proiectul câteva personaje la fel de variate ca apartenenţă politică, ilustrând interesele grupurilor financiare cu investiţii în minerit. În Turcia, s-au extras metale preţioase prin cianurare de la Kisladag (cu mari probleme de poluare si intoxicare acuta a cetatenilor), cel puţin până la accidentul recent de la exploatarea de argint de la Kutahya, iar în Grecia, în peninsula Halkidiki, Eldorado Gold Corp, tot o firmă canadiană, vrea să scoata aur de la Kilkis, tot prin cianurare. Povestea din ultimii 10 ani a zăcămintelor greceşti are acelasi aer... fanariot. Ca la noi, la balcanici.
Reclamele RMGC prezinta ca model de exploatare ecologica un zacamant de Au din Finlanda, Laponia, la 20 de km de statiunea de ski de la Kittla (6000 locuitori). Aici, minereul extras, numai 1 000 000t/an, este separat prin flotatie, iar concentratul, de numai 4% , adica 40 000t/an este oxidat si cianurat. 40 000t/an, nu 13 000 000t/an ca in proiectul Gold-ului. De 325 de ori mai putin.
SĂ PLECE LOCALNICII, VIII şI MORţII – Un asemenea proiect nu are nevoie de localnici. Din 2002, Gold-ul a început să cumpere case din Roşia Montană si sa le distruga. A fost o prima tentativă de a evacua toţi cornenii şi roşienii. Mai recent, au construit cartierul Recea, în Alba Iulia, în care să poată fi mutaţi localnicii. Din 4 200 de cetăţeni din comună au plecat peste1500. Dintre aceştia aproape 400 au murit. Câţiva s-au spânzurat; muntenilor bîtrani le vine greu să trăiască la oraş.
Chiar şi morţii din Roşia şi Corna incomodează. Se spune că pentru fiecare cadavru mutat din aceste sate, rudele primeau 8 000 RON. Din saracie, mulţi şi-au vândut mormintele parintilor.
şI TOTUşI, UNII NU VOR SĂ PLECE DELOC – Ministrul Dan şova, a cărui mamă, dna. Diculescu-şova a fost avocată a RMGC, a ales să rezolve toate problemele Gold-ului. A prezentat guvernului un proiect de LEGE SPECIALĂ PENTRU COMPANIA PARTICULARĂ RMGC. Guvernul a inaintat În esenţă, proiectul legii speciale forţează declararea proiectului ca fiind de interes public, se forţează evacuarea localnicilor, se forţează darea acordului de mediu; se forţa, la un moment dat, şi mult încercata noastră constituţie. Fostul ministru Predoiu susţine că, după formulările legii, aceasta a fost elaborată de avocaţi internaţionali. Probabil ai GOLD-ului. Daca este aşa, RMGC a căpătat şi putere legislativă. Nu mai este baron local, nici măcar mogul central. Este Stat în statul român. Asta, dacă statul nostru mai există...
MĂMĂLIGA EXPLODEAZĂ – Reţelele de socializare şi enervarea publică ne-au scos în stradă sute şi apoi mii de oameni obisnuiti. Suntem cetăţeni ai Uniunii Europene, avem drepturi. Fiecare protestatar s-a simţit insultat personal de insolenţa politicienilor care şi-au permis să vina în faţa unei ţări cu un astfel de aranjament politic. Guvernul a aruncat CSAT-ului, Presedentiei CARTOFUL FIERBINTE al proiectului, apoi l-a trimis la Parlament. Conducerea Parlamentului a creeat o Comisie care sa discute proiectul de lege.
Televiziunile au tăcut o zi, două, dar, după 3-4 de proteste, zidul tăcerii a căzut. Oameni curajosi au spus adevarul in prim time. Colonelul (r) Gheorghe Oancea, procuror militar, a demontat pe Realitatea TV „mafia care a pus stapanire pe Rosia Montana”. Nume grele ca Berceanu, Tariceanu sau Nastase apar in depozitia lui in fata noastra.
MARTURISITI ADEVARUL SI ADEVARUL VA VA FACE...someri - Directorul Institutului Geologic al Romaniei, Stefan Marincea, a aratat in fata Comisiei Parlamentare si la Antena 3, caracterul toxic, pentru 120 de ani, al cianurarii in masa a 13000000t minereu sarac pe an, al aruncarii lor intr-un iaz permeabil, ca si risipa de metale rare si caracterul pradalnic al procedeului. Ca si directorul Ioan Piso al Muzeului de Istorie al Transilvaniei in urma cu cativa ani, si profesorul Marincea a fost demis. Fiecare a fost demis de cate DOUA ORI pentru ca au spus adevarul.
Acum vom vedea dacă Statul Român mai există sau suntem o colonie a Gold-ului. Ne va spune Comisia Parlamentară şi, în final, plenul Parlamentului.
DAR UNDE VOR MUNCI MINERII MOŢI? – Până când se va demara o operaţiune de ecologizare a vechilor lucrări miniere, de amenajare pentru turism a minelor antice, a drumurilor şi a întregii zone, până când se vor localiza zăcămintele de Au-Ag din corpurile vulcanice îngropate, descoperite de Justin Andrei, localnicii au o şansă puţin cunoscută marelui public. La CUPRUMIN Abrud s-a redeschis cariera Roşia Poieni, de unde se extrage minereul de Cu-Au, prin flotaţie, fără cianurare, la un sub un sfert din capacitatea combinatului; doar 2000000t/an. Din anul 2009, 460 de oameni din imprejurimi lucrează aici din nou, întreţinând cu mari eforturi, basculantele de 55t si uzina de flotatie cu echipamente vechi din 1986, fabricate toate în România. Cu o investiţie majoră, de ordinul a 750 000 000 USD, alţi 3 000 de oameni ar putea să lucreze aici. Procentul de extracţie a minereului ar putea creşte de la 82% la 96%. Suma ar include şi cei peste 100 000 000 USD prevăzuţi pentru ecologizare. Cu o sumă mai mică, s-ar putea totuşi crea cel puţin 1 000 de noi locuri de muncă, oricum mai mult decat susţine RMGC că ar crea pentru viitorii 17 ani. Zăcământul Roşia Poieni are rezerve uriaşe pentru aproximativ următorii 60–70 de ani. Aici vor munci minerii moţi.
Daca Ministerul Mediului ar da acordul de mediu, gest de inconştienţă criminală, pe care niciun ministru de până acum nu a facut-o (nu vor sa-si petreaca batranetea in puscarie), proiectul Gold-ului ar da locuri de muncă pentru 2 ani pentru 2500 de oameni în perioada construcţiei şi NUMAI pentru 900 de persoane, în cei 15 ani de lucrări. Asa scrie in proiectul lor. Dacă nu se va începe exploatarea zăcămintelor de tip Au-Ag, minerii şomeri din zonă vor munci la Cuprumin Abrud, care exploatează din 1986, prin flotaţie, zăcământul de Cu-Au din marea cariera Roşia Poieni, situat la 4 km de Roşia Montană. CUPRUMIN are multiple avantaje fata de proiectul RMGC:
  • Cariera Roşia Poieni nu distruge niciun obiectiv de patrimoniu.
  • Nu distruge niciun sat, deja în anii 1990 a înecat satul Geamăna.
  • Uzina foloseşte FLOTAŢIA, NU CIANURAREA.
  • Poate recupera toate metalele rare, deficitare si strategice.
  • Este ultima mare exploatare de cupru de stat.
  • Are rezerve pentru 40–70 de ani.
  • Cu o investiţie în utilaje, poate creşte producţia de câteva ori.
  • În acest caz, numărul locurilor de muncă ar creşte de la 460, în prezent, la 1 500–3 500.
În acest context, demararea printr-o lege neconstitutionala a proiectului RMGC – toxic, devastator şi inutil – este, pur şi simplu, o prostie criminală! Sanctionabila electoral si penal.
Inginer geofizician Andrei Costin Victor
Telefon 0723 67 40 31