Zile negre pentru carte în România

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Adevărul, Nr. din 14 iulie 2010


Zile negre pentru carte în România

Noul regim de taxare a drepturilor de autor este abuziv şi va avea consecinţe catastrofale asupra scriitorilor şi a producţiei de carte, susţin editorii. Reprezentanţii editurilor din România, care întâmpină dificultăţi mari din cauza crizei economice, afirmă că proiectul este un abuz la adresa creatorilor români şi un pericol pentru cultura naţională.

Într-o solicitare care va fi adresată ministrului de Finanţe, Sebastian Vlădescu, Federaţia Editorilor din România îşi exprimă public dezaprobarea faţă de modificarea regimului de taxare a drepturilor de autor. Potrivit semnatarilor, noile măsuri financiar-fiscale care îi vizează pe oamenii de cultură nu ajută bugetul de stat şi sunt o ameninţare pentru mediul cultural.

Scăderea veniturilor obţinute din drepturi de autor va afecta activitatea editurilor, care trec, de doi ani, printr-o perioadă grea din punct de vedere financiar. Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, a declarat pentru „Adevărul" că, dincolo de consecinţele economice, „este vorba mai curând de un masacru cultural".

Noile prevederi, susţine managerul, „vor reduce simţitor veniturile multor autori şi vor lăsa loc diverselor interpretări, dat fiind faptul că nu există norme de aplicare". În opinia sa, dificultăţile au drept cauze instabilitatea fiscală, modificările legislative discreţionare, operate prin ordonanţe guvernamentale, lipsa de predictibilitate, de măsuri minimale de atenuare a efectelor crizei şi de relansare economică.

Ca atare, apar noi dificultăţi: „starea de spirit şi de îngrijorare a populaţiei, riscul gripării întregului sistem tipograf -editor-librar din cauza blocajului financiar, intrarea în incapacitate de plată a unor librării, falimentul unor librării mici şi scăderea drastică a puterii de cumpărare, care afectează prioritar produsele culturale". Potrivit lui Silviu Lupescu, cifra de afaceri la nivel naţional în domeniul editorial a scăzut, în ultimii doi ani, cu circa 40% şi tendinţa se va accentua în lunile următoare.

Abuz şi atac
Proiectul este un abuz şi un atac incredibil la adresa oamenilor de cultură, a spus Denisa Comanescu, director la Humanitas Fiction. „Din păcate, pe drepturi de autor au fost plătite alte categorii profesionale şi acum creatorii sunt afectaţi din cauza acestora, ceea ce este nedrept", a explicat ea. „Cert e că la ultimul târg de carte s-au vândut mai puţine cărţi. Dacă proiectul se pune în practică, cei mai afectaţi sunt scriitorii şi traducătorii, iar editurile vor suferi implicit", a subliniat Denisa Comănescu.

Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas, a declarat că este imposibil de estimat, în lipsa normelor metodologice, costurile pe care editura va trebui să le suporte din cauza noii reglementări.

Dispreţ faţă de intelectuali
Magda Mărculescu, director al Editurii Trei, a explicat pentru „Adevărul": „Modificarea fiscalitţii va produce întâi un recul al activităţii (vor creşte preţul de producere a cărţii şi preţul de vânzare, lucru care va genera scăderea vânzărilor şi scăderea producţiei - un cerc vicios), după care piaţa de carte se va ajusta şi, într-un fel sau altul, surplusul de taxe va fi suportat împreună de autor şi editor". Potrivit editorului, echilibrarea va dura cel mult şase luni.

Valentin Nicolau, preşedintele Editurii Nemira, a comentat pentru „Adevărul": „Pe fondul unei scăderi a pieţei de carte cu peste 50% în ultimii doi ani, a avea costuri noi şi nejustificate poate fi letal. Dar de ce ne mirăm? Vieţuim într-o ţară în care delirul este colectiv. Dincolo de disperarea şi incompetenţa guvernanţilor, impunerea acestei măsuri este şi expresia unui imens dispreţ faţă de intelectuali. Măsura în sine este aberantă, e o pedeapsă împotriva celor care mai cred şi trăiesc în artă." În ce priveşte şansele de redresare a situaţiei, Valentin Nicolau a susţinut că ele „sunt puţine, atâtea câte are şi România să-şi revină, atât timp cât cititorul maximus este unul de etichete de whisky".

„Aberaţia e maximă"
Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, a declarat pentru „Adevărul" că urmarea noii măsuri va fi „dramatică şi catastrofală". „În curând nu vom mai avea autori români şi, implicit, cultură naţională", a susţinut editorul. El a mai comentat: „La cât de neprofesionistă şi de impulsivă este guvernarea actuală, mă aştept ca normele metodologice de aplicare să arate cu totul altfel decât proiectul iniţial de supraimpozitare ilegală a drepturilor de autor.

În cazul autorilor de cultură scrisă, aberaţia e maximă: autorii fiind dependenţi doar de limba română, practic se supraimpozitează limba română, de care au nevoie atât autorul, cât şi angajatorul. Impozitul de triplează!" În opinia lui Călin Vlasie, Guvernul ar fi trebuit să procedeze altfel: „În loc să verifice, prin acţiuni ale Fiscului şi ale Gărzii Financiare, modul de întocmire a contractelor de drepturi de autor, Guvernul, care ne consideră pe toţi infractori şi evazionişti, procedează într-o manieră incalificabilă. Este adevărat că sunt angajatori care utilizează contractul de drepturi de autor pentru a-şi remunera femeia de serviciu, dar asta se poate determina prin acţiuni legale, şi nu concepând o aberaţie fiscală."

„Lovitură finală" pentru cultura română
„Adevărul" a intrat în posesia unei scrisori deschise pe care Federaţia Editorilor din România o va adresa ministrului Finanţelor Publice, Sebastian Vladescu. Documentul semnat de cei doi preşedinţi ai instituţiei, Grigore Arsene şi Mihai Penescu, exprimă dezacordul faţă de noul sistem de taxare a drepturilor de autor şi îi solicită oficialului din guvernul Boc să revină asupra recentelor măsuri financiar-fiscale, care sunt în detrimentul scriitorilor, al editurilor şi, prin urmare, al culturii scrise din România şi ar putea „da lovitura finală mediului cultural românesc".

Norme incoerente, imposibil de aplicat
Subliniind rolul vital al culturii scrise într-o societate, documentul avertizează: „Pe fondul crizei economice şi al slabei implicări a statului în sectorul cultural, cu o lege a cărţii lipsită de funcţionalitate, noul regim de impozitare a drepturilor de autor sporeşte povara supravieţuirii editorilor, afectând aproape 4% din preţul cărţii, ceea ce este, de cele mai multe ori, peste limita de suportabilitate".

Semnatarii susţin că încadrarea activităţii creative ca dependentă este abuzivă şi solicită reanalizarea noii categorizări, precum şi clarificarea unor aspecte de ordin procedural. Una dintre întrebările care aşteaptă răspuns este, potrivit documentului, următoarea: „Dacă veniturile provenite din cesionarea drepturilor de autor vor fi tratate exact ca şi cele salariale, devin obligatorii nu doar contribuţiile individuale (de 16.5% cumulat, adică 10.5% pensii, 5.5% sănătate şi 0.5% şomaj), ci şi cele datorate de angajator (cel putin 26.5%)?"

Creaţia este independentă
Federaţia Editorilor din România pledează în scrisoare pentru caracterul independent al creaţiei, care este „unică şi irepetabilă, deci imposibil de «reconsiderat» ca «activitate dependentă».“

La réforme des Nations Unies telle qu'elle a été proposée par le Secrétaire général Kofi Annan

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer

La réforme des Nations Unies telle qu'elle a été proposée par le Secrétaire général Kofi Annan


Ce texte est historique. Il a été écrit en 2005 au moment de la présentation du projet de réforme de l'ONU par celui qui allait quitter bientôt son poste de Secrétaire général de cette organisation. Ce rapport prévoyait un ensemble de réformes à apporter à l'ONU. Une partie de ces réformes avaient déjà été introduites dans les faits, en particulier dans le secteur des Droits de l'homme, avec la création de nouvelles administrations, le licenciement de fonctionnaires internationaux, la destruction de résolutions et documents des Nations Unies que l'on voulait faire oublier. Avec ce rapport, il s'agissait désormais de faire entériner ces réformes post factum, rétro-activement, comme c'était devenu la coutume sous Kofi Annan, et de « couronner » le tout par une modification fondamentale non seulement du fonctionnement des institutions onusiennes, mais de sa philosophie fondatrice même. Il s'agissait de faire accepter et les principes économiques et politiques néolibéraux et le rôle des Etats-Unis comme pilier sécuritaire mondial de ces politiques.

Une offensive médiatique visa à accompagner le processus en tentant de discréditer totalement les objectifs que l'ONU s'était donnée depuis sa fondation et clairement énoncés dans sa Charte fondatrice « Nous, peuples des Nations unies... » qui a donné pour la première fois dans l'histoire internationale la primauté aux peuples par rapport aux États, et à tous les États à égalité par rapport aux grandes puissances. À l'heure des prétentions unipolaires de Washington, il fallait faire oublier tout cela et revenir à une logique rappelant celle en vigueur à l'époque des puissances prétendument « de droit divin ». « Droit » sanctionnant et le règne de l'autoproclamé « gendarme mondial » et celui de sa monnaie usuraire de plus en plus virtuelle sur laquelle on a même oser apposer le nom de Dieu.

C'est dans le contexte de cette nouvelle « religion » capitaliste que fut écrit cet article, par une fonctionnaire des Nations unies travaillant alors dans le secteur des Droits de l'homme et par notre collègue de la Rédaction qui était alors en charge des relations internationales du syndicat français CGT. Il visait à répondre à cette campagne médiatique, et en particulier à un interview publié dans la revue en ligne Voltairenet : « Les projets de réforme de l’ONU – Pour Kofi Annan, le droit international ne garantit plus rien » (Sandro Cruz, 7 juillet 2005, http://www.voltairenet.org/article17449.html) article qui était de fait un plaidoyer en faveur des thèses pro-US. Thierry Meyssan, le directeur de la revue, refusa de publier la contre-expertise ci-dessous qui déconstruisait et le langage et la logique imposée à l'ONU.

On sait ce qu'il advint des tentatives de réforme à la hussarde de Kofi Annan. Il est à cet égard intéressant de constater que l'évolution anti-tiers-mondiste de l'ONU a été mise en place par un Africain, comme aujourd'hui, après la chute de la maison Bush, c'est aussi un plus ou moins « Afro-américain » qui est chargé de poursuivre la stratégie impériale. Comme quoi, en période de faiblesse, il vaut mieux placer des Uncle Tom au premier plan plutôt que des machistes blancs patentés d'extrême droite. Mais toujours avec les mêmes objectifs.

L'évolution du monde depuis 2005 a rendu de plus en plus difficile la stratégie unilatérale, mais celle-ci n'a pas pour autant été remise en cause à Washington, comme elle n'a pas été rejetée par ceux qui continuent à peser sur les politiques appliquées à l'ONU. Dans ce contexte, la publication de cet article cinq ans après, nous a paru nécessaire. Il démontre clairement la logique voulue par les États-Unis et leurs alliés qui, malgré quelques changements cosmétiques et malgré le fait qu'elle s'est heurtée à des résistances de plus en plus fortes, reste fondamentalement la même, et qu'il faut donc recommencer à décortiquer. Cet article permet aussi de mieux saisir à présent les dessous des tentatives faites pour continuer à imposer à l'ONU les objectifs politiques si bien synthétisés dans le rapport de Kofi Annan de 2005. Nous avons dans notre revue décrit des situations concrètes résultant de la mise en œuvre de cette logique (La Pensée libre n° 22 et 25 entre autre). Il nous a semblé utile cette fois d'apporter une analyse théorique de cette logique à partir d'un article daté ...et pourtant bien actuel. Voilà pourquoi nous avons décidé de publier ce document qui éclaire et la politique internationale d'hier, et les pesanteurs qui continuent à freiner le mouvement d'émancipation des peuples et des États exclus arbitrairement d'une « communauté internationale » de plus en plus réduite dans les faits, mais toujours dirigée par des cercles aussi prétentieux et dangereux pour la paix, l'équilibre international et le progrès humain.


La Rédaction

--------------------------------------------------------------------------------------------------


La réforme des Nations Unies telle qu'elle a été proposée par le Secrétaire général Kofi Annan

-

Une analyse

du Rapport du Secrétaire général à la Cinquante-cinquième session de l'Assemblée générale :


« Pour une liberté élargie : vers le développement, la sécurité et les droits humains pour tous »



Par Tamara Kunanayakam et Jean-Pierre Page *



Avril 2010



1. Personne ne peut nier qu'il existe un besoin de transformer les Nations unies et l'architecture internationale en un système qui représente un multilatéralisme élargi – et non amoindri - et authentique !



2. Ce n'est toutefois pas l'objectif du Rapport de Kofi Annan. Pour la première fois dans l'histoire de l'Organisation, le Secrétaire général dans sa fonction d'Officier administratif en chef 1 s'est rallié ouvertement à la position d'un État membre : les États-Unis d'Amérique. Dans cette optique, les changements qui se sont produits au cours des dernières vingt années ont modifié le rapport de force international à un point tel que le système international est devenu une survivance du passé, un anachronisme.2 Le système en vigueur en ce moment constitue pour les États-Unis un obstacle pour leurs ambitions hégémoniques. Depuis de nombreuses années, l'Administration étasunienne a cherché à plusieurs reprises à discréditer les Nations unies, et même à s'en débarrasser, et à d'autres moments, à l'instrumentaliser. Son intention est maintenant de transformer l'Organisation en un instrument qui servira dans sa vision de suprématie globale, à gagner une légitimité pour ses guerres préventives3 et pour ses supposées actions contre le terrorisme, ainsi qu'à promouvoir les lois du marché et de garantir la propriété privée.



3. Aujourd'hui, deux types de structures politiques, de procédures, de méthodes de travail et de personnels cohabitent au sein des Nations unies. Les uns servent les intérêts de « la vision d'un État », l'autre d'une vision multilatérale. Un exemple flagrant concerne la question du système des Droits de l'homme. La transformation du Centre de l'ONU pour les Droits de l'homme à partir du secrétariat d'un organisme multilatéral – la Commission des Droits de l'homme – en un Bureau du Haut Commissaire pour les Droits de l'homme avec le Haut Commissaire jouant un rôle politique, a mené à l'existence de deux systèmes dans lequel le second se substitue de plus en plus à la Commission et à ses organes. Les propositions de « réforme » de Kofi Annan tentent de transformer définitivement l'Organisation afin qu'elle favorise « l'ordre d'un État » au détriment du multilatéralisme. Une telle vision vise à émasculer définitivement l'Assemblée générale de son autorité suprême. Comme illustration de cela, on peut prendre la référence obsessionnelle à des sous-traitants pour mener à bien des programmes et des activités de l'ONU, comprenant la recherche de « partenariats stratégiques » avec des acteurs non-étatiques et provenant de ce qu'on appelle la société civile et du secteur privé (les corporations transnationales) comme autorités fondamentales nouvellement découvertes. Cela est aussi vrai pour les ressources humaines au sein du système de l'ONU. Les nouvelles recrues devront servir les intérêts politiques des contributeurs financiers et militaires les plus importants ; la flexibilité et la précarité dans les contrats du personnel vont faciliter le déploiement rapide au service de la nouvelle vision interventionniste.



4. Une telle rupture radicale exige l'élimination des valeurs restantes, des principes et de l'éthique qui est liée au système multilatéral et qui constitue des obstacles pour le déploiement de la nouvelle Organisation.



5. Après la dislocation de l'Union soviétique et la Conférence de Vienne, la décision de restructurer le Centre pour les Droits de l'homme a ouvert la porte à un processus nouveau. Avec l'aide du plus grand bureau de consultant transnational étasunien Price Water House, une nouvelle époque a commencé : les règles et les procédures de l'ONU ont été affaiblies ou démantelées, y compris celles liées au recrutement des fonctionnaires internationaux ; les méthodes de travail ont été transformées ; on a intensifié plus largement l'engagement ou l'intervention dans les questions internes aux États membres. Ce projet dénommé « restructuration » a débuté sous le premier Haut Commissaire de l'ONU pour les Droits de l'homme, José Ayala Lasso, et il s'est accéléré et approfondi avec son successeur, Mary Robinson. Son déploiement sur le terrain n'a pas pu être terminé à cause de la disparition en Irak de Sergio Vieira de Mello.



6. Aujourd'hui, une rupture nette avec le passé est devenue urgente et indispensable. La nouvelle vision implique de nouveaux organes, de nouvelles procédures, de nouvelles méthodes de travail, et un nouveau type de personnel qui a plus à voir avec les mercenaires diplomatiques qu'avec le service civil international.



7. L'objectif d'une telle transformation est de répondre au besoin d'apporter une légitimité à la « vision d'un État ». Comment ?



Utiliser le terrorisme pour faire de l'ONU l'instrument de la puissance unipolaire



8. Pour les auteurs du Rapport, les événements du 11 septembre, dont le caractère barbare est évident, constituent un nouveau point de départ pour les Nations unies, incarnant une rupture fondamentale dans son histoire. Les leaders d'un seul État membre et ses partenaires juniors veulent substituer en lieu et place de la vision commune soutenue par les peuples et les États émergent de la victoire sur le fascisme, une interprétation unilatérale et grotesque des menaces et des défis rencontrés par le monde, et des actions qui doivent être entreprises.



9. Le Rapport cherche à imposer unilatéralement cette vision à tous les États membres, qui sont poussés à adopter « un nouveau consensus sur la sécurité » qui « quelque soit la menace à l'égard d'un d'entre eux les menace tous »4, et accepte que « les menaces perçues par chaque région du monde comme étant les plus urgentes sont en fait également menaçantes pour tous5. Et dès lors que nous comprenons cela », le Secrétaire général déclare « que nous n'avons pas d'autre choix que de saisir à bras le corps toutes les catégories de menaces » à la paix et à la sécurité internationales6, ouvrant ainsi la porte à la définition d'une série de ce qu'on appelle « les menaces du vint-et-unième siècle » !7



10. Selon le concept multilatéral, les menaces à la paix et à la sécurité internationale consistent dans n'importe quel usage de la force d'un État contre un autre État, contre sa souveraineté nationale, son intégrité territoriale ou son indépendance politique, contre le droit des peuples à l'autodétermination et à la liberté. Cela inclut les guerres d'agression extérieures, la soumission de peuples à une hégémonie étrangère, la domination et l'exploitation, ainsi qu'une intervention armée et toutes autres formes d'interférence ou de menaces tentées contre la personnalité d'un État ou contre ses éléments politiques, économiques et culturels8. Avec la « réforme », les questions qui tombent essentiellement dans le cadre de la juridiction domestique des États seront désormais considérées comme des menaces pour la paix et la sécurité internationale. Les « nouvelles menaces » incluront la violence civile, le crime organisé, le terrorisme, la prolifération, les armes légères ou petites, les armes de destruction massive, la pauvreté, les maladies infectieuses mortelles, la dégradation de l'environnement9.



11. La vision de « Notre stratégie contre le terrorisme » qui a été proclamée par le Secrétaire Général de l'ONU omet de donner une définition du « terrorisme » ou d'établir clairement ses causes. Les auteurs maintiennent délibérément la confusion entre le droit des peuples à résister à une occupation étrangère, à lutter pour leur droit à l'autodétermination, pour la liberté et l'indépendance, la souveraineté nationale et l'intégrité territoriale, en assimilant cela aux actes de terrorisme aveugle. Leur approche de la responsabilité de l'État est sélective car aucune évaluation sérieuse n'a jamais été entreprise sur la multiplication des actes terroristes directement influencés, organisés, financés ou inspirés par les pouvoirs impérialistes et colonialistes riches qui, historiquement, ont été les premiers à utiliser des actes de terrorisme contre les civils, les chefs d'État ou de gouvernement, les dirigeants de mouvements politique, syndical, paysan, ou les intellectuels. Et ils continuent à agir ainsi ! Aujourd'hui, certaines de ces mêmes puissances invoquent hypocritement le soi disant « conflit de civilisations » pour mobiliser la soi disant communauté internationale contre le terrorisme.



12. Dans sa recherche afin de « libérer le monde de la demande », le Secrétaire général cherche à légitimer l'imposition des conditions par les États riches sur les pays pauvres, plus faibles et en voie de développement. L'objectif étant de les forcer à adopter un seul modèle économique, accélérant ainsi le processus de globalisation capitaliste en l'accompagnant de dévastations, ce dont nous sommes les témoins quotidiens. Il a appelé cet interventionnisme « le partenariat entre pays pauvres et pays riches » !10. Pour que les pays pauvres se mobilisent afin de renforcer la soi disant « gouvernance », combattre la corruption, réduire le rôle de l'État dans l'économie et la société, à l'exception de son activité visant à stimuler l'investissement privé, à augmenter le rôle du secteur privé et de la société civile, et leur apporter des garanties légales ou autres pour leurs activités, y compris dans le domaine des droits de propriété : des conditions qui forment déjà des parties et des pièces des programmes controversés d'ajustement structurel mis en place par les pays riches avec leurs institutions financières internationales bien connues. Dans son zèle à promouvoir la conception occidentale de la démocratie, le Secrétaire général affirme et propose que : « Les Nations unies ne doivent pas restreindre leur rôle à l'établissement de normes mais doivent étendre leur aide à leurs membres pour développer et approfondir les tendances démocratiques à travers le monde. Dans ce but, j'appuie la création d'un fond pour la démocratie à l'ONU afin d'assurer une assistance aux pays cherchant à établir ou à renforcer leur démocratie. Plus, j'ai l'intention d'assurer que nos activités dans ce domaine soient plus fortement coordonnées, en établissant un lien plus explicite entre le travail de gouvernance du PNUD et la section d'assistance électorale du Département des affaires politiques »11. En réaction à la soumission à ces conditions, les pays riches feront bénéficier les pays en voie de développement « d'une assistance accrue au développement, un système commercial plus orienté en faveur du développement et une aide plus large et plus approfondie à la dette ».



Officialiser les ingérences sous prétextes « humanitaires »




13. Dans sa recherche pour « la liberté de vivre dignement », le Secrétaire général, selon sa notion de « responsabilité à protéger les victimes potentielles et réelles d'atrocités massives »12, légalise l'intervention étrangère dans les affaires intérieures des États souverains. « Nous devons évoluer d'une ère de légalisations à une ère d'introduction de mesures ». En cohérence avec la vision multilatérale, des mécanismes de procédures spéciales en matière de droits de l'homme avaient été créés par la Commission des Droits de l'homme afin d'exercer sa fonction protectrice de l'extérieur, tout en respectant la souveraineté des États. En accord avec la « vision d'un État », cette fonction doit dorénavant être assurée par la « nouvelle » équipe du Bureau du Haut Commissaire aux Droits de l'homme avec comme objectif, la protection et l'introduction du concept impérialiste des Droits de l'homme. Les États-Unis ne sont pas seulement à la recherche de l'acceptation de la part des États membres de leur vision impérialiste, mais ils cherchent plutôt à les enrôler dans leur application et dans l'acceptation de leurs conséquences au nom de la « communauté internationale ». Dans son rapport, le Secrétaire Général presse les États membres d’« embrasser la responsabilité de protéger et, lorsque nécessaire, ...d'agir dans ce domaine. ...si des autorités nationales ne sont pas capables ou non désireuses de protéger leurs citoyens (souligné par les auteurs), et que dès lors la responsabilité se déplace vers la communauté internationale pour qu'elle utilise les méthodes diplomatiques, humanitaires ou autres (souligné par les auteurs) afin d'aider à protéger les Droits de l'homme et le bien-être de la population civile. Lorsque de telles méthodes apparaissent insuffisantes, le Conseil de Sécurité peut, dans la nécessité, décider d’entreprendre une action sous le couvert de la Charte des Nations Unies, et des actions d'application, si nécessaire.13 »



14. Les tentatives de la part des États-Unis et de leurs alliés d'instrumentaliser les Nations Unies dans ce domaine ne constituent pas une nouveauté. A l'intérieur du Secrétariat, cela a commencé avec la création du très politisé Bureau du Haut Commissaire pour les Droits de l'homme et la restructuration du Centre pour les droits de l'homme qui fonctionnait comme secrétariat au service d'un organe multilatéral – la Commission pour les Droits de l'homme. Par leur intervention dans le fonctionnement interne du Bureau, les États-Unis et leurs alliés ont délibérément cherché à miner les mécanismes de protection de cet organisme multilatéral en poussant le Bureau à concurrencer et même à se substituer lui-même à l'institution multilatérale. Un des exemples de ce type étant constitué par la dénonciation systématique visant les mécanismes de procédures thématiques spéciales de la Commission qui seraient sérieusement altérés et qui pourraient disparaître si les propositions de réformes étaient adoptées. Contrairement aux demandes faites par le Secrétaire général et par certains observateurs14, l'objectif de la réforme n'est pas de dépolitiser la machinerie des Droits de l'homme, mais plutôt d'augmenter sa politisation selon le point de vue de « la vision d'un seul État »



15. Les propositions du Secrétaire général vont légitimer rétroactivement la transformation insidieuse du secrétariat à Genève, dont l'objectif est d'être transformé de service d'un organe multilatéral, en une entité politique en compétition avec lui pour l'introduction d'activités de protection. Cette implantation prend place au travers du développement accéléré de bureaux de terrains, dont la majorité du personnel est payé par les pays où se trouvent ces implantations, et l'intervention sera facilitée par le biais des bureaux régionaux, qui ont eux-mêmes été créés sans autorité législative, mais gagneront ainsi rétroactivement en légitimité.



16. Plus sinistre encore, sa réforme transformera le Bureau en un bras visant à rassembler des renseignements : « Une plus grande présence sur le terrain en faveur de la question des Droits de l'homme en temps de crise apportera aux organes des Nations unies une information opportune et, lorsque cela sera nécessaire, signalera l'urgence d'une situation exigeant une action. »15. Concrètement, le Bureau deviendra LE bras « de signalement rapide » du nouvel « ordre mono étatique » en apportant des renseignements à la nébuleuse communauté internationale et au Conseil de sécurité amélioré dénonçant les États membres qui, de son point de vue, n'ont pas réussi à protéger leurs citoyens. Par conséquent, le Secrétaire général propose que « le Haut Commissaire doive jouer un rôle plus actif dans les délibérations du Conseil de sécurité et de la Commission de construction de la paix proposée, avec une attention portée sur l'introduction de dispositions appropriées dans les résolutions du Conseil de sécurité. »16



17. Pour faciliter cette instrumentalisation des Nations unies, le Secrétaire général propose la dé-multilatéralisation de l'organe politique chargé de promouvoir les Droits de l'homme et les libertés fondamentales17. En rupture radicale avec son rôle d'administrateur en chef des Nations unies, et dépassant ses prérogatives, tout en se faisant l'écho de ses maîtres politiques, le Secrétaire général organise une attaque sélectionnée contre les États membres : « La capacité de ma Commission à remplir ses taches a été fortement minée par sa crédibilité et son professionnalisme déclinant. En particulier parce que les États ont cherché à être membre de la Commission non pas pour renforcer les Droits de l'homme mais pour se protéger contre toute critique, ou pour en critiquer d'autres. Au résultat, un déficit de crédibilité s'est développé, qui jette une ombre sur tout le système des Nations unies.18 » Voilà la justification permettant « de remplacer la Commission des Droits de l'homme par une Conseil des Droits de l'homme de moindre envergure »19. Pour ce qui est de la qualité de membre, le nouveau « concept d'un État » par distribution géographique, tel que nous allons le décrire plus loin, donnera la primauté aux États-Unis et leurs alliés. Ainsi que l'introduction de la nouvelle notion arbitraire selon laquelle « ceux qui seront élus au Conseil doivent s'engager à soutenir les standards les plus élevés des droit de l'homme »20. Ce que cela signifie, qui décidera et selon quels standards, reste dans le domaine du non dit !



18. En même temps que la dé-multilatéralisation de cet organe intergouvernemental, le Secrétaire général propose que l'on accorde à ses gestionnaires « une autorité réelle de telle façon qu'ils puissent aligner les activités du système avec les objectifs décidés par les États membres », dont le Secrétaire général espère que ce « seront ceux qu'il a signalé dans son rapport » ! 21



19. Toutefois, même si les auteurs du rapport peuvent souhaiter son élimination, c'est l'État qui continue à être l'expression de la libre volonté des peuples et leurs représentants dans les relations entre les États. Et c'est pourquoi le Secrétaire général a choisi d'abandonner son devoir de promouvoir et de protéger l'État, comme cela figure dans la Charte, ce qui comprend aussi le fait de garantir son intégrité territoriale et son indépendance politique.



Déformer la Charte des Nations Unies pour imposer une politique de force et empêcher les règlements consensuels des conflits




20. Hier, les États devaient d'abord rechercher un règlement de leurs disputes internationales par des moyens pacifiques qu'ils devaient choisir en accord avec le principe de l'égalité souveraine entre États. Les moyens choisis comportaient la négociation, l'enquête, la médiation, la conciliation, l'arbitrage, le règlement judiciaire, le transfert du cas aux agences régionales ou un arrangement ainsi que tout autre moyen pacifique. En cas d'échec empêchant de parvenir à une solution par un de ces moyens, les parties étatiques avaient le devoir de continuer à chercher un arrangement de leur conflit par d'autres moyens pacifiques agréés par eux. La menace ou l'utilisation de la force contre l'intégrité territoriale ou contre l'indépendance de tout État ne « devait jamais (être) employée comme moyen de régler les conflits internationaux. »22 Selon l'article 51 de la Charte des Nations Unies, les États avaient le droit individuel et collectif d'autodéfense seulement « en cas d'attaque armée » contre un membre des Nations unies, et alors seulement, « jusqu'au moment où le Conseil de Sécurité a pris les mesures nécessaires pour maintenir la paix et la sécurité internationale ».23



21. Aujourd'hui, Kofi Annan ment effrontément en soutenant que « les menaces imminentes sont totalement couvertes » par cet article, et que lorsque les menaces sont latentes, la Charte donne pleine autorité au Conseil de Sécurité pour utiliser la force, y compris à titre préventif.



22. Si les propositions de réforme faites par le Secrétaire général sont adoptées, l'intervention étrangère dans tous les domaines sera systématisées et, si nécessaire, par la force « de façon préventive » et « avec la gamme complète des instruments disponibles ».24



23. Hier, les peuples, les nations et les États étaient unis dans la promotion de valeurs et de principes communs. Aujourd'hui, le Secrétaire général cherche à unir les États membres derrière une vision manichéiste. Hier, l'objectif était de rechercher un consensus. Aujourd'hui, le Secrétaire Général menace avec une autorité nouvelle que cette règle ne doit pas « devenir une excuse pour repousser à plus tard une action »25 et il déplore que, au niveau de l'Assemblée générale, « malheureusement, le consensus est devenu un objectif en soi »26.



24. Il y a trente cinq ans, la « Déclaration des principes de la loi internationale, des relations amicales et de la coopération entre Etats »27, qui à défini ls règles de la Charte des Nations Unies, avait proclamé que « Les Etats ont le devoir de coopérer les uns avec les autres, indépendamment de leurs systèmes politiques, économiques et sociaux, dans différents domaines des relations internationales, afin de maintenir la paix et la sécurité internationales et de promouvoir la stabilité et le progrès internationaux, le bien-être général des nations et la coopération internationale libérée de la discrimination basée sur ces différences. » Aujourd'hui, à la place d'une coopération entre États souverains, le Secrétaire général propose que les interventions humanitaires unilatérales deviennent la règle, grâce à l'adoption de la soi disant « norme émergente selon laquelle il existerait une responsabilité collective à protéger »28, attribuée à une obscure « communauté internationale » et, si celle-ci en venait à être défaillante, au Conseil de Sécurité.



25. Pour faire face à ces menaces, la procédure choisie par le Secrétaire général n'est pas neutre. Elle exclue la procédure visant à trouver des règlements régionaux ou permettant aux agences régionales de trouver des règlements pacifiques des conflits locaux29 avant d'en référer au Conseil de Sécurité. À partir de maintenant, les arrangements régionaux seront remplacés par la ténébreuse « communauté internationale » ou par les « acteurs et organisations régionaux appropriés30 », avec le droit d'intervention partout et toujours suivant un agenda politique. À partir de maintenant, les disputes locales seront remplacées par le « quiconque en menace un menace tous31 ». À partir de maintenant, le règlement pacifique sera remplacé par « d’autres méthodes » ou par « une gamme complète d'instruments disponibles32 » ! Et donc, les États membres et les Nations Unies seront réduites à moins que rien !



26. Si cette réforme était adoptée, l'intervention de l'OTAN dans l'ancienne Yougoslavie, l'agression des USA contre l'Afghanistan, son agression et son occupation de l'Irak gagnerait rétrospectivement en légitimité. De même que la création par le Conseil de Sécurité de tribunaux ad hoc pour l'ex-Yougoslavie et le Ruanda. Tout ce qui était illégal deviendra légal ! Un mensonge deviendra la vérité !



27. Le projet du Secrétaire général est, dans son essence, diabolique, c'est un projet qui imposera aux États membres le « concept d'un État », de guerre préventive et d'intervention « unilatérale » dans les affaires des États souverains.



Passer en force pour empêcher la mobilisation des Etats et des peuples et affaiblir les contrepoids régionaux




28. Le véritable objectif de la réforme de Kofi Annan devient clair si l'on observe l'urgence avec laquelle il propose de la passer en force sur les États membres afin de transformer « cette année, si jamais » à la fois la structure politique et institutionnelle de l'Organisation, de telle façon à ce qu'elle devienne « un instrument effectif dans la prévention des conflits »33. Et que son activité première sera de nature interventionniste et militaire est évident si l'on prend en compte l'accent mis sur le « renforcement des outils pour acquérir l'appui militaire et civil nécessaire afin d'empêcher et de terminer des guerres et de construire une paix durable34 », et d'assurer que l'Organisation ait la « structure adéquate et les ressources suffisantes » pour réaliser ses « taches vitales » entre autres, celles visant à « des activités opérationnelles préventives », incluant des « déploiements préventifs35 ».



29. Le multilatéralisme sera miné et l'unilatéralisme renforcé à travers cette approche fourchue : la Charte qui est basée sur une distribution géographique équitable sera abandonnée et remplacée par la notion de « distribution géographique aussi large que possible » ou par « une distribution géographique plus large »; les mandats des organes décisionnels seront rationalisés dans le but de refléter surtout les priorités actuelles plutôt que précédentes, leurs règles de fonctionnement seront modifiées, et une nouvelle entité dé-multilatéralisée s'occupant des Droits de l'homme se verra accorder un rôle interventionniste ; la tendance visant à conclure des contrats flexibles et précaires sera légitimée afin d'assurer un « déploiement rapide » ; l'intervention des grandes puissances dans le fonctionnement de l'institution sera légitimée par l'utilisation de fonds volontaires pour les activités programmées et le recrutement du personnel.



30. L'abandon du principe de distribution géographique équitable constitue l'attaque la plus vicieuse contre le multilatéralisme, et elle aura un effet fondamental et définitif sur les Nations Unies. Au niveau des organes politiques, cela permettra de modifier leur composition de telle façon que cela transformera radicalement le rapport de force international à l'avantage des États-Unis et de leurs alliés. Par conséquent, la proposition du Secrétaire général est de diluer cinq régions géopolitiques existantes en quatre36 : L'Amérique latine et les Caraïbes disparaîtront pour être incorporée dans les Amériques comprenant les États-Unis et le Canada. L'Europe orientale disparaîtra et sera incorporée dans la nouvelle Europe. On peut seulement supposer quelle partie de l'Eurasie sera incorporée dans l'Europe ! L'Europe occidentale et d’autres cesseront d'exister comme l’Australie-Nouvelle Zélande, ce qui affectera l'équilibre politique dans cette région. L'Afrique, la région politique la plus vulnérable, restera – au moins de nom – intacte !



31. Abandonnant ce principe, cela permettra de donner au Secrétaire général une nouvelle interprétation de l'article 23 de la Charte se rapportant à l'appartenance au Conseil de Sécurité : ce qui, en conséquence, ne permettra qu'aux riches donneurs d'être en état de devenir membres37. Tous ceux dont le PNB est considéré comme insuffisant seront exclus.



32. De la même façon, le Secrétaire général se prononce en faveur d'une « structure nouvelle et plus flexible » du Conseil économique et social. Une institution plus petite et plus réduite, « avec une composition régionalement équilibrée », qui sera créée pour « engager ses contreparties dans les institutions en relation avec la finance et le commerce38 », en clair, le FMI, la Banque mondiale et l'OMC !



33. Le nouveau Conseil des Droits de l'homme sera nécessairement « plus petit »39 : Il représentera seulement quatre régions géopolitiques et, en plus, n'inclura seulement que ceux qui répondent aux standards les plus élevés des Droits de l'homme40, selon une appréciation qui sera évidemment laissée aux États les plus puissants.



34. Cela permettra la création de nouvelles entités avec de nouvelles catégories de décideurs autres que les États :


- Sur la question du maintien de la paix, le Secrétaire général demande « un bond en avant décisif » dans « l'établissement d'un système de couplage des capacités de maintien de la paix qui permettront aux Nations Unies de travailler avec les organisations régionales appropriées, avec des partenariats prévisibles et dignes de confiance. » 41 De façon prévisible, ce qui est « « approprié » n'est pas défini ici ! Mais, l'expérience nous indique que l'OTAN serait le « partenaire » le plus probable !


- Sur la question de la construction de la paix, les auteurs proposent la création d'une Commission intergouvernementale de Construction de la paix afin « d'assurer la transition de la guerre vers la paix durable » comprenant « un noyau membre, un sous-ensemble des membres du Conseil de Sécurité, des contributeurs de troupes principaux et des donneurs principaux pour un fond permanent de construction de la paix. Dans ses opérations dans un pays, la Commission de construction de la paix devrait impliquer les autorités nationales ou transitoires, des acteurs et organisations régionales appropriées, des contributeurs de troupes ...et les donneurs principaux pour un pays en particulier. »42 Au sein du Secrétariat, un organisme de ce type devrait être soutenu par un Bureau d'appui à la construction de la paix43, qui va curieusement abriter une autre création : l'Unité d'Assistance au Gouvernement de la Loi qui va aider à protéger les Droits de l'homme et le bien-être des civils dans d'autres pays.44



Miner les Nations Unies en affaiblissant ses organes et précarisant son personnel




35. Pour miner plus encore le multilatéralisme, le Secrétaire général propose une révision significative des organes intergouvernementaux des Nations Unies, en particulier de l'Assemblée générale, l'organe multilatéral suprême des Nations unies. Tout d'abord, il défie le principe du consensus45 et ensuite, il propose de façon très significative de réduire son rôle. Remorquant sa « nouvelle » vision d'un État, Kofi Annan demande à l'Assemblée générale « de revoir tous les mandats plus anciens que cinq ans afin d'analyser si les activités concernées sont encore véritablement nécessaires ou si les ressources qui leur ont été assignées peuvent être reversées afin de répondre aux défis nouveaux et émergent46» ! Dans une attaque supplémentaire visant le contrôle démocratique exercé par l'Assemblée Générale sur le fonctionnement de l'organisation, le budget et l'allocation des postes au sein du Secrétariat, il demande que l'on crée un nouveau mécanisme visant à revoir les décisions de ses comités !47 Et comme si ce n'était pas encore assez, le Secrétaire général déclare que l'Assemblée Générale « devrait établir des mécanismes... pour engager pleinement et systématiquement l'amorphe société civile. » 48 De façon remarquable, la promotion par Kofi Annan de la « société civile » au rang d'acteur majeur dans la vie des Nations Unies marche main dans la main avec ses efforts de miner le rôle prédominant de l'État comme représentant des peuples et des nations dans les relations internationales.



36.Dans ses propositions visant à renforcer le Secrétariat, le Secrétaire général demande que ses gestionnaires reçoivent une « autorité réelle de telle façon qu'ils puissent aligner les activités du système avec les objectifs adoptés par les États membres », et dont il espère « que ce seront ceux soulignés dans son rapport »49 ! Il presse l'Assemblée générale de lui transférer ainsi qu'à ses gestionnaires quelques unes de ses importantes prérogatives : « la discrétion, les moyens, l'autorité et l'assistance d'experts dont ils ont besoin pour gérer une organisation dont on attend qu'elle fasse face aux besoins opérationnels changeant rapidement dans beaucoup des différentes parties du monde.50 » Le système multilatéral est basé sur des principes inaliénables : l'égalité souveraine entre les États et le droit des peuples à l'autodétermination. Qu'adviendra-t-il de ces principes ? Il est inacceptable que l'autorité de l'Assemblée générale puisse être contestée, sans risque pour la finalité ultime de l'organe suprême. Ce n'est pas seulement un problème de responsabilité, mais plutôt un problème de reconnaissance de son autorité qui est défié systématiquement par le biais du rôle surestimé du Conseil de Sécurité.



37. Un tel changement légitimera la tendance vers des décisions unilatérales faites par des gestionnaires afin d'établir, d'une façon sélective et arbitraire, des « partenariats stratégiques » avec des acteurs non étatiques provenant de la soi disant société civile et du secteur privé.51 Ses implications politiques vont apparaître dans le domaine sensible du « rassemblement de renseignements » que le Secrétaire général propose sous le prétexte de protéger les Droits humains des civils. À la lumière de cela, on peut se demander si son échec à adresser la question du statut consultatif aux organisations non gouvernementales au sein du Conseil des Droits de l'homme l’était seulement par inadvertance, si l'on considère que dans une section précédente il avait souligné que l'ECOSOC était le seul organe des Nations Unies mandaté explicitement par la Charte pour consulter les ONG52 ?



38. Le Secrétaire général vise aussi clairement à miner le multilatéralisme au travers d'attaques visant le service civil international. C'est dans ce sens qu'il faut comprendre sa demande de pouvoirs et de ressources afin de poursuive « une embauche en une fois de personnel afin de rafraichir et de réaligner le personnel dans le but d'aller à la rencontre des besoins actuels53 », en même temps que pour entreprendre une révision complète des budgets adoptés et des règles pour les ressources humaines ! Comme il le fait tout au long de son Rapport, Kofi Annan recherche une légitimité rétroactive pour une pratique qui est déjà courante au sein du système qu'il administre. De nouvelles recrues vont servir les intérêts politiques des principaux contributeurs financiers et militaires ; la flexibilité et la précarité dans les contrats du personnel facilitera le « déploiement rapide » d'une nouvelle vision interventionniste dans le service.



39. Abandonnant le principe de la distribution géographique équitable dans son application au recrutement de fonctionnaires internationaux en combinaison avec la délégation de pouvoirs discrétionnaires aux gestionnaires, la capacité des puissances dominantes d'exercer un contrôle sur l'introduction de décisions prises par les organes multilatéraux augmentera. Cela est déjà vrai pour le Bureau du Haut commissaire pour les Droits de l'homme qui constitue le meilleur exemple de cas sur la façon dont les Nations Unies sont instrumentalisées par les puissances dominantes.



40. Dans son attaque finale contre le multilatéralisme, le Secrétaire général envisage des réformes radicales pour le « système de cohérence » entre les fonds, les programmes et les agences spécialisées qui se font l'écho des demandes des États-Unis visant à purger les mandats contrôlés multilatéralement et les activités qui sont aussi poursuivies par des institutions internationales qu'il contrôle. Cela est particulièrement vrai dans le cas de la finance, du développement et du commerce, pour lesquels ils préfèrent le FMI, la Banque mondiale et l'OMC, les auteurs du Rapport suggèrent « de regrouper les différentes agences, fonds et programmes au sein d'entités gérées étroitement, concernées respectivement par l'action en faveur du développement, de l'environnement et de l'action humanitaire. Et ce regroupement peut impliquer l'élimination ou la fusion de ces fonds, de ces programmes et de ces agences qui ont des mandats ou des expertises complémentaires ou se chevauchant.54 »



Empêcher la démocratisation des institutions de l'ONU par la promotion de nouveaux Etats clients




41. La question de la démocratisation du Conseil de sécurité est abordée du point de vue de son élargissement et non pas de celui de la réforme des droits de veto. Pourquoi est-ce que le Conseil de sécurité devrait avoir un système à deux ou trois voies avec un degré des droits correspondant pour ses membres, alors que les Nations Unies sont basées sur le principe de l'égalité souveraine de tous les États membres ? Pourtant, le Secrétaire général affirme : « Le Conseil de sécurité doit être largement représentatif des réalités du pouvoir dans le monde actuel.55 » Il propose « d'augmenter l'implication dans la prise de décision de ceux qui contribuent le plus au fonctionnement des Nations unies, financièrement, militairement et diplomatiquement, en particulier en terme de contributions aux budgets évalués, de participation aux opérations de maintien de la paix, aux contributions volontaires aux activités des Nations unies dans le domaine de la sécurité et du développement, et aux activités diplomatiques visant à appuyer les objectifs et les mandats des Nations Unies. Parmi les pays développés, ceux qui atteignent ou font des progrès substantiels vers le niveau internationalement accepté d'une proportion de 0,7% du PNB pour l'Assistance officielle du développement doivent être considérés comme un critère important de contributions56. » Le Secrétaire général ne questionne jamais la légalité des décisions du Conseil de sécurité prises en dehors de l'Assemblée générale, en dépit du fait que ce Conseil est placé sous l'autorité de l'Assemblée générale. Nous ne pouvons donc parler de démocratisation dans la mesure où l'élargissement ne changera pas la logique qui a prévalu au sein du Conseil de sécurité et sa « raison d'être » (en français dans le texte). En réalité, les nombreux commentaires concernant l'identité des nouveaux membres et les intrigues sont un leurre qui masquent l'essentiel : une transformation radicale du système et de ses valeurs.



42. En dernière analyse, la proposition de réforme du Secrétaire général constitue une tentative de « kidnapper » les Nations Unies de la part du « seul État ». L'objectif est de déposséder les États, les nations et les peuples de leur pouvoir légitime. En ce sens, il y a urgence à mobiliser toutes les forces démocratiques à travers le monde afin de s'opposer à cet assaut et au dommage collatéral qui mènera à une régression et à une mort programmée du multilatéralisme proclamé.




Genève, le 1er juillet 2005



* Tamara Kunanayakam, Ancienne Haut fonctionnaire des Nations Unies à Genève en charge des Droits de l'homme. Aujourd'hui ambassadrice de la République démocratique socialiste du Sri Lanka à Cuba.


* Jean-Pierre Page, Ancien responsable de la politique internationale de la Confédération générale du travail (CGT – France). Militant syndical international.


-------------------------------------------------

1Article 97 de la Charte des Nations Unies

2para. 154.

3À comparer avec la « Stratégie de sécurité nationale des États-Unis d'Amérique » présentée par le Président Bush au Congrès des USA le 20 septembre 2002 et avec la « Stratégie de défense nationale des États-Unis », Département de la défense, mars 2005.

4para. 81

5para. 79

6para. 81

7para. 78

8Voir aussi la Déclaration des principes de la loi international sur les relations amicales et la coopération entre les États en accord avec la Charte des Nations Unies.

9Para. 78 et 81.

10Para 32.

11Para 151.

12Para 132.

13para. 135 et Annexe, section III, b.

14Victor-Yves Ghebali, « L’ONU après soixante ans : réforme ou status quo ? », Tribune de Genève, 25-26 Juin 2005.

15Para. 143

16Para. 144.

17Paras 153, 181-183.

18Para. 183

19Para. 183

20Para. 150

21Para. 156

22Art. 33 de la Charte des Nations Unies et « Déclaration sur les principes de la législation internationale, des relations amicales et de la coopération entre les Etats ena ccord avec la Charte des Nations Unies », Résolution de l'Assemblée générale 2625 (XXV), 24 octobre 1970.

23Art. 51 de la Charte des Nations Unies.

24Para. 81

25Para. 170

26Para. 159

27Résolution 2625 (XXV) de l'Assemblée générale , 24 octobre 1970

28Para. 135 et Annexes, section III, b.

29Art. 52 de la Charte des Nations unies

30Paras. 112, 115, 117.

31Para. 81

32Idem

33Para. 83

34Para. 86

35Para. 106 et 107.

36Voir para. 170 et Boite 5.

37Para. 169 (a)

38Para. 180

39Para. 183.

40Idem

41Para. 112

42Para. 117.

43Para. 114.

44Para. 137.

45Paras 159 et 170..

46Para. 187.

47Paras 161 et 163.

48Paras 161-163.

49Para. 156.

50Para. 186.

51Para. 155.

52Para. 172.

53Para. 190.

54Para. 197.

55Para. 169.

56Para. 169 (a).

[Petre Tutea și ] Teologia Politică de Ion Papuc

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Convorbiri literare, Nr. 7 / 2010


[Petre Tutea și ] Teologia Politică de Ion Papuc

Scrisori din Bucuresti

(În amintirea lui Petre Tutea, primul român care a cunoscut gîndirea lui Carl Schmitt si care stia par coeur opusculul cu acest titlu.)

Putin cunoscuta cărticică publicată de Carl Schmitt cu aproape un secol în urmă, în anul 1922, si aflată anul trecut la a noua editie: Politische Theologie, Vier Kapitel zur Lehre von der Souveränität, Neunte Auflage, Duncker & Humblot, Berlin, 2009 (la care voi face trimiteri folosind-mă de initialele: PT,I, urmate de numărul paginii din această editie), nu este o lucrare propriu-zis politică, întrucît cu toate aparentele contrarii nu apără o teză ideologică, desi a fost aspru atacată tocmai în acest sens, ci utilizînd, ca sub imperiul unei fatalităti, formule verbale reductioniste, face o analiză a unor pozitii pe care noi, din interiorul democratiei, le expediem cu o crasă superficialitate. Ni se pare prea de natura evidentii că dictatura si totalitarismul, pe scurt: proiectiile politice nondemocratice – sînt doar niste realităti din domeniul istoric al grotescului, niste accidente de parcurs, în care omenirea se împiedică uneori pentru a reveni cît mai repede la democratie, la un eventual liberalism de indiferent care nuantă. Cu o atare abordare merităm a retrăi răul din dominatia căruia avem iluzia că ne-am eliberat. Fiindcă, indiferent cît de fundamentată ar fi optiunea noastră pentru democratie, există si în realitatea teoretică a dictaturii mult adevăr, iar decît să închidem în fata lui ochii mintii, este mai util să iesim de sub scutul artificial reprezentat de propaganda care se resemnează cu a ne livra aceleasi caricaturi ale realului, si să scrutăm noi însine adevărul. Abia astfel vom avea posibilitatea să ne întemeiem alegerea în cunostintă de cauză.
Această Teologie Politică, cum bine se vede chiar si numai prin titlu, reprezintă o stranie împerechere de contrarii, întrucît dintru început sînt puse una lîngă alta teologia ca abordare a vesniciei si politica întotdeauna conjuncturală, efemeră! Si într-adevăr, Carl Schmitt, adus de împrejurări vitrege să-si apere opusculul, tîrziu, tocmai în anul 1969, în asa-numita Teologia politică II, a dat cîteva lămuriri privind originile conceptului său central, care urcă înapoi pînă devreme tocmai la un autor ca Augustin, care la rîndul lui comenta pe încă si mai vechiul Marcus Terentius Varro, iar acela, atît de prolific, spirit enciclopedic, mare erudit, sub Cezar si sub August bibliotecar oficial, si ale cărui lucrări cu minime exceptii s-au pierdut, reia o distinctie tripartită mai veche, conform căreia ar fi existat nu una ci trei religii simultane: cea a poetilor, cea oficială, a statului, si aceea a filozofilor. Pornind de la aceasta, diviziunea păgînă a credintii în zei este comentată mai apoi de crestinul exaltat, de ultimă oră: Augustin, care, deosebind împărătia de pămînt de împărătia din cer, vorbeste, de această dată din perspectivă christică, de theologica politica sau civilis, sursă sigură a titlului opusculului din secolul XX, fapt nu doar recunoscut de Carl Schmitt, dar el indică direct si locul de origine din De civitate Dei: XII,1. Autorul german aduce aceste informatii după multe decenii de la prima publicare a eseului său, fiind nevoit să răspundă unor teologi destul de mărunti care îi contestau opera sub cuvînt că în scrierea sa ar fi autorizat teoretic existenta dictaturii, pe cînd, vezi Doamne!, teologia crestină, prin iscusitul artificiu al unui monoteism trinitar, obturează definitiv si categoric o atare întemeiere a totalitarismului în Dumnezeu unicul!
În ceea ce mă priveste, nu-mi propun să expun aici fazele respectivei polemici si nici să descriu diferitele teologii politice pe care s-au străduit să le creeze unii gînditori crestini din secolul trecut. După cum nu-mi propun nici să fac examenul critic al ideilor lui Carl Schmitt, si nici apologia lor. Ceea ce mă interesează acum este să extrag din textul respectiv unele analize abstracte pe care le consider vital lămuritoare pentru ceea ce trăim noi astăzi.
Nu mai departe decît subtitlul lucrării la care mă refer, Patru capitole despre doctrina suveranitătii, anuntă tema suveranitătii ca subiect al eseului, subiect cum nu se poate mai actual. Dezbaterea gînditorului german vine oarecum în continuitate cu una mai veche, tipic germană, de pe cînd micile state nemtesti fiind alăturate marii Prusii pentru a alcătui împreună Reich-ul, în conjunctura acelei federalizări s-a pus problema de a sti cîtă suveranitate le mai rămînea statelor înglobate si cît se întindea suveranitatea noii entităti germane care tocmai se năstea deasupra lor, peste ele. Dar nu este oare chiar aceasta problema de care tocmai ne izbim cei de astăzi, acum cînd cu integrarea noastră europeană si, mai larg si mai difuz dar nu mai putin în esentă real, cuprinderea noastră în vastul proces al globalizării – fenomene care vin peste noi, indiferent dacă vrem sau nu? Chiar dacă vreunuia dintre cei de azi putin i-ar păsa de sus-zisa suveranitate, spunîndu-si că îl interesează doar soarta proprie, destinul individual, gata să ignore orice tine de colectivitate, avînd pretentia de a fi în exclusivitate doar cetătean al lumii, dar si atunci respectivul va fi adus de realităti în situatia de a recunoaste că, la limită, tema suveranitătii se impune acut la nivelul oricăreia dintre totalitătile concentrice cărora le apartinem în mod organic, si fie si dacă îi ignorăm realitatea nu vom sfîrsi mai putin prin a întîlni respectiva problematică sufocîndu-ne pînă si individualitatea strictă, fiindcă în ultima instantă, îndeosebi la nivelul entitătii care fatalmente sîntem, ea se confundă cu tematica libertătii de sub puterea modelatoare a căreia, fiind ea adînc zidită la temelia fiintei noastre, nimeni nu se poate sustrage.
Revelatia textului publicat de Carl Schmitt tine asadar de natura acestui concept al suveranitătii, o realitate mai degrabă abstractă, pe lîngă care trecem cel mai adesea fără a o observa iar acum gînditorul german ne descoperă importanta si mai ales omniprezenta ei. În acelasi timp, pe cît de absolută este natura respectivului concept, pe atît de difuză, de relativă este aceea a notiunii subsecvente, de libertate, fiindcă în fond trebuie să ne întrebăm, fie si numai în subsidiar, traversînd prin subterana sensurilor de la suveranitate la libertate, cît sîntem cu adevărat de liberi si ce importantă are aceasta pentru noi? Dictionarele etimologice ne spun că acest termen: liber, la originea lui latină, numea, ca si astăzi în limba română, chiar faptul acesta de a fi liber, si se spunea astfel, că sînt libere, despre persoane, despre cetăti, despre popoare, după cum era cazul. Pe de altă parte, Liber va fi fost si numele unei divinităti italice, asimilată ulterior lui Bacchus, la început un zeu al germinatiei, iar cultul lui va fi fost mai apoi identic cu acela al lui Dionysos, un zeu eliberator asadar. Încă si mai semnificativ găsesc că a fost cuvîntul acesta sub forma lui de: liberi, -um, cînd ca nume colectiv îi va fi desemnat pe copii în raport cu părintii si fără indicarea vîrstei. Or, din această perspectivă s-a dedus că în antichitate au existat două clase de indivizi, cei liberi, adică acei de descendentă liberă, prin contrast cu serui, cu cei născuti sclavi. (Numeroase alte informatii etimologice as mai fi putut culege, de exemplu, din: Dictionnaire étymologique de la langue latine, par A. Ernout si A. Meillet, ed. 1939, p. 544 et passim). Însă cu toate aceste detalii, nu cred că investigatiile etimologice pot spori cu adevărat cunoasterea, dar am dat respectivele informatii din istoria conceptului de libertate pentru a sugera că în spatele lui putem bănui un abis întunecat de semnificatii, că a fi liber vine spre noi ca imagine de foarte de departe, tocmai din negura istoriei, si că întelesurile se suprapun în el într-un mod indiscern, ezitant, mai degrabă abscons. Nu este chiar atît de simplu să fii liber! Si se poate întîmpla să avem numai o iluzie a libertătii, fiind în fond servi, slugi ale unor forte pe care nu prea sîntem capabili să le identificăm. Vom fi fiind asadar neliberi, condusi, adică în cea mai mare măsură lipsiti de o suveranitate proprie, a noastră sau a structurilor organice cărora le apartinem. Fie si dacă mai mereu nici măcar nu ne dăm seama, totusi cineva decide în locul nostru, pentru noi.
Cînd la editia a doua a cărtii sale, preluîndu-i textul fără nici o schimbare semnificativă, Carl Schmitt îi adaugă doar o prefată, el se foloseste de ocazie pentru a dezvălui unele întelesuri ale eseului său care existau în el oarecum numai în latentă, în subtext. Vedem că gînditorul german îsi condusese cercetarea cu mari precautii, apropiindu-se de adevăr, dîndu-i tîrcoale, dar uneori ezitînd să-l numească. Ceva vede el mai limpede după trecerea a doisprezece ani de la prima publicare a eseului, îndeosebi cînd face referire la ceea ce presupune stiut de oricine, ca si cum am avea de a face cu niste adevăruri aflate la îndemîna oricui. Ca de exemplu ideea unei treptate, progresive secularizări, a laicizării unei puteri care fusese initial infuzată puternic de o încărcătură teologică. După ce un timp omul îi atribuise exclusiv lui Dumnezeu initiativa de a organiza lumea, transferă apoi acest drept unor eventuale entităti, fie ele mai mult sau mai putin abstracte, probabil unei monarhii de diversă natură dar în principal statului. Însă si acesta din urmă trece printr-o modificare similară aceleia la care este supusă divinitatea, căreia îi este aplicat un proces de izolare de lume, obligată să rămînă nevăzută, azvîrlită la o distantă infinită de om. Tot astfel, societatea nu mai este condusă de cineva anume, pe care să-l poti la o adică identifica si implicit trage la răspundere, fie si doar simbolic, ci avem de-a face mai întîi cu o fortă care domneste dar nu guvernează, iar mai apoi ei îi este substituită alta, care numai administrează dar nu si guvernează. Pentru cele două situatii, Carl Schmitt se foloseste de două expresii în limba franceză, vorbind despre cineva „qui rčgne et ne gouverne pas”, iar apoi despre altcineva „qui administre et ne gouverne pas” (PT,I,7). E aici un mare mister, fiindcă dacă pe Dumnezeu l-am dat definitiv deoparte, si dacă nici acesta, nici acela si nici celălalt nu ne conduc cu adevărat, adică nu decid pentru noi, atunci totul se întîmplă de parcă ne-am conduce chiar noi însine, ca si cum cel putin în ceea ce ne priveste hotărîm noi. Asa să fie oare, si nu cumva este chiar invers?
De fapt, toate aceste afirmatii sînt doar presupuneri prealabile prin care am dat tîrcoale principiului de bază de la care porneste Carl Schmitt, pe care îl enuntă pentru a-si construi abia apoi demersul de cunoastere. Iar el sună astfel: Suveran este acela care decide asupra stării de exceptie. / Souverän ist, wer über den Ausnahmezustand entscheidet. (PT,I,13). Propozitia aceasta faimoasă, îndelung comentată, nu este lipsită de o oarecare ambiguitate întrucît avem de-a face cu proclamarea unei stări de exceptie sau exceptionale, pentru că suveran este cel care decide în starea de exceptie, sau decide starea de exceptie; adică decide în cadrul ei, ea fiind deja presupus proclamată, sau mai întîi o instituie, o decide chiar pe ea. În întelesul că i se lasă lui dreptul de a hotărî că normativele curente sînt abolite întrucît s-a intrat într-o situatie nouă, exceptională, o stare de urgentă; sau starea de exceptie fiind presupusă ca existentă, i se lasă aceluia dreptul de a decide în aceste noi conditii, imprevizibile. Comentatorii au atras atentia că autorul german utilizează cu oarecare sinonimie expresiile: caz de exceptie sau caz exceptional, stare de urgentă, caz de necesitate, caz de urgentă.
Îndată ce îsi enuntă principiul, Carl Schmitt se grăbeste să facă precizarea că suveranitatea pusă în cauză este luată aici ca un concept de granită, adică o notiune a unei sfere extreme, în felul ei o sferă a celei mai cuprinzătoare notiuni, fiindcă ea are în vedere cazuri limită, iar bănuiala care nu este niciodată exprimată dar care se întrevede din întreg opusculul acesta este că în realitate nici nu există altceva decît cazuri limită, că problema suveranitătii se pune pretutindeni acolo unde este de luat o decizie si că în lume nici nu contează cu adevărat decît deciziile si cei care iau decizii. Ca si cum dictatura ar fi un lucru fatal, absolut inevitabil, pretutindeni si la toate nivelurile existentă, fie si doar într-un mod camuflat. Dar aceste afirmatii pot fi cel mult deduse, ele nefiind niciunde expuse direct. Cert este doar aceasta: că notiunea de suveranitate nu este aici luată doar într-un sens restrîns, precum vorbind de un suveran presupunem de îndată un monarh, căruia cei din jurul său îi sînt supusi, sau în altă ordine de idei facem referire la suveranitatea, mai mare sau mai restrînsă, a unei formatiuni statale. Mai mult chiar, putem admite că în măsura în care dinspre noi o transferăm la altul, persoană fizică sau entitate juridică, ne putem imagina o diminuarea de pînă la radicală anihilare a suveranitătii proprii, adică a libertătii individuale.
În această conceptie a sa cu privire la suveranitate Carl Schmitt afirmă, fie si dacă numai indirect, un punct de vedere diametral opus statului de drept, normativismului liberal, rationalismului iluminist, pozitivismului, introducînd preeminent în filozofia juridică un factor acut irational, teoria exceptiei, desi niciodată în mod explicit totusi bazat pe ipoteza că altceva nici nu există în fapt decît exceptia. Sigur, mai întîi el pune problema de evidentă maximă si se întreabă cine poate decide în caz de conflict, cine hotărăste care este interesul public sau cel de stat, în ce constau siguranta natională sau ordinea publică, salvarea publică si altele ca acestea. Legile nu pot prescrie totul, pînă la ultimul detaliu, întotdeauna rămîne o margine imprevizibilă, si cineva trebuie să aibă dreptul să constate această inevitabilă iesire din legalitate, cînd – de exemplu – pentru salvarea statului trebuie intervenit peste si dincolo de constitutia lui. Cuiva trebuie să-i revină prerogativa de abrogare a legislatiei în vigoare, partial sau în totalitate, precum în cazul unei declaratii de război, sau a declaratiei de pace, a nominalizării functionarilor, cineva trebuie să fie ultima instantă, instanta supremă cu drept de gratiere si altele. E aici marea disociere pe care o operează autorul german între legitimitate si legalitate, cineva trebuie să aibă legitimitatea de a interveni si peste si dincolo de ceea ce este legal. Ca si cum numai Dumnezeu este suveranul absolut, iar în fapt există întotdeauna cineva care îl reprezintă, care i-a uzurpat atributul suveranitătii: împăratul, domnul tării sau poporul însusi, adică cineva care decide în numele acestuia din urmă, un reprezentant al lui.
Fiind vorba de exceptie, fiindcă vorbim de acel care decide în cazul de exceptie, trebuie să acceptăm observatia lui Carl Schmitt cum că exceptia nu este subsumabilă, ea se sustrage oricărei formulări generale, dar presupune totusi un element de natură juridică: decizia în puritatea ei absolută. Bineînteles, ea se defineste în raport cu norma, iar aceasta are nevoie de un mediu omogen pentru că nu există normă care se poate aplica asupra unui haos. Es gibt keine Norm, die auf ein Chaos anwendbar wäre (PT,I,19). Pentru ca ordinea de drept să aibă un sens trebuie ca mai întîi să fie instituită o ordine propriu-zisă. Ei bine!, cineva decide că această ordine normală există si tocmai acela este detinătorul suveranitătii. Chiar si din punctul de vedere al normativismului trebuie acceptat faptul că tendinta statului de drept de a regla pînă într-atît de în detaliu situatia exceptională este similară unei tentative de a descrie precis si cazul în care dreptul se suspendă pe el însusi. De unde îsi poate lua el această fortă? Carl Schmitt este de părere că rationalismul ar fi mai consecvent cu el însusi dacă ar afirma că exceptia nu dovedeste nimic si că numai normalitatea poate fi obiect al interesului stiintific. Totusi, exact contrariul este adevărat pentru că exceptia, adică paradoxul care contrariază norma, avansează mai în adînc decît clara generalitate bazată pe repetitivitatea lipsită de relief. Die Ausnahme ist interessanter als der Normalfall (PT,I,21). În realitate, normalul nu dovedeste nimic, exceptia dovedeste totul, fiindcă ea confirmă regula care trăieste de fapt mai degrabă prin exceptia de la regulă. Prin intermediul exceptiei forta adevăratei vieti sparge crusta unei mecanicităti în care s-a solidificat repetitivitatea. Si aici Carl Schmitt aduce în sprijinul tezei sale cu privire la prevalenta exceptiei cuvintele unui teolog care spunea: Exceptia clarifică si generalul si pe ea însăsi. Iar cînd se vrea studierea corectă a generalului, este suficientă cercetarea doar a exceptiei adevărate. Aceasta le evidentiază pe toate cu mult mai clar decît însusi generalul. Pe timp mai îndelungat, tocmai pentru că există exceptia, se va ajunge la o saturatie de eterna sporovăială cu privire la general. Dacă ceva ea nu poate să clarifice, atunci acel ceva nici generalitatea nu îl poate clarifica. În mod obisnuit dificultatea nu este observată pentru că generalul – adică norma – nu doar că nu este gîndit cu pasiune, ci este gîndit mai degrabă chiar cu o superficialitate confortabilă. Dimpotrivă, exceptia gîndeste generalul cu o pasiune energică.
Tipul acesta de rationament, pe care îl utilizează Carl Schmitt, e adevărat si cu ajutorul unui teolog, pentru a ridica exceptia deasupra normei, a legii – el evită aici cuvîntul acesta, deasupra generalului, îmi aduce în minte raportul dintre geometria euclidiană, perfect ratională, limpede însă definitiv superficială, chiar inexistentă în lumea din jur, si realitatea în care nu găsim figurile, adică raporturile ideale ale geometrilor, ci doar aproximări, irationale, însă existente cu adevărat în preajma care ne înconjoară. Prin analogie putem spune că exceptiile nu există decît prin raportare la o normă ideală, însă doar ele spun cu adevărat ceva, iar suveran este numai acela care le decide ca exceptii, ceilalti au doar eventuala iluzie că sînt liberi.
Trecînd la capitolul al doilea al cărtii, consacrat Problemei suveranitătii ca problemă a formei juridice si a deciziei, nu intru în dezbaterea destul de specioasă pe care Carl Schmitt o poartă cu precursori mai apropiati sau mai îndepărtati, si mă limitez să retin de aici doar două lucruri. Mai întîi faptul că evitînd cu maximă precautie să-si denunte apartenenta la irationalism si la organicitate, lui îi scapă totusi, asa, ca din întîmplare, ca si cum ar cita din altii, afirmatia presupusă că statul ar fi o fiintă organică, o totalitate producătoare de drept sau doar paznic al acestuia, nu stăpîn, ci doar garant al justitiei. Cu timpul, statul devine o formă vie, un sens al unei structuri a vietii. Der Staat wird also zu einer Form im Sinne einer Lebensgestaltung. (PT,I,33). Iar dacă juristii au putut crede că tot ceea ce tine de persoană, ceea ce individualizează legînd dreptul de individ, trebuie să dispară din practicarea acestuia, pentru că personalizarea ar fi numai ecoul istoric al monarhiei absolute, doar efectul ei întîrziat, acelora Carl Schmitt le va aminti de constiinta clară, cu riscul aproape a unui pleonasm as insista: constiintă exclusiv individualizată, a ceea ce constituie esenta deciziei juridice, das Wesen der rechtlichen Entscheidung ausmacht (PT,I,36).
Pe de altă parte, tocmai în acest sens este numită aici natura paradoxală, oarecum aberantă, personalizată la maximum a deciziei. Fiindcă, în stilul abscons al eseului, ni se spune că orice decizie juridică concretă contine un moment de indiferentă a continutului întrucît concluzia juridică nu este deductibilă din premisele sale pînă la ultima consecintă, iar împrejurarea în care este necesară o decizie rămîne a fi un moment determinat doar de ea însăsi. Mai explicit spus: într-o clipă decizia devine independentă de întemeierea ei pe argumente si îsi afirmă propria valoare. Din punctul de vedere al continutului ei, ea este ceva nou si străin: etwas Neues und Fremdes, născută din nimic: aus einem Nichts geboren. Adevărata putere juridică a deciziei este cu totul altceva decît un rezultat al întemeierii ei. Această instituire a deciziei în pură autonomie, deasupra oricăror norme, îsi identifică precedenta în gîndirea lui Thomas Hobbes, căruia autorul nostru îi atribuie principiul: Autoritas, non veritas facit legem, autoritatea, nu adevărul, stă la baza legilor. Autoritatea care impune o decizie. Dar la Leviathanul lui Thomas Hobbes va reveni Carl Schmitt într-o lucrare dedicată acestuia în exclusivitate.
Dacă am văzut care este principiul suveranitătii, si în ce constă decizia prin raportarea ei la norme, la legile pe care le transgresează, le aboleste, a sosit momentul să lămurim ce este Teologia Politică al cărei nume dă si titlul eseului. Cu aceasta se ocupă capitolul al treilea al cărtii lui Carl Schmitt. În noul său demers, pentru a arăta cum teologia devine politică, filozoful german porneste de la opinia sa la care am mai făcut referire, cum că toate conceptele pregnante ale teoriei moderne a statului sînt concepte teologice laicizate. Alle prägnanten Begriffe der modernen Staatslehre sind säkularisierte theologische Begriffe. (PT,I,43). Mai mult chiar, starea de exceptie este similară cu miracolul, si putem deduce că asa cum în realitatea cotidiană, diurnă, nu există decît stări de exceptie pe care cineva, adesea abscons, le decide, poate că tot astfel, în aceleasi conditii, dacă sîntem mistici adevărati atunci trebuie să întelegem că nu există în fapt decît minuni, că totul în lume este în exclusivitate minune, că vor fi avut dreptate mari spirite precum Descartes, Malebranche, care considerau că în univers nu există suficientă cauzalitate pentru ca el să-si supravietuiască siesi clipă de clipă, încît Dumnezeu trebuie să intervină continuu, recreînd lumea din nou în fiecare clipă, îndată ce Dumnezeu si-ar retrage sprijinul, si-ar aboli interventia, nu ar mai reitera-o, totul s-ar prăbusi în neant.
Fiindcă tocmai am pomenit numele lui Descartes, să notez că autorul german utilizează o afirmatie a aceluia, însă inversînd-o complet. Îndată după ce aminteste de teoria filozofului francez, din începutul părtii a doua a Discursului asupra metodei, cu privire la faptul că în cazul unei constructii, sau a unor ansambluri de constructii ori a unor constitutii este întotdeauna preferabil ca acestea să fie opera unuia singur, doar un singur autor fie că este vorba de un arhitect, fie de un legislator, creator al unei constitutii pentru indiferent care entitate, o cetate, un stat mai mare sau unul de dimensiuni mai mici, si, oarecum prin analogie cu un atare constructor, în felul lui unul singur, Carl Schmitt se referă apoi la acel îndemn faimos din scrisoarea lui Descartes către Părintele Mersenne din 15 aprilie 1630, unde filozoful îi spunea călugărului din Paris: Vă rog să nu vă fie deloc teamă să dati asigurări si să faceti pretutindeni publică teza că Dumnezeu este acela care a stabilit aceste legi în natură întocmai cum un rege stabileste niste legi în regatul său (AT,I,145). Spuneam că autorul german a inversat perspectiva din textul francez, întrucît dacă în epistola lui Descartes se afirmă că Dumnezeu a stabilit legile în natură asemenea unui rege, mai apoi Carl Schmitt va spune că regele, adică nu doar regele ci întotdeauna autoritatea, stabileste legile asemenea lui Dumnezeu, si nu a oricărui Dumnezeu, ci sugestia este că a aceluia cartesian care este mai presus de oricare altă divinitate, fiindcă nici un alt gînditor, poate chiar nici măcar vreun mistic – nu l-a ridicat atît de sus pe Dumnezeu, nu i-a conferit o putere într-atît de discretionară, în absolut capriciu, încît la filozoful francez pînă si adevărurile matematice îsi au o valabilitate stabilită în exclusivitate de Dumnezeu. Asadar, dacă autoritatea instituie legile după un atare model absolut precum este divinitatea lui Descartes, atunci întelegem completa inconditionalitate a deciziei presupuse de Carl Schmitt, adică dictatura. Ea nu derivă din nici o justificare, ea nu este bazată pe nici o argumentatie.
În mare, demonstratia pe care o face Carl Schmitt în studiul său nu numeste ci doar sugerează un transfer de-a lungul istoriei dinspre teologie spre politică, dinspre sacralitate spre domeniul laic. Desigur, această translatie s-a făcut mai întîi pe tărîmul stiintelor pozitive, de la metafizică la cunoasterea experimentală, prezenta lui Dumnezeu în lume, actiunea acestuia asupra cosmosului – au fost înlocuite ca explicatie cu legile naturii. Tot astfel locul în societate al Unsului lui Dumnezeu a fost cedat poporului sau mai exact reprezentantului celor multi, dîndu-li-se acestora iluzia că astfel, prin intermediar, ar participa si ei la luarea deciziei care îi priveste. Dar aceasta este important: că în respectivul transfer se operează un rapt de sacralitate dinspre divinitate spre lumea laică. Legilor naturii li se conferă o fortă infailibilă, de fapt iratională, după un evident model sacru. Iar lucrul acesta este încă si mai vizibil în domeniul politic, investit cu prestigiul unei suveranităti pe potriva divinului de odinioară. Ba chiar este utilizată o întreagă figuratie: embleme, steaguri, imnuri, solemnităti care să sustină si să impună presupusa infailibilitate sacră a noilor suveranităti. Însă mai nou nu avem de-a face numai cu o translare de atribute suverane, ci si cu o ascundere, cu un deghizament, cu o mascare a celui, a celor care iau cu adevărat decizia oportună si eficientă. Fără acest deghizament, cum ar putea cei care conduc să lase celor condusi iluzia că nu sînt condusi, ci că sînt chiar liberi?!
Dacă autorul nostru si-a început eseul prin a-si proclama principiul suveranitătii ca fiind un Grenzbegriff, sau un Begriff der äußersten Sphäre, un concept a cărui sferă are o cuprindere maximă, îi rămîne ca în ultima parte a cărtii să se ocupe si în privinta Teologiei Politice de o similară exhaustiune, de o amplificare si a acestui concept pînă la exaltarea extremă, pînă la aducerea lui în situatia limită, făcîndu-i astfel cu adevărat vizibile continuturile. Pentru aceasta el abordează filozofia de stat a contrarevolutiei: Zur Staatsphilosophie der Gegenrevolution, ocupîndu-se de gîndirea a trei mari reactionari: De Maistre, Bonald, Donoso Cortés.
Cu un an înainte ca această Teologie Politică să vadă lumina tiparului, autorul ei a publicat un studiu de istorie a dictaturii: Die Diktatur, 1921, dar nu acela ci îndeosebi eseul pe care îl comentez a fost considerat a fi întemeierea teoretică a totalitarismului. Cu toate acestea, străbătînd paginile lui rămîi uimit de precautia lui Carl Schmitt cu privire la o eventuală afirmare a dictaturii ca solutie politică. Desigur, el era elev al lui Max Weber, autorul teoriei unei democratii plebiscitare, conform căreia o persoană carismatică trebuie aleasă pentru a se aseza în fruntea multimilor hipnotizate să o urmeze. Stim unde s-a ajuns pînă la urmă în această directie! Însă despre Carl Schmitt, profesor de drept constitutional, autor de vaste tratate academice în materie, universitarul de azi din Strasbourg, Julien Freund, a spus că nu a fost niciodată partizanul unei puteri nelimitate, fiindcă era prea jurist si specialist în drept constitutional pentru a sustine o asemenea aberatie. Si într-adevăr scriind despre decizionism, ca să nu zic: dictatură, el se miscă prin textul său cu o imensă precautie, de parcă ar avansa pe un cîmp minat, pe care mergînd în fiecare clipă un pas gresit i-ar periclita viata. Cu toate acestea nu ezită să privească în fată adevărul, oricît de crud ar fi, identificînd dictatura sub deghizamentele sub care eventual se ascunde. Si pentru a-i descrie cît mai amplu si mai în profunzime natura, abordează si cazurile extreme, cele maxim revelatoare.
Ca să întelegem situatia, voi observa că, dînd dovadă de precautie, pînă aici Carl Schmitt, desi numai despre dictatură a fost vorba, a evitat să folosească termenul acesta, optînd pentru cvasi-sinonimele: suveranitatea, decizia. Cu capitolul ultim al cărtii, capitolul al patrulea, consacrat contrarevolutiei, el atacă în sfîrsit si tema adevărată a studiului său: dictatura. Si chiar si acum nu o face în nume propriu, ci doar în mod indirect, expunînd conceptiile unor reactionari din trecut. Însă doar pare a nu se referi la contemporaneitatea sa, pe cînd va fi simtit cum se sufocă sub presiunea liberalismului desăntat din jurul său, cu acea pălăvrăgeală, cu acea trăncăneală, cu acea flecăreală nesfîrsită a unui parlamentarism ca o perdea de fum ce masca perfect activitatea unor grupuscule care în culise obscure luau deciziile ale căror consecinte aveau să le suporte cei multi. Nu face referire la timpul său, ci preferă trimiterea la trecutul romantism german, cu studiul căruia se ocupase deja, fiindcă publicase în anul 1919 Politische Romantik, acesta îi era deci un subiect familiar.
Asadar, după opinia lui Carl Schmitt, conversatiile nesfîrsite, eterna vorbărie din romantism – vor fi părut celor trei reactionari, se subîntelege că si lui însusi, ca fiind de un comic sinistru. Ceea ce distingea acea filozofie contrarevolutionară a statului era constiinta că timpul respectiv cerea o decizie, iar convingerea aceasta se situa în centrul gîndirii lor. Toti formulează un mare ori-ori, o alternativă radicală a cărei rigoare pentru ei înclină mai degrabă spre dictatură decît spre vesnica sporovăială. Îi caracterizează nu doar repudierea revolutiei, optiunea pentru consolidarea traditiei, refuzul activismului, ci si un scepticism total, avînd despre omenire unul dintre ei această imagine terifiantă: o turmă de orbi, avînd în fruntea ei un orb care o călăuzeste tatonînd drumul cu un baston, eine Herde von Blinden, geführt von einem Blinden, der sich an einem Stock weitertastet! (PT,I,60). Iar altul dintre acesti gînditori îsi afirmă convingerea că în mod constant se simte situat între două abise, că merge întotdeauna între fiintă si neant. Acestea sînt contrariile, explică autorul german, dintre bine si rău, dintre Dumnezeu si diavol, dintre ceea ce în viată si în moarte impune alternativa care nu îngăduie nici o sinteză si nici nu cunoaste un al treilea termen.
Pentru un Joseph de Maistre, citat si comentat de autorul nostru, statul si biserica sînt două realităti absolute ce îsi corespund întrucît infailibilitatea uneia si suveranitatea celuilalt sînt perfect sinonime. Orice suveranitate actionează ca si cum ar fi infailibilă, orice guvernămînt este absolut. Spre deosebire de anarhisti, într-o pozitie diametral opusă lor, cei trei cred că orice autoritate este bună ca atare, începînd chiar din simplul moment în care ea prinde a exista. Această justificare este dată de faptul că autoritatea îsi are ca functionare unică punerea în operă a deciziei, iar ea este infailibilă si conferă infailibilitate celui, celei care operează cu ea.
Cît despre al treilea dintre acesti apostoli ai reactionarismului, Donoso Cortés, ceea ce spune el, în această relatare a lui Carl Schmitt si după aprecierea lui, ceea ce spune despre depravarea si josnicia omului este mai înspăimîntător decît tot ceea ce a produs vreodată filozofia statului absolutist pentru a justifica severitatea unei guvernări. Dispretul lui fată de oameni nu cunoaste limite, iar disperarea de care dă dovadă este adesea vecină cu nebunia, imaginea tipică pentru scrisul lui fiind aceea a bătăliei, decisive si sîngeroase, angajată între catolicism si socialismul ateu. Tine de esenta liberalismului burghez de a nu se decide în această luptă, ci, în locul luării unei decizii, de a încerca să antameze o discutie. Tocmai în acest sens gînditorul spaniol defineste burghezia drept: „...eine «diskutierende Klasse», una clasa discutidora...” (PT,I,63). Conform acestei viziuni, avem de-a face cu o clasă care îsi plasează toată activitatea politică în discurs, în presă (astăzi am spune: mass-media), în viata parlamentară. Uimit de fantastica putere de a prevedea a celor trei, Carl Schmitt, ca si cum ar observa permanentizarea unor caracteristici, în spiritul lor stabileste că burghezia liberală vrea un Dumnezeu dar care să nu devină activ, vrea adesea un monarh dar el trebuie să fie neputincios, strict decorativ. Ea a abolit aristocratia de sînge si de familie, dar a permis domnia nerusinată a unei aristocratii a banului, die unverschämte Herrschaft der Geldaristokratie, cea mai prostească si mai ordinară formă de aristocratie: die dümmste und ordinärste Form einer Aristokratie (PT,I,64).
Din această perspectivă a unei societăti bazate pe libertatea cuvîntului si a presei, întreaga populatie discută, lumea metamorfozîndu-se într-un club imens, în care adevărul însusi se află pe sine gratie scrutinului, fiindcă liberalismului i-ar plăcea să rezolve pînă si dilemele metafizice prin intermediul discutiilor. Esenta acestui liberalism se dovedeste a fi negocierea, jumătătile de măsură în expectativă, cu speranta că disputa definitivă a sîngeroasei lupte decisive se va putea schimba într-o dezbatere parlamentară si astfel se va lăsa suspendată pe veci într-o eternă conversatie.
Dictatura este contrariul discutiei. Tine de decizionismul structurii spirituale a lui Cortés ca întotdeauna să aibă în vedere cazurile extreme, să fie mereu ca în asteptarea Judecătii de Apoi. Asa se explică faptul că dispretuieste liberalismul, în timp ce pe socialismul anarhisto-ateu, dusmanul său de moarte, îl respectă, recunoscîndu-i o măretie drăcească.
Mai apoi, lăsîndu-i deoparte pe cei trei precursori ai săi, Carl Schmitt, referindu-se la contemporaneitatea sa, plin de sarcasm constată că nimic nu este mai modern decît nenorocita luptă împotriva politicii. Finantistii americani, tehnicienii industriilor, socialistii marxisti si anarho-sindicalistii revolutionari se unesc în pretentia de a lichida dominatia lipsită de obiectivitate a politicului asupra obiectivitătii vietii economice. Nu trebuie să mai subziste decît problemele organizatoric-tehnice si economico-sociologice, însă niciuna de natură politică. Statul modern nu mai este decît o detestabilă, uriasă întreprindere, ein großer Betrieb (PT,I,69).
Oamenii acestia erau convinsi că a sosit momentul ultimei bătălii, în fata răului radical nu mai există altă sansă decît dictatura. Numai asa se pot distruge reciproc, în absoluta fermitate, contrariile dintre autoritate si anarhie. Cînd un atare contrarevolutionar afirmă că orice guvernare este în mod necesar absolută, un anarhist spune în esentă acelasi lucru, doar că prevalîndu-se de axioma sa că oamenii sînt buni si guvernele corupte, el trage concluzia opusă, că trebuie luptat împotriva oricărei guvernări pentru că orice guvernare este dictatură. Se ajunge astfel la dictatura unei antidictaturi. Noi îndeosebi pe aceasta am trăit-o. Iar astăzi, cînd ne este dat să străbatem în mod dramatic esecul liberalismului tocmai pe tărîmul economic unde pretentiile lui de eficientă erau maxime, astăzi trebuie să ne întrebăm dacă dictatura hiper-liberalismului extremist nu cumva este încă si mai feroce decît celelalte două, cu atît mai eficace în ferocitate ei cu cît este în practică mai mascată, mai neevidentă.

Andrei Cornea. Netrebnicia pe Internet

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Andrei Cornea Face lista lucrurilor exacrabile pe Internet, lista sa. Sunt de acord că există un exces de violență și trivialitate, atacuri la persoană protejate de anonimat, manipulări diverse, dificultatea de a verifica informația. Dar nu mai există monopolul opiniei, iar impunerea unor falsuri e mai scumpă, deci mai greu de realizat. Și totuși, un mare merit al rețelei este faptul că sportul pumnului în gură și cenzura nu mai pot fi practicate. Cu prietenie, Dan Culcer


Extras din Revista 22, Nr. 35 / 24 - 30 august 2010


Netrebnicia pe Internet

Andrei Cornea


„Navighez“ şi eu adesea pe forumurile diferitelor publicaţii sau ale agenţiilor de ştiri. Recunosc că, dincolo de ştirea şi comentariul „oficiale“, mă interesează mult şi postările anonime, care cresc, uneori, nemăsurat în număr şi mărime, ca ciupercile după ploaie, în urma anumitor articole sau ştiri de presă. Am sentimente foarte împărţite în privinţa acestor postări, atât de împărţite încât, dacă ar depinde în exclusivitate de mine să le interzic sau să le permit, zău că nu aş şti ce să fac.

Pe de o parte, sunt şi eu, ca şi alţii, adesea îngrozit de trivialităţi. Dar asta nu e chiar cel mai grav. Mai stupefiante mi se par neroziile vădite, incongruenţele, obsesiile conspiraţioniste răsuflate, ignoranţa cu pretenţii de ştiinţă, rasismul, şovinismul, dar şi agramatismul. Postarea este pentru mulţi un canal de defulare a tuturor frustrărilor. Mai ales când subiectul „stimulează“, cum, de pildă, a fost recentul protest al ambasadorului american, adresat guvernatorului BNR, cu privirea la emiterea monedei comemorative în onoarea fostului patriarh şi prim-ministru, Miron Cristea. Cât antisemitism, cât antiamericanism, câtă frustrare naţionalistă, dar mai ales câtă monotonă imbecilitate, toate etalate de-a lungul a zeci de postări! Dar nici măcar aceste dejecţii nu sunt, în sine, lucrul cel mai grav, mai ales că – se poate spune – există şi postări „pozitive“. Grav cu adevărat este anonimatul postărilor, cu alte cuvinte, descărcarea completă de responsabilitate. Iar asta e valabil nu doar pentru postările „negative“.

În fond, acest anonimat posibil şi încurajat, tipic pentru Internet, rupe contractul nescris tradiţional dintre autorul unei comunicări şi destinatar (public sau privat), contract respectat, într-o societate liberă, atât de scrisoare, de tipar, cât şi de mediile electronice tradiţionale – radio şi televizor: odată postat pe Internet, cuvântul îşi pierde autorul, autorul – responsabilitatea, iar responsabilitatea – valoarea socială. Orice excogitaţie va circula liber în spaţiul virtual, fără ca autorul real să răspundă în orice fel, fie şi numai moral. Laşitatea, din viciu şi excepţie neconvenabilă, ajunge să fie salutată şi recomandată drept virtute şi regulă a marelui joc social.

Dar – se va spune – ce importanţă are cine spune ceva; important este ce spune – bine, rău –, iar atunci ce ne pasă de autor? Afirmaţia este tipică pentru oamenii care nu s-au simţit niciodată responsabili pentru cuvântul scris sau rostit. Or, simplul fapt că ştii că eşti de negăsit te determină să renunţi la orice formă de autocenzură, ceea ce, de obicei, sărăceşte conţinutul textului, îi nimiceşte logica, îi subminează premisele, încurajează aberaţiile de judecată şi, de multe ori, alterează profund stilul şi gramatica. Ceea ce este politeţea pentru comunicarea directă este autocenzura pentru comunicarea publică şi indirectă. Am spune, în termeni freudieni, că dispariţia autocenzurii şi deresponsabilizarea autorilor pe Internet înseamnă slăbirea sau anularea principiului realităţii în favoarea principiului plăcerii. Or, dacă civilizaţia umană se bazează pe cenzurarea principiului plăcerii pentru a-l face să cadă la un compromis rezonabil cu principiul realităţii, înseamnă că o cultură a anonimatului laş pe Internet vine împotriva esenţei civilizaţiei.

Spuneam însă, la început, că am opinii împărţite privitoare la „postări“ şi „forumuri“ de discuţii. Dacă, până acum, am spus ce nu-mi place la ele, trebuie să spun şi ce îmi place. Îmi place un singur lucru: că aflăm astfel adevărul – crud, mizerabil, dar nu mai puţin adevăr. Nu-mi place acest adevăr, îmi place cunoaşterea lui. O fi virtual mediul Internetului, dar adevărul său e prea real. Cred într-adevăr că majoritatea celor care postează anonim pe Internet (fie bune, dar mai ales rele) sunt imaturi psihic, care nu au curajul să trimită scrisori semnate. Dar se pare că ei formează majoritatea omenirii. E un adevăr trist, dar un adevăr ce merită ştiut, că o mare parte a naţiunii pretinde că înţelege ordinea mondială, dar sabotează ordinea gramaticii şi a ortografiei limbii române. Să nu ne facem iluzii: şi înaintea Internetului existau frustrare şi laşitate ale „omului mărunt“, iar toate acestea explodau şi incendiau lumea în momente de cumpănă – războaie şi revoluţii. Nu sunt convins că Internetul e instrumentul care ne-a deresponsabilizat cel mai mult. Mai curând, el a revelat ceea ce exista dintotdeauna: netrebnicia celui mărunt la fire, care n-are curajul să lovească sau să laude în nume propriu, ca „să nu o încaseze cândva“! Şi revelaţia asta continuă nu-i tocmai un lucru rău! Acum, graţie Internetului, aflăm ceva mai mult despre numărul şi frustrările acestor suflete de slugă şi măcar ştim că trăim pe o uriaşă cloacă de ură, de acreală resentimentară şi, mai ales, de violenţă disperată să se manifeste. Deocamdată, ea se manifestă mai ales în „nick-names“-uri ridicole şi în violurile asupra logicii şi ortografiei. Deocamdată... //

Citatul zilei : Petru Clej despre acuzația de antisemitism ca argument-măciucă

«Este regretabil că unii evrei scot din tolbă acuzația de antisemitism atunci când nu reușesc să prezinte contra-argumente împotriva unui punct de vedere cu care nu sunt de acord. “În Israel am devenit antisemit”, spunea jumătate în glumă, jumătate în serios regretatul jurnalist Martin Marcus, referindu-se la această categorie de persoane.»
Petru CLEJ

. NU TRAGETI DOM’ SEMACA! SUNT EU, LASCARICA

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Văd ca justițiari mai exista. De ce nu s-ar uni într-o platforma de coordonare. După o cercetare mai atentă, e vorba de George Roncea, redactor șef. Cu prietenie, Dan Culcer
Home Restituiri
Situl periodicului Justițiarul
NU TRAGETI DOM’ SEMACA! SUNT EU, LASCARICA
Contactati Justitiarul sibian!
Adresa:
Oficiul Postal nr. 1, C.P. 66
Sibiu
Romania

Email: contact@justitiarul.ro
Această adresă de email este protejată împotriva boţilor de spam. Trebuie să activaţi JavaScript pentru a o vedea.
Telefon: 0744.355.389
Marţi, 20 Ianuarie 2009 21:42 Restituiri

Am apucat şi ziua când să nu mă simt stânjenit că dau multe foi din calendar înapoi până la acel decembrie. Mi s-a dovedit că sunt suficiente motive să privesc măcar cu resemnare şi respect dacă nu cu pioşenie profilurile unor oameni care ne mai însoţesc sau care ne-au părăsit într-un fel sau altul şi care populează amintirile sărace despre momente care trebuiau să fie eroice şi înălţătoare.
Am căpătat această motivaţie citind JUSTIŢIARUL, în paginile căruia am găsit referiri decente la ce numim Revoluţie. Mă simt mai în largul meu să omagiez prin paginile acestei reviste memoria unui om care n-a fost simplu, n-a fost oarecare, n-a fost comun, aşa cum ar da bine să-i promovăm modestia, ci a fost un personaj cum numai Brăila cu mărginimile şi balta ei poate plămădi.
Pentru Lucian Manea, căci despre el gândesc, revoluţia din decembrie a venit ca o firească urmare a răzmeriţei pe care solitar o declanşase cu mult înainte. Am avut inspiraţia să-i adun câteva mărturii într-un interviu publicat în „Aligatorul”, prima publicaţie privată din Brăila şi printre primele din ţară, care au puterea de a vă oferi o felioară din emoţiile şi patetismele pe care le-am trăit atunci.

1973, luna septembrie — Trecere frauduloasă de frontieră. Ţintă: Malul sârbesc al Dunării în zona Cazanelor (Dumnezeu să le ierte). Prins. Arestat. Miliţia mă trimite la Judecătoria din Turnu Severin. Condamnat, ajung în Penitenciarul din Gherla.
1978, luna noiembrie, ziua 24. — Agenţia S.D.P. Brăila reclamă dispariţia unui motor de barcă. I.A.P.I.T. Mangalia nu ştie unde se află una din bărcile de agrement ale sale. Şi unii şi alţii vor afla curînd.
1978, luna noiembrie, ziua 28. — Sunt prins în apele Varnei de organele bulgare. Şi eu şi motorul şi barca, ne întoarcem în ţară. Scopul şi direcţiile sînt total diferite. Trec prima oară prin Vama Veche.
Prin sentinţa penală nr. 1789/1978 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 241/2 martie 1979 a Tribunalului Judeţean Constanţa, sunt condamnat la 2 ani şi 6 luni detenţie, pentru furt din avutul obştesc.
La 6 decembrie 1979, prin sentinţa penală nr. 924, Judecătoria Brăila mă condamnă la un an şi 8 luni detenţie pentru furt calificat în dauna avutului personal. Cele două sentinţe se contopesc, urmînd să execut 2 ani şi 7 luni.
Am avut timp suficient să mă gîndesc cît de ferm a fost luată în consideraţie circumstanţa furtu­lui de folosinţă. Pentru trecerea frauduloasă a frontierei mi s-a aplicat o amendă penală derizorie.
1983. Depun cererea de emigrare şi renunţare la cetăţenie. Urmează consecinţele.

Brăila, 22 decembrie 1989, orele 12 trecute
... Aparatul de radio nu contenise să funcţioneze multe zile şi nopţi în şir. Era pentru prima oară când au­zeam asemenea ştiri şi pe un aseme­nea ton la Radio Bucureşti. Am simţit nevoia să mă mişc, nerealizînd că eram pradă instinctului. „- Unde mi-e fe­tiţa ?” Am ieşit. Voiam să-mi iau co­pilul şi să-1 aduc acasă , să-l am sub ochi, să-l ştiu în siguranţă.
Pe Calea Galaţi, un grup de patru­zeci, cincizeci de demonstranţi se în­dreptau spre ,,Casa Albă”. M-am ală­turat lor şi nu-mi amintesc cum am ajuns să port un tricolor cu stema smulsă. (Se pare că l-am cerut vînzătoarelor de la magazinul de încălţă­minte de la „Turn”). Dumnezeu ştie, eu nu! Important e că mă simţeam şi ERAM purtător de stindard.
Am ajuns în piaţă la vreo treizeci de minute după comunicatul radio. Ceauşescu fugise. Doamne, cum îmi mai sunau în cap cuvintele astea. Intre timp, din toate direcţiile se adunau grupuri, grupuri de manifestanţi. Aşa cum erau şi cum îi prinsese Revolu­ţia, în sediu deja intraseră cei din pri­mul val. In spate, la cantina partidu­lui, se jefuia pur şi simplu. Lua fie­care ce apuca. Nu conta dacă îi va fi de folos ori nu. Trebuie făcută pagubă partidului! Geamuri sparte, cartoane de prăjituri pe caldarâm, cutii de cio­colată, totul arăta ca un stup în dez­membrare. Era greu să-i împiedici. Am strigat cît am putut de tare că este’loc periculos, „s-a dat drumul la
gaze”. Unii s-au împrăştiat, alţii au constatat că nu mai e nimic de furat şi spart. Nu mai ştiu când şi cum am ajuns la etajul unu al clădirii. Situaţia era cam aceeaşi. Călcam pe sticlă spartă, rame de tablouri, broşuri de propagandă şi portrete. Confuzia era la ea acasă.
De la tribună se adresau mulţimii, rînd pe rînd, cei ce apucau să pună mîna pe microfon. Se scandau lozinci, se făceau apeluri la calm, se procla­mau drepturi şi libertăţi pe care ni se părea că le-am cîştigat deja. Grupul era împărţit în două. În antecamera lui Lungu se constituia primul birou executiv al Frontului, în sala de şe­dinţe se întocmea o listă cu 70—80 de membri ai consiliului judeţean iar pe culoare se agitau încolo şi încoace alţi viitori membri. Informaţiile ce pă­reau a fi de maximă urgenţă şi nece­sitate veneau cu lejeritate de la cine te aşteptai mai puţin : secretariatul comitetului judeţean de partid. De la tribună continuau să se reverse vor­bele celor ce îşi asumau împuterniciri, la ora aceea gratuite, păreri şi reven­dicări, prezentări autobiografice, ori­cum ceva care să umple timpul.
Mulţimea se revolta în faţa incerti­tudinii. Cei din piaţă nu ştiau ce se întîmplă în „Casa Albă”, cei aflaţi înăuntru nu prea aveau ce să le spună, aşa că haosul ameninţa să se instau­reze. Pentru că spiritele se aprindeau, am vorbit oamenilor. Oricum, o mai făcuseră şi alţii înainte. Am apelat la calm, bun simţ, maturitate şi la cine mai ştie ce, la ordine, „că doar nu ne facem dreptate singuri”. Ca să-i li­niştesc cumva, .le-am promis că le va vorbi primul secretar, care n-a vrut, considerând că-i prea periculos şi inoportun, în sfîrşit...
Pe la patru, patru-jumătate după amiază, ne-am adunat cu toţii în jurul mesei ovale din sala de şedinţe. In poziţia 23 sau 24, sînt trecut şi eu în lista cu componenţa Consiliului Jude­ţean al F.S.N.,
Problema de maximă urgenţă de luat în discuţie, la acel moment, era asigurarea liniştii şi ordinii publice. N-aveam de unde şti ce ne aşteaptă dar bănuiam cu strîngere de inimă. Apariţia pri­melor uniforme ofiţereşti a avut da­rul să-i liniştească pe mulţi. Colonelul Rizea, comandantul garnizoanei Brăila, a insuflat un plus de încredere în vic­torie, prin simpla lui prezenţă. Mai erau de faţă col. Mihăilescu, It. col. Gavrilă şi alţi ofiţeri din subordinea acestora, pe care aveam să-i cunosc mai tîrziu. La ora aceea încă nu aveam soarta legată de a lor.
Nu peste multă vreme, am primit însărcinarea, ca împreună cu un alt membru al consiliului să însoţesc un echipaj al miliţiei, în scopul de a do­vedi că „şi miliţia e cu noi” şi de a spulbera orice suspiciune în sensul acesta. Am plecat deci cu un subofi­ţer, care era la volanul maşinii, cu lt. maj. Furmuz şi cu profesorul al cărui nume nu mi-1 amintesc. Pînă spre ora 20—20.30 am oprit în locuri foarte populate, în intersecţii şi am citit un text redactat împreună cu maiorul Sandu. În acest moment, am fost anunţaţi prin staţie că sediul Miliţiei de pe strada Eliberării este asaltat de un grup mare de indivizi în stare de ebrietate, care ameninţau şi cereau eliberarea deţinuţilor politici din se­diul Securităţii. Se pare că apelurile noastre de a nu se mai vinde băuturi alcoolice sub nici o formă n-au dat re­zultate. Când am ajuns acolo, cordo­nul de soldaţi fusese deja dovedit de cei mai înfierbântaţi care nu aveau nici putere şi nici voinţă de a înţelege că sediul Securităţii nu mai „adăpostea” NICI UN DEŢINUT POLITIC.
După două ore de parlamentări, am reuşit împreună cu maiorul Mogoş de la G.P. şi Dan Zeca să înlăturăm, o situaţie nu lipsită de gravitate. In biroul maiorului Sandu, primesc încă o dată asigurări că nu mai există „po­litici” la subsol.
La „Casa Albă” armata intrase în dispozitiv. După cum se înfăţişau lucrurile situaţia nu părea de loc a fi liniştitoare. Era şi greu. Ce puteai pretinde unor copii de 19—20 de ani, uneori chiar mai puţin, care din 3 luni de armată făcuseră 2 luni de agricultură. Biroul executiv era preo­cupat de situaţia din judeţ. Membrii Consiliului capătă însărcinări precise de a se deplasa în oraşele şi comu­nele judeţului chiar în, noaptea aceea, pentru a stabiliza situaţia. La sediu urma să rămînă doar Biroul execu­tiv, al cărui preşedinte încerca să rezolve toate problemele şi chiar să le ţină sub un oarecare control. Am plecat şi eu spre Gireşu. Oamenii de acolo ca şi din alte părţi aşteptau, ca de obicei, cuvîntul „centrului”. De­mocraţia şi libertatea erau încă în faşă. Nu mai ştiu cînd a trecut ziua de 22 şi a început cea de 23. Orele treceau şi intram uşor, uşor într-o stare de veghe perpetuă. Nu deveni­sem nesimţitor ci doar bulversat. Aveam sentimentul că cineva mă pîndeşte din gulerul cămăşii mizând o sumă mare pe oboseala mea.

Brăila, 23 decembrie, dimineaţa
Agitaţia generală nu se atenuase, ba chiar sporise ; inclusiv datorită unor ştiri alarmante, sosite pe căi dintre cele mai diverse şi nu întotdeauna ortodoxe. Mai mult de-atît, în cursul zilei precedente, Ivan, fostul cdt. al Miliţiei, oferise date preţioase nece­sare anihilării sistemului represiv, re­feritor la alte sedii, neoficiale, ale Se­curităţii, de unde s-ar fi putut acţio­na potrivnic Revoluţiei. Şi nu ştiu cum se face că tocmai mie îmi este prezentat un lt. mj. de securitate care dorea să comunice la rândul lui cîte ceva. De faţă cu unul din mai marii în grad, aflu că omul făcuse parte dintr-o grupă antiterorism şi că îm­preună cu superiorul său care îi era şi şef direct se punea în slujba noasstră cu tot ce ştia şi putea. Am înţe­les că ştia şi putea mult. Era pentru prima oară când ni se atrăgea atenţia că avem de ţinut piept unor luptători de meserie, superdotaţi şi instruiţi, capabili de orice. N-a durat mult şi am văzut ce însemna acest orice. In­formaţiile se precipitau. Călinescu, la rîndul lui, convocat în seara zilei de 22, infirmă că ar avea cunoştinţă de cele două furgoane şi 14 autoturisme care ar fi părăsit curtea Securităţii În jurul orei 14 a aceleiaşi zile. Pus în faţa unor eventuali martori, şovăie. Succesiunea febrilă a evenimentelor a împiedicat acest lucru ATUNCI. Ori­cum, ne-a asigurat că dacă acest lu­cru va putea fi probat e pregătit să suporte consecinţele. Eram oarecum mai liniştit cu atît mai mult, cu cît în seara zilei de 22 participasem la de­zarmarea Miliţiei din strada Eliberă­rii, a sediilor Securităţii din B-dul Karl Marx 56, de lîngă penitenciar, Miliţia gării şi chiar, într-un tîrziu, a A.B.I.-ului de la sediul de pe Elibe­rării.
Acţiunile noastre începeau să ca­pete contur. Colonelul Rizea trebuia să fie informat iar telefonul nu era cel mai fericit mod. S-a hotărît ple­carea mea şi a lt. maj. de securitate spre Divizie. In drum, l-am contactat şi pe căpitanul amintit şi în forma­ţia asta ne prezentăm la Marea uni­tate. „Ne prezentăm” e un fel de a spune, dacă e să ţin cont de peripe­ţiile prin care am trecut. Vorba ceea : „nu trageţi dom’ Semaca ! Sînt eu, Lăscărică !”
Căpitanul ne-a părăsit la întoar­cere. Îi era teamă pentru copiii lăsaţi singuri, dar ne-a asigurat că în caz de nevoie îi găseşte subalternul lui. După trei ore iată-ne din nou în „Casa Albă”. Au mai trecut cîteva secunde şi s-a deschis focul. Calvarul începea. Am rămas întreaga noapte în sediu, încărcând sectoare, împărţind ceai, trăgând răniţii din bătaia gloanţelor, dar nepierzîndu-1 nici o clipă din ochi pe lt.majorul meu antiterorist. Intram în ziua de 24 cu spaima-n oase.Unde am să fiu mîine ? Voi mai trăi ?

Brăila, 24 decembrie 1989
Pe la 8.30 sau 9 am ple­cat acasă. Culmea, cu tramvaiul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În jumătate de oră, mi-am schimbat hainele sau aruncat, nu mai ştiu, n-avea im­portanţă, înainte de ora 11 eram înapoi. De la unul dintre „colaboratori» am aflat de existenţa caselor conspirati­ve. Mi-am amintit că la demontarea mitralierei de pe A.B.I.-ul din Elibe­rării am avut nevoie de Ariciu, şofe­rul lui Soare, comandantul Securităţii. Era greu de presupus ca şoferul cdt-ului să nu ştie nimic. Deci, hai la sediul poliţiei judeţene ! Aici, Ariciu nu era de găsit. În biroul comandantului, un ofiţer de armată, maior mi se pare, îmi arată o listă cu adrese, cu scheme de acces, unele precise, altele sumare şi evazive. O reţinuse cu două zile îna­inte de pe biroul lui Soare. Era sin­gurul exemplar şi ideea de a fi copiată de un cadru al armatei era bine venită. A fost primul act al unei acţiuni deo­sebit de periculoase şi importante care avea să se încheie pentru mine cu totul neaşteptat şi defavorabil.
În faţă cu cele 12 sau 14 adrese de pe listă, colonelul Mihăilescu propune alcătuirea unei formaţii mixte: G.P.-işti,-militari şi civili cunoscători de arte marţiale. Am considerat că în această formulă am fi ineficienţi atât prin nu­mărul prea mare cît şi prin efectul demoralizator pe care l-ar produce simpla noastră apariţie. Trebuia făcut apel, după mintea mea, la un pic de discreţie.
A urmat a doua noapte de foc. Greu de spus ce mi-a fost dat să văd şi să simt. Se trăgea din toate părţile, iar mie mi se părea că sunt singura ţintă. Sala mare de şedinţe a luat foc. Nu se mai putea respira iar podeaua frigea prin talpa încălţărilor. Cu un risc ex­traordinar, unii au ieşit pe fereastră, de la etajul doi. Am aflat a doua zi că au coborât pe un cablu telefonic. Nu ne-au lăsat nici o clipă să ne dez­meticim. Dimineaţa am evaluat pagu­bele şi atât. Am realizat atunci cât de periculoşi erau duşmanii revoluţiei, iar „calificarea» şi fanatismul le sporea eficienţa.

Brăila, 25 decembrie 1989
Dimineaţa, în jurul orei 10, am ple­cat împreună cu un plutonier şi doi soldaţi desemnaţi de Consiliul militar spre sediul poliţiei. Colonelul Mihăi­lescu ne ceruse să-1 căutăm pe Ariciu şi să completăm lista. L-am găsit în cele din urmă pe mult disputatul şofer. De la el am aflat că electricianul secu­rităţii ar putea să ne furnizeze date mai complete. Ariciu s-a oferit să stea la dispoziţia grupei noastre cu tot cu maşina ARO. Mult prea tîrziu am aflat că asupra lui se instituise o stare de supraveghere în sediul poliţiei. M-a costat mult această necunoaştere, înainte de a pleca, un fost coleg de liceu aflat în sediul poliţiei îmi spune în două vorbe că aş face bine să apelez la buna credinţă a unora din ofiţerii de securitate aflaţi la penitenciar şi care ar putea să-mi furnizeze şi alte date. Trebuia avut în vedere că îm­părţirea lor pe grupuri mici, cu însăr­cinări separate, îngreuna adunarea da­telor în timp scurt. Sectorizarea secu-riştilor era unul din factorii de efici­enţă ai aparatului represiv. Înarmat cu o listă de nume şi cu speranţa în loialitatea celor cu care aveam să vor­besc am pornit acţiunea..
Pînă la lăsarea serii am percheziţio­nat 7 sau 8 locuinţe în care nu am gă­sit nici muniţie, nici armament, doar cantităţi nejustificate de alimente şi medicamente. Nicăieri nu ne-a deschis nimeni. Parcă n-ar fi fost locuite ca­sele acelea. Am luat cu noi alimentele şi medicamentele, în ideea de a-i îm­piedica pe eventualii terorişti să-si constituie acolo cuiburi de rezistenţă, predîndu-le ulterior. Lt. maj. de poliţie Vechiu şi Dobrotă, în prezenţa lui Da­niel Zeca, Adetu, Marian Vrabie, în­tocmesc un proces verbal de inventa­riere. Mai erau de faţă alţi membri ai dispeceratului telefonic amenajat la camera 202 din „Casa Albă», lt. maj. Guzganu Marian de la U.M. 01763, ca­poral Socea Adrian de la aceeaşi uni­tate, Marilena Cireaşă, Nicolae Şoiman, în sfîrşit, destui. Alimentele perisabile au fost depozitate în frigider iar restul prin sertarele birourilor. În cursul după-amiezii am percheziţionat încă 3—4 locuinţe de unde nu am re­ţinut nimic. Nu era cazul. Aveam ne­voie de date în plus. I-am relatat colonelului Mihăilescu discuţia avută cu fostul meu coleg de liceu şi i-am su­gerat să-mi înlesnească contactul cu unul din securiştii aflaţi la penitenciar. Cu aprobarea lui, am intrat în cursul serii în legătură cu ofiţerul respectiv, de la care am aflat încă 2-3 adrese şi încă ceva la care nu m-ar fi dus mintea: în afara caselor conspirative mai existau aşa-numitele „gazde». (Acestea erau locuinţe ale căror proprie­tari, în schimbul unor avantaje perso­nale, le puneau la dispoziţia securiştilor ori de cîte ori aceştia o cereau, pentru filaj sau întîlniri cu caracter secret. Frumos comerţ! M-am întors cu un ra­port complet pentru colonel, i l-am pre­zentat plutonierului care urma să-l susţină şi am plecat spre casă. Sim­ţeam că dacă nu mă odihnesc măcar un pic, am şanse să devin cel mai ri­dicol dintre eroii Revoluţiei. N-am avut parte. Poate că aşa trebuiau să se pe­treacă lucrurile.
Interviu realizat de
Mircea Bodolan