■ Vasile I. Zărnescu – arhiva
iulie 1, 2008 — ARP
_______________
ŢIGANII – O BOMBĂ POLITICĂ A UNIUNII EUROPENE
La al IV-lea Congres de sociologie din 14-16 decembrie 2000, am prezentat studiul Ubicuitatea războiului axiologic, publicat în volumul editat şi prezentat la Congres. În acest studiu am propus un nou concept în domeniul politologiei şi al polemologiei: „războiul axiologic“. Am definit războiul axiologic drept „totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele – cu non-valori -, impuse de anumite centre de putere străine“. Prin acest proces agresiv, valorile sunt inversate, răsturnate. Evident, cu ajutorul cozilor de topor din ţară. În cadrul acestui studiu, am trecut în revistă principalele domenii în care se manifestă această formă insidioasă de război, cu rezerva rezultată din formularea din titlu, care denotă calitatea sa esenţială: ubicuitatea – faptul că se manifestă peste tot, în toate sistemele şi subsistemele societăţii.
Relevasem, atunci, că dintre agresiunile axiologice comise contra României fac parte, printre altele, impunerea frauduloasă şi folosirea intensă a cuvântului „rom/rrom“ şi a derivatelor sale „romali“/„romanes“ etc. şi avertizasem asupra consecinţelor pernicioase provocate de confuzia [1] creată deliberat, cu scopul de a-i substitui pe români cu ţiganii – consecinţe care s-au adeverit.
Am dezvoltat această problemă a inducerii confuziei „român/rom“ în studiul «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», tipărit, iniţial, în LUMEA Magazin (nr. 9/2005, pag. 10-11, http://ro.novopress.info/?p=598) şi, apoi, puţin mai extins şi cu bibliografia aferentă, în Justiţiarul (din 14 septembrie 2005, pag. 7-8); ulterior, mai detaliat, în revista SANTINELA (nr. 11/2006, pag. 4-6, http://www.strajerii.ro/SANTINELA011.pdf). Între timp, situaţia existentă (relevată îndeosebi în mass media externe, mai recent în unele publicaţii britanice şi italiene) a confirmat, o dată în plus, anticipările mele, în special teza că vocabula „rom“ constituie o agresiune axiologică, precum şi faptul, devenit tot mai evident, că ţiganii, prin comportamentul lor, ne compromit şi afectează grav imaginea României – fapt subliniat în ultima formă, adusă la zi, a articolului sus menţionat, publicat sub titlul „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“, pe site-ul AlterMedia (http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html).
De la Memorandumul nr. H03/169 din 31 ianuarie 1995
la Memorandumul nr. D2/1094 din 29 februarie 2000
În articolul citat, am relevat că, în virtutea atribuţiilor mele profesionale, am realizat diverse sinteze pe această temă – a agresiunii axiologice reprezentată de cuvântul „rrom/rom“ -, materiale care au fost înaintate, pe cale ierarhică instituţională, „factorilor de decizie din stat“ şi că, într-o mare măsură, inclusiv materialele mele au constituit unul dintre factorii care au stat la baza lansării Memorandumului H03/169 din 31 ianuarie 1995, al Ministerului Afacerilor Externe al României, în timpul mandatului lui Teodor Meleşcanu. Acest Memorandum a explicat caracterul periculos al folosirii cuvântului „rom/rrom“ – prin consecinţele sale nefaste – şi, ca atare, cerea eliminarea cuvântului „rom/rrom“ şi a derivatelor sale din lexic – pentru început, din limbajul oficial şi al mass media – şi folosirea exclusivă a cuvântului statut istoric şi ştiinţific, de „ţigan“.
În 1997, Convenţia Democrată din România (C.D.R.), dintre cei „15.000 de specialişti“ ai ei, l-a ales şi l-a pus în scaunul de ministru la Externe pe Andrei Pleşu, care, obedient faţă de organismele internaţionale şi de organizaţiile interne ale ţiganilor, a dispus ignorarea respectivului memorandum şi a impus, dimpotrivă, utilizarea denominaţiei incriminate anterior: „rrom/rom“. Mergând pe urmele relevate de acest articol al meu, ziaristul Victor Roncea a dezvăluit, cu promptitudine, că, spre sfârşitul mandatului Convenţiei Democrate, ultimul ei ministru de Externe, Petre Roman, a „emanat“ Memorandumul nr. D2/1094 din 29 februarie 2000, adresat premierului de atunci, Mugur Isărescu, prin care a anulat expres Memorandumul lui Teodor Meleşcanu, care «recomandase (…) utilizarea, în documentele oficiale, a termenului de „ţigan“, în detrimentul celui de „rom“, care de-abia începuse să se impună.» Şi, în continuare, Petre Roman preciza:
„(…) Având în vedere cele de mai sus, propunem folosirea, cu precădere, a termenului rrom în corespondenţa M.A.E., în paralel cu formulele alternative menţionate mai sus (Roma/Gypsies, Roms/Tsiganes, Roma and Sinti) în corespondenţa cu organizaţiile internaţionale care le utilizează“ (subl. mea – V.I.Z.).
Dar, în realitate, Petre Roman a impus, dimpotrivă, utilizarea exclusivă a vocabulei „rom“, sub pretextul că a emis acest memorandum la presiunea organizaţiilor ţigăneşti – care consideră că, chipurile, cuvântul „ţigan“ ar fi jignitor – şi după consultarea unor experţi români şi străini, îndeosebi ai O.S.C.E. (cf. http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-in-plin-razboi-axiologic-cum-au-devenit-romanii-romaniromitigani_7955.html).
Îl întreb, pe această cale, pe sinistrul ex-ministru Petre Roman: nu cumva unul dintre „experţii“ O.S.C.E. a fost şi ţiganul sociolog Nicolae Gheorghe (zis, mai frecvent, şi Gheorghe Nicolae), care este reprezentantul ţiganilor la O.S.C.E.?! Dar, în esenţă, Petre Roman a ignorat total motivele ministrului Teodor Meleşcanu – care, şi el, apelase la experţi în susţinerea Memorandumului său – şi, implicit, a acceptat să se producă prejudiciile devenite evidente, deja, încă din timpul mandatului C.D.R., imediat după schimbarea de macaz provocată de Andrei Pleşu! Iar alte pericole aveau să vină în curând.
Între timp, presa, în cvasitotalitatea ei, din lichelism, din lipsă de curaj civic, din lipsă de patriotism sau din spirit mercenar – sau din toate aceste motive la un loc -, a preluat ucazul Pleşu-Roman, iar efectul acestei agresiuni axiologice s-a văzut deja: pretenţia impusă de ţigani de a fi denumiţi „romi“ a ajuns atât de mare, încât ei au ajuns să facă legea în România. Ca o fatalitate istorică, ţiganii sunt „jigniţi“, „discriminaţi“ de toţi, inclusiv de cei care le iau apărarea şi le poartă de grijă, pe când ţiganii nu insultă, nu fură, nu înjunghie, nu omoară, nu poluează sonor, vizual şi olfactiv pe nimeni!
Prin intermediul aşa-zisului Consiliu „naţional“ (!) pentru combaterea discriminării (C.N.C.D.) – care este ilegitim, imoral, anticonstituţional, antinaţional, şi, îndeosebi, antiromânesc, întrucât este condus de maghiari -, românii au ajuns să fie daţi în judecată de ţigani pentru că îi „discriminează“! Dar când li se dau locuri fără concurs – „pe de-a moaca!“ – la liceu şi la facultate, în detrimentul românilor care rămân fără locurile ocupate, astfel, abuziv de ţigani, atunci nu mai sunt discriminaţi: atunci li se cuvine! Când sunt graţiaţi şi scoşi prea devreme şi nereeducaţi din închisori, atunci nu mai sunt discriminaţi: atunci li se cuvine! După care recidivează în crimele pe care le comit, ale căror consecinţe se repercutează, inclusiv pe plan internaţional, asupra românilor! Vezi cazurile Mailat, Argint, Cămătaru şi celelalte.
O expresie clasică a obedienţei Guvernului României – condus, atunci, de premierul interimar Mugur Isărescu – faţă de organismele europene a fost şi a Ordonanţa de Guvern nr. 137/31 august 2000; în baza art. 23 alin. (1) al acesteia, printr-o hotărâre abuzivă – ca expresie a obsecviozităţii depline a Guvernului, condus de Adrian Năstase -, Hotărârea de Guvern nr. 1.194 din 27 noiembrie 2001, modificată ulterior, a fost înfiinţat C.N.C.D., care, acum, îi discriminează pe toţi românii, deşi ei reprezintă 85 la sută din populaţia ţării. Asta este esenţa „democraţiei“ Occidentului impusă României: nu dictatura majorităţii – care este autentica democraţie! -, ci dictatura minorităţilor, adică inversarea valorilor. Iar inversarea valorilor este „diferenţa specifică“ a satanismului!
Este, deja, de notorietate că valorile româneşti suferă un proces de devalorizare prin inversare: sunt minimalizate, ridiculizate, călcate în picioare şi sunt înlocuite cu anti-valorile ţigăneşti şi ale altor minoritari! După tiparul cunoscut, „marca“ Sorin Mitu şi Lucian Boia. Şi după acelaşi procedeu prin care prietenul lui Pleşu, Patapievici, înlocuieşte valorile româneşti cu elucubraţiile lui: despre Mihai Eminescu, cel mai mare poet şi ziarist politic al românilor, Patapievici a spus că este „scheletul nostru din debara“, iar despre poporul român a execrat atâtea insanităţi încât e păcat să mai murdăresc [2] hârtia cu ele. În schimb, cine e acest haş-er patapievici?! Un arivist, fiu de nomenclaturist comunist şi un impostor, un obs-cur profesoraş de fizică de liceu, din care Oculta – care la noi a luat, printre altele, forma G.D.S.-ului – a făcut un „filosof“ care comite exegeze despre Dante Alighieri (?!). Ca director al Institutului Cultural Român – pus de Pleşu, pe vremea când fusese consilierul lui Băsescu -, risipeşte banii românilor pentru a satisface ifosele clicii lui. Ultima şi cea mai recentă inversare de valori comisă de Patapievici constă în faptul că, acum, în locul promovării valorilor tradiţionale ale familiei, el cheltuieşte banii noştri pentru a face propagandă poponarilor, la Stockholm. Nu cumva o fi şi el membru al grupului Accept?! Ca atare, Andrei Pleşu şi H.-R. Patapievici se numără printre vectorii războiului axiologic dus contra României.
De la „ti Gange“ şi „athinganoi“ la cuvântul „ţigan“
După cum am mai spus în articolele anterioare, ca şi cuvântul „jidan“ – forma germanicului jüden, uşor modificată în limbile fonetice ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est, de unde l-am preluat noi, în urma imigrării unor grupuri masive ale respectivei etnii -, nici cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv – neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţiganilor – sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume. Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică – şi, deci, nobilă – în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ – de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi s-a făcut „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.
Unii ţigani vor să-şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită şi, urmând spusele sociologul-ţigan Nicolae Gheorghe (un ucigaş care a rămas nepedepsit, cum relevase ziarul Cuvântul!), pretind că denumirea ar proveni dintr-un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“ [3], care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“. Dacă ar fi să acreditez „ruta“ etimologiei lui Nicolae Gheorghe et comp., cred că „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating -, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care Nicolae Gheorghe et comp. l-au trecut sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu-i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum – când au apă curentă la bloc, dar tot nu se spală! – şi, fireşte, nu trebuiau atinşi, ca să nu să se murdărească şi să se contamineze cu ceva, de exemplu, cu TBC, cum zice, acum, The Sun! Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care au rămas. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“ [4]. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s-au civilizat şi s-au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s-au aciuat.
Pentru că, la fel de evident, prin expresia „de neatins“ nu se înţelege ceva „intangibil“, care înseamnă altceva: ceva superior, situat în vârful ierarhiei. Înseamnă că ceva nu trebuie atins nu pentru că te murdăreşti, ca în cazul ţiganilor, ci, dimpotrivă, deoarece acel ceva, care este la polul opus, este intangibil fiindcă este ceva sacru, sub aspect religios sau naţional – cum este, de exemplu, Regina Angliei pentru britanici, Regele Spaniei pentru spanioli ş.a., pe care nu ai voie să îi atingi! În special pe Regina Angliei, căci pe Regele Spaniei poţi să-l atingi, cu deştul, cum a făcut Cioroianus. Sau poate fi „sacru“ sub aspectul politic al Securităţii Naţionale: un exemplu este cazul lui Petre Roman, care, în iulie 1997, s-a apropiat de Bill Clinton-Trabuc, pentru a-i da ceva – nu un ghiont, ca Cioroi-anus lui Juan-Carlos! -, ci o zdreanţă, un poncho. Amintiţi-vă, vă rog, ce scriseseră ziarele a doua zi! Nu vă mai amintiţi?! Scriau că, „atunci când Petre Roman s-a apropiat de estrada oficială, puţin a lipsit ca el să nu fie împuşcat de garda de corp a preşedintelui Bill Clinton, deoarece, conform protocolului, nimeni nu are voie să se apropie de el. Norocul lui Petre Roman a fost că l-au recunoscut în ultima clipă!“ Norocul lui şi regretul altora: de exemplu, al Mioarei Roman, pe care a părăsit-o, acum, la bătrâneţe, iar el „şi-a tras“ o amantă de vârsta fiicei lui. Deci, aceasta înseamnă „intangibil“.
Dar, oricare ar fi antecedentul din care provine cuvântul „ţigan“ – „ti Gange“ sau „athinganoi“ -, vocabula „rom“ nu are nici o legătură cu numele etniei. Ideologii ţigani pretind că „rom“ ar însemna, în „limba“ lor, „om“, deşi ei nu au limbă: au doar nişte rudimente argotice, specifice fiecărui clan şi neinteligibile între ele [5]. Dar „om“/„rom“ nu este un nume de etnie, ca dovadă că ţiganii, în cvasitotalitatea lor, nici nu ştiu că ar fi „romi“: ei se ştiu că sunt doar ţigani! Deci nu există nici o raţiune să fie folosit ca denominaţie etnică. Dacă ne-am lua după acest diversionist „raţionament“ ideologic ţigănesc, atunci Rusia, Bulgaria şi Serbia ar trebui să se numească, fiecare în parte, „Celovekia“, Franţa „Hommia“, iar Anglia, Canada, Australia, S.U.A., Austria şi Germania – toate, împreună – să se numească „Mania“, pentru că celovek, homme, man = „om“. În Elveţia ar fi o adevărată problemă la alegerea denumirii ţării, deoarece aici vieţuiesc germani, francezi şi italieni în proporţii cam egale: probabil, ar da cu banul sau ar chema un ţigan cu „alba-neagra“, ca să îi ajute la „ghicirea“ alegerii numelui ţării!
Dar iată şi ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!):
«Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internationala ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii îsi spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá (pl.) “rromi” si nu “tigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Asadar, este bine de stiut ca rromii s-au adresat si se adreseaza între ei, în limba rromani (tiganeasca), prin formula: “Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) si nu printr-o formula aberanta de tipul “Tu san cigan?” (”Tu esti tigan?”). Deci, forma legitima este rrom si nu tigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu-si fac probleme, de pilda, ca ROMA ar putea fi pus în legatura cu Rromá “rromii (tiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (tiganeasca) Fòro rromanó (sau rromano fòro) “orasul rrom (tiganesc)” etc etc.»
Am citat, ad litteram, din Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162, luată de pe http://www.pdffactory.com Cât despre semnele diacritice, vizate mai înainte, ca şi în articolele anterioare, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându-se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l-au uita pe al doilea „r“, pus, de altfel, după scandalul de la mijlocul deceniului ‘9, pus de folosirea vocabulei „rom“ . De fapt, după cum se vede, şi Sarău este nevoit, aici, să precizeze, după scamatoria „rrom“ sau „rromani“, în paranteză „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa electronică!
Evident, Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le-ar fi băgat prostii în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să-i întrebe pe italieni cum e cu Roma şi cu Foro Romano – dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“! Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!
Scopul impunerii vocabulei „rom“: subversiunea
Aşadar, impunerea vocabulei „rom“ nu are nici o justificare – în afara acesteia singure, subversive şi diversioniste, din cazul de faţă: de compromitere deliberată a României, prin asocierea ţiganilor cu românii, a substituirii lor şi, în final, a creării impresiei că românii sunt, de fapt, ţigani – aşa cum susţin, acum, francezii şi italienii („ginta latină“!), englezii, Jirinovski, Voronin, ungurii. Până şi amărâţii ăştia de bulgari, care acum 6-7 ani mureau de foame şi treceau, masiv, Dunărea ca să cumpere pâine de la noi, ne insultă pe stadioane strigând sportivilor noştri „Ţiganilor!“ [6] – pentru că au aflat din presa românească şi internaţională că între „romi“/„romani“ şi români nu e diferenţă decât de un semn diacritic -, îi jefuiesc la drumul mare pe turiştii români, iar în presa lor mai pretind şi Dobrogea, după ce ne-au luat, abuziv, Cadrilaterul. Prin asta, bulgarii se asociază cu politica revanşardă a ungurilor şi, împreună, „îi ridică mingea la fileu“ lui Vladimir Putin, care şantajează, pe plan internaţional, România, cu spectrul destrămării ei: „Vorbind despre Kosovo la summit-ul Rusia-U.E. de la Lisabona, liderul de la Kremlin a făcut aluzie la posibilitatea revendicării Transilvaniei şi Dobrogei de către etnicii maghiari şi bulgari“ [7]. Care a fost reacţia guvernului Tăriceanu şi, în mod expres, a lui Adrian Cioroianu-Oregon, la „aluzia“ lui Putin?! Au luat-o şi ei pe ţigăneşte, ca Traian Băsescu, şi şi-au zis: „Mucles!“
Esenţial, însă, este faptul că, indiferent de etimologia lui, nu cuvântul „ţigan“ este acela care este jignitor, peiorativ, cum cred liderii ţiganilor, care, astfel, se ascund după deget, confecţionând ţinte false pentru eludarea problemei şi pentru a-şi justifica banii însuşiţi nemeritat şi inutil, ci comportamentul lor funciarmente criminogen şi refuzul lor încăpăţânat de a-şi schimba modul de viaţă, chipurile „tradiţional“, cum pretind, pompos, ei, „liderii“. Aşa cum le-am mai propus, pot să-şi zică şi gerrmani, sau neoindieni, sau în alt fel, denumirea – oricare ar fi ea! – nu va schimba cu nimic atitudinea celorlalţi faţă de ei, dacă nu se schimbă ei înşişi, civilizându-se. În fond, de 18 ani ţiganii îşi zic, cu impertinenţă, „romi/rromi“. Au dobândit mai mult prestigiu, a avut vreun efect aproprierea acestei vocabulei în afară de faptul că i-a ultragiat pe români din cauza confuziei insinuate?! Au făcut vreun progres în integrarea lor în România sau în Italia, Franţa, Spania, Anglia, Elveţia, Germania etc.?! Nu! Ţiganii au fost repudiaţi la fel ca înainte, de peste tot, iar, în ultimele luni, din Italia, cu şi mai mare energie: şi în mod întemeiat! Dar, evident, dacă îşi vor mai zice „romi/rromi“, în mod cert nu vor mai avea nici o şansă să se integreze în România, pentru că, deja, ne-au compromis definitiv în ochii străinătăţii, iar pentru asta nu vor fi iertaţi niciodată.
După ce i-am tolerat cinci secole şi după 18 ani de agresiune axiologică, ideologică şi faptică din partea ţiganilor, trebuie să se termine cu toleranţa faţă de ei [8], ca, de altfel, şi faţă de celelalte minorităţi agresive – toleranţă care, dacă va mai fi continuată, atunci nu va mai fi decât prostie patentă! Şi prima modalitate de a şterge această ruşine este, deocamdată, una radicală şi irevocabilă, cu care să înceapă imediat: să nu-şi mai zică şi să nu li se mai zică „romi/rromi“, ci aşa cum îi ştie toată lumea – ţigani. A doua modalitate este să înceapă să se civilizeze, iar a treia, să fie civilizaţi „forţat“, inclusiv prin muncă şi prin şcoală, cum indica, recent, Daniel Barbu, şeful unei catedre de ştiinţe politice: „pentru că un tînăr ţigănuş se poate să nu-şi dea seama la ce-i serveşte şcoala. Ar trebui introdusă de urgenţă obligativitatea învăţămîntului pînă la 18 ani“ (sic); evident, Daniel Barbu ar fi trebuit să zică „reintrodusă“, fiindcă în Socialism fusese, deja, introdusă, iar profesorii erau, şi ei, obligaţi să se ducă la casele ţiganilor ca să le aducă puradeii la şcoală, unde veneau, o vreme, dar nu ca să înveţe, ci ca să fure şi să-i violenteze pe copiii românilor! După care abandonau şcoala. Dar, aşa cum atestă interviul pe care i l-a luat ziaristul Răzvan Ciobanu, Pentru autoritatile romane, un tigan in minus, o problema in minus, plin de contradicţii şi de omisiuni condamnabile în referirile sale la ţigani, deşi este doctor în politologie, prin ideile sale inextricabile – ca să mă exprim eufemistic -, seamănă, mai degrabă, cu doctorul Ciomu: elocvente, în acest sens, sunt foarte numeroasele comentarii pe forum, aproape toate negative [9]!
Ţiganii: o bombă social-demografică cu explozie întârziată
Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică [10] – în special prin posibila promulgare, de către P.N.L. plus U.D.M.R., a autonomiei aşa-zisului „Ţinut Secuiesc“ – cum pretind tot mai vehement Laszlo Tokes şi Marko Bela, în ultimele lor acţiuni, deşi secui mai sunt vreo 500 de indivizi -, problema ţiganilor constituie o bombă social-demografică [11] cu explozie întârziată, prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Acuzele făcute de ziarul britanic The Sun [12], cum că aduc TBC-ul în Anglia, nu erau întru totul lipsite de temei. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.
Motiv pentru care, recent, preşedintele Traian Băsescu s-a arătat îngrijorat de perspectiva sumbră a diminuării ponderii românilor. Ca soluţie de remediere a problemei, el a început să „vorbească“ ţigăneşte, stâlcind cuvintele şi poticnindu-se în ele – desigur, nu din oportunism: el schimonosea vorbele ţigăneşti doar ca să le facă pe ţigănci să avorteze de necaz că le poceşte „frumoasa“ lor „limbă“ ţigănească. Şi, în acest mod, ar fi determinat un trend descrescător natalităţii ţigăneşti!
Ca atare, nu mai este o excentricitate gratuită avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, ţinut recent în Germania, că, în curând, Europa va fi dominată de ţigani! Deja deputatul-ţigan P.S.D. Mădălin Voicu ne ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr-o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“! Şi, ca lider al lor, probabil că ştie mai bine situaţia decât statisticienii noştri! Repet sugestia dată editorilor de la National Geographic, numărul din noiembrie 2006, în limba română [13]: să traducă cele 26 de pagini despre ţigani în limbile de circulaţie internaţională în care apare revista. E util de ştiut şi ceea ce scriu unii ţigani despre ei înşişi, poate se mai lămuresc şi cei de la The Sun sau alţii ca ei, din Uniunea Europeană sau de la Mental Disability Rights International (M.D.R.I.), din S.U.A., care ne-au denigrat, americăneşte, în New York Times [14].
Pe la începutul lunii noiembrie a.c., pe postul Realitatea TV, a fost realizată o emisiune care purta ca titlul chiar ideea enunţată, atunci, de Mădălin Voicu: „Etnie conlocuitoare sau înlocuitoare?!“ Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu luăm, urgent, măsuri radicale de contracarare!
Extinderea campaniei antiromâneşti în Occident
După scandalul ţiganului Mailat, campania antiromânească s-a înteţit. Autorităţile italiene au trecut la elaborarea decretului de expulzare. După cum a prevenit, la începutul lunii noiembrie, analistul Valentin Stan, într-o emisiune „Sinteza zilei“, de la Antena 3, această măsură, sub diverse forme, va fi preluată şi de alte state. E-adevărat că, recent, unele publicaţii, precum ziarele România liberă şi Ziua, au relevat că tot scandalul Mailat a fost o înscenare, spre a permite Italiei să treacă la măsurile cunoscute. Dar pentru statele occidentale nu va fi o dificultate tehnică sau un impediment moral să găsească pretexte pentru a-i trimite în România nu numai pe ţiganii plecaţi de aici, ci şi pe ţiganii emigraţi din alte ţări, sub motivul că nu mai au acte, că au uitat să vorbească româneşte (corect) fiindcă au emigrat de multă vreme etc., etc. – cum, de altfel, în urmă cu câţiva ani, s-a mai încercat de către Germania şi Franţa! Culmea este că, în toiul campaniei generate de scandalul Mailat, unii „analişti“ români au venit cu o nouă inovaţie lexicală: au început să vorbească, cu preţiozitate, despre ţigani numindu-i „comunitatea roma“ (sic). Ce o mai fi şi asta, „comunitatea roma“?!
Oricum, scandalul Mailat, regizat destul de bine, trebuie corelat cu cazul infractorului Costel Argint, care, deşi era urmărit prin Interpol, a primit azil politic în Italia şi i-a fost adus, ca „preşedinte al Asociaţiei Refugiaţilor Politici Rromi şi Români în Italia“ [15], la conferinţa premierului Tăriceanu, ţinută la Accademia di Romania! Vorba aceea: „Omul potrivit la locul potrivit!“ Fără îndoială, şi aici este ceva putred: aşa ne sprijină Interpolul să-l găsim pe interlopul Costel Argint?! Atât de superficial face Guvernul Italiei anchete pentru a acorda azil politic unor infractori căutaţi de Interpol?! Nu mai vorbesc de incapacitatea diplomaţilor români şi a Serviciilor Secrete româneşti de a gestiona, şi de această dată, vizita oficialilor noştri în Italia, deoarece în presă s-a comentat îndeajuns, iar unii s-au întrebat, chiar dacă fără eficienţă: „Apariţia lui Argint – spectacol premeditat?“ [16].
Dezinformarea este comisă, fireşte, şi de mass media străine, cu concursul chiar al unor membri ai unor instituţii româneşti. Un astfel de exemplu este materialul „Romii: cea mai discriminată minoritate în UE şi în România“, difuzat de B.B.C. Aici, vicepreşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului, Attila Gasparic, referindu-se la modul cum sunt priviţi ţiganii – pe care, fireşte, îi numeşte „romi“ -, „crede că de vină pentru prejudecăţile oamenilor sunt mentalităţile învechite, (…) cauzate de stereotipuri moştenite de dinainte de ‘89, când nu existau minorităţi în această ţară. Nu se vorbea despre ele şi foarte mulţi nu-şi dau seama că există“ (sic) [17].
Adică, spune, „în două vorbe, trei prostii“: ori „nu existau minorităţi“, ori „nu se vorbea despre ele“ (deşi existau, cum se subînţelege): sunt două lucruri diferite. Individul se face că nu distinge între „minorităţi“ ca specie conceptuală şi juridică, recunoscută de stat, şi „minorităţi“ ca specie demografică şi sociologică, existentă faptic, dar nerecunoscută juridic – aşa cum este situaţia acum în Franţa, Grecia, Germania etc. De aceea, trebuie să subliniez că Gasparic minte cu neruşinare: deşi este un oficial al statului român, denigrează România în mod calificat. Într-adevăr, ca „maghiar pur“ – cum le place lor să se numească -, el ştie că, în documentele de partid şi de stat „de dinainte de ‘89“, se folosea expresia standard „maghiari, germani şi alte minorităţi naţionale“ – iar toată lumea ştia că expresia „şi alte minorităţi naţionale“ îi desemna pe evrei, ţigani, ruşi, ucraineni şi alte minorităţi, enumerate, exhaustiv, în Anuarul Statistic Român, care se găseşte şi acum în biblioteci. Mai mult, „ca expresie a democraţiei socialiste“, se formaseră Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară – care, după decembrie ‘89, a devenit U.D.M.R. -, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană – care, după decembrie ‘89, a devenit F.D.G.R. -, şi altele. Şi materialul anonim difuzat de B.B.C. se încheie astfel: „Până în momentul de faţă, cele mai multe amenzi aplicate de C.N.A. posturilor de radio şi televiziune au fost pentru cazuri de discriminare etnică.“ Dar pe acest mincinos Attila Gasparic cine îl amendează pentru că denigrează România pe banii noştri?! Pentru că alterează imaginea României pe plan extern, acest Attila Gasparic intră sub incidenţa Legii pentru apărarea siguranţei naţionale şi trebuie condamnat ca atare!
În mod categoric, unul dintre cele mai importante şi mai puternice mijloace de influenţare în masă este Internetul. Ca să vă daţi seama cât de mare este penetrarea, pe plan internaţional, a scamatoriei grafice că „rom“ nu este ţigan, ci este sau ar putea fi român este faptul că în enciclopedia electronică Encarta apare cuvântul „rom“, ca membru al „poporului Roma“, Romany/Romani fiind limba „poporului Roma“ [18]; iar, în lista de cuvinte a dicţionarului, după Romani urmează… Romania, ca „ţară în sud-estul Europei etc…“; şi la cuvântul tzigane, pronunţat cigan, apare ca denumire a poporului Roma, dată în… Ungaria! Or, Encarta are o mare răspândire, aspectul cu ţiganii nefiind singura denigrare la adresa României conţinută în ea. Dar nu aţi întâlnit, pe nicăieri, un protest oficial al autorităţilor române trimis editorilor Enciclopediei Encarta contra denigrării României, deşi ar există motive temeinice şi norme juridice internaţionale. În contrast cu situaţia asta şi cu agresiunea organizaţiilor interne ale ţiganilor şi internaţionale contra României pe tema „discriminării“, trebuie să amintesc un fapt care vine în sprijinul contraofensivei pe care trebuie să o întreprindem: deşi, în Franţa, termenul prin care erau desemnaţi era cel de gitane, în ultimele decenii se foloseşte tot mai frecvent cel de tzigane, cum face, de exemplu, şi Yul Brynner, celebrul actor din filmul Cei şapte magnifici, care cântă Le Tzigane et moi, titlu pus pe coperta CD-ului său [19] şi nu l-a condamnat nimeni pentru discriminarea şi „jignirea“ ţiganilor, cum face C.N.C.D. în România!
Ţinând cont de cum a reacţionat în ultimii ani, presa internă a devenit, în mod evident şi în cea mai mare parte a sa, un pericol major pentru România, deoarece dezinformează opinia publică şi induce o stare halucinogenă de defetism, de lehamite, care să provoace slăbirea rezistenţei la agresiune şi, implicit, să determine inacţiunea populară: defetism propice pentru organizaţiile oculte, care caută şi reuşesc să „ocupe“ România sub aspect financiar, economic, cultural, informaţional etc., fără a mai trage un foc de armă, ca în vremurile recent apuse. În aceasta constă, în esenţă, specificul războiului axiologic, atipic, din vremea noastră, căruia i-a căzut victimă România!
Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene
Pe lângă faptul că ţiganii au devenit o bombă interetnică şi socio-demografică, între timp situaţia s-a complicat şi mai mult, căci aceştia au devenit atât o bombă politică internă, cât şi un fel de „rachetă de croazieră“ cu multiple focoase internaţionale şi o declanşare iminentă.
Anterior presei obediente şi mercenare, vina pentru convergenţa acestor pericole o poartă, în principal, autorităţile române, instituţiile româneşti, „sistemul ticăloşit“ şi, deci, ticăloşii care ne-au condus. Astfel, trebuie să repet – şi apelez la toţi ziariştii patrioţi să repete şi ei, continuu, şi să disemineze aceste informaţii – că, după ce Andrei Pleşu, ca ministru de Externe, a impus verbal, prin autoritatea sa, anularea Memorandumului H03/169 din 31 ianuarie 1995, ultimul ministru de Externe al Convenţiei Democrate, Petre Roman, a „emanat“ Memorandumul nr. D2/1094 din 29 februarie 2000, prin care a anulat expres Memorandumul lui Teodor Meleşcanu şi a impus utilizarea vocabulei „rom“. Deşi, cu puţin timp înainte de a fi fost el instalat în post, tocmai se întâmplase incidentul cu cei doi generali de la Interne cărora le fuseseră interzisă intrarea într-o ţară străină şi fuseseră reţinuţi în aeroport fiindcă pe paşapoartele lor era trecut indicativul „Rom“, iar ofiţeri de frontieră, crezându-i ţigani pe respectivii generali români, i-au reţinut, prevăzători, în „carantină“. Incidentul s-a repetat, ulterior, cu o altă delegaţie oficială.
Unele dintre gravele consecinţe ale introducerii vocabulei „rom/rrom“ deveniseră evidente încă din timpul mandatului său. Dar Petre Roman, care era „os de ardelean prin nevastă-sa“ (acum nu mai e „os de ardelean“, fiindcă a divorţat), murea mai mult de grija ţiganilor „jigniţi“, decât de grija pentru imaginea şi prestigiul României, compromise, deja, de ţigani la vremea când le devenise avocat din oficiu. Aşadar, unul dintre principalii vectori ai războiului axiologic contra României este sinistrul ex-premier Petre Roman. Evident, nu doar pentru că el a facilitat consolidarea, în conştiinţa opiniei publice internaţionale, a echivalării românilor cu ţiganii şi a devalorizat, astfel, conceptele de „român“ şi „românitate“ – care fac parte din Patrimoniul Naţional -, ci, în plus, şi pentru că este promotorul altor forme esenţiale de devalorizare: prin introducerea expresiei „mormane de fiare vechi“ a devalorizat moral marile complexe industriale – care au fost vândute, apoi, pe nimic, unor investitori „strategici“ (citeşte: escroci) -, iar prin liberalizarea cursului leu-dolar a devalorizat moneda naţională şi, astfel, a provocat principala modalitate prin care România este ruinată inclusiv acum: ruinată pentru români, în scopul îmbogăţirii, preponderent, a alogenilor!
Alte consecinţe pernicioase ale introducerii deliberate a vocabulei „rom/rrom“, pentru a-i confunda pe români cu ţiganii, le vedem şi azi, iar pe altele încă nici nu ni le imaginăm.
După ce, în 2 noiembrie a.c., mi s-a postat pe AlterMedia studiul „Înnegresc ţiganii imaginea României“, în care argumentam detaliat ideea republicată, insistent, de mine în ultimii şapte ani – şi anume necesitatea interzicerii vocabulei „rom/rrom“ şi folosirea exclusivă a cuvântului „ţigan“, aşa cum cerea şi Memorandumul H03/169 -, d-lui prof. Ion Coja i s-a postat, în 13 noiembrie, tot pe AlterMedia, articolul „Cea mai mare problemă a României este că românii sunt confundaţi cu romii“. Titlul însuşi este un citat dintr-un clasic în viaţă: Graham Watson, liderul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (A.L.D.E., grup parlamentar în cadrul Parlamentului European), care ne căinează, prin această formulă, etalată în antetul primei pagini a ziarului Ziua din 7 noiembrie 2007, şi preluată de alte publicaţii (electronice). În respectivul material, prof. Coja, mergând pe teza mea, subliniată mai sus, expune multe alte idei valoroase (vezi http://ro.altermedia.info/minoritati/cea-mai-mare-problem-a-romaniei-este-c-romanii-sunt-confundai-cu-romii_7976.html#comment-18562). Laconic zis, articolul său este remarcabil, dar se încheie lamentabil. La sfârşit, a dovedit o inexplicabilă cecitate politică şi – crezând că rezolvă încurcătura în care ne-au băgat autorităţile, ba ar mai face şi un bine omenirii! – emite această afirmaţie incredibil de aberantă: „…Este cazul să ne punem totuşi, cu toată seriozitatea, întrebarea dacă nu cumva soluţia finală a problemei ţiganilor, de interes de-acuma european, poate chiar planetar, va trebui să includă şi constituirea unui stat naţional al ţiganilor“ (sic).
Cu alte cuvinte, adică, propune „să li se dea ţiganilor un stat“. Dar nu spune unde, ci doar sugerează, în finalul materialului: „Aşa cum constituirea Israelului a pus capăt unui statut milenar incert şi nedemn al evreilor, nemeritat, constituirea unui stat al ţiganilor ar putea rezolva cea mai mare parte din ceea ce acum înseamnă problema ţiganilor din Europa. Evident, ca şi în cazul evreilor, soluţia va trebui să învedereze un teritoriu cât mai apropiat de cel care va fi fost obârşia din care ţiganii au fost dislocaţi în urmă cu aproape o mie de ani şi pe care ei ar redobândi-o astfel“ (!).
Nedemn, în această problemă, este, după mine, să faci o asociere şi o paralelă între evrei şi ţigani: cum să-i alături, fie şi în scris, pe evrei cu ţiganii?! „Poporul ales“ să fie pus lângă ţigani, paria Europei! Nu e o blasfemie?! Ce zice Consiliul Mondial Evreiesc? Ce zice Organizaţia supravieţuitorilor holocaustului, din Tel Aviv, care l-a avertizat – manifestând, deci, bunăvoinţă! – pe prof. Coja că o să-l ucidă [20]?! (Asta ca o mică răzbunare la ceea ce pretindea impostorul Elie Wiesel că s-ar fi întâmplat: „România a ucis, a ucis, a ucis!“). E-adevărat că Shimon Samuels, directorul pentru relaţii internaţionale al Centrului Wiesenthal, le-a luat apărarea ţiganilor, pe motiv că Cioroianu ar fi cerut „deportarea ţiganilor“, dar asta nu se ia în consideraţie: Cioroianu se referise, „corect politic“, la „infractori“, nu la „ţigani“. Cum Centrul Wiesenthal este calat pe „vânătoare“ – încălcând, totdeauna, legile ţărilor în care se infiltrează -, dar, nemaiavând nazişti pe care să-i vâneze, caută „nazişti“ peste tot şi, ca să-şi menţină rolul, s-a băgat şi el în treabă.
Misterul înfiinţării şi localizării statului Ţiganistan
Chiar dacă, referitor la evrei, prof. Ion Coja face câteva consideraţii fundamental greşite şi, în fond, se situează pe poziţii sioniste – condamnate vehement de către evreii fundamentalişti din S.U.A., organizaţi în Neturei Karta, care, cu perseverenţă, afişează lozinci ca „Statul Israel nu trebuie să existe“, „Iudaism nu înseamnă sionism“, „NU atrocităţilor Israelului din Gaza şi Liban!“ etc. [21] -, nu-mi pot reprima întrebarea fatidică: unde să li se dea un stat?! Căci, un stat presupune un teritoriu, cum recunoaşte şi prof. Coja! În India, de unde au venit, cum insinuează autorul?! Păi, nu are India o populaţie cu mult peste un miliard de indivizi, majoritatea fiind muritori de foame?! Sigur, în comparaţie cu această imensitate demografică, în continuă creştere, cele două-trei milioane de ţigani din România ar trece neobservate, dacă ar fi duse acolo. Dar, India are destui săraci ai ei, în comparaţie cu care ţiganii din România par chiar pricopsiţi – ca să nu mai vorbim de „barosani“ ca alde Nicolae Păun – care, obraznic, mai vrea şi să ne schimbe dicţionarele [22]! -, Adrian-copilul-minune – care împuţeşte atmosfera cu manelele sale! -, „împăratul“ Iulian, „regele“ Cioabă, ţiganul-sociologist Gheorghe Nicolae ş.a. -, aşa că, totuşi, nu-şi va primi înapoi „ramurile indiene rupte şi rătăcite“.
De aceea, evident, în Europa li s-ar putea da un stat acolo unde sunt cei mai mulţi pe km/pătrat. Şi unde se întâmplă asta?! Iarăşi evident, în România. Şi chiar dacă nu România are cei mai mulţi ţigani, lichelele care ne conduc vor recunoaşte, la presiunea U.E., că are! Astfel că, întrucât am fost singurii care i-am tolerat cinci secole, pentru că i-am acceptat şi nu i-am exterminat, cum făcuseră, multă vreme, toate statele europene – şi cum precizează chiar prof. Ion Coja în articolul menţionat [23] -, va trebui să le oferim, tot noi, românii, şi un stat, de vreme ce le-am permis să ni se substituie ca denumire naţională, căci, pentru străini, „român“ a devenit sinonim cu „rom“, cum zice şi Graham Watson, adică cu ţigan – cum ar trebui să zică şi Graham Watson! Deoarece India, care este putere nucleară, nu va accepta să-i primească pe ţiganii din România – cu atât mai puţin pe cei din Europa – doar pentru că aşa ar vrea Uniunea Europeană! Zeci de milioane de indieni (însumând mai multe Românii!) emigrează în Arabia, în America de Nord (îndeosebi), chiar în Africa, iar prof. Ion Coja sugerează că trebuie să li se dea „stat“ în India. Chiar aşa: în India să se înfiinţeze statul Ţiganistan!
Dar de ce să nu le dăm, tot noi, şi „un stat naţional“?! Pentru că organizare politică au destulă, chiar mai multă decât noi: noi nu-l avem decât pe ex-regele Mihai I Trădătorul, fiul prezumtiv al lui Carol al II-lea Uzurpatorul, care, şi el, era fiul prezumtiv al lui Ferdinand I, dar ei au şi „împărat“, şi „rege“, şi bulibaşă, şi stabor şi „palate“ cu multe turnuleţe: un fel de pagode indiene, asezonate cu zona temperat-continentală, conform dictonului ţigănesc „Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată!“. „Naţiune“ nu au, încă, dar au, deja, un factor premergător constituent, „cultură“, pentru că au mai multe „culte“. Au „cultul“ şuţului (adică al hoţului): în interiorul etniei ţigăneşti, printre cei mai respectaţi membri sunt consideraţi şuţii – cei care fură mai mult şi nu sunt prinşi. Iar, dacă sunt prinşi pentru comiterea diverselor infracţiuni – înşirate pe toată gama criminalităţii, de la furturi la omucideri, cum avea să constate, tardiv şi ofuscat, şi premierul Tăriceanu! -, au asigurat, în consecinţă, şi „cultul“ „ocnaşului“: tot astfel, cel mai prestigios şi, totodată, cel mai temut membru al clanului este cel care are mai mulţi ani de puşcărie. Au, apoi, „cultul“ şmenarului şi „cultul“ escrocheriei. Aceasta e denumită în „limba romali/romanes/romani“ „bişniţă“: adică, business, devenită, în engleza-ţigănizată, bişniţă, de unde a intrat, din nefericire, şi în limba română – sau, mai exact zis, în maculatura unor condeieri. Una dintre variantele cele mai răspândite ale acestei forme de escrocherie este „alba-neagra“. Ca dovadă că această „cultură“ a lor ar fi puternică – sau, mai degrabă, că unii dintre românii noştri sunt imbecili! – este faptul că a început să ţigănizeze şi limba română: din când în când, unii ziarişti români tâmpiţi pun, în materialele lor, astfel de cuvinte ţigăneşti, uneori chiar în titlu. De exemplu, au apărut titluri ca acestea: „Guvernul a dat pe şest o ordonanţă…“ Recent, am auzit la un redactor şef-adjunct al unui important cotidian şi, evident, analist politic, pe Antena 3, care a devenit o tribună de apărare a ţiganilor, cuvântul „furăciune“, care este tot un ţigănism! Ca să nu mai vorbesc de cuvântul „mişto“, folosit, frecvent, de către vorbeţii din audio-vizual şi de condeierii din presă; cel mai recent caz e un anume Rene Pârşan [24]!
Pentru că, totuşi, India este suprapopulată, cred că tot ideea – singura rezonabilă! – a ministrului de Externe Cioroianu-Oregon trebuie dezvoltată: trebuie făcut un stat al ţiganilor, dar nu în Egipt, ci în Sahara. Aşa cum, acolo, pot să trăiască beduinii, la fel pot s-o facă şi ţiganii: au şi ei corturi, migratori vor să rămână, violenţi sunt şi, deci, îşi pot forma miliţii cetăţeneşti pentru a-şi asigura autoapărarea etc.; trebuie doar să înveţe să muncească, precum tuaregii, beduinii ş.a. şi, evident, să nu contamineze oazele pe lângă care vor trece din când în când, ca să le rămână apă de băut; pentru că de spălat nu au nevoie, căci nu se va mai întâmpla ca în Franţa, să fie daţi jos din autobuz, pentru ca şoferii de autobuz să nu mai facă grevă din cauza păduchilor ţigăneşti. E-adevărat că, în ziarul Adevărul, în care se publică această ştire, condeierul, care semnează, foarte „curajos“, cu M.C., foloseşte un titlu foarte mincinos: Grevă la Lyon din cauza păduchilor româneşti! NU, nu erau păduchi româneşti, ci păduchi ţigăneşti! „Pentru că nu se spală, miros insuportabil de urât“, a povestit unul dintre şoferii din Lyon [25]. Pe când, în Sahara, nu-i mai deranjează nimeni! Nici chiar scorpionii nu au curaj să se apropie de ei.
Se cloceşte apariţia „naţiunii ţigăneşti“!
Ce le mai trebuie ţiganilor, pentru a li se asigura „management“-ul şi statutul de prestigiu, pe care, în ultimul mileniu de vieţuire în Europa, nu au reuşit să şi-l dobândească singuri?! Ca Uniunea Europeană să declare sus şi tare că ţiganii sunt o naţiune mare!
Din surse demne de încredere şi bine informate, se ştie că marile naţiuni europene pregătesc o rezoluţie chiar în acest sens: să propună Uniunii Europene ca aceasta să decidă ca etnia ţigănească să devină cea mai nouă naţiune a Europei. Aşadar, prin ucaz, Uniunea Europeană, va proceda tot aşa cum, nu demult, Uniunea Sovietică decreta ce popoare să mai apară în interiorul ei. Deci, are dreptate Vladimir Bukovski când spune că Uniunea Europeană este un alt tip de Uniune Sovietică. Ba, Ignaçio Ramonet, în Geopolitica haosului, afirmă că este un tip de stat federal chiar mai rău, mai represiv decât Uniunea Sovietică! Apoi, dacă se decretează de către Uniunea Europeană că ţiganii sunt o naţiune, fireşte, trebuie să li se dea şi un stat. Pentru că ideea cu „datul unui stat“ le-a dat-o, deja, cu seninătate, d-l prof. Ion Coja.
În mod cert, această hotărâre, privind acordarea statutului de „naţiune“ ţiganilor, care dospeşte în interiorul Uniunii Europene, este destinată erodării, în continuare, a statalităţii şi suveranităţii României.
Împotriva reificării ideilor de „naţiune ţigănească“ şi „stat al ţiganilor“ trebuie să ne opunem prin toate mijloacele.
Pentru că tot a amintit prof. Coja de „soluţia finală“, consider că instituirea unui stat al ţiganilor nu numai că nu este „soluţia finală“, ci este chiar împotriva cutumelor ţigăneşti şi a tezelor formulate de unii lideri ţigani, precum acel Nicolae Gheorghe – mai cunoscut sub numele din catalog, de Gheorghe Nicolae -, de care am amintit: ei vor să fie consideraţi „popor transfrontalier“, adică, zis mai puţin academic, „popor nomad“, migrator; ba, mai mult, vor statutul de „naţiune transnaţională“ (sic)! Desigur, ultima sintagmă este o contradicţie în termeni, dar nu trebuie să ne poticnim de probleme de logică formală, când e vorba să aplicăm logica dialectică. Ideea pe care vor ei să o sugereze prin această expresie contradictorie este aceea de a fi lăsaţi să meargă unde vor, aşa cum, sugestiv, rezultă din expresia românească „Umblă ca ţiganul cu cortul!“ De aceea, nu pot fi consideraţi nici măcar „popor“, ci doar grupuri nomade, dispersate şi eterogene de ţigani. Desigur, în ultimele decenii, s-au găsit unii lideri de-ai lor care să încropească o oarecare organizare internaţională, iar alţii, în spatele lor, îi utilizează ca masă de manevră.
„Soluţia finală“ – conform acestei sintagme deja consacrate – este nu să li se dea, plocon, un stat, ci, dimpotrivă: eu susţin, conform directivei europene 38/2004 privind libera circulaţie şi cutumelor ţigăneşti, că trebuie să fie lăsaţi şi chiar determinaţi să emigreze, de la noi, în toată Europa şi în toată lumea. Şi-aşa ne-au acuzat unii, ca adulterinul Günter Verheugen, vicepreşedintele Comisiei Europene, că nu le acordăm ţiganilor toate drepturile, că îi „discriminăm“ şi nu-i ajutăm „să se integreze“ mai repede: să-i ia la ei, în Germania, în Franţa, în Anglia, să îi educe ei – fie şi în puşcăriile lor bine dotate şi umanizate – şi să le dea drepturile lor, căci au metodă şi teorie: Magna Cartha Libertatum. Cu această ocazie, să îi înveţe pe ţigani că, înainte de a revendica drepturi, trebuie să se achite de obligaţii! Culmea „politicii corecte“ este că, deşi Günter Verheugen le-a luat, mereu, apărarea ţiganilor, acuzând România – totdeauna în necunoştinţă de cauză! – că nu se ocupă de ei, liderul lor cel mai impertinent, Nicolae Păun, pretinde că „Gunther Verheugen a jignit profund etnia rromilor“ [26]!
Aşadar, ţiganului-deputat Nicolae Păun nu-i convine „nici cu capul de piatră, nici cu piatra de cap“. Dar, pentru el e greu să se orienteze în logica realităţii politice, chiar dacă şi-a făcut averea ca fost şmenar „Nicki Scorpion“ [27], în Gara de Nord şi în Piaţa Rahova! – E-adevărat că, între timp, şi „preopinentul“ său, Günter Verheugen, s-a rătăcit în meandrele realităţii urbane, căci a greşit patul conjugal şi a nimerit în cel al amantei sale, Petra Erler [28], pe care a făcut-o şefa lui de cabinet. Dar, dacă ar fi să stabilim o grilă minimală a moralităţii – o Minima moralia, ca să citez titlul lui Theodor Adorno, pe care l-a plagiat Andrei Pleşu -, totuşi, mai bine curvar ca preşedinţii J. F. Kennedy, Bill Clinton, François Mitterrand, ca preşedintele Băncii Mondiale Paul Wolfowitz, ca comisarul european Günter Verheugen, ca deputatul-ţigan Mădălin Voicu, ex-premierul Petre Roman ş.a., decât poponar ca Michael Guest, ex-ambasador al S.U.A. la Bucureşti, sau ca poponarii trimişi de H.-R. Patapievici în călătorie de studii la Stockholm.
România – raiul infractorilor
Dar aşa se face, azi, Istoria: adulterinii şi poponarii de la U.E. şi C.E., fasciştii nepoatei lui Benito Mussolini – fiul unui fierar (ţigan, cumva, şi el?!) -, cămătarii de la F.M.I., criptocomuniştii Jirinovski şi Voronin [29], horthyştii de la U.D.M.R., ţiganii de la „Romani Criss“ – care „n-au decât să ţipe până mâine“, cum i-a prevenit, binevoitor, preşedintele Băsescu [30] – şi alţii de acelaşi calibru ne dau lecţii de morală şi de „corectitudine politică“, de „management“ politic şi naţional. Şi, cum am mai spus în articolele anterioare, ţiganii sunt susţinuţi de Ungaria, prin intermediul unei organizaţii de spionaj, camuflată sub numele benign Fundaţia Söröş pentru o Societate Deschisă [31] şi supranumită „Caracatiţa Söröş“ – deoarece acţionează inclusiv prin intermediul unor filiale ale sale cu alt nume, precum Project on Ethnic Relations [32]; evident, ei o vor deschisă la agresiunile externe!
În schimb, noi, românii, nu-i avem, ca pavăză şi lideri de renume (prost!), decât pe Traian Băsescu, care a început să înveţe ţigăneşte ca să „le facă şmenul ţiganilor“, pe C. V. Tudor, care vrea să propună o „lege de protejare a patrimoniului evreilor“ – fiindcă Patrimoniul Naţional al românilor a fost furat aproape tot şi, deci, nu am mai avea ce proteja! -, pe arhivistul arivist Marius Oprea şi sferto-teologul Stejărel Olaru – consilierii lui Tăriceanu „pe probleme de securitate“, care au „consiliat“ Guvernul să modifice legile penale astfel încât să-i favorizeze pe infractori -, precum şi pe cel mai frumos, mai înalt şi mai deştept dintre ei, pe Adrianus Cioroianus-Făţosu’, care vrea să înfiinţeze o nouă „legiune străină“ cu infractorii ţigani în Egipt. Cam puţin. Aşa că trebuie să ne pregătim serios de defensivă, căci ne aşteaptă zile grele!
Faptul că Italia şi, apoi, după exemplul ei, celelalte ţări occidentale se vor opune imigrării ţiganilor în interiorul lor atestă, categoric, perversitatea, duplicitatea şi ipocrizia lor: ele vor democraţie, dar aşa cum vor ele să o aplice altora, nu şi lor însele!
Dacă Italia şi celelalte ţări vor continua să-i trimită înapoi, în România, pe ţiganii emigraţi de aici – deşi au devenit, şi ei, cetăţeni europeni şi, deci, pot să imigreze oriunde, pot să muncească acolo şi, totodată, trebuie să-şi ispăşească eventualele pedepse privative de libertate în puşcăriile ţărilor în care au comis crimele pentru care sunt condamnaţi! -, atunci vom avea un motiv întemeiat să denunţăm tratatele cu Uniunea Europeană şi să ne retragem din ea. Dacă, desigur, nu ne va rejecta, între timp, Uniunea Europeană din cauza recentelor modificări aberante ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală – modificări care vor transforma România în „raiul infractorilor“ [33] şi, de aceea, în mod întemeiat, au determinat protestul Excelenţei Sale Domnul Nicholas Taubman, ambasadorul S.U.A. în România, căruia, între timp, i s-au alăturat ambasadorii Marii Britanii, Olandei şi Germaniei.
În ceea ce mă priveşte, eu sunt convins că Uniunea Europeană va accepta criminalele modificări ale legilor penale comise de Guvernul României, deşi au fost denunţate ca inadmisibile de către Excelenţa Sa Domnul Nicholas Taubman şi de ceilalţi ambasadori, şi deşi, până acum, U.E. a tot făcut obiecţii, indirect, prin intermediul comisarului Franco Frattini – un caraghios vicepreşedinte al Comisiei Europene (C.E.), care, în timpul aceleiaşi conferinţe ţinute la Bucureşti, ne-a confundat de două ori cu Bulgaria! [34] -, cum că România nu îndeplineşte condiţiile admiterii în U.E. la capitolele „Ju$tiţie“ şi lupta contra corupţiei. Dar nu este nici un paradox aici: aceste obiecţii fuseseră făcute doar de formă, ca praf în ochii opiniei publice, fiindcă devenise evident, pentru observatorii atenţi ai fenomenului, că marea corupţie este un altoi importat din Occident, dezvoltat pe bălegarul autohton, adus la suprafaţa societăţii de Retrovoluţia din decembrie 1989. Or, Uniunea Europeană intenţionează, în continuare, – aşa cum a transformat România într-o neocolonie occidentală (vest-europeană, îndeosebi), căreia îi sustrage materiile prime şi forţa de muncă, îndeosebi prin brain drain [35], pe de o parte, iar, pe de altă parte, a redus-o la o piaţă de desfacere şi consum a produselor ei -, intenţionează, ziceam, să o transforme în cloaca maxima a Europei, unde să-şi trimită criminalii (violatorii, pedofilii, poponarii) să zburde lejer, unde să-şi exporte mafioţii şi investitorii „strategici“ la furat şi la spălat banii murdari, fiindcă România va deveni, prin propria voinţă a Parlamentului ei – în urma aprobării respectivelor modificări ale legilor penale, ca să îi apere inclusiv pe infractorii din clasa numită „gulerele albe“ -, „raiul infractorilor“, „rai“ conceput de cei doi „cavaleri ai Apocalipsei“, Marius Oprea şi Stejărel Olaru, consilierii premierului Tăriceanu pe probleme de securitate, care şi-au impus „concepţia“ lor asupra pachetului de legi privind Securitatea Naţională! La aşa „consilieri“, aşa securitate. Şi aşa viitor: negru ca faţa unui consilier de premier!
Soluţia urgentă: interzicerea vocabulei „rom/rrom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“
Ca atare, solicit tuturor ziariştilor, publiciştilor, redactorilor şi vorbitorilor din audio-vizual (fie ei angajaţi sau invitaţi în emisiunile date pe post), atât celor oneşti, dar care nu au suficient curaj, cât şi celor mercenari, dar care trebuie să dea dovadă de prevedere – căci, iată ce le aduce viitorul: noul statut internaţional, de ţigan! -, să elimine imediat vocabula „rom/rrom“ şi derivatele sale şi să folosească exclusiv cuvântul atestat istoric şi ştiinţific, „ţigan“. Pentru că, ne-am convins cu toţii, deja, pe de o parte, impunerea perfidă a utilizării ei ne-a adus prejudicii incomensurabile, iar, pe de altă parte, sunt tot mai multe argumente care susţin ideea unei conspiraţii concertate ca, inclusiv prin intermediul vocabulei „rom“, românii să fie consideraţi ţigani, iar România ţara ţiganilor [36] – în care, pe lângă drepturi fără obligaţii, să li se dea, eventual, şi un „stat“ (!). Dacă toţi vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, legea de înfiinţare a aşa-zisului Consiliu „naţional“ (!) pentru combaterea discriminării devine caducă – mai ales că respectivul Consiliu este ilegitim [37] -, iar acesta va trebui să fie desfiinţat automat, făcându-se, astfel, un mare serviciu ţării, inclusiv prin economii bugetare.
Una dintre concluziile logice ale demonstraţiei pe care am făcut-o până acum este că Consiliul „naţional“ pentru combaterea discriminării este o formă instituţionalizată de mişcare a satanismului, deoarece, am arătat, el inversează valorile, îndeosebi pe cea mai importantă: democraţia, puterea majorităţii, este înlocuită cu dictatura minorităţilor; este cea mai perversă şi mai periculoasă formă, de până acum, instituită de nişte lichele politice conducătoare, întrucât are ca efect autodistrugerea naţională. Ca dovadă a părtinirii condamnabile de care dă dovadă C.N.C.D. este şi modul, deja notoriu, cum l-a tratat preferenţial pe premierul Tăriceanu, care declarase, ritos: „romii comit toate infractiunile posibile, de la talharie si prostitutie pana la jafuri organizate si trafic de droguri“ [38].
Dacă toţi, în toate mass media, în toate buletinele de ştiri, în toate cuvântările politicienilor, politologilor, istoricilor, sociologilor, analiştilor şi ale altora, vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, vom combate cu succes agresiunea axiologică, făcută concertat, contra României prin vocabula „rom“ şi vom face o breşă importantă, prin care vom contracara presiunile organismelor internaţionale, care ne-au înlănţuit sub pretextul „corectitudinii politice“ în vederea evitării „discriminării“. Situaţia creată de ţigani în Italia şi accentuarea acestei situaţii de către guvernul italian ne oferă ocazia şi motivul interzicerii categorice atât a utilizării vocabulei „rom/rrom“, cât şi a respingerii oricăror presiuni internaţionale sub pretextul pretinsei „discriminări“.
Oare chiar atât de neputincioşi am devenit, încât nu putem reprima energic utilizarea făcăturii „rom“, care ne discreditează de aproape două decenii?! Nu trebuie să mai aşteptăm, în acest sens, legi de la Parlament – căci, am văzut, el aprobă legi pentru protejarea infractorilor, îndeosebi a celor cu „gulere albe“ -, ci este în puterea noastră să rupem aceste lanţuri cu care ne-au legat organismele internaţionale opresoare, într-un mod simplu şi eficient: vom utiliza, toţi, numai cuvântul „ţigan“!
Comunicare prezentată în şedinţa publică din 8 decembrie 2007 a Academiei Dacoromâne
NOTE
1) Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 900-901.
2) Pentru detalii actualizate, cf. Victor Roncea, „Ayatollahul Băsescu, anti-semit şi anti-român“, în Ziua, nr. 3823, 8 ianuarie 2007, http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-01-08&id=213794
3) Corneliu Filip, doctor în istorie, „Ţiganii sau romii – problemă a României sau a Europei?“, în Evenimentul, http://www.evenimentul.ro/articol/iganii-sau-romii-problema-a-romaniei-sau-a-europei.html ; vezi şi: Delia Radu, „Romii – un nou serial BBC“, pe http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/06/050622_romi_repere_istorice.shtml; Florian Bichir, Mircea Marian, „Marele eşec al integrării rromilor“, în Evenimentul zilei, nr. 5027, 7 noiembrie 2007, http://www.evz.ro/article.php?artid=329723; Chris Nickson, „Roma (Gypsy) Music Overview“, pe http://worldmusic.nationalgeographic.com/worldmusic/view/page.basic/genre/content.genre/roma__gypsy__music_778; „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158
4) William V. Bangert, S.J., Istoria iezuiţilor, Editura Ars longa, Cluj-Napoca, 2001, pag. 383-384 şi 442-448. Vezi şi Florian Bichir, Mircea Marian, „Marele eşec al integrării rromilor“, supra, nota nr. 3.
5) Florentina STOIAN , „Ursarii şi căldărarii s-au certat la Olimpiada de rromani“ , în Adevărul, nr. 4865, 27 febr. 2006; http://www.adevarul.ro/articole/ursarii-x15f-i-c-x103-ld-x103-rarii-s-au-certat-la-olimpiada-de-rromani/176000
6) Marius Niţu, „Ţigăneala ne-a mâncat mămăliga“, în Adevărul, 19 nov. 2007, http://www.gandul.info/puterea-gandului/tiganeala-ne-mancat-mamaliga.html?4237;1043221
7) *** „Putin ameninţă România“, în Ziua, nr. 4071, 27 octombrie 2007, http://www.ziua.net/display.php?data=2007-10-27&id=228580).
Pentru îndemnul Consiliului Europei la toleranţă, vezi M. C. „Rromii, discriminaţi în România“, în Adevărul, nr. 4861, 22 febr. 2006, http://www.adevarul.ro/articole/rromii-discrimina-x163-i-n-rom-nia/175471; pentru intoleranţă europeană, vezi: Cornelia Roşoga, „Epuraţi etnic prin foc“, Gardianul, nr. 1586, 20 August 2007, pag. 1 şi 4, http://www.gardianul.ro/2007/08/20/externe-c3/epurati_etnic_prin_foc-s99746.html
9) Cf. Cotidianul, 14 noiembrie 2007, http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15612&art=38859&cHash=64bfeacc60; vezi şi Viorel Ilisoi, „Veşti bune despre ţigani: ghetoul din Dorohoi“, eodem loco, http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15612&art=38848&cHash=ea1f157c1e
10) Ion Marin, „Bomba interetnică / Cine minimalizează (şi de ce) pericolul «legitimaţiei de maghiar»“, în Ultima oră, 26 aprilie 2001, pag. 1; vezi şi Almona Ţilea şi Andrei Dumitrescu, „Marea diversiune antiromânească / Ungaria vrea să dea «legitimaţie de maghiar» tuturor ardelenilor“, în Ultima oră, nr. 635, 25 aprilie 2001, pag. 5.
11) Vezi Ultima oră, 15 martie 2001, pag. 6.
12) Cornelia Roşoga, „După hoţi şi criminali, presa britanică ne face şi TBC-işti / Tabloidul The Sun continuă campania de denigrare a românilor“, în Gardianul, nr. 1349, 4 nov. 2006, pag. 7; ***, „The Sun ne face tebeciştii Europei“, în Adevărul, nr. 5079, 4 noiembrie 2006, pag. 5; Diana Opriţă, „Zid împotriva rromilor români“, în Curentul, nr. 258(3632), 4 noiembrie 2006, pag. 6; D.E., „Londra exclude românii pe baza unor statistici eronate“, în Ziua, nr. 3773, 6 nov. 2006, pag. 4; Ionuţ Apahideanu, „Semper fidelis Patriae“, în http://ro.altermedia.info/politica/semper-fidelis-patriae-sau-romania-who-gives-a_5328.html etc., etc.
13) „Ţiganii din România“, în National Geographic, noiembrie 2006, pag. 25-51.
14) Ioana Bojan, „NYT «dezvăluie» starea mizeră a copiilor instituţionalizaţi. Să fie vorba de adopţii? / Un articol negat ferm de autorităţile de la Bucureşti pune în pericol aderarea României la U.E.“, în Gardianul, 11 mai 2006, pag. 4.
15) Tudorel Glăman, «Interlopul Costel Argint îi scrie lui Tăriceanu mulţumind „ministrului de Esterne“», în Gândul, 14 noiembrie 2007, http://www.gandul.info/actualitatea/interlopul-costel-argint-ii-scrie-tariceanu-multumind-ministrulu.html?3927;1036977
16) Alexandru Macoveiciuc, Christian Levant, Oana Iuraşcu, în Adevărul, http://www.adevarul.ro/index.php?section=articole&screen=print&layout=print_articol&id=331668; vezi şi Victor Bratu, „Tăriceanu şi Cioroianu au luat în braţe un infractor“, în Interesul public, 9 noiembrie 2007, http://www.interesulpublic.ro/eveniment_/t%C4%83riceanu-si-cioroianu-au-luat-in-brate-un-infractor_6197
17) BBC Romanian.com „Romii: cea mai discriminată minoritate în UE şi în România“, 5 mai 2006, pe http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/05/060505_romi_discriminare.shtml
1 Vezi http://encarta.msn.com/dictionary_/rom.html; http://encarta.msn.com/dictionary_1861705955_1861705935/prevpage.html
19) Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Discriminare şi diversiune contra descriere“, în SANTINELA, nr. 17, iunie 2007, pag. 14 şi 16, http://www.strajerii.ro/santinela017.pdf ; vezi şi coperta CD-ului Yul Brynner pe http://www.djangostation.com/article.php3?id_article=369
20) Ion Coja, „Terorismul sionist vrea să îl ucidă pe Ion Coja“, în SANTINELA, nr. 16, mai 2007, pag. 11, http://www.strajerii.ro/santinela016.pdf
21) Vezi http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/20071127.cfm
22) Vasile I. Zărnescu, „Un ţigan obraznic vrea să schimbe dicţionarele“, în SANTINELA, nr. 16, mai 2007, pag. 16, http://www.strajerii.ro/santinela016.pdf ; vezi şi infra, nota 24.
23) Vezi, în acelaşi sens, şi Adina Şuteu, „Rromii, o minoritate pe care Europa nu o vrea“, în Adevărul, nr. 5389, 7 noiembrie 2007, http://www.adevarul.ro/articole/de-ce-nu-iubim-tiganii/331280 ; vezi şi: Adriana Szoke , „Spiritul Timişoarei, pătat cu graffiti antiţigani , în Adevărul, nr. 4865, 27 febr. 2006, http://www.adevarul.ro/articole/spiritul-timi-x15f-oarei-p-x103-tat-cu-graffiti-anti-x163-igani/175976; http://www.romanialibera.ro/a103937/uciderea-celor-patru-copii-rromi-revendicata-de-o-grupare-italiana.html
24) Cf. Ziua, nr. 4112,15 decembrie 2007.
25) M.C, Grevă la Lyon din cauza păduchilor româneşti, în Adevărul, nr. 5019, 26 august 2006, http://www.adevarul.ro/2006-08-26/Prima%20Pagina/greva-la-lyon-din-cauza-paduchilor-romanesti_196170.html; similar, vezi şi: Arnaud Mouillard, „Michel Habig, maire UMP, fait brûler 14 caravanes“, 1er février 2006, http://libresechanges.humanite.fr/article.php3?id_article=429
26) Dan M. Brezuleanu, „Gunther Verheugen a jignit profund etnia rromilor“, în Evenimentul zilei, 7 sept. 2001, pe http://www.evenimentul.ro/articol/gunther-verheugen-a-jignit.html.
27) Cristian Teodorescu, „Afară cu ţiganii din DEX!“, în Cotidianul, 30 aprilie 2007, http://www.cotidianul.ro/index.php?id=10465&art=27969&cHash=c640f5ddb1
2 Viorica Marin , Magda CRISAN , „Sexgate cu profesorul de integrare al României“, în Adevărul, 9 iunie 2007, http://www.adevarul.ro/articole/sexgate-cu-profesorul-de-integrare-al-rom-niei/210056; vezi şi: Cornelia Roşoga, „Vicepreşedintele CE, eroul unui nou scandal sexual / Günter Verheugen ar putea împărtăşi soarta lui Paul Wolfowitz, în Gardianul, nr. 1527, 12 iunie 2007, http://www.gardianul.ro/2007/06/12/externe-c3/vicepresedintele_ce_eroul_unui_nou_scandal_sexual-s96110.html; L.C., „Comisarul Verheugen, împins spre demisie“, în Cotidianul, 12 iunie 2007, http://n.cotidianul.ro/index.php?id=11455&art=30352&cHash=e7fb36c194; M.F.M., „Scandal picant la vârful Comisiei Europene / Divorţ şi demisie pentru Verheugen“, în România liberă, 14 Septembrie 2007, http://www.romanialibera.ro/a106033/divort-si-demisie-pentru-verheugen.html
29) Victor Roncea, „Cum au devenit românii romi“, în Ziua, nr. 4095, 24 noiembrie 2007,
http://www.ziua.net/display.php?id=229814&data=2007-11-24
30) Cf. „Băsescu condamnă anti-românismul din M.A.E. şi cere o soluţie europeană pentru problema ţigănească“, pe http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=521&Itemid=88
31) ***, „Programul Fundaţiei Söröş pentru ţigani“, în Napi Magyarorszag (Ungaria), nr. 28, 3 februarie 1998, pag. 2. Vezi şi: M. Trifon, „Burse“, în Adevărul de Cluj, nr. 3119, 10 februarie 2001, pag. 15; ***, „Şcoala liderilor romi: «Între dezvoltarea durabilă şi integrare comunitar㻓, în Pro Europa (Mureş) – revista Ligii Pro Europa, nr. 1, 30 martie-5 aprilie 2001, pag. 5; Carmen Savin, „P.E.R. accentuează strădaniile pentru integrarea rromilor“, în 24 ore mureşene (Mureş), nr. 1873, 8 martie 2001, pag. 3; similar, Mozes Edith, în Nepujsag, nr. 56, 8 martie 2001. Vezi şi supra, nota nr. 26.
32) Incze Ferenc, „Seminar P.E.R. despre integrare“, în Kronika (Harghita), 22 februarie 2001, p. 3.
33) Ondine Gherguţ, Valentina Pop, „Daca Parlamentul va vota din nou amendamentele la legile penale, tara noastra va fi considerata “raiul infractorilor” / Legea care scoate România din U.E.“, în România liberă, 28 noiembrie 2007, http://www.romanialibera.ro/a112459/legea-care-scoate-romania-din-ue.html
34) *** „Frattini ne-a confundat cu bulgarii“, în Ziarul de Iaşi, 2 august 2006, http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/frattini_ne_a_confundat_cu_bulgarii_134527.html
35) Miruna Lebedeanu, „Brain drain stop“, în Ziarul financiar, 7 aprilie 2003, http://www.zf.ro/articol_23144/_brain_drain_stop_.html
36) Vezi, de exemplu, şi http://www.ziare.com/Ni_se_intinde_o_cursa-comment-89031.html ; „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158
37) Vezi şi Alexandru Bogdan Duca, O institutie ilegitima: Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/o-institutie-ilegitima-consiliul-national-pentru-combaterea-discriminarii_7720.html
3 Vezi şi: http://doc.hotnews.ro/discriminarea-discriminarii.html; http://www.mediafax.ro/social/tariceanu-citat-audiat-saptamana-vitoare-legatura-declaratiile-r.html?4727;844940
_______________
MONEDA NAŢIONALĂ ESTE LEUL, NU «RON»-UL!
Moneda noastră naţională este leul. Fie el uşor, jigărit, greu sau nou. După un an de la introducerea leului nou, lumea a învăţat, deja, că un preţ afişat cu puţine cifre şi, îndeosebi, cu virgulă, înseamnă valoarea în lei grei sau, mai degrabă, „noi“. De aceea, după câteva luni, nici nu mai era nevoie de afişarea celor două forme de exprimare a preţului, în lei vechi şi noi. Dar prostia unora este mare, aşa că, totuşi, nu m-am mirat când am remarcat că unii spun sau scriu, în diverse reclame sau clipuri publicitare, „…costă 25 de roni!“ Chiar ţăranii în piaţă scriu preţul „1 ron/kg“. Măi să fie! NU există nici o monedă care să se numească „RON“. Acest simbol, „RON“, este formula găsită pentru a se indica leul nou, spre a-l diferenţia de leul vechi, numit ROL, în monetarul trecut în formularele bancare, atunci când se fac depuneri în ambele feluri de bancnote. Dar, numai cu această ocazie trebuie folosită denumirea respectivă. După cum, până la introducerea leului „greu“, nimeni nu a spus că plăteşte în „ROLI“! Unele bănci au început să elibereze chitanţe cu suma în „ron“ şi nu în „lei“!
Din păcate, prostia, pe lângă faptul că este mare, este şi cea mai contagioasă boală. E drept că nu doare, altfel, vorba aceea, „mulţi s-ar tăvăli prin şanţuri de durere“. De aceea, nu m-am mirat că şi în unele mari firme, cu pretenţii, cum sunt, de exemplu, Vodafone, Kaufland, Diverta etc., etc., preţurile sunt indicate în „RON“. Şi mai gravă este situaţia unor întreprinderi, cum este S.C. APA NOVA S.A., care, chiar dacă a fost apropriată – adică însuşită prin jaf – de către nişte francezi, totuşi, este o întreprindere românească, fie ea şi privatizată: pe facturile acesteia, valoarea este indicată tot în „RON“. La fel face firma Reader’s Digest S.r.l., pe toate înscrisurile sale, deşi se laudă cu intelectualii pe care-i are acolo. Nu mai vorbesc de clipurile publicitare şi de ştirile redactate şi transmise la toate posturile radio-tv. Dar ce să mai spunem de C.E.C., de judecătorii, de T.M.B., unde tarifele serviciilor sunt date tot în „RON“! La fel, publicaţia oficială Monitorul Oficial îşi exprimă preţul abonamentelor în „RON“! Mare dezamăgire am avut-o la Târgul de carte din iunie (2006), unde aproape toate editurile îşi expuneau preţurile în „roni“. De aceea, nu m-am mai mirat că, inclusiv pe afişele unor secţii de poliţie, taxele cerute sunt exprimate tot în RON. Dar, cel puţin, Po-liţia provine din Mi-liţia socialistă şi, se ştie, unitatea de măsură a inteligenţei era, în vechiul regim, „ţian“-ul: un mili-ţian avea, deci, a mia parte dintr-un „ţian“! E explicabil şi scuzabil acolo, la Poliţie, care se deosebeşte de Miliţie doar prin prima silabă.
Dar NU se poate admite o asemenea prostie, în continuă contagiune. Apelăm la Primăria Capitalei, la Ministerul Justiţiei, la Ministerul Administraţiei şi Internelor etc., să pună ordine în terminologie, să elimine această inadvertenţă inadmisibilă şi să amendeze, cu sume mari în „lei noi“, toate instituţiile subordonate, toate băncile, magazinele, ong-urile, firmele de stat sau private etc. care, în documentele lor, în reclamele lor din presa scrisă şi audiovizuală, pe produse etc., folosesc simbolul „ron“, care nu exprimă o monedă nouă, ci o emisiune nouă de bancnote; după cum apelăm la C.N.A. să amendeze toate radiourile şi televiziunile care transmit reclame cu preţurile în „roni“.
Ministerul de Finanţe, care are, acum, mari dificultăţi cu funcţionarii, din cauza lefurilor mici, are ocazia să-şi mărească bugetul prin amenzile încasate de la cei care vorbesc şi scriu de preţuri, de taxe, de credite etc. exprimate în „RON“ şi nu în lei. Şi asta imediat! Mai ales că, de la 1 iulie a.c. (adică 2006 – n.n., V.I.Z.), preţurile vor fi exprimate numai în lei noi, adică, pur şi simplu, în lei!
Căci, altfel, intervin, iarăşi, deştepţii din Institutul de lingvistică al Academiei şi, pe baza prostiei că „Uzul face legea“, vor introduce, aşa cum au făcut cu prostia „nicio“, o reglementare conform căreia leul nu mai este leu, ci „ron“, după cum, în străinătate, toţi ţiganii borfaşi, prinşi de autorităţi şi daţi în presă, nu sunt ţigani, ci „români“. De altfel, de la „ron“ la „rrom“ nu este mare diferenţă fonetică, favorizând confuziile, mai ales printre străini – spre bucuria lui Andrei Pleşu, care a anulat Memorandumul H03/169 din 31 ianuarie 1995 al Ministerului Afacerilor Externe al României, prin care se cerea eliminarea cuvântului „rrom“ din textele oficiale şi din presă şi, totodată, cerea folosirea singurului cuvânt adecvat, „ţigan“. Când Pleşu a fost făcut ministru de Externe (O, tempora, o, mores!), a înlocuit respectivul memorandum cu directiva folosirii exclusive a aberaţiei „rrom“. Pentru că, altfel, vezi, Doamne, i-am „discrimina“ pe ţigani. În timp ce ei ne jefuiesc şi ne violentează în case, pe stradă, la adăpostul „Drepturilor omului“!
Acum ne chinuim să eliminăm altă aberaţie: simbolul „ron“, devenit substituit de „monedă“ naţională! Să încercăm să contrazicem dictonul Stupiditas contagiosa est! Dacă Banca Naţională a României nu este în stare să apere valoarea intrinsecă a monedei naţionale şi o devalorizează, treptat, de 17 ani, să începem noi să-i apărăm măcar numele.
August 2006
*
Articolul de mai sus a apărut, prima dată, în Economistul, nr. 2206(3232), 8-9 sept. 2006, pag. 3, şi în Justiţiarul, nr. 10(120), 22 sept. 2006, pag. 12. Redacţia de la Economistul l-a scurtat de la paragraful care începe cu: „Căci, altfel, intervin, iarăşi, deştepţii din…“ până la sfârşit, ca să nu-i deranjeze pe unii. Între timp, anticipările mele – iterate consecvent, în ultimii şapte ani, inclusiv în respectivul articol, dar ignorate printr-o tăcere ocultă şi complice -, referitoare la confuzia şi substituirea românilor cu ţiganii s-au adeverit, cum a relevat scandalul ţiganului Mailat, în Italia! Dar, oricum, nici sub celelalte aspecte articolul nu a avut nici un ecou: lucrurile au rămas neschimbate, aceleaşi reclame la televizor, facturi cu aceeaşi indicaţie a preţului în „ron“, funcţionari bancari care te întreabă câţi „roni“ depui etc., etc. Recent, publicistul Valentin Hossu-Longin, în articolul „Despre RON, ROM si ROMAN“ (în Ziua, nr. 4111, 14 decembrie 2007, http://www.ziua.net/display.php?id=230724&data=2007-12-14), îl pune, chipurile, pe un prieten de-al său, „venit din America“, să constate aceleaşi lucruri pe care le anticipasem eu: că folosirea absolut neîntemeiată, abuzivă a denumirii „ron“, necesară doar pe unele formulare bancare, precum şi a vocabulei diversioniste „rom“, folosite pentru a-i denumi, neîntemeiat, pe ţigani, a dus la confuzia actuală şi la substituirea românilor cu ţiganii în conştiinţa publică internaţională. – spre satisfacţia ungurilor, a bulgarilor slavizaţi, a ucrainenilor rusificaţi şi a altora. Şi se mai întreabă, prietenul său american, de ce-i aşa: printre altele, tocmai pentru că Valentin Hossu-Longin şi alţii ca el nu au curajul civic şi patriotic să folosească în textele şi în vorbirea lor exclusiv cuvântul ţigan şi, concomitent, să combată, energic, folosirea făcăturii „rom/rrom“! Cât despre „ron“, rămâne cum am cerut iniţial: să fie amendaţi de C.N.A., de Ministerul de Finanţe, de Banca Naţională, de cine o fi în stare în ţara asta fără stăpân toţi aceia care folosesc cuvântul „ron“ în textele, reclamele, în vorbirea şi în documentele lor, în locul denumirii monedei naţionale, „leu“. (În paranteză fie spus, cred că trebuie reintrodusă în circuitul lingvistic, în vorbire etc. noţiunea corectă de „monetă“.)
Între timp, Ministerul de Finanţe şi-a rezolvat problemele cu salariaţii săi, dându-le, la vedere, nişte salarii modice, ca să nu bată la ochi, dar acordându-le, în compensare şi în secret, nişte salarii de merit şi prime exorbitante – încât au ajuns, după funcţionarii bancari şi magistraţi, cei mai bine plătiţi lefegii ai statului de drept-curmeziş, care ne spoliază prin nenumărate taxe şi impozite! Deja Ministerul Muncii caută noi feluri de impozite pentru a aduna bani pentru pensiile promise pensionarilor. Se va ajunge iarăşi ca pe vremea fanarioţilor, cu biruri pe fumărit, văcărit etc. Deja suntem, în Europa, ţara cu cele mai multe taxe şi impozite.
Din amenzile propuse de mine, Guvernul poate mai strânge ceva bani pentru pensionari, pentru că, în mare parte, au rămas păcăliţi, iar viitorul imediat s-ar putea să le rezerve situaţia de acum câţiva ani din Argentina: să nu mai fie nici bani de pensii, în condiţiile în care preţurile cresc continuu!
_______________
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ
Biserica Ortodoxă Română [1] a fost, dintotdeauna, unul dintre factorii constituenţi ai Naţiunii Stră-Române şi, în consecinţă, implicit, unul dintre pilonii ei străvechi, care i-au asigurat continuitatea, în ciuda faptului că, pe aceste meleaguri, eram în calea tuturor răutăţilor – cum se lamenta şi cronicarul Grigore Ureche. Această caracteristică esenţială a Bisericii este statuată de către istoricii vechi şi noi. În etapa de ocupaţie a Tranziţiei, această calitate a Bisericii este iterată incontinent în discursurile politicienilor şi în toate mass media; dar, pe cât este de repetată papagaliceşte, pe atât este de neînţeleasă.
Naţionalismul sui generis
al Bisericii Ortodoxe Române
Referitor la calitatea de făcătoare de naţiune a Bisericii Ortodoxe Române şi, totodată, la necesitatea elaborării unei istorii a Bisericii – istorie concepută ca „privelişte a unei vieţi organizate“ -, Nicolae Iorga relevă: „Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoţii noştri să înlăture anumite ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea şi chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înţeleagă marea misiune culturală, socială şi naţională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de artă şi carte cu care sunt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiţii, decât priveliştea unei vieţi organisate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“ (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ministeriului de Culte, Bucureşti, 1928, pag. 5-6). În această frază este consemnată o sinteză laconică a rostului naţionalist al Bisericii strămoşeşti, a dimensiunii ei sui generis de creatoare de Naţiune şi Stat.
În încheierea operei sale, Iorga avea să observe: „Legăturile organice, alcătuirea culturală, atmosfera religioasă, refacerea continuităţii cu un trecut aproape complet uitat, acestea se cer în toate provinciile ortodoxiei româneşti, care, cu cinci Mitropolii pe ţeri create de împrejurări istorice acum dispărute şi de stăpânirea străină, nu poate avea, cu toată unitatea unui Sinod care nu şi-a aflat încă drumul sigur, acea acţiune concordantă de care, faţă de concurenţa sectelor năvălitoare şi de înaintarea spiritului de negaţie, ar avea atâta nevoie“ (op. cit., vol. II, 1930, pag. 302).
Concluzia marelui istoric este, şi acum, la fel de actuală, întrucât „sectele năvălitoare“ s-au înmulţit, iar „înaintarea spiritului de negaţie“ s-a accelerat şi şi-a sporit agresiunea prin contestarea naţiunii-stat, prin teoriile şi acţiunile pernicioase ale mondialismului, prin intrarea intempestivă şi în patru labe în Uniunea Europeană şi în N.A.T.O., prin slugărnicia incredibilă a guvernelor postdecembriste şi, să nu uităm, prin acţiunile insidioase, insesizabile ale agenţilor de influenţă externi şi autohtoni, prin activitatea antiromânească a consilierilor străini aciuaţi în toate ministerele statului român.
Neînţelegerea rostului naţionalist
al Bisericii Ortodoxe Române
Psitacismul consecvent al politicaştrilor clasei politice şi a „piţifelnicilor“ din mass media şi din alte domenii publice este dublat de o la fel de profundă cecitate în înţelegerea frazei omniprezente „Biserica Ortodoxă – pilon al Naţiunii noastre!“. La fel se pune problema în înţelegerea opţiunilor aflate pe primele două locuri în „sondajele“ de opinie publică: 1) „Încrederea populaţiei în Biserică este de 85 la sută“; 2) „Încrederea populaţiei în Armată este de 75 la sută!“ Desigur, procentajele diferă de la un sondaj la altul, dar nu substanţial; oricum, în toate sondajele, Biserica şi Armata se situează, constant, pe primul şi, respectiv, pe al doilea loc.
Ce se ascunde sub paravanul acestei afirmaţii: „Încrederea populaţiei în Biserică/Armată este de…“ Se pune întrebarea: „Care Armată?!“ Armata României este, practic, desfiinţată. Evident, Armata înţeleasă ca Armată a Întregului Popor! Actuala Armată – zisă „profesionistă“ şi care nu mai are doctrină naţională de apărare! – este o armată de mercenari, trimisă de guvernanţii slugarnici faţă de Puterile occidentale să lupte pentru interesele acestora, străine sau chiar contrare intereselor românilor.
La fel ne întrebăm: în ce constă încrederea românilor în Biserică? Ce se înţelege în spatele acestei fraze-şablon de sondaj? Că Biserica îi poate apăra, de exemplu, ca Armata?! NU, evident, de vreme ce nici Armata nu îi mai poate apăra. Acum, Armata nu îi mai apără decât pe guvernanţi contra poporului nemulţumit, cum s-a întâmplat la Stoeneşti. Atunci, care este sprijinul dat poporului de Biserică, de are atâta încredere – cea mai mare! – în ea?! Fără îndoială, nu îl sprijină cu taxele mari percepute de preoţi la cununii, la botezul copiilor, la înmormântarea părinţilor sau la oficierea altor servicii religioase – taxe care, în aceste vremuri de sărăcire deliberată a poporului de către guvernanţi, devin şi mai costisitoare. De asemenea, nu îl ajută nici cu efectul unor scandaluri ivite în rândul clerului ortodox; e-adevărat, aceste scandaluri sunt insignifiante şi sporadice în comparaţie cu cele existente – permanent şi de secole – în rândul Bisericii romano-catolice.
„La început a fost Cuvântul…“
În anii regimului „democrat-popular“, Biserica a fost opresată de ideologia şi acţiunea politică a iudeo-cominterniştilor, iar în anii Socialismului a fost ţinută într-o relativă izolare. Dar, în esenţă, ea îşi pierduse rolul poliform – îndeosebi formativ de naţiune – din mileniile anterioare, când, practic, fusese un factotum până la înfiinţarea României moderne: nu mai dădea istoriei noastre, în proporţiile de mai înainte, de toate – „cărturari, caligrafi, sculptori (…) oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“, cum consemnase Iorga.
Atunci, pe ce se bazează încrederea poporului în Biserică? În mod neîndoios, este vorba de încrederea inerţială în rolul ei milenar în supravieţuirea şi propăşirea naţională, încredere formată pe baza informaţiilor istorice despre faptele Bisericii, informaţii cunoscute mai mult în rândul poporului şi mai puţin în cel al politicienilor actuali. Se ştie că Biserica i-a sprijinit pe domnitori să-şi strângă armata în vederea opririi invadatorilor sau a ajutat poporul să se apere chiar când, vremelnic, ţara era lipsită de conducători. Ba unii preoţi au pus mâna pe paloş, ca unii mucenici în vremurile apostolice, iar în timpul războiului antimaghiar condus de Avram Iancu, unii preoţi au fost chiar şi comandanţi de trupe. Desigur, acestea au fost excepţii.
Dar cum, în genere, a ajutat Biserica Naţiunea Română?! În mod evident, acest lucru a fost posibil prin cuvânt. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan, 1, 1-5). Dincolo de exegeza teologică privind acest faimos verset, acest „Cuvânt“ are o polisemie complexă: cuvântul de învăţătură, cuvântul de încurajare sau de mustrare, binecuvântarea dată domnitorilor şi enoriaşilor. În semantica sa, „Cuvântul“ cuprinde inclusiv informaţiile referitoare la ameninţările venite dinspre toate frontierele ţării. Dar „Cuvântul“-informaţie înseamnă şi organizare. Prin organizarea sa, Biserica Ortodoxă Română a depins, până la obţinerea autocefaliei – în 1885 -, de Patriarhia de la Constantinopol. Prin relaţiile inter-bisericeşti, obţinea informaţii folositoare apărării intereselor naţionale, despre terţe părţi cu interese dăunătoare Ţărilor Române. Pe lângă aspectele şi activităţile bisericeşti relevate de Nicolae Iorga în Istoria sa, în mod firesc Biserica Ortodoxă Română a sprijinit menţinerea securităţii naţionale prin colaborarea informativă -, spunem acum, în termeni contemporani – cu Bisericile şi cu cetăţenii altor state. Activitatea legată de securitatea naţională a existat, fireşte, şi înaintea apariţiei acestei sintagme moderne. Neîndoios, chiar dacă această activitate era dependentă de organizarea sa precară şi de averea sa şi mai precară, ea era proporţională cu şi compensată de talentul diplomatic şi de patriotismul clerului ortodox, care, totdeauna, a manifestat deplină dragoste de ţară. Spre deosebire de clasa politică postdecembristă, preponderent incompetentă sau chiar trădătoare.
Această colaborare pe linie de securitate naţională reprezintă una din calităţile statutului Bisericii Ortodoxe Române de „pilon“ al Naţiunii, constituie una dintre modalităţile prin care ea a contribuit la continuitatea şi dezvoltarea poporului român. Dar acest aspect esenţial al rostului Bisericii este, evident, complet ignorat acum şi, de pe această ignoranţă – din partea unora – şi ignorare deliberată din partea altora, se confecţionează acuza neîntemeiată de colaborare cu Securitatea. Deşi această colaborare fusese permanentă, firească şi absolut necesară fiinţării Naţiunii Române, după cum este şi acum imperioasă, în aceste vremuri de mare restrişte.
Biserica Romano-Catolică
trebuie scoasă în afara legii
Dar, în mod cert, Biserica Ortodoxă Română nu a dispus şi de o forţă armată, cum a avut Biserica Romano-Catolică, timp de 11 secole. Apoi, începând din anul 750, ea a dispus de o organizare mai tot bună şi de o avere în continuă creştere, acum fiind cea mai bogată biserică din lume. Dar, în genere, această avere a început să fie strânsă prin mijloacele ilicite utilizate de unii dintre cei mai corupţi papi. În mod cert, îmbogăţirea Bisericii Romano-Catolice a început prin falsul numit Constitutum Constantini, care a dus la înfiinţarea „statului papal“. „Ştefan al II-lea voia să se ducă la întâlnirea cu Pepin, pentru o cerere concretă de ajutor militar împotriva lui Aistulf, dar (…) ar fi dorit acele teritorii ocupate de Aistulf ca proprietăţi ale Sf. Petru pentru că aşa prevedea un vechi document imperial, Constitutum Constantini. După cum este cunoscut, acest document este un fals şi meritul de a fi demonstrat aceasta pentru prima dată îi revine lui Nicolaus Cusanus şi lui Lorenzo Valla (cf. Claudio Rendina, Papii – Istorie şi secrete, Editura All, Bucureşti, 2002, pag. 222 şi urm.).
Îmbogăţirea, întărirea şi extinderea ei au continuat cu confecţionarea a circa 250 de falsuri numite „bule papale“, iar, ulterior, cu vinderea a nenumăratelor „indulgenţe“ pentru iertarea păcatelor etc. „Nu încape nici o discuţie, «Biserica romană» ia naştere dintr-o minciună scrisă şi verbală şi din mult sânge nevinovat vărsat, Biserică ce încă mai trăieşte ici-colo, în birourile Vaticanului, ascunsă în spatele devotamentului sincer a numeroase persoane de bună-credinţă. (…) Astfel, ia naştere în mod oficial «Biserica romană», care este o contradicţie flagrantă a Bisericii catolice, pentru că termenul grec catholicos înseamnă «universală» şi nu o instituţie privată, rezervată unei bande de hoţi şi de criminali dintr-un mare oraş oarecare al lumii, Roma, în speţă, şi succesorilor lor, pentru a obţine toate avantajele posibile din pirateriile înaintaşilor“ – afirmă categoric François-J Lessard, în Istoria secretă a Vaticanului (Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2007, pag. 43-44, 132-133). Această diatribă este doar o mică parte din adevărata istorie a Bisericii Catolice, care ar putea fi considerată, cum am mai spus în altă parte, ca prima istorie a criminalităţii organizate, întinsă pe 1100 de ani.
Transparenţa care se invocă pentru domeniile politicului şi socialului trebuie aplicată şi în privinţa istoriei extrem de tenebroase a Bisericii Catolice, plină de războaie permanente, asasinate, pornografie, prostituţie, sodomie, simonie etc. Ţinând cont că crimele comise de Biserica Catolică (mai ales în vremea Inchiziţiei) sunt crime contra umanităţii, care nu se prescriu – precum arderea pe rug a lui Giordano Bruno, Michel Servet, Ian Hus, Ioanei d’Arc, a sute de mii de „eretici“, a sute de mii de cărţi arse sau puse la Index, condamnarea la închisoare a lui Galileo Galilei şi multe, multe altele, ajungând la escrocheriile comise prin Concordatul de la Lateran, încheiat cu Mussolini (cf. F.-J. Lessard, op. cit., pag. 135-13 şi sfârşind cu escrocheriile arhiepiscopului Marcinkus -, cred că am destul temei să propun ca Biserica Catolică să fie scoasă în afara legii. Oricum, ideea preconcepută că „Occidentul este catolic“ este absolut falsă: este preponderent protestant, neoprotestant, sectant şi, în ultimele decenii, pe alocuri satanist! Aşadar, pierderea suferită de dispariţia Bisericii Catolice nu ar fi prea mare şi, apoi, ar fi suplinită de proliferarea vertiginoasă a sectelor.
Papa Ioan Paul al II-lea:
agent de influenţă al C.I.A.
Dar, pentru ceea ce ne interesează aici, mai trebuie să relev faptul că averea incomensurabilă a Bisericii Catolice i-a permis acesteia să înfiinţeze tot felul de ordine călugăreşti, dintre care cel mai important este Ordinul Iezuit, deoarece el a devenit Serviciul Secret al Vaticanului. Prin promptitudinea, acurateţea, fluenţa şi oportunitatea cu care prelucrează şi transmite informaţiile, Ordinul Iezuit a atras admiraţia lui William Casey, directorul C.I.A. din primul mandat al lui Ronald Reagan, care-i sugerase preşedintelui S.U.A. că Ordinul Iezuit ar trebui luat ca exemplu de serviciu secret după care să lucreze şi C.I.A. De altfel, încă din tinereţe, despre iezuiţi, care-l educaseră, Casey scrisese: „Ei sunt sclipitori; sunt absolut convins că deţin informaţiile secrete din lumea aceasta“ (cf. Carl Bernstein, Marco Politi, Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea şi Istoria secretă a timpurilor noastre, Ed. Papyrus, Oradea, 1999, pag. 309). Chiar delegatul apostolic al Vaticanului la Washington, în 1982, arhiepiscopul Pio Laghi, se şi lăuda în faţa lui Vernon Walters, un adjunct al C.I.A., cu care discuta problema complexă (fiind şi subversivă!) a ajutorului care trebuie dat sindicatului polon Solidaritatea: „Noi avem 2000 de ani de experienţă în astfel de probleme“ (Christopher Andrew, C.I.A. şi Casa Albă. Serviciul Secret şi preşedinţia americană la George Washington la George Bush, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, pag. 419). Evident, se lăuda cu durata, căci nici acum Biserica Catolică nu are două mii de ani vechime (îi mai lipsesc o mie!), cu atât mai puţin în 1982. Dar nu se lăuda şi cu eficienţa Bisericii Romano-Catolice în probleme de spionaj şi de intervenţie în alte state, deoarece ea moştenise, în genere, spiritul imperialist al Imperiului Roman de Apus – căruia i s-a şi substituit după sfârşitul Mileniului I -, iar spionajul îl practica pe măsura finanţelor, cum atestă dispoziţia papei Pius al V-lea dată inchizitorului de Veneţia: „Să nu vă lăsaţi oprit de considerente umane sau divine, pe calea sfântă pe care aţi apucat: …torturaţi fără milă, faceţi să sufere. Sfâşiaţi, ardeţi pe tatăl, pe mama, fraţii şi surorile voastre, dacă nu urmează orbeşte Biserica catolică, apostolică şi romană. Veţi angaja atâţia spioni câţi veţi putea plăti; le veţi ordona să-i supravegheze pe călugări ca şi pe ecleziaşti… Nu vă îndoiţi nici o clipă de mărturia lor şi loviţi-i pe cei care-i vor desemna ca fiind nevinovaţi sau nu, pentru că e mai bine să ucizi un nevinovat decât să laşi în viaţă un vinovat“ (cf. Pol Chantraine, Viaţa frământată a papilor, pag. 123-124, apud F.-J. Lessard, op. cit., pag. 94; subl. mea – V.I.Z. ). Şi acest criminal patologic şi-a mai luat şi supranumele de Pius – adică milosul, evlaviosul, smeritul!!! În mod evident, a făcut-o într-o batjocură de un cinism absolut diabolic, deoarece, pe vremea când dăduse acest ordin, fusese doar cardinal. Dar nici nu vă puteţi imagina ce crime abominabile avea să comită după ce a ajuns papă!
După mai multe pertractări, în final, pe baza fotografiilor luate de sateliţii de spionaj ai S.U.A., care relevau că sovieticii au instalat rachete nucleare în Cuba, papa Ioan Paul al II-lea a fost convins să ajute C.I.A. în acţiunea sa ilegală de sprijinire a Solidarităţii polone – adică să devină agent de influenţă al C.I.A. Cum se ştie, aceste dezvăluiri, făcute de Carl Bernstein şi Marco Politi în cartea lor, au produs un mare scandal internaţional. Teologul brazilian Leonardo Boff, printre alţii, a relevat „că 200 de milioane de dolari au fost deturnaţi spre sindicatul Solidaritatea printr-o viclenie bine ticluită de Ronald Reagan, C.I.A. şi Ioan-Paul al II-lea“ (vezi interviul luat de Miguel Bayon, în El Pais, nr. 6511, 3 martie 1995, pag. 34).
Dar acest scandal a avut doar rolul de a se vinde cartea mai bine. Pe papa Ioan Paul al II-lea nu l-a afectat faptul că devenise agent C.I.A. şi nici opinia publică nu a ţinut cont, prea mult timp, de colaborarea lui cu „Securitatea“ S.U.A.
Bestiarul postdecembrist
Prelaţii romano-catolici pot fi bancheri escroci – ca arhiepiscopul Paul Marcinkus (vezi Richard Hammer, Filiera Vaticanului, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1993), pot fi poponari, pot fi asasini sau asasinaţi de pretendenţi – şi mulţi papi au fost otrăviţi, ultimul papă asasinat astfel fiind chiar Ioan Paul I, predecesorul papei „turist“, Ioan Paul al II-lea -, pot fi agenţi de influenţă – ca majoritatea membrilor din OPUS DEI -, pot fi agenţi C.I.A., ca papa Ioan Paul al II-lea ş.a.m.d. Aceştia pot fi astfel şi, deşi e un lucru eminamente rău în ordinea normală a lumii, este un lucru bun în mintea nătângă a „idioţilor utili“.
Nu acelaşi lucru este valabil şi când este vorba de colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea României, deşi a făcut-o încă de la apariţia primelor forme de organizare statală şi bisericească pe pământul nostru şi deşi este o colaborare firească şi strict necesară într-un stat care se respectă – indiferent de regimul politic existent vremelnic.
Pentru a se câştiga mai uşor războiul axiologic contra României, una dintre formele acestui război este satanizarea Securităţii. Ca atare, tot ce are atingere cu Securitatea devine condamnabil în cel mai înalt grad! Această campanie a fost declanşată de grupul iudeo-neocominternist condus de Bestia Brucan, după cum a fost supranumit, în mod întemeiat, de senatorul Eugen Florescu. Evident că acestei campanii nu putea să scape nici clerul ortodox, tocmai pentru motivul invocat, spontan şi papagaliceşte, fără să gândească, de membrii „Coloanelor a V-a şi a VI-a“: pentru că Biserica se află pe primul loc în preferinţele poporului român.
Prelaţi de seamă ca Mitropolitul Bartolomeu Anania – mare cărturar, poet, scriitor, traducător eminent al Bibliei -, ca Mitropolitul Antonie Plămădeală, ca să nu mai spun de Patriarhul Teoctist, denigrat inclusiv în zilele înmormântării sale, toţi aceştia şi ceilalţi nenumiţi aici sunt acuzaţi de colaborare cu Securitatea de nişte indivizi care nu au făcut nimic pozitiv în cultura română; ba, dimpotrivă: au infestat-o cu dejecţiile lor. Dacă respectivii prelaţi au colaborat cu Securitatea, atunci au un mare merit, pentru care societatea românească trebuie să le fie recunoscătoare; evident, nu aşa-zisa „societate civilă“, care şi ca sintagmă este o idioţenie. Aceste bestii brucaniste denigratoare au „meritul“ că fac parte din „Coloanele a V-a şi a VI-a“, pe care le-am mai descris.
De asemenea, Mitropolitul Antonie Plămădeală – academician care a scris un raft de cărţi ce vor rămâne în Patrimoniul Naţional – a fost denigrat de un individ cunoscut sub numele de Mircea Dinescu, un impostor care a rămas în conştiinţa publică prin faptul că gesticula ridicol în C.P.U.N. şi că a scris „Moartea citeşte ziarul“ – o plachetă de palavre din care publicul a citit doar titlul apărut în ziare, căci cărţulia a zăcut în librării până a fost retrasă pentru a fi dată la topit ca să se recupereze măcar hârtia. În rest, ca parvenit postdecembrist, are meritul „revoluţionar“ că s-a îmbogăţit peste noapte. Patriarhul Teoctist a fost împroşcat cu noroi de Tismăneanu’ Ticălosu’ şi Băsescu Bengosu’ şi, printre alţii, de Ş. Orescu, băiatul lui B.Orăscu. Alt membru al găştii denigratorilor este Gabriel Liiceanu, care şi-a scris autobiografia Apel către lichele.
Schizofrenia politică prezidenţială
Dar, pentru a releva dimensiunea anti-ştiinţifică, profund imorală şi eminamente ideologic-partinică a demersului de condamnare a comunismului prin Raportul (citeşte: Răbojul) Tismăneanu, cea mai elocventă dovadă este schizofrenia prezidenţială: Traian Băsescu l-a maculat pe Prea Fericitul Patriarh Teoctist în Parlament – asumându-şi şi citind, printre fluierăturile şi huiduielile P.R.M.-ului, Raportul (citeşte: Porcăria) Tismăneanu -, dar, imediat ce Patriarhul Teoctist s-a dus în rândul celor drepţi, Traian Băsescu l-a decorat cu cea mai mare decoraţie, Steaua României cu colan. Schizofrenia prezidenţială a fost etalată eclatant de senatorul Dan Voiculescu, care a întrebat, public şi vitriolant, în toate mass media controlate de el: „Când a judecat corect preşedintele ţării?! Când l-a denigrat în Parlament pe Patriarhul Teoctist, în prezenţa acestuia, subordonându-i-se lui Tismăneanu, sau când, după un an, l-a decorat post mortem?!“ Alt impostor este Constantin Şt. Gr. Dumitrescu, alintat „Ticu“ de către colegii săi puşcăriaşi, care a iterat mccarthy-smul sub forma „ticdumitrismului“ – cum l-a denumit, în derâdere, d-l Sever Meşca – şi care pozează în „părintele“ denaturat al Legii nr. 187/1999 privind deconspirarea Securităţii ca poliţie politică – lege criminală care trebuie urgent abrogată, căci, iată, provoacă pagube incomensurabile României.
Printre ăştia s-a amestecat un alt neica-nimeni cu sifoane-n ochi, preşedintele aşa-zisului „Forum civic român“, care nu reprezintă pe nimeni şi care a apărut din neant. Sifonarul este secondat de numitul Andrei Bădin, care seamănă la faţă cu Marele York şi care, pe blogul său, face reclamă Mosadului vorbindu-l de bine pe recent decedatul „Amos Manor, evreu de origine română (sic), agent al Mossad-ului şi fost şef al serviciilor secrete interne israeliene, Shabak“. Deci Amos ăsta era bun că ne spiona pe noi toţi, românii, dar Patriarhul Teoctist ar trebui denigrat – după mintea buhăită a acestui Bădin – fiindcă nu trebuia să colaboreze cu Securitatea, ca să ne apere pe noi, ci, dimpotrivă, trebuia să ne lase pe mâna lui Amos Manor şi Andrei Bădin!
Alţi neisprăviţi angajaţi în campania de satanizare a Securităţii şi a Bisericii Ortodoxe Române sunt Gabriel Andreescu – un obscur profesoraş de fizică de liceu, fost „dizident“ de paie şi devenit „filosof“ care îşi dă cu presupusul despre toate – şi Haş.eR Patapievici – tot un obscur profesoraş de fizică, devenit un „filosof“ care a fost propulsat de oculta iudeo-masonică pe funcţia de director al Institutului Cultural Român, ca să distrugă Cultura Română. Alt neisprăvit este Stejărel Olaru – absolvent al unei facultăţii de Teologie; acest popă neterminat a ajuns consilier pe probleme de securitate (!) al premierului Tăriceanu, dar scrie contra Securităţii ca instituţie de stat şi face apologia escrocului jidan-convertit-ortodox numit Richard Würmbrandt. Acestui Tufănel Olaru îi ţine isonul tot un neisprăvit, lombrozianul Marius Oprea, arhivar al Facultăţii de Istorie, care se crede, însă, istoric – şi el parvenind consilier pe probleme de securitate (!) al premierului Tăriceanu. Cu asemenea consilieri de premier este evident, pe de o parte, că pachetul de legi privind Securitatea Naţională propus de Guvern constituie cel mai mare pericol pentru România, iar, pe de altă parte, cu consilieri prezidenţiali de teapa impostorului Tismăneanu riscăm să nu mai scăpăm de iudeo-neokominternişti.
Pericolul reprezentat de consilierii premierului
În campania de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române pe motiv că a colaborat cu Securitatea un loc preponderent îl deţin cei doi consilieri pe probleme de securitate ai premierului Călin Popescu Tăriceanu, Stejărel Olaru şi Marius Oprea – nişte neisprăviţi inclusiv sub aspect profesional. Sub privirea lor inchizitorială a fost elaborat pachetul de legi privind securitatea naţională, legi menite să apere „drepturile omului“, „accesul liber al cetăţenilor la informaţie“ şi alte asemenea lozinci care, la prima vedere, par absolut acceptabile, dar, la încercarea de operaţionalizare a lor à la Oprea-Olaru, devin absolut pernicioase.
Rezultatul contribuţiei majore a acestora doi la elaborarea respectivelor legi a fost reflectat şi în recentele modificări aberante ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală – modificări care vor transforma România în „raiul infractorilor“ [2] şi, de aceea, în mod întemeiat, au determinat protestul Excelenţei Sale Domnul Nicholas Taubman, ambasadorul S.U.A. în România, căruia, între timp, i s-au alăturat ambasadorii Marii Britanii, Olandei şi Germaniei.
În mod evident, legile securităţii naţionale în maniera clocită de cuplul reprehensibil Stejărel Olaru-Marius Oprea vor apăra „drepturile“ infractorilor, în special ale celor proveniţi din rândul categoriei numite „gulerele albe“, dar şi al infractorilor de rând, dar plini de bani câştigaţi ilicit, de tipul clanurilor ţigăneşti urmărite prin Interpol, sau al poponarilor, care au dobândit şi ei „drepturi“ sub presiunea „civilizaţiei“ occidentale, de esenţă satanistă. Pentru că, evident, în baza „concepţiei“ maculate a celor doi consilieri, Serviciile Secrete, în colaborare cu departamentele specializate ale Parchetului, vor deveni un gen de „pisică cu clopoţei“, de vreme ce infractorii vor fi preveniţi că li se va face percheziţie sau că le vor fi ascultate convorbirile telefonice! Vedeţi ce dramă a suferit Richard Nixon pentru că i-au lipsit consilieri de teapa cuplului Oprea-Olaru?! Dacă i-ar fi avut, nu ar mai fi avut loc scandalul Watergate, iar Nixon şi-ar fi dus al doilea mandat până la capăt!
Or, în ordine istorică, cei mai mari infractori au fost membrii curiei papale. Devine şi mai evident de ce cohorta de denigratori dirijată de cuplul Stejărel Olaru-Marius Oprea, de trepăduşii din C.N.S.A.S. şi de ceilalţi susţinători ai proiectului legii lustraţiei, preponderent tot liberali sau chiar „liberali-monarhişti“ – o mizerie „politologică“ de care promotorii ei, gen Crin Antonescu şi Adrian Iorgulescu, nu sunt conştienţi, altfel nu ar mai folosi-o – culpabilizează Biserica Ortodoxă Română pe motivul colaborării cu Securitatea!
Este notorie constatarea că fizionomia individului reflectă inteligenţa, spiritul şi sufletul lui. Priviţi figurile senine, spiritualizate şi frumoase ale ierarhilor ortodocşi. Priviţi-le şi comparaţi-le cu feţele lombroziene ale denigratorilor lor, ale acestor ambuscaţi, şi constataţi, singuri, încă o dată, cine se erijează în repere „morale“ ale României: nişte „idioţi utili“ – cum îi gratula Lenin -, ale căror feţe eminamente urâte reflectă faptul că au suflete negre şi că sunt utili doar forţelor malefice ale căror agenţi de influenţă sunt; aceştia constituie o parte a galeriei care formează bestiarul postdecembrist! Aşteptăm viitoarea şi veritabila Revoluţie, ca să-i ducă, pe toţi, la Târgovişte.
Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU
NOTE
[1] Acest articol a fost publicat, în forma iniţială, în SANTNELA, nr. 19, august 2007, pag. 4-5 şi 15, http://www.strajerii.ro/santinela019.pdf şi în AlterMedia, pe linkul http://ro.altermedia.info/opinii/biserica-ortodoxa-romana-si-securitatea-nationala_7738.html.
[2] Ondine Gherguţ, Valentina Pop, „Daca Parlamentul va vota din nou amendamentele la legile penale, tara noastra va fi considerata “raiul infractorilor” / Legea care scoate România din U.E.“, în România liberă, 28 noiembrie 2007, http://www.romanialibera.ro/a112459/legea-care-scoate-romania-din-ue.html
_______________
CULPABILIZAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE: O CAMPANIE SATANISTĂ
După Retrovoluţia din decembrie 1989, macularea Bisericii Ortodoxe Române a fost permanentă. Am publicat studiul „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române“, sub pseudonimul Theodor V. Alexandru, din motive evidente, în revista România Mare, începând cu nr. 486, 5 noiembrie 1999, cu continuarea în nr. 487-494/1999, 495-502/2000; dar este la fel de actual şi azi. De aceea, am considerat necesar să-l reeditez – ne varietur – tocmai pentru a se vedea mai pregnant că situaţia denunţată atunci a rămas neschimbată. Micile diferenţe sunt date de dispariţia în neant sau direct în Iad a unor denigratori şi de apariţia altora, mărind blestematul bestiar postdecembrist. Trecerea în eternitate a Prea Fericitului Teoctist şi alegerea noului patriarh au prilejuit doar escaladarea acestei maculări. Redau, în continuare, textul publicat în 1999.
Biserica Ortodoxă Română, ţintă prioritară a războiului axiologic
Un fapt incontestabil atestat de toate sondajele de opinie, indiferent de măsura în care au fost „ajustate“ din diferite motive mai mult sau mai puţin oneste, este faptul că Biserica Ortodoxă Română constituie unul dintre pilonii de bază ai Statului Naţional Român, alături de Armata Naţională, Şcoala Naţională, Serviciile Secrete şi alte câteva instituţii. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română a devenit, atât în calitate de Biserică Naţională, cât şi de cult ortodox, văzut în opoziţie cu catolicismul, una din ţintele predilecte în cadrul războiului axiologic. Aceasta deoarece valorile Ortodoxiei – a căror perenitate şi-a dovedit rezistenta în faţa tuturor „năvălitorilor“, indiferent de forma de manifestare: militară, economică sau ideologică, dacă nu toate împreună – constituiau unul din obstacolele majore în calea expansiunii aşa-ziselor „valori“ ale Occidentului: modul de viată „american“, finanţele „americane“, „evangheliştii“ americani, muzica şi filmele americane, „ajutoarele“ americane etc.
Expresia „fundamentalism ortodox“ este o formă a dezinformării
Sintagma „fundamentalism ortodox“ este una din mijloacele folosite în războiul axiologic, prin care se devalorizează Ortodoxia, acesta fiind o formă de manifestare a războiului atipic dus contra României. Expresia „fundamentalism ortodox“ – preluată printr-un mimetism infantil de foarte mulţi intelectuali – dovedeşte ignoranţa crasă a celor care-o folosesc; asta, în cazul cel mai nevinovat, când, deci, nu este folosită deliberat, ca o diversiune. Deoarece, este necesar să reamintim, ortodox înseamnă păstrarea şi apărarea „dreptei credinţe“, deci a „legii drepte“ (orto = drept, doxa = lege, axiomă, dogmă) a credinţei, dată, în genere, de Biblie şi, în mod special, de către Iisus Hristos, în Evangheliile Noului Testament. Adică păstrarea „dreaptă“, neschimbată a credinţei şi nu „adaptarea“, „modernizarea“ ei, cum face doctrina romano-catolică îndeosebi prin politica „de aggiornamento şi de «prezenţă» în lume puse în practică de Conciliul Vatican II în universul catolic“ [1] -; sau cum fac toate cultele (neo)protestante şi toate sectele din Occident, care au ajuns să introducă muzică psihedelică, satanistă în biserici şi să ceară admiterea printre „drepturile“ omului a „homosexualităţii“ [2] – adică a sodomiei, condamnată de Ortodoxie, deoarece în Biblie este prezentată ca un păcat capital. De aici până la acceptarea „dreptului“ de a ucide pe oricine pentru orice, promovat de O.N.U. ajunsă la remorca N.AT.O., nu mai este decât un pas, deja făcut în Iugoslavia, prin introducerea în doctrina N.A.T.O. a unui nou „concept strategic“, numit astfel spre a masca vechiul imperialism în forme noi.
Expresia „fundamentalism ortodox“, sub aspect logic şi stilistic, este, în fond, un pleonasm, deoarece cuvântul „ortodox“ înseamnă, în esenţa sa, cum am mai spus în alţi termeni, „fundamentul“, baza credinţei. Pe de altă parte, sub aspect semantic şi istoric, sintagma este, totuşi – deşi ar putea să pară paradoxal -, o contradicţie în termeni. Într-adevăr, „ortodox“ înseamnă, din punct de vedere teologic, „dreapta credinţă“ care a fost apărată de erezie, de „schimbare“, de modificare, de „adaptare la zi“ – nu cum a făcut catolicismul, care s-a „modernizat“, adică a aplicat aggiornamento. Sub aspect istorico-teologic, Ortodoxismul este „Biserica creştină catolică a vechii Rome“ – „catolic“ având, aici, semnificaţia de „universal“, aşa cum era înţeles cuvântul în primul mileniu de creştinism („universal“ pentru lumea cunoscută geografic, de atunci). După schisma din 1054, s-a introdus dihotomia dintre, pe de o parte, Biserica Ortodoxă, adică Biserica creştină catolică („universală“) a Bizanţului – care a păstrat „credinţa veche“, de dinainte de 1054, care constituia „dogma, legea dreaptă“, adică „orto-doxia“ -, şi, pe de altă parte, Biserica romano-catolică, în urma „modernizării“ interpretative a doctrinei Bisericii romano-catolice din Imperiul Romano-german de Apus prin acceptarea celor patru dogme introduse de Conciliul de la Florenţa. Ulterior, Biserica Catolică s-a „modernizat“ continuu, suportând mereu alte schisme interne: din cauza vânzării indulgentelor, din cauza introducerii dogmei „infailibilităţii“ papei etc., etc. Acum, adică îndeosebi sub conducerea lui Ioan Paul al II-lea, ca urmare a involuţiei, a deteriorării catolicismului sub efectul „modernizării“, al ofensivei cultelor (neo)protestante şi a sectelor, s-a pus problema revenirii la unele „fundamente“ – „fundamente“ pe care Ortodoxia, conform propriului său concept, le-a păstrat întotdeauna, le-a apărat în pofida tuturor vicisitudinilor imperialiste, fie ele austriece, germane, ruseşti, sovietice sau, în această etapă de tranziţie, americane.
Aggiornamento-ul şi consecinţele sale bumerang
Dar, sub aspect istoric, doctrinar, teologic, pragmatic şi ideologic, conceptul de „fundamentalism“ a fost introdus în limbaj şi în practică tocmai în arealul protestantismului nord-american. Într-adevăr, protestanţii puritani (bigoţi şi ipocriţi, cum sunt imortalizaţi în opera lui Bernard Show, Sinclair Lewis ş.a.) sunt inventatorii fundamentalismului religios. Ei sunt primii care au propus „întoarcerea la fundamente“, într-o serie de 12 volume, intitulate The Fundamentals („Fundamentele“), apărute, la Editura Testimony Publishing Co,, între 1910-1915, la Chicago. Această serie „cuprinde nouăzeci de articole redactate de diverşi teologi protestanţi potrivnici oricărui compromis cu modernismul înconjurător. Finanţate de doi fraţi, amândoi oameni de afaceri, volumele The Fundamentals au fost difuzate gratuit într-un număr de peste 3 milioane de exemplare“ [3]. Iată, deci, că propaganda prin tiraje de masă, şi încă gratuite, nu a fost invenţia Socialismului, ci a Capitalismului protestant! Aşa cum se definea atunci, în opoziţie cu „modernismul“ sau „liberalismul“ profesate de establishment-ul protestant, fundamentalismul însemna, înainte de toate, credinţa în infailibilitatea Bibliei. Apoi, printre altele, fundamentalismul impunea obligaţia de a practica un prozelitism hotărât faţă de cei care nu au aderat, încă, la acest credo.
Ulterior, îndeosebi după Al Doilea Război Mondial, fundamentalismul este asociat curentelor celor mai „reacţionare“ ale scenei politice, anticomuniştilor îndârjiţi, adepţi ai Războiului Rece, „vânătorilor de vrăjitoare“. În acest context agresiv, fundamentaliştii protestanţi s-au simţit, oarecum, stingheriţi de fundamentalismul politic şi, pentru a se „delimita“ (cum fac, la noi, U.D.M.R.-iştii, când e vorba de „extremiştii“ lor), au reactualizat termenul de „evanghelici“ (evangelicals). Mişcarea evanghelică a căpătat în S.U.A. o extindere spectaculoasă, tocmai pentru că, printre altele, a utilizat propaganda prin mijloacele de comunicare în masă. Evanghelizarea se făcea ieftin prin intermediul televiziunii şi radioului. Într-un elan fundamentalist, însuşi Ronald Reagan avea să facă din 1983 „anul Bibliei“. Şmecheria lui Reagan i-a adus un nou mandat în 1984. De altfel, succesul lui Ronald Reagan din 1980 şi, apoi, din 1984, a fost revendicat de mişcările fundamentaliste ale „noii drepte creştine“ („Majoritatea morală“, Christian Voice, Religious Roundtabe etc.) [4], care au atribuit victoria netă a candidatului republican faptului că mobilizaseră în masă, şi pentru prima dată, două până la patru milioane de evanghelici care, în mod tradiţional, se dezinteresau de politică!
Descendenţii acestor „evanghelişti“ cu vocaţie politică au invadat, după Decembrie 1989, şi România – dar însuşi demersul lor era tot fundamentalist (ca şi comportamentul lor, după cum s-a văzut), pentru că voiau să „evanghelizeze“, să creştineze un popor deja creştinat de către Apostolul Andrei. Şi asta o făceau cu scopul „umanist“ de a-l ajuta să înţeleagă şi să poată aplica normele democraţiei americane şi, plecând de aici, fireşte, să-şi însuşească modul de viată american: să consume coca-cola, gumă de mestecat, să poarte blugi, să audieze muzica satanistă, să vizioneze filmele conţinând mulţimea „valorilor“ americane – droguri, sex, violenţă de toate felurile (omucideri, jafuri armate, terorism, răpiri, schingiuiri, şantajări), pornografie, sodomie (numită mai „academic“ homosexualitate); adică, în esenţă, să devină şi să asigure o piaţă de desfacere pentru produsele industriei de consum americane, nevandabile pe alte pieţe.
Împotriviri la modernizare
În urma agresiunilor economice, culturale şi ideologice ale Occidentului asupra Orientului Apropiat şi Mijlociu, popoarele islamice s-au văzut nevoite să se apere de „modernizarea“ modului lor de viată tradiţional – care nu înseamnă „înapoiat“, primitiv, cum îl califică unii – şi au apelat tot la o „armă“ americană: la fundamentalismul religios. De asemenea, Israelul, pe lângă miliardele de dolari primite anual, gratuit, ca ajutoare din partea S.U.A., a copiat şi metoda fundamentalismului protestant, adaptând-o la iudaism – Gush Emunim, creată în 1974, fiind cea mai semnificativă mişcare de reiudaizare „de sus“, în Israel ca şi în diasporă, grupările haredim (fundamentaliste) au creat o reţea comunitară închisă foarte vastă, întemeiată pe practicarea cea mai intransigentă a poruncilor şi interdicţiilor sacre. Ulterior, cu şmecheria lor funciară, evreii i-au arătat cu degetul pe arabi, cum că numai aceştia ar fi „fundamentalişti“! În schimb, evreii, cu intransigenţa şi habotnicia proprie rasei, cu finanţele, logistica şi cu organizarea de care dispune sionismul internaţional, promovează „mitul pseudo-teologic al poporului ales“ [5], adică un rasism de cea mai crasă speţă, din care cauză ar fi „îndreptăţiţi“ să comită orice crimă (pentru că aşa au procedat din totdeauna, cum atestă Vechiul Testament). De aceea, prin doctrină, logistică, resurse umane şi financiare, integrismul sionist (şi iudaic, după dorinţa sioniştilor – adică a jidanilor, conduşi de lideri preponderent atei -, dar nu şi după dorinţa anti-sioniştilor, adică a evreilor autentici, fundamentalişti, grupaţi în organizaţia Neturei Karta, vezi: www.nkusa.org) este mai periculos decât orice integrism. Prin extensie, s-a ajuns şi la expresiile „fundamentalism politic“, „fundamentalism ortodox“, folosite, în genere, de presă.
Aşadar, „fundamentalism ortodox“ nu există, deoarece Ortodoxia nu a plecat nicăieri, ca să aibă motiv să se întoarcă spăşită, undeva, la origini, de unde ar fi plecat. Aşa a făcut Catolicismul, care a luat-o razna în Istorie, provocând Schisma, Reforma, Contrareforma, Inchiziţia şi, apoi, „modernizarea“ prin aggiornamento; iar acum, în disperare de cauză, prin mişcarea Comunione e Liberatione, vrea să se întoarcă la „fundamente“, dar, totodată, vrea să recucerească terenul pierdut, inclusiv prin prozelitism în arealul Ortodoxiei! Ca atare, în aceste ultime două decenii, s-a profilat şi un fundamentalism catolic. Dar nu există „fundamentalism ortodox“, deoarece este un non-sens. Există doar acesta sintagmă-diversiune, preluată prin mimetism, întreţinută şi răspândită de precaritatea intelectuală a celor care folosesc expresia, fiind, din spirit cosmopolit sau din reală lipsă de spirit, manipulaţi cu subtilitate de alţii pentru a denigra valorile naţionale. După cum tot prin imitaţie şi lipsă de discernământ se explică utilizarea, în limbajul ziariştilor făcuţi în pripă, a cuvântului „ortodox“, ca un fel de paspartu, pentru a înlocui orice alt sinonim care ar fi trebuit să fie folosit în mod normal (adică, în funcţie de context: corect, loial, drept, legal, cinstit etc.) – oricare altul, conform proprietăţii termenilor, dar nu acest cuvânt, „ortodox“, care are o conotaţie strictă: aceea teologică. Această folosire anapoda a noţiunii „ortodox“, fără a fi pus, la rigoare, între ghilimele ca să se indice sensul figurat (cum e normal, corect gramatical), se constituie tot într-o formă de agresiune axiologică la adresa Ortodoxismului, deoarece, prin utilizarea inflaţionistă, se devalorizează sensul său special, propriu, religios.
Liderii ex-greco-catolici: inamicii fanatici ai Ortodoxiei româneşti
O formă majoră de mişcare a războiul axiologic este politica numită restituito in integrum, care, prin consecinţele sale, va provoca României prejudicii incomensurabile. Respectiva politică este introdusă şi impusă de ex-greco-catolici, adică de catolicii orientali de rit bizantin, care o vor aplicată nu numai în privinţa proprietăţilor, ci extinsă şi în celelalte domenii ale socialului. Sub pretextul că în ultimii 50 de ani nu s-a făcut nimic bun în România, se urmăreşte – prin introducerea planificată a distrugerii, a haosului, a sărăcirii poporului – să se scoată din istorie aceşti 50 de ani prin modificarea a orice: cultură, educaţie, istorie, credinţă, conştiinţă naţională, conştiinţă individuală, comportament juvenil, mod de producţie, mod de consum etc. – adică a ceea ce sociologii numesc „modul total de viaţă“, în genere. Şi această distrugere, această instaurare organizată a Răului, numită persuasiv şi viclean „schimbarea în Bine“, se comite în numele „restaurării“ unui trecut înţeles în mod partizan prin optica unor indivizi şi sub influenta unor grupuri de presiune externe, de sorginte mondialistă.
Principalele mass media interne au comentat, sub diverse forme, începând din 12 iunie 1997, scandalul declanşat în Parlament de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă [6], acelaşi care, în legislatura anterioară, iniţiase de două ori un proiect de revendicare a fostului patrimoniu al B. R. U. R. după principiul restitutio in integrum. Iar la adăpostul acestui scandal, într-adevăr, a fost reintrodus, pentru a treia oară, proiectul de restituire după acest principiu; dar a fost introdus de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin, ca să pară, probabil, o acţiune nouă [7].
Sub sugestivul titlu „Ţărăniştii îşi bagă coada şi-n biserică“, Adrian Ursu releva: „Scandalul-monstru, cu patimi şi pumni izbiţi în masă, aprins în Senat, a fost urmat, fără întârziere, de un şuvoi de proteste din partea înaltelor feţe ale Bisericii Ortodoxe. (…) O vrajbă fără rost, care nici măcar nu serveşte vreuneia din părţi. (…) Pare programatică acţiunea continuă de zgândărire a unor răni gata-gata să se cicatrizeze“ [8]. Sub un titlu ireverenţios, Cătălin Vărzaru aducea detalii: „Senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă, iniţiatorul Legii de retrocedare a unor locaşuri de cult care au aparţinut Bisericii greco-catolice, a făcut o declaraţie în plen în care răspunde în termeni duri acuzaţiilor aduse de (către) Patriarhul Teoctist. (…) Boilă l-a catalogat pe semnatarul comunicatului Sfântului Sinod drept «analfabet în materie juridică», pentru că a considerat legea drept anticonstituţională, (…) «om care nu a cunoscut dragostea creştină, deci nu este creştin», pentru că a catalogat legea ca neecumenică… Matei Boilă aşteaptă o retractare a afirmaţiilor din comunicatul Sfântului Sinod“ [9].
Referindu-se la acest caz, Declaraţia Conferinţei Naţionale a P.D.S.R. exprima un punct de vedere contrar şi la obiect: „Este un act periculos de politică confesională şi de părtinire a politicii statului, din diverse raţiuni interne şi externe… Dezbaterea din Senat a dovedit că majoritatea senatorilor care au votat în favoarea adoptării proiectului de lege nu cunoaşte problemele bisericeşti în general şi cele din Transilvania în special, discuţiile căpătând certe conotaţii politice“ [10].
Desigur, în Camera Deputaţilor au fost şi excepţii. Astfel, în intervenţia sa, deputatul Petre Ţurlea a demonstrat că legea este anticonstituţională, antidemocratică, antinaţională şi antiecumenică [11]. O poziţie similară a avut-o senatorul P.D. Dan Vasiliu, care a considerat retrocedarea ca fiind „anticonstituţională“ [12].
Dar, din păcate, senatorul Matei Boilă, preot catolic oriental (ex-greco-catolic), are dreptate în privinţa „analfabetismului“, cu precizarea că acest păcat grav îi este propriu lui şi susţinătorilor săi [13]. O dovadă în acest sens este, printre altele, articolul „«Războiul nervilor» dintre ortodocşi şi greco-catolici“, în care Florian Gâdea scrie ca un adevărat gâde al limbii române: „…Înainte de scoaterea în ilegalitate (sic) a religiei (sic) greco-catolice, în 1949, în aproape fiecare comună sibiană exista şi câte o biserică unită, ce a trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, deşi majoritatea erau construite din banii şi din truda unitarienilor (sic). Din numărul mare de credincioşi au mai rămas circa 2.000 de oameni, care îşi cer acum bisericile înapoi“. (…) Într-una din comunele judeţului, „…unde a fost nevoie de intervenţia Prefecturii pentru a calma spiritele încinse, cei două sute de credincioşi unitarieni (sic) mai oficiază încă slujbele în casa unuia dintre ei“ [14], Trecând cu vederea stilul agramat al autorului, precizăm că el îi confundă pe „uniaţi“ (adică pe foştii greco-catolici) cu „unitarienii“, care constituie o minoră sectă protestantă, răspândită exclusiv printre maghiari. Această confuzie inadmisibilă denotă şi cât de bine „cunoaşte“ autorul problema căreia îi este „avocat“.
Echivalarea ilicită dintre uniaţi şi unitarieni – asezonată, în plus, cu acel oportunism autohton pe care îi repudia spionul britanic Gardyne de Chastelain – este comisă şi de Silviu N. Dragomir, care îşi exhibă doct cunoştinţele în grupajul „Unitarienii – probleme vechi, dar şi probleme noi“ [15]. Această confuzie este cu atât mai gravă, inadmisibilă şi, totodată, inexplicabilă, cu cât este expusă de unul care pare versat în problemă. De aceea, este cu atât mai grotescă încheierea articolului, care se vrea moralizatoare, dar care nu este decât o înjurătură dâmboviţeană la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi, nominal, a Patriarhului Teoctist.
În cadrul acestei campanii „diabolice“ de manevre şi înjurături – cum s-ar exprima Virgil Măgureanu [16], o formă grobiană o reprezintă materialul „Întrebaţi-l pe Teoctist de ce n-am intrat în N.A.T.O. Prietenii de la Moscova ştiu de ce“ [17], realizat de către cei pe care Cristian Tudor Popescu, printre alţii, i-a supranumit „derbedeii de la Academia Caţavencu“.
Forma subtilă a înjurăturii este declaraţia cu titlul „Biserica Ortodoxă se comportă ca o supraputere“, făcută de monseniorul dr. Ioan Robu, Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti [18]. Dacă Biserica Ortodoxă Română, în propria sa ţară ortodoxă în proporţie de 87 la sută, este o „supraputere“, atunci Biserica Catolică, care este acuzată de multă vreme şi de tot mai mulţi ierarhi şi teologi catolici că este „autoritarismul absolut“, cum spune Eugen Drewermann [19] – Ioan-Paul al II-lea fiind contestat, deoarece este autocrat şi despre care teologul brazilian Leonardo Boff, printre alţii, a relevat „că 200 de milioane de dolari au fost deturnaţi spre sindicatul Solidaritatea printr-o viclenie bine ticluită de Ronald Reagan, C.I.A. şi Ioan-Paul al II-lea“ [20] -, atunci, ziceam, cum poate fi considerată Biserica Romano-catolică?! Heruvim? Sau megaputere dictatorială? Pentru că, evident, o megaputere „democrată“ sunt S.U.A.! Dar despre totalitarismul specific Bisericii Romano-catolice se poate scrie o carte, aşa că să revenim la tema noastră.
Utilizarea „în orb“ a intelectualilor
Un exemplu „clasic“ de „analfabetism politic“ şi economic, şi tot cu ştaif, îl constituie criticul literar Nicolae Manolescu, care perora sentenţios cu fatuitatea sa cunoscută, de non-economist, dar, printre altele, de critic literar: „(…) Restitutio in integrum este un principiu care nu se negociază. Indiferent de obstacolele economice, sociale, personale. (…) În al treilea rând, proprietatea Bisericii greco-catolice. Supărarea ierarhilor ortodocşi pe uniţi nu este creştinească. Iar solicitarea Prea Fericitului, adresată Senatului, de a lăsa totul la înţelegerea celor (formularea corectă gramatical este: „dintre cele“ – n.n. V.I.Z.) două Biserici, vine târziu, după ce, ani de zile, Biserica majoritară a refuzat să ia în considerare pretenţiile uniţilor. E ruşinos să trânteşti uşa în nasul unor creştini, să-i sileşti să-şi tină botezurile în cimitir sau pe unde apucă…“ [21]. Să fii critic literar, istoric literar, lider de partid şi candidat-constant-la-Parlament şi să denaturezi cu atâta insolentă realitatea, astfel încât să pretinzi că unii sunt „siliţi să-şi tină botezurile în cimitir“, denotă o caracteristică psiho-afectivă nu doar bizară, ci, dimpotrivă, bolnăvicioasă, morbidă, chiar diabolică, proprie sataniştilor. În articolul „Teoctist contra Papa“ (sic), subit-răposatul Radu Budeanu, făcând din ignoranţă o virtute, dovedise aceeaşi inconştientă suficienţă, insultătoare atât pentru el, ca intelectual, cât şi pentru Biserica Ortodoxă Română [22]. De asemenea, în acest conflict de interese nu putea să lipsească fizicianul-„filozof“, despre care scriitorul Octavian Paler a susţinut, în anul 1996, că este un impostor de care îl desparte o bibliotecă: Gabriel Andreescu proferează, şi el, o impardonabilă imprecaţie în articolul „Principala ameninţare la adresa democraţiei: ierarhia Bisericii ortodoxe române“ [23] (sic).
Prin stil şi arogantă, acest „mare“ emul al lui George Söröş este secondat de un alt „mare“ elitist, europenist şi mondialist, Mircea Mihăieş, care, în „Sutana marţială“, execrează astfel, drapându-şi cecitatea intelectuală în fraze gongorice: „…generalii noştri, în sutană sau în uniformă, refuză să priceapă că vremea popoarelor migratoare, când cădelniţa şi spada erau interşanjabile, a apus de mult“ [24].
Fireşte că, în corul „presei serviabile“ – cum o numeşte Adrian Riza -, formată din condeieri care scriu, dacă nu din lichelism, atunci după ureche, apar şi situaţii care ar fi hilare, dacă nu ar fi cel puţin triste. Astfel, sub un titlu cules cu majuscule, „DAN ZAMFIRESCU ACUZĂ BOR“ (sic), un anume Ovidiu Drugă scrie o casetă căreia i se potriveşte sintagma „două vorbe, trei prostii“; „Dan Zamfirescu, unul dintre cei 6 lideri ai Partidului Liberal, a atacat violent ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, acuzând-o că se opune retrocedării proprietăţilor greco-catolice jefuite de statul comunist şi că a împiedicat vizita papei Ioan Paul al II-lea în România. Liderul liberal i-a acuzat, de asemenea, pe înalţii ierarhi ai BOR că «nu au făcut decât să slujească dictatura Ceauşescu».
În aceeaşi ordine de idei, Dan Zamfirescu a apreciat că anularea vizitei Suveranului Pontif în România are darul de a ne îndepărta de Occident, pentru că 60 la sută din vest-europeni sunt de confesiune catolică“ [25]. Ca să înţelegem mai bine proporţia enormităţilor pe care le reproduce dintr-o ignoranţă condamnabilă, este suficient să arătăm că liderul liberal admirat de „p’afaristul“ Ovidiu Drugă este, de fapt, DINU Zamfirescu [26].
DAN Zamfirescu, chiar dacă este un descendent liberal, este un distins istoric, apărător fervent, dar obiectiv, al Bisericii Ortodoxe Române, şi nu un imprecator penibil ca acel Dinu Zamfirescu, semnatarul „Declaraţiei de la Budapesta“ din iulie 1989, care n-a auzit de Reformă – aceea de după Evul Mediu, şi nu asta propusă de liberalii lui -, n-a auzit de Luminism şi, în consecinţă, de faptul că vest-europenii (şi, în general, occidentalii) sunt preponderent nu catolici, ci (neo)protestanţi, adică anticatolici! Catolicismul mai subzistă în special în Spania, Portugalia şi America Latină, dar şi aici este în defensivă; cel puţin papa Ioan Paul al II-lea este contestat chiar în patria catolicismului, Italia!
Mizeria intelectuală a detractorilor enumeraţi mai sus este egalată de insanităţile debitate în articolul „Acefalie sau autocefalie“ de către un desţărat al cărui nume nici nu mai trebuie folosit [27]. Corului hulitorilor li se alătură N. Burghelea cu articolul „Obscurantismul unor feţe bisericeşti minează (!) viitorul ţării“ [28] (corect este: „subminează“ – n.n., V.I.Z.), Anca Manolescu cu articolul „O lecţie pentru societatea civilă“ [29], Radu Pătârlăgeanu cu materialul „N.A.T.O., cu cărţile pe faţă“ [30], Vitalie Ciobanu cu articolul „Dubla înfăţişare a B.O.R.“ [31] şi alţi asemenea oportunişti şi farisei ai Epocii de tranziţie.
Aceasta a fost „pregătirea de artilerie“ a marii ofensive începute în vara anului 1997 şi accentuată continuu până acum (în vara lui 1999 – n.n., V.I.Z.) sub diverse forme. Una dintre forme, care se vrea mai persuasivă, este articolul „Ipocrizii cuvioase“ [32], al lui Octavian Paler, care, mai degrabă, trebuia intitulat „Ipocrizii paleriene“. Afişând un aer obiectiv, de analist „detaşat“, fostul deputat al M.A.N. al R.S.R. nu face decât să injurieze Biserica Ortodoxă Română şi să dezinformeze opinia publică – afectată de „analfabetism politic“, după aprecierea purtătorului de cuvânt, de atunci, al S.R.I., Nicolae Ulieriu! – în privinţa rolului avut de corifeii Şcolii Ardelene. Afirmând, ca să fie mai convingător, că este „ortodox şi ardelean“, O. Paler întinează memoria lui Inocenţiu Micu şi mistifică lupta greco-catolicilor din Şcoala Ardeleană, care, sub aspect cultic, a avut o direcţie diametral opusă celei pe care o prezintă Paler: adică a fost o luptă net anticatolică şi proortodoxă, de apărare a „legii strămoşeşti“. Într-o emisiune la Prima TV din martie 1998, avocatul senator Niculae Cerveni încercase să apere această poziţie a Corifeilor, dar, fiind prea puţin documentat în problemă şi nefiind la fel de abil ca la bara tribunalului, a fost lesne păcălit de fariseismul preopinenţilor săi, Tertulian Langa şi Iftene Pop – cărora nu li se poate reproşa, ca juristului Niculae Cerveni, insuficienta cunoaştere a domeniului respectiv.
Grupul pentru Dialog Social: grup de presiune externă
Fireşte, încurajaţi de prestaţia lacunară – chiar dacă bine intenţionată – a senatorului Nicolae Cerveni şi de lipsa de replică a publiciştilor ortodocşi, au revenit în forţă mercenarii cunoscuţi, înregimentaţi în Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.), grup care, în esenţă, este foarte „elitist“ şi care nu promovează un „dialog“ social, ci, dimpotrivă, face o insidioasă muncă de falsificare a valorilor şi de deturnare a opiniei publice. De aceea, G.D.S. reprezintă vectorul principal al războiului axiologic dus contra României. Pentru demonstraţie, dacă mai era nevoie, facem câteva exemplificări.
Gabriel Andreescu: „În sfârşit, a treia temă şi mesajul de fond, necesitatea împotrivirii ferme la orice imixtiune externă în viaţa Bisericii Ortodoxe (şi, deci, a neamului românesc) – care ar repeta, spre exemplu, episodul retrocedării Bisericii «Schimbarea la Faţă». Afirmând: «Încă nu avem război între noi, dar avem dezbinare», Î.P.S. Bartolomeu ne dă să înţelegem, desigur, că Biserica Ortodoxă se pregăteşte de (ori pregăteşte) un război. (…) Ce poate fi mai expresiv pentru un profesionist al discursului despre iubire decât o frază de genul: «Îi invit să nu profite de smerenia ortodoxă». «(…) Atunci când e vorba de a apăra demnitatea adevărului lui Dumnezeu, stăm cu Crucea sus, cu fruntea sus şi în picioare». Nu cred că s-ar mai putea adăuga ceva esenţial, acum şi în perspectivă, la mesajul Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Aceasta va lupta ca să fim (ca să rămânem) un neam ortodox, unde domneşte unitatea de conştiinţă, nu statul de drept. A spune că Biserica Ortodoxă luptă pentru confirmarea unei linii a lui Huntington, între noi şi civilizaţia de la Apus, constituie, totuşi, o eroare. Eroare, întrucât, după politologul american, linia ar urma arcul Carpatic, plasând Transilvania într-un spaţiu de altă natură decât spaţiul Răsăritean apărat de Î.P.S. Bartolomeu Anania“ [33].
Aşadar, grija lui Andreescu este linia lui Huntington – care este un „teoretician“ al faimosului grup francmasonic numit ambiguu Consiliul pentru Relaţii Externe (C.F.R.) din S.U.A. Nu degeaba Octavian Paler 1-a descris ca pe un impostor; dacă, totuşi, nu ar fi pe aceeaşi baricadă, ar fi obligat să-i spună şi că este un trădător de ţară, cum a şi fost calificat de presa naţională. Aşadar, ca şi în cazul utilizării epatante a unor nume ca Gauss, Cantor, Dedekind ş.a., cu care îl înghesuia pe O. Paler în polemica din 1996, acum G. Andreescu vrea să demonstreze că poate să vorbească despre „tot ce se poate şti“, ca Picco de la Mirandola; numai că el este un pic cam prea mic în comparaţie cu renascentistul sau cu matematicienii cu care se împăunează şi pe care îi cunoaşte doar după nume şi nu şi după operă; căci, altfel, se ţinea de fizico-matematică şi nu se apuca de filosofie, politologie, etnologie etc.
Andrei Cornea: „…cum s-ar putea înţelege declaraţia unui foarte important ierarh cum este Bartolomeu Anania, cum că va propune Sinodului să accepte ca Biserica să dea recomandări de vot populaţiei? Cum se poată interpreta o astfel de declaraţie? Ca o sugestie că Biserica Ortodoxă ar putea şantaja puterea actuală cerându-i ca, în schimbul unei recomandări de vot în favoarea sa, să-i dea câştig de cauză în disputa cu Biserica Greco-catolică? Ca o intenţie de a-şi negocia în forţă statutul, de «Biserică Naţională», obţinând anumite prerogative în educaţie şi cultură? (…) Ca şi Armata, şi Biserica Ortodoxă nu prea acceptă să-şi privească cu responsabilitate şi simt critic trecutul, atât cel din timpul comunismului, cât şi cel mai vechi: ea nu şi-a explicat niciodată (…) rolul său în susţinerea directă sau indirectă a ortodoxismului, a mişcării legionare, ori a antisemitismului. Comportamentul public al unei organizaţii ca A.S.C.O.R., susţinută de autoritatea Bisericii, lasă impresia că fundamentalismul ortodoxist nu e nici azi inacceptabil pentru Biserică. Oricum, Biserica Ortodoxă Română (şi în general ortodoxia) nu a trecut încă prin purgatoriul reformator al unui «Conciliu Vatican II» sui generis. Tentaţia de a da atenţie şi chiar curs acestor cereri de privilegii poate fi serioasă pentru un guvern (al lui Radu Vasile – n.n., V.I.Z.) care vrea să diminueze conflictele cu orice preţ. După părerea mea, însă, dacă va accepta menţinerea unor privilegii, nu numai că guvernul nu va reduce substanţial, pe termen mai lung, şansa unor conflicte, dar şi preţul de plătit acum va fi insuportabil de mare“ [34].
În schimb, Andrei Cornea, fiind un evreu aşaa cumsecade, se face că nu înţelege de ce, de exemplu, cehoslovacii, care, deşi sunt catolici, nu au privit niciodată cu ochi buni – nici înainte de 1945, nici după 1989 – Curia papală, care manevrează Biserica Catolică: şi asta pentru „simplul“ motiv că Vaticanul a dispus arderea pe rug a lui Ian Hus, care se ridicase împotriva exploatării sângeroase şi a împilării naţionale a cehoslovacilor, comise de prelaţii catolici, în înţelegere cu imperialii germani şi austrieci. Dar ceho-slovacii, care au avut mereu un dezvoltat simt naţional, nu au uitat niciodată martiriul lui Ian Hus şi al tovarăşilor săi. De ce românii nu ar avea dreptul să îşi apere interesul şi spiritul naţional?! De asemenea, A. Cornea se face că nu înţelege că atât crimele din timpul războiului husiţilor, cât şi crimele comise, din ordinul împărătesei catolice Maria-Thereza, de generalul Bucow, care a distrus cu tunul circa 180 de biserici, schituri şi mănăstiri ortodoxe şi a omorât zeci de mii de români pentru că nu voiau să accepte Unirea cu Roma, tot crime împotriva umanităţii se cheamă (chiar dacă termenul a apărut cu două secole mai târziu) şi, deci, sunt imprescriptibile. Apoi, Ortodoxia nu a trebuit niciodată „să treacă prin purgatoriul reformator al unui Conciliu Vatican II“ pentru simplul şi binecuvântatul motiv că nu avea ce să îşi reproşeze; nu Ortodoxia, ci Catolicismul îşi are istoria încărcată de crimele Inchiziţiei, ale clanului de episcopi Borgia – care a dat şi un papă criminal -, sau ale finanţiştilor din Curia papală, care l-au asasinat pe papa Ioan Paul I.
Aşadar, Ortodoxia nu are de ce să treacă prin purgatoriu, pentru că nu are ce păcate să ispăşească. Dar lui A. Cornea, care este un intelectual aşaa citit – citit şi de noi, în 22 -, aşa de ipocrit – ca orice „jidov rătăcitor“ pe meleaguri străine, unde trebuie să se adapteze la mediu -, aşa de söröşist – care trebuie să îşi merite banii murdari ai lui Söröş, făcuţi din speculaţii financiare -, aşadar, lui nu-i poţi cere să înţeleagă aceste lucruri, fiindcă este programat să le înţeleagă şi plătit să le explice exact invers.
Anca Manolescu: „Poate că tocmai aici stă una din ciudăţeniile acestui incident confesional: el e tratat exclusiv după categoriile şi exigentele mise en scene-ei. În loc să fie alertaţi de faptul că Biserica ortodoxă a ajuns să se dea în spectacol, responsabilii ei organizează – ca la festivaluri şi concursuri – o contra-reprezentaţie. Siliţi să părăsească spaţiul în litigiu al bisericii clujene, ei profită de spaţiul stradal pentru a câştiga un spor de «vizibilitate socială». Un spor de vizibilitate care nu poate fi decât îndoielnic atâta vreme cât pune în atenţia publică o instituţie incapabilă să-şi asume crizele, dar mereu înclinată să şi le justifice. Procesiunea celor trei mii (ori două mii cinci sute) de preoţi ortodocşi din Ardeal, nu avea alt mesaj decât că «ei există». Dincolo de tăcerea semi-încruntată cu care au defilat, nu ni s-au oferit decât frânturi dintr-un discurs al confuziei. Confuzie ce pare special întreţinută pentru a permite orice fel de mutări ulterioare. Pe de o parte, Î.P.S. Sa Bartolomeu Anania a vorbit despre «dezbinarea românilor» – care nu e decât prea evidentă, în acest, caz, şi nu necesită declaraţii, ci un exerciţiu pragmatic de colegialitate confesională. A oficia o slujbă pentru acei «neprieteni» care sunt românii greco-catolici nu face, s-ar părea, decât să adauge un titlu la dosarul «dezbinării»“ [35].
Şi, desigur, controversatul Dan Pavel, care, văzându-se – în urma unor maşinaţii -, aproape instalat (din fericire, provizoriu) pe postul de director-adjunct la conducerea unui organism militar, începuse, deja, să dea ordine: „Nu este treaba bisericilor să se amestece în politică, şi cu atât mai puţin în probleme legate de repararea greşelilor comise în timpul comunismului. Dacă vreuna din bisericile actuale ar fi reuşit, precum Biserica Catolică în Polonia, să se împotrivească în mod eroic comunismului, atunci că ar fi avut dreptul să emită anumite pretenţii. (…) Treaba bisericilor nu este să organizeze procesiuni asemănătoare defilărilor medievale ale Inchiziţiei sau celor actuale ale Ku-Klux-Klan-ului, în care să denunţe duşmanii neamului, promovând, astfel, ura interconfesională, sub masca hidoasă a iubirii creştine. (…) Creştin-democraţia are nişte imense resurse spirituale şi pragmatice. Nu mai rămâne decât ca ea să şi le folosească. (…) Asumarea unei asemeni provocări ar însemna infinit mai mult decât simpla câştigare a alegerilor şi formarea unui guvern“.
Fostul politruc comunist, năpârlit subit în proamerican, încheie obraznic: „Aşteptăm reacţii doctrinare“ [36]. Dar, ca un mercenar şcolit de Fundaţia lui Söröş şi de alte stabilimente de lângă Langley (S.U.A.) – ale căror acţiuni subversive şi-au manifestat consecinţele nefaste în confecţionarea manualelor criminale de istorie şi literatură -, trece sub tăcere, printre altele, faptul că 1) „eroismul“ Bisericii Romano-catolice din Polonia s-a bazat, îndeosebi pe dolarii daţi în secret ca „ajutoare“ de către C.I.A. prin intermediul Vaticanului; că 2) toate cultele maghiarilor fac o puternică politică iredentistă şi antiromâneascăă; după cum ignoră şi faptul că 3) Inchiziţia era chintesenţa intoleranţei romano-catolice instituţionalizate, iar 4) Ku-Klux-Klan-ul este expresia aceleiaşi intolerante rasiste protestante – deci, în fond, de sorginte catolică -, desemnată de sigla wasp: white-anglo-saxon-protestant. În fond, Dan Pavel aplică politica numită „dublul standard“, specifică Occidentului, pe care o aplică şi U.D.M.R., după cum avea să releve – tardiv şi neplăcut surprins – Daniel Uncu, printre alţii, dintre cei „treziţi la realitate“.
Elocvent pentru a sublinia ipocrizia catolicismului cu care se îmbălsămează creştin-democraţia de sorginte germană – „creştin-democraţie“ care, prin P.N.Ţ.C.D., domină viaţa politică românească la acest sfârşit de mileniu – este faptul că, în plină revoluţie ştiinţifică şi tehnică (compatibilă, totuşi, cu credinţa în Dumnezeu), Vaticanul relansează practica acordării de indulgenţe. Or, cum se ştie, această „inginerie“ financiară a constituit principalul motiv al schismei din 1517 între catolici şi protestanţi. Acum, Biserica Lutherană, în semn de protest, a decis să boicoteze celebrarea Anului Sfânt, care va începe la 24 decembrie 1999. Printre recomandările făcute catolicilor în scopul obţinerii indulgenţelor, Manualul indulgenţei – Enchiridium indulgentiarum – enumera şi donaţiile în contul unor organizaţii caritabile [37], dintre care, fireşte, că nu poate lipsi faimoasa organizaţie catolică CARITAS, prezentă şi în România şi condusă exclusiv de maghiari.
La adăpostul acestor catolici occidentali şi orientali se etalează şi Laurenţiu Horia Moisin, evident, unul din clanul senatorului ex-greco-catolic Ioan Moisin: „Profesorul Ion Petru Culianu, tratând tema fundamentalismului, scria: «Fascismul românesc, însă, apare ca un fenomen tipic de fundamentalism în interiorul religiei ortodoxe. Ortodoxismul românesc, cultivat de Nichifor Crainic şi Nae Ionescu şi acceptat în mare parte ca ideologie de Corneliu Zelea Codreanu…». Şi încheie cu un avertisment: «Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată». Să fi avut celebrul profesor aptitudini profetice? Recentul comunicat C.S.A.T. pare să se constituie într-o dovadă neaşteptată“ [38].
De fapt, folosind sintagma „fundamentalism ortodox“, alături de celelalte imprecaţii la adresa clerului ortodox, L. H. Moisin şi ceilalţi ca el se înregimentează în grupul celor care întreţin războiul axiologic – o formă de manifestare a războiului atipic dus contra României.
Denigrarea Ortodoxiei sub cupola Parlamentului
Atacurile antiortodoxe din presă sunt conjugate cu cele din Parlament, devenite un fel de reflex pavlovian, precum cele ale lui Ioan Moisin: „De fiecare dată când apare la microfonul din Sala Omnia, senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin incită spiritele. Ieri, se pare, a întrecut măsura. Moisin a rostit o declaraţie politică în care a înşiruit o serie de acuze la adresa reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), spunând despre înalţii ierarhi ai acesteia că sunt farisei. Senatorul P.N.Ţ.C.D. a acuzat capii B.O.R. de colaborare cu bolşevicii şi fosta Securitate, afirmând indirect că ei ar fi «adevăraţii vrăjmaşi ai ţării»…“ [39].
Alte publicaţii aduc detalii complementare: „Opoziţia a părăsit ieri sala de şedinţe a Senatului, după ce ţărănistul Ioan Moisin a acuzat «fariseismul clerului ortodox». El a citit o declaraţie politică dură la adresa preoţilor prezenţi la Cluj la rugăciunea din faţa Catedralei «Schimbarea la faţă», care tocmai fusese retrocedată greco-catolicilor. Moisin a spus că toţi cei care au participat la manifestaţie au avut tangenţe cu comuniştii şi Securitatea şi a cerut să li se publice dosarele. În declaraţie, senatorul ţărănist a mai cerut ca toţi miniştrii, parlamentarii, prefecţii şi primarii să declare public dacă au fost membri ai P.C.R. sau colaboratori ai Securităţii. Discursul său a fost întrerupt de preşedintele şedinţei, Petre Roman, care a spus că asemenea aprecieri jignitoare la adresa clerului ortodox nu pot face obiectul unei declaraţii politice. Roman a refuzat, însă, cererea P.D.S.R. ca Moisin să-şi retracteze afirmaţiile, considerând că s-ar crea «un precedent periculos». Proteste vehemente au venit şi din partea celorlalte partide din Opoziţie. Corneliu Vadim Tudor a calificat discursul drept «o crimă de lez-naţiune, o blasfemie». Şi senatorii P.N.Ţ.C.D. s-au delimitat de colegul lor. Şerban Săndulescu a declarat că afirmaţiile lui Moisin nu reprezintă punctul de vedere al P.N.Ţ.C.D.“ [40] „În cele din urmă, convinşi de faptul că Ioan Moisin va fi sancţionat de grup, senatorii P.D.S.R., P.U.N.R. şi P.R.M. au revenit la lucrări“ [41].
Dar, să ne reamintim că, la fel, după atacurile grobiene ale lui Matei Boilă de anul trecut, preşedintele de şedinţă, Mircea Ionescu-Quintus, a trebuit să-i ia microfonul pentru a-l împiedica să mai profereze injurii în cel mai curat stil fundamentalist. „Delimitarea“ liberală de atunci la atât s-a limitat, iar consecinţa a constat în recidivarea liderilor ex-greco-catolici, devenită exerciţiu, dar nu cu gloanţe oarbe. Consecinţa campaniei agresive a ex-greco-catolicilor a avut, totuşi, şi un mic efect pozitiv: reacţia cam tardivă a ortodocşilor din P.N.Ţ.C.D. În replică, deputatul ţărănist Ioan Roman, preot ortodox, a afirmat, printre altele, că senatorul ţărănist „a atacat B.O.R. fără să se gândească la consecinţe“ şi că P.N.Ţ.C.D. „nu este un partid confesional şi cel puţin 80 la sută dintre parlamentarii acestui partid sunt ortodocşi“. Numai că nici parlamentarii ţărănişti ortodocşi nu s-au gândit la consecinţe când s-au lăsat manipulaţi şi au acceptat politica restitutio in integrum, promovată de ex-greco-catolici. Ca urmare a acestei politici restituţioniste iraţionale şi periculoase pentru Statul Român, consecinţele se văd acum: remaghiarizarea prin reinstituirea horthysmului în Transilvania, leagănul poporului român.
Sunt semne bune că opoziţia ţărăniştilor ortodocşi fată de tutela catolicilor orientali tinde să ia amploare [42]. De altfel, se pare că singura şansă de supravieţuire a P.N.Ţ.C.D. rezidă tocmai în revigorarea dimensiunii sale ortodoxe. În fond, după cum relevase Dan Zamfirescu, Ortodoxia este calea de salvare a României. S-ar putea ca desprinderea A.N.C.D. din P.N.Ţ.C.D. să constituie un semn al unei astfel de revigorări. Deoarece, chiar dacă, de exemplu, Matei Boilă a declarat că a decis să formeze A.N.C.D.-ul pentru a lupta mai bine împotriva „corupţiei“, se pare că nu prea are cum să lupte de vreme ce corupţia este pentru neamul lui un fel de stigmat, căci tatăl său a fost direct implicat în „afacerea Skoda“ [43], scandal care a bulversat clasa politică românească în etapa interbelică.
Un clasament al publicaţiilor denigratoare
În ultimii ani, în cadrul acestei ofensive antistatale, antinaţionale şi antiortodoxe, România liberă a devenit tribuna centrală a intereselor Bisericii Catolice Orientale de Rit Bizantin şi principalul ziar care denigrează Biserica Ortodoxă Română [44]. La România liberă, unul dintre cei care s-au specializat în denigrarea Bisericii Ortodoxe Române este muzicantul Ion Zubaşcu [45].
Pe locul al doilea în acest clasament al cotidianelor se situează Evenimentul zilei [46].
De fapt, sub acest aspect, Evenimentul zilei s-a aflat, o vreme, la concurentă cu Ziua [47]. Dar, trebuie să recunoaştem că Ziua, vrând să fie „echidistantă“, publică uneori şi articole proortodoxe. De asemenea, l-a criticat cu metodă pe Ion Zubaşcu, pe care l-a dat şi în judecată pe această temă. Oricum, însă, trebuie să mai recunoaştem şi că a atras atenţia – fapt meritoriu – asupra politicii ostile a ziarului România liberă: „Există oare cu adevărat o ofensivă concertată diabolic împotriva Bisericii Ortodoxe, la care România liberă se face părtaşă cu bună ştiinţă? Ipoteza este puţin probabilă, dacă ne gândim că demonul este, totuşi, inteligent, rafinat, ceea ce nu se poate spune deloc despre afirmaţiile privitoare la Biserică din cotidianul în discuţie. Atunci, vor cei de la România liberă cu adevărat binele Bisericii, purificarea ei?“ [48]. Dar Ziua nu a reuşit să ne convingă de faptul că doar din ipocrizie apelează la această „obiectivitate, neutralitate“, şi anume doar „ca să se pună bine cu Cel de Sus, pentru orice eventualitate“, pentru că, aşa cum se spunea într-o anecdotă din Epoca de Aur, „viitorul este mic, negru şi bate la uşă“ – la fel cum este şi în Epoca de Tranziţie.
Dintre publicaţiile săptămânale, în fruntea campaniei de denigrare se află revistele 22, Academia Caţavencu şi Dilema.
În fond, fariseismul invocat de un Ioan Moisin sau Matei Boilă nu este propriu clerului ortodox, ci, dimpotrivă, catolicilor, catolicilor orientali de rit bizantin (adică ex-greco-catolicilor) şi mercenarilor acestora, precum Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Doina Cornea, Nicolae Manolescu şi ceilalţi citaţi mai sus. Căci fariseismul face parte din educaţia iezuită, acest comportament imoral fiind exemplificat nu numai de toată istoria Bisericii Romano-catolice, ci şi de însuşi actualul şef al Vaticanului, după cum remarca David Yallop. Acesta este un scriitor occidental, nu este ortodox, ci probabil chiar catolic (dacă nu va fi fiind, cumva, evreu).
Referindu-se, printre altele, inclusiv la problema angajării clerului în politică, acesta – care nu poate fi acuzat de comunism – îi face Suveranului Pontif un portret în aqua forte, dar realist, bazându-se pe o documentare necontestată de Vatican: „Multe milioane de cuvinte au fost scrise de la alegerea lui Karol Wojtyla încoace, în încercarea de a analiza şi de a înţelege ce fel de om este. Este genul de om care a putut lăsa în funcţii personaje ca Villot, Cody, Marcinkus, Mennini, de Strobel, de Bonis şi Poletti. Nu se poate apăra pe temei că era în necunoştinţă de cauză. Marcinkus este direct răspunzător în faţa papei şi este de neconceput ca papa să nu fie conştient de gradul de vinovăţie ce-l apasă pe Marcinkus. În ceea ce-l priveşte pe Cody, Sanctitatea Sa a fost înştiinţată în detaliu asupra întregii situaţii, în octombrie 1978, de către cardinalii Bonelli şi Baggio. Wojtyla nu a făcut nimic. Avem un papă care îi mustră public pe preoţii nicaraguani pentru implicarea lor în politică, dar, în acelaşi timp, îşi dă binecuvântarea pentru ca mari sume de dolari să fie puse, în mod secret şi ilegal, la dispoziţia Solidarităţii din Polonia. Este pontificatul cu două măsuri: una pentru papa, alta pentru restul omenirii. Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea este un triumf al învârtelilor politice, al corupţiei, al hoţilor internaţionali, precum Calvi, Gelli şi Sindona, în vreme ce Sanctitatea Sa îşi menţine o imagine mediatizată peste măsură, semănând cu un nesfârşit turneu rock and roll. Când un star muşcă din ţărână, oamenii din umbră au grijă ca afacerile să meargă înainte, iar în ultimii cinci ani (cartea a apărut în 1984, la şase ani de la moartea papei Ioan Paul I – n.n., V.I.Z.) încasările au crescut necontenit. Este regretabil că sever moralizatoarele discursuri ale Sanctităţii Sale nu se pot auzi, pesemne, şi în culise“ [49].
Mediatizarea excesivă a papei Ioan Paul al II-lea, similară unui star de film sau de muzică (recent şi-a înregistrat pe CD-ROM discursurile şi vizitele în lume, pentru a fi permanent în faţa şi în mintea enoriaşilor), atestă că „departamentul pentru promovarea imaginii pozitive“ a Vaticanului şi-a însuşit strategia militarilor aplicată, de exemplu, de CNN în Golful Persic sau în Iugoslavia în sens invers, dar cu acelaşi scop: să dezinformeze opinia publică şi să îi inducă imaginea croită în laboratoarele pentru manipularea psihologică şi mediatică a maselor. Căci, aşa cum relevă colonelul Stan Petrescu, în recenta sa carte, informaţiile constituie acum „a patra armă“ (vezi Informaţiile, a patra armă, Ed. Militară, Bucureşti, 1999). Nu importă unde sunt amplasate aceste laboratoare – între zidurile Pentagonului, ale Vaticanului, ale marilor corporaţii transnaţionale de radio şi televiziune -, important este ca diseminarea informaţiilor să aibă efectul scontat de cei care stabilesc strategia războiului informaţional. Deoarece războiul axiologic le subsumează pe cel mediatic şi psihologic, iar acestea sunt forme ale celui informaţional.
Revirimentul spiritului naţional
În contrast atât cu duplicitatea papală, cât şi cu paupertatea intelectuală şi morală reflectată de membrii „elitei“ politice şi literare autohtone citaţi sau doar enumeraţi mai sus, Radu Theodoru, un distins reprezentant al castei militare, expusese, în septembrie 1997, situaţia reală: „Aşa-zisa lege Boilă votată de un Senat cam străin de istoria românilor şi nepăsător la urmările pe termen mediu şi lung ale unor legi votate în pripă este o foarte abilă manevră de destabilizare a Bisericii naţionale, aliindu-se ofensivei împotriva Răsăritului declanşată de catolicism, favorizând, direct sau indirect, odată cu greco-catolicii, sectele manevrate de peste ocean. (…) Această ofensivă greco-catolică se suprapune peste jalnica interpretare primitivă a pluralismului, sfârtecând ceea ce a mai rămas viu şi conştient din sentimentul unităţii naţionale. Adică exact ceea ce se vrea în pregătirea psihologică a secesiunii Transilvaniei. Este, de fapt, un atac deliberat, periculos, camuflat sub mantie iezuită, la unitatea structurală a Românei!“ [50].
Deşi, în mod expres în acest articol, Radu Theodoru – nefiind singurul, de fapt – anticipase consecinţele, dintre care primele urmări nu au întârziat să apară, vocea sa a răsunat în van, conform proverbului că „nimeni nu este profet în ţara lui“.
E-adevărat că, în ultima vreme – oarecum târziu, dar încă nu este prea târziu -, această optică a început să fie adoptată, sub diverse aspecte şi în diverse proporţii, de tot mai mulţi ziarişti şi lideri politici, unii făcând o voltă de 180 de grade. Notoriu este, în acest sens, senatorul ţărănist George Pruteanu [51], dar respectiva voltă nu l-a salvat, totuşi, de la a fi dat afară din P.N.Ţ.C.D. Semnificativ este acest pasaj, printre altele, din Declaraţia Politică citită în plenul Senatului în 25 mai 1998: „Fiindcă m-aţi provocat şi m-aţi ofensat, am să spun eu opiniei publice (şi, implicit, istoriei) de ce aţi luat direct decizia excluderii: pentru că aţi promis acest lucru U.D.M.R.-ului, care v-a cerut-o în mod expres şi public de nenumărate ori, prin gurile d-lor Francisc Baranyi, Asztalos, Marko Bela, Verestoy Attila. Le-aţi cerut doar să aibă puţintică răbdare, ca să nu sară în ochi că aţi luat măsura direct la comanda lor. Aţi stabilit cu ei nişte lucruri care jignesc spiritul naţional şi, din motive care nu pot fi mărturisite, trebuia să le şi duceţi la îndeplinire. Iar eu, naiv, şi de bună credinţă, crezând că sunt chiar într-un Partid NAŢIONAL Ţărănesc, al lui Maniu şi al lui Coposu (recitiţi-i textele despre pretenţiile iredentiste!), şi că-l servesc şi că-i fac bine, apropiindu-l de ce simt oamenii, v-am încurcat aceste socoteli necurate. (…) Dacă o va ţine tot aşa, P. N. Ţ. C. D. rămâne fără electorat“ [52].
În legătură cu acest aspect, într-un comentariu al scrisorii sale deschise, difuzat de Radio Contact, se subliniază: „Senatorul George Pruteanu (…) afirmă că primeşte cu seninătate excluderea sa, dar contestă cu vehementă motivaţia deciziei P.N.Ţ.C.D., prin care îl acuză de minciună neruşinată şi făţărnicie crasă…“ [53].
Numai că, din păcate, avatarul politic al lui G. Pruteanu nu îl recomandă ca o figură politică a cărui credibilitate să impună altor partide, cu care ar duce tratative [54].
În acest sens de reviriment al principiului naţional benefică este, de exemplu, şi „trezirea la realitate“ a reputatului ziarist Ion Cristoiu, care a început să apere cauza naţională în publicaţia patronată de un senator ţărănist ex-greco-catolic. Numai că, devenind, „pe ultima sută“, la fel de naţionalist ca senatorul Corneliu Vadim Tudor (evident, fără să recunoască aceasta, de parcă ar fi un fapt ruşinos), a sfârşit prin a fi dat afară de la conducerea ziarului – după o polemică dură cu patronul, Ion Raţiu, iar directorul care l-a înlocuit, Dan Diaconescu, a început să fie intimidat prin interogatorii luate la Parchet [55]. După cum senatorul Corneliu Vadim Tudor riscă să fie „dat afară din politică“ din cauza, pe de o parte, a lipsei sale de abilitate în a fi naţionalist şi, pe de alta, din cauza politicii mondialiste promovate de guvernele postdecembriste. De altfel, la un congres de prin anii ‘70 al Partidului Comunist Român, un scriitor (se pare că Titus Popovici) s-a lamentat de faptul că „şi astăzi este greu să fii comunist“ – ceea ce i-a cam şocat pe unii. Iată că, după douăzeci de ani, au revenit şi vremurile când, ca acum patru decenii, este greu să fii şi naţionalist, ca în timpul imperialismelor de orice culoare politică: roşie, neagră sau roşu în dungi cu stele albe pe fond albastru (sau invers).
Asemenea încercări de apărare a intereselor naţionale constituie, totuşi, un început firav şi parcă ruşinat pentru că se apără principiul naţional, în comparaţie cu gravele diminuări ale atributelor suveranităţii şi independentei naţionale, pe care, în mod crescând, le-a făcut îndeosebi guvernarea de după noiembrie 1996, manevrată de către catolicii orientali (ex-greco-catolicii) – parcă spre a se conforma recomandărilor unui Samuel Huntington sau Strobe Talbott.
Reluarea campaniei de culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Române, prilejuită de scandalul cultico-politic declanşat în 9-13 septembrie 1999 prin decizia iniţială [56] de respingere a calităţii de Biserică Naţională, statuată în noul proiect al Legii cultelor Bisericii Ortodoxe Române, scandal accentuat prin revenirea asupra deciziei într-o manieră cam nefericită [57], şi, pe de altă parte, scandalul politic legat de precaritatea manualului [58] „alternativ“ de istorie tipărit de Editura Sigma – care diminuează până la denigrare atât caracterul naţional, cât şi însăşi Istoria României, în consens cu denigrarea Bisericii Ortodoxe -, precum şi a manualului de literatură [59] relevă că, într-adevăr, dimensiunea naţională unitară a statului, consfinţită de multimilenarul ortodoxism al cvasitotalităţii poporului român, de istoria reală şi de Constituţie este insuficient apărată, ceea ce este o reală ameninţare la adresa securităţii, suveranităţii şi independentei naţionale. De aceea, în acest context, este cu atât mai oportună şi mai gravă opinia formulată de către Î. P. S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Vadului şi Feleacului, care, totuşi, mai speră ca ministerul Educaţiei Naţionale să ia măsurile reparatorii necesare, altminteri, „noi, Biserica, prin profesorii pe care-i avem, vom prelua misiunea de a preda istoria Naţională în orele de religie. (…) Nu mă pronunţ împotriva predării istoriei după manuale alternative, dar acestea să nu fie blasfemiatoare. Şi eu am învăţat istoria după manuale alternative, dar am avut de ales între Nicolae Iorga şi Giurăsci“ [60].
Cu rezerva că, acum, periculozitatea situaţiei este mult mai mare, căci, întrucât Nicolae Iorga a fost şi a rămas naţionalist – spre deosebire de alţi istorici care, acum, şi-au schimbat convingerile ştiinţifice şi politice cu o promptitudine lipsită de ştiinţificitate şi de moralitate -, nici Nicolae Iorga nu mai poate fi studiat, măcar ca „alternativă“, el fiind înlocuit cu textele unor pseudo-lideri de opinie fabricaţi în epoca „dezinformării“ şi impuşi drept „personalităţi cu pregătire modernă, internaţională“ [61], având „viziunea unei istorii moderne şi deschise“ [62] – cum pretinde cu dezinvoltură ministrul Andrei Marga, motiv pentru care este citat cu admiraţie de Romaniai Magyar Szo. Invocând „viziunea deschisă“, istorico-filosoful Andrei Marga se manifestă ca obedient promotor al ideologiei lui Söröş, mai ales că o are pe post de consilieră pe Dakmara Georgescu [63], care este şi în conducerea Fundaţiei pentru o societate deschisă [64], a lui George Söröş.
Această argumentaţie reflectă, în subtext, la o analiză a conţinutului, presiunea noii ideologii söröşiste, internaţionaliste, mondialiste, de esenţă satanistă, în curs de instituire – aceea a finanţismului mondializat, a banului devenit noua şi singura credinţă: adică „viţelul de aur“ în ipostază modernă.
Bucureşti, Octombrie 1999
Consecinţele denigrării Bisericii Ortodoxe Române
Studiul de mai sus este un „tablou“ al campaniei anti-ortodoxe, făcut acum 8-9 ani, dar numai pe baza surselor „deschise“. Dacă aminteşte de un tablou de Hyeronimus Bosch, este din cauza personajelor. În mod evident, escaladarea, în această vară – mai accentuată după trecerea în veşnicie a Patriarhului Teoctist -, a culpabilizării Bisericii Ortodoxe Române, a avut ca scop intimidarea clerului ortodox şi manevrarea lui în vederea alegerii unui patriarh obedient Ocultei internaţionale. După cum reiese inclusiv din acest studiu, denigrarea B.O.R. a fost conjugată permanent cu necontenita campanie de satanizare a Securităţii, satanizare care are rolul de catalizator al compromiterii atât a B.O.R., cât şi instituţiilor româneşti care ar îndrăzni să apere interesele naţionale. În acest mod se erodează, simultan, cei doi piloni principali ai structurii de rezistenţă a Poporului Român: Biserica Naţională şi Securitatea Naţională. De aceea se opuneau nişte ticăloşi ca Ioan Moisin, Matei Boilă, Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Ion Zubaşcu et ejusdem farinae să i se atribuie statutul de Biserică Naţională: pentru că nu mai puteau să o denigreze cu aceeaşi eficienţă. Oricum, întrucât d-l Ion Adamescu a devenit patronul ziarului România liberă, iar, pe de altă parte, a scris cărţi pentru apărarea Ortodoxiei, ar fi cazul să-l dea afară pe chitaroidul Ion Zubaşcu, pentru materialele sale false, comise în apărarea tendenţioasă a ex-greco-catolicilor.
În acest sens, este necesar să precizez – aici laconic, deoarece le-am analizat detaliat în alte două studii [65] -, două aspecte esenţiale, dar care sunt deliberat trecute sub tăcere de liderii ex-greco-catolici sau de mercenarii de presă de acest tip. 1) Ex-greco-catolicii, care „sunt mai catolici decât papa“ – aşa cum fac totdeauna renegaţii -, au fost primii care, în publicaţia Cuvântul Românesc, din luna mai 1990, care apare în Canada, au cerut, printre altele, aplicarea principiului restitutio in integrum, evident, la incitarea Vaticanului [66]; adică, în limbajul Serviciilor Secrete, ei „sunt nişte soldaţi care luptă sub steag străin“. 2a) În dreptul canonic juridic ortodox, bisericile (ca locaşuri de cult) şi proprietăţile aferente lor sunt bunul comun, obştesc, al enoriaşilor parohiei respectivei biserici. 2b) În dreptul canonic juridic romano-catolic, dimpotrivă, toate proprietăţile mobile şi imobile ale parohiilor din toată lumea aparţin exclusiv Vaticanului, ca „stat“: adică ele, odată trecute în proprietatea bisericii catolice sau ex-greco-catolice dintr-o anumită ţară (de exemplu, prin acel restitutio…), sunt scoase din jurisdicţia statului respectiv şi trecute, automat, în proprietatea aşa-zisului „stat papal“ Vatican – „stat papal“ care, cum se ştie şi cum am subliniat data trecută [67], reprezintă cea mai mare şi cea mai criminală excrocherie din Istoria cunoscută a Planetei. Ei bine, liderii ex-greco-catolicilor din România sunt cei mai fanatici „avocaţi“ ai acestei escrocherii, care reprezintă „păcatul originar“ al Bisericii Romano-catolice, umbrela sub care şi pentru care a comis şirul nesfârşit al crimelor sale, care sunt crime contra umanităţii, deci imprescriptibile. Oricum, goana Vaticanului după dobândirea de proprietăţi este şi acum, ca şi în urmă cu 13-14 secole, la fel de imorală şi de criminală. Or, liderii ex-greco-catolici nu se pot scuza, că pardon, „n-am văzut, n-am ştiut, nici p-acolo n-am trecut!“ Mai ales că, de exemplu, după cum s-a mai semnalat, ex-senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă este descendentul direct al familiei Boilă, implicate şi mai direct în escrocheria interbelică „Skoda“: deci, e o tradiţie uniată (greco-catolică) de sorginte criminală autentic romano-catolică, datând de la papa Ştefan al II-lea.
Articolul „Cine sunt anti-ortodocşii de serviciu ai momentului“, postat, recent, de Asociaţia Civic Media pe site-ul AlterMedia (vezi: http://ro.altermedia.info/politica/cine-sunt-anti-ortodocsii-de-serviciu-ai-momentului_7541.html), aruncă, suplimentar, o altă lumină revelatoare asupra maşinaţiilor grupurilor de presiune externe, prin intermediul organizaţiilor interne, de tipul G.D.S.-ului, care a acţionat, după cum se vede, eficient. Prima încercare de îmbrobodire a preşedintelui Traian Băsescu prin înconjurarea lui cu consilieri ca Andrei Pleşu, Renate Weber şi alţi membri ai G.D.S. – unul din braţele „Caracatiţei Söröş“ – a dat greş, fiindcă Marele Matroz, deşi priveşte cam saşiu, i-a dibuit şi i-a înlăturat. Dar perfida Ocultă a reluat asaltul anti-Băsescu şi anti-România, băgându-i sub nas alţi farsori, de teapa „politologului american“ Tismăneanu Ticălosu’ [68] cu „Comisia“ lui din care, iată, fac parte alţi ticăloşi ca arivistul evanghelist arhivist Dorin Dobrincu, ca grafomanul Cristian Vasile, care se autoplagiază ş.a. Este absolut evident de ce parvenitul Dorin Dobrincu – care este neoprotestant, deci, „teoretic“, ar trebui să fie anti-catolic şi pro-ortodox, dar, în realitate, este invers: anti-ortodox şi pro-catolic – a dat publicităţii dosarul Patriarhului Teoctist, deşi ştia că încalcă multe legi: a făcut-o deoarece ştia şi că va rămâne nepedepsit (deocamdată!), pentru că este evanghelist şi este manevrat de Ocultă, care va sări în apărarea lui dacă cineva ar avea de gând să-l condamne pentru încălcarea, sub specie penală, a legilor!
Luaţi aminte şi judecaţi singuri: (neo)protestantul anti-ortodox şi antinaţional Dorin Dobrincu, înscris ca „suporter“ al preşedintelui Traian Băsescu pe „lista intelectualilor“ care protestau contra suspendării acestuia de către Parlament şi membru în „Comisia“ băsesciană a jüden-ului (citeşte: jidanului) Tismineţki-Tismăneanu – comunist „român“ năpârlit subit în anticomunist internaţional (american) -, a fost proţăpit ca director al Arhivelor Naţionale (deşi nu întruneşte condiţiile legale!) de către premierul catolic (deci, anti-ortodox) Călin Popescu Tăriceanu, inamicul preşedintelui Traian Băsescu! Vedeţi încâlcita încrengătură malefică, odioasă?! Vedeţi cum şi-a băgat coada Satana?! Vedeţi agresiunea contra Ortodoxiei?! Într-adevăr, succesul acestor oculte manevre mefistofelice a fost asigurat: noul patriarh, Daniel, este de obedienţă catolică, aşa că viitorul Bisericii Ortodoxe Române este sumbru. Căci Daniel Ciubotea are un catod (cui) catolic în ciubotă: şi, deşi „a declarat imediat după alegere că va continua tradiţia“ – cum a consemnat o ziaristă ignorantă [69], ca să nu zic altfel -, va trece la „modernizarea“ Bisericii şi îi va face o „electroliză“ cu acelaşi aggiornamento care a dus de râpă Biserica Romano-catolică. În consecinţă, şi viitorul României este la fel de sumbru. De aceea, poporul român trebuie să se trezească! Până nu va fi prea târziu.
Politica „dublului standard“
Am trimis acest studiu redacţiei AlterMedia la sfârşitul lunii septembrie, care l-a publicat, ad litteram, în două părţi: prima pe 1 noiembrie 2007, pe http://ro.altermedia.info/politica/culpabilizarea-bisericii-ortodoxe-romane-o-campanie-satanista-i_7918.html, iar a doua pe 6 noiembrie 2007, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/culpabilizarea-bisericii-ortodoxe-romane-o-campanie-satanista-ultima-parte_7944.html.
Între timp, afirmaţia mea referitoare la obedienţa catolică a nou-alesului patriarh Daniel şi previziunea mea privind „electroliza“ – citeşte: catolicizarea – pe care o va face Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) au început, din păcate, să se adeverească mai repede decât mi-am închipuit. Ceea ce atestă că noul patriarh Daniel şi cei aflaţi în spatele lui, care l-au propulsat pe acest important post, se grăbesc să treacă la catolicizarea românilor. Astfel, prin ianuarie am aflat de la nişte prieteni că Patriarhul Daniel ar fi declarat că Biserica Ortodoxă Română recunoaşte „primatul papal“ (!) – dar nu am văzut aşa ceva în comunicatele Patriarhiei. Iar în aceste zile unele publicaţii au comentat scandalul provocat de falsul comis de Patriarhul Daniel prin introducerea ilicită a literei „s“ în articolul 26, din noul statut al B.O.R. (vezi http://www.ziua.net/display.php?data=2008-03-05&id=234137), prin care el îşi arogă puteri sporite, similare papei de la Roma – adică s-a grăbit să treacă la „papalizarea patriarhului“, cum remarcă Dan Ciachir, în articolul cu titlul elocvent „Pumnul lui Daniel“ [70]. Or, prin falsul comis, proaspătul patriarh Daniel atestă că a început, cu promptitudine, să aplice nu numai ideologia catolică, ci şi să reediteze păcatele funciare ale Bisericii Romano-catolice, care îi marchează matricea: 1) tertipurile explicative date enoriaşilor pentru a-i prosti, cum demonstrează tot Dan Ciachir [71], identice cu acelea practicate de curia papală timp de 14 secole şi 2) instituirea aşa-zisului „stat“ papal prin falsul numit Constitutum Constantini, care reprezintă, în opinia mea, cum am mai spus, cea mai mare escrocherie politico-religioasă din toate timpurile [72]. Numai c ceea ce se întâmplă în Vest, în general, şi în Biserica Romano-catolică, în special, este „corect politic“, dar ceea ce se întâmplă în Est, în general, şi în Biserica Ortodoxă Română, îndeosebi, nu ar fi corect, ci, dimpotrivă, ar fi greşit!
Dar asocierea Bisericii Ortodoxe Române la practicile şi ideologia Bisericii Romano-catolice nu face, totuşi, decât să o compromită! Cine are interesul ca Biserica Ortodoxă Română să se prăbuşească odată cu Biserica Romano-catolică?! Să fie doar liderii sectelor, care vor să le ia locul? Nu cred, fiindcă sunt prea mulţi şi nu se prea înţeleg între ei. Să fie cei care, într-un fel sau altul, acţionează chiar pentru proliferarea sectelor, după care întreprind acţiuni pentru compromiterea sectelor, trăgând cu tancurile în ele, aşa cum s-a întâmplat la Waco, Texas, S.U.A. [73]?! În mod cert, însă, sunt cei care orchestrează campania de denigrare a Securităţii României, pentru ca, implicit, după cum am mai relevat [74], în baza principiului dominoului, să se ajungă şi la culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române prin asociere cu „odioasa“ Securitate.
Numai că şi de această dată se aplică politica „dublului standard“, adică a dublei măsuri: este incriminată numai Securitatea României, dar instituţia Securităţii din celelalte state este bună. Astfel, recent s-a relevat şi în presa noastră, mercenară şi/sau obedientă în cea mai mare parte, ştirea dată de ziarul Gândul sub titlul fluviu „O bancă din Liechtenstein ascunde cea mai mare evaziune fiscală din Germania / Germania plăteşte unui informator 5 milioane de euro ca să bage la apă 1000 de bogătani evazionişti“ [75]!
După vizita-fulger a marelui diplomat James Baker în România, în ianuarie 1990, a început campania – asezonată cu fluturaşi autocolanţi made in USA – „Jos Securitatea!“, campanie continuată şi acum, inclusiv în Parlamentul României, ca să nu mai vorbesc de guvern. Sigur, ca om cinstit ce era, Baker şi-a impus această lozincă – după modelul preşedintelui-evanghelist Jimmy Carter – şi în S.U.A., altfel ar fi fost acuzat că face discriminare (ca în cazul nostru cu ţiganii, de exemplu) şi a zis că U.S.A. trebuie să-şi reducă numărul informatorilor, că se încalcă drepturile omului etc., etc. Rezultatul a fost unul pe măsură şi meritat: dărâmarea, la 11 septembrie 2001, a WTC de către „agenţi străini“. Dar, vedeţi, Germania nu este democratică. Unde este „C.N.S.A.S.“-ul lor?! Cum de pastorul Gauck nu-l ia, prin reciprocitate, de model pe Ticu’ Limbricu’, să dea de pământ cu informatorii? Şi ce stat democratic este Germania, de plăteşte un informator cu 5 (cinci!) milioane euro, în loc să-i dea, colo, o diplomă că nu este informator, ci doar angajat al unei firme de consultanţă? Dar, revenind la „ticdumitriştii“ noştri, după modelul mcchartysmului american, de ce numai clerul ortodox este incriminat de colaborarea cu Securitatea, iar al celorlalte culte nu?!
_______________
Note
[1] Gilles Kepel, Dumnezeu îşi ia revanşa. Editura Artemis, Bucureşti, 1994, p. 130.
[2] Dr. E. R. Fields, „Este normală homosexualitatea?“, în Truth Tract, reprodus în Politica, 9 oct. 1999, p. 17.
[3] Gilles Kepel, op. cit., p. 126 şi urm.
[4] Hunter James Davidson, Evangelicalism, the Coming Generation. University Press, Chicago, 1987, p. 125, apud Gilles Kepel, op. cit., p. 143.
[5] Roger Garaudy, Procesul sionismului israelian. Samizdat. Editura Antet, Oradea, 1999, passim, dar îndeosebi pg. 107-124.
[6] Monitorul Oficial, nr. 111, partea a II-a, 26 iunie 1997, pg. 20-32, şi nr. 112, partea a II-a, 27 iunie 1997, pg. 4-21.
[7] România liberă, 9 iulie 1997, p. 12.
[8] Adevărul, 17 iunie 1997, p. 1.
[9] Ziua, 17 iunie 1997, p. 5.
[10] Dimineaţa, 23 iunie 1997, p. 2.
[11] Monitorul Oficial, nr. 110, partea a II-a, 26 iunie 1997, pag. 3; vezi şi România Mare, nr. 363/1997, p. 8.
[12] România liberă, 13 iunie 1997, p. 1.
[13] Vezi intervenţia senatorului P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu, în Monitorul Oficial, nr. 112, partea a II-a, 27 iunie 1997, p. 20.
[14] România liberă, 24 iunie 1997, p. 2.
[15] Cotidianul, 2 iulie 1997, p. 4.
[16] Elvira Stanciu, „Virgil Măgureanu… “, în Evenimentul zilei, 9-10 mai 1998, p. 8.
[17] Academia Caţavencu, 8-14 iulie 1997, p. 3; idem, vezi şi „Adio, Papă!“, în 1-7 iulie 1997, p. l1; „Dosarhiereii“, în 28 mai-1 iunie 1998, p. 6.
[18] Tinerama, 15-21 iulie 1997, p. 3; vezi şi articolul „B.O.R. e surprinsă de declaraţiile arhiepiscopului Ioan Robu“, în Curierul Naţional, 20 iunie 1997, p. 2.
[19] El Pais, 3 martie 1995, p. 34, în interviul luat de Miguel Bayon.
[20] El Pais, 14 iunie 1997, p. 27.
[21] Tinerama, 24-30 iunie 1997, p, 3.
[22] Ziua, 1 iulie 1997, p. 12.
[23] 22, 24-30 iunie 1997, p. 9.
[24] România literară, nr. 27, 9-15 iulie 1997, pag. 9.
[25] Evenimentul zilei, 3 iulie 1997, p. 4.
[26] Vezi şi Ziua, 3 iulie 1997, p. 9.
[27] România literară, 23-29 iulie 1997, p. 11.
[28] Cotidianul, 11 iulie 1997, p. 2.
[29] Dilema, 4-10 iulie 1997, p. 11.
[30] România liberă, 17 iunie 1997, p. 5.
[31] România liberă, 22 august 1997, p. 1.
[32] Octavian Paler, „Ipocrizii cuvioase“, în România liberă, 20 mar. 1998, p. 1; ibidem, „Biserică şi politică“, în 17 aprilie 1998, p. 1.
[33] Gabriel Andreescu, „Mesajul Î.P.S. Bartolomeu Anania“, în 22, 7-13 apr. 1998, p. 4
[34] Andrei Cornea, „Ce vor armata şi biserica?“, în 22, 14-20 aprilie 1998, p. 7.
[35] Anca Manolescu, „Spectacole“, în Dilema, 24 mar.-2 apr. 1998, p. 11.
[36] Dan Pavel, „Ortodoxie, creştin-democraţie şi ecumenism“, în 22, 7-13 aprilie 1998, p. 5.
[37] Alin Rădulescu, „Papa Ioan Paul al II-lea reînvie practica acordării de indulgenţe“, în Cotidianul, 9-10 oct. 1999, p. 1.
[38] Laurenţiu Horia Moisin, „E cazul să ne temem?“, în 22, 3 febr. 1998, p. 2. Despre L. H. Moisin, vezi şi Ion Zubaşcu, „Întâlnirea Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi Greco-catolici“, România liberă (ed. a II-a), 16 iunie 1998, p. 10.
[39] C. Anghelache, „Senatorul Moisin atacă dur Biserica Ortodoxă“, în Azi, 7 apr. 1998, p. A/8; vezi şi articolul redacţional „Senatorul Moisin a blasfemiat Biserica Ortodoxă“, în Cronica Română, 7 aprilie 1998, p. 10.
[40] Alina Ristea, „Senatorul ţărănist Ioan Moisin a acuzat clerul ortodox de fariseism“, în Evenimentul zilei, 7 apr. 1998, p. 6; Senator Ioan Moisin, „Nimic din ceea ce este ascuns nu va rămâne nedezvăluit“, în România liberă, 14 mai 1998, p. 2.
[41] Cristina Wlassopol, Gena Saru-Ispas, „Senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin a cerut publicarea listei cu preoţii ortodocşi care au colaborat cu Securitatea“, în Jurnalul Naţional, 7 apr. 1998, p. 13.
[42] Andra Manta, „Ortodocşii şi greco-catolicii din P.N.Ţ.C.D. se ceartă între ei“, în Evenimentul zilei, 8 apr. 1998, p. 6; vezi şi Clementina Filip, „Deputaţii P.N.Ţ.C.D. se disociază de declaraţiile colegului lor, senatorul Ioan Moisin“, în România liberă, 8 apr. 1998, p. 3.
[43] Mircea Dumitrescu, „«Afacerea Skoda» şi familia BOILĂ (1)“, în Politica, nr. 393, 9 oct. 1999, p. 5.
[44] În România liberă, vezi, de exemplu, în 1997, numerele din: 3 oct., 8 oct., 6 dec.; în 1998, frecvenţa lor a devenit aproape săptămânală: Horaţiu Hulea, „Securitatea s-a infiltrat şi în Biserica greco-catolică“, în 9 ian., p. 10; Ion Zubaşcu, „Tezaurul de la Moscova şi Biserica greco-catolică“, în 17 ian., p. 6; Cristian Popa, „De nouă ierni / Greco-catolicii din Cluj îşi ţin slujbele sub cerul liber“, în 4 febr., p. 10; Ion Zubaşcu, „P.S. Justinian i-a blestemat pe locuitorii Ardudului / Episcopul Virgil Bercea solicită să fie arestat“, în 10 febr., p. 10; Cristina Terenche, „Va vizita vreodată Papa Moscova?“, în 17 febr.; Cristian Popa, „În cazul bisericii «Schimbarea la Faţă» din Cluj s-a ajuns la confruntări violente între credincioşi“, în 14 mar., p. 20; Ion Zubaşcu, „Scandaluri dezonorante pentru Mitropolitul Olteniei“, în 14 mar., p. 10; Matei Boilă, „Mărturisire“, în 21 mar. 1998, p. 3; Ion Zubaşcu, „Bastonul poliţiei sau puterea rugăciunii“, în 26 mar., p. 10; Sergiu Pavel Dan, „Noi culpabilizări aberante: cazurile Wim van Velzen şi «Schimbarea la Faţă» din Cluj“, în 28 mar., p. 18; Sergiu Grossu, „Sovrompatriarhia / Sărbătorirea desfiinţării Bisericii Unite / Sfânta mare neruşinare“, în 5 dec. 1998, p. 15.
[45] Ion Zubaşcu, în România liberă, vezi, de ex., în 1997, numerele din 18 martie, p. 6; 19 mar., p. 10; 16 apr., p. 19; 10 mai, p. 6; 21 iunie, p. 7; 28 iunie, p. 14; etc.; în 1998, frecvenţa acestora s-a a mărit; elocvent este articolul „La 50 de ani de la întemniţarea episcopilor săi, biserica greco-catolică s-a lăsat răstignită a doua oară“, în 30 oct. 1998; p. 24; în 1999: „Patriarhia Română…“, în 16 ian., p. 2; „Ca fiu al Bisericii… “, în 23 ian., p. 14; „Vizita Papei în România nu trebuie să valideze fărădelegile comuniste“, 26 ian., p. 10; „Pacea de la Cozia / Biserica şi minerii“, în 26 ian., p. 2; „Vizita Papei ar aduce România cu un pas mai aproape de Europa“, în 6 febr., p. 7; „De la cenzura comunistă la cenzura ortodoxă“, în 22 mar., p. 3; „Limitarea vizitei Papei de către Patriarhie contrazice spiritul creştin şi ospitalitatea românească“, în 22 apr., p. 2; „O cale de urmat pentru Biserica Greco-catolică după vizita Papei“, în 17 iul., p. 10.
[46] În Evenimentul zilei, vezi, de exemplu, Florin B. Ilarion, „Securişti în numele Domnului“, din 19 nov. 1997, p. 8; Nataly Adalbert, „Protopopiatul ortodox Baia Mare a informat Securitatea“, în 6 ian. 1998, p. 7; Corneliu Ciocan, „Vaticanul va arbitra conflictul dintre B.O.R. şi greco-catolici“, în 21 febr. 1998, p. 6; Bogdan Stanciu, „După un proces care a durat opt ani, Catedrala minoriţilor le rămâne greco-catolicilor“, în 23 febr. 1998, p. 16; Cornel Nistorescu, „Ameninţarea crucii“, în 24 mar. 1998, p. 1; Eduard Stanciu, „RADIO ANANIA salvează politichia!“, în 18 mai 1998, p. 1.
[47] În Ziua, vezi, de exemplu, A.D., „Virgil Bercea a fost recunoscut…“, 5 ian. 1998, p. 12; Endina Roatiş, „Adunarea generală parohială a Bisericii «Schimbarea la Faţă» din Cluj a hotărât să nu predea greco-catolicilor locaşul de cult“, în 3 mar. 1998, p. 12; Raul Bura, „Judeţul Satu Mare este de opt ani scena scandalurilor interconfesionale. Ortodocşii şi catolicii se bat în recensăminte“, în 5 mar. 1998, p. 9; de asemenea, materialele din 3 oct. 1997, l nov. 1997, 14 nov. 1997, 29 dec. 1997, 12 ian. 1998.
[48] Vasile Manea, „Falsă polemică în jurul ortodoxiei“, în Ziua, 31 ian. 1998, p. 2; similar, vezi şi Eugen Celan, „«Cruciada» împotriva ortodoxiei româneşti“, în Ziua, 28 mar. 1998, p. 9.
[49] David Yallop, ÎN NUMELE DOMNULUI. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan Paul I, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 358-359.
[50] Radu Theodoru, „Sub mantie iezuită“, în Ordinea, nr. 28, 12-18 septembrie 1997, p. 4.
[51] Cf. Atac la persoană, nr. 13(25), 30 martie 1998, pag. 8.
[52] George Pruteanu, „De ce am fost exclus din P.N.Ţ.C.D.“, în România Mare, nr. 411, 29 mai 1998, p. 11; vezi şi Cristian Şuţu, Cristina Wlassopol, „După ce a fost exclus din P.N.Ţ.C.D., Pruteanu va fi înlocuit de la conducerea Comisiei pentru învăţământ“, în Cotidianul, nr. 14(2059), 26 mai 1998, p. 4.
[53] Radio Contact, Laura Ivăncioiu, la emisiunea de Ştiri, ora 14.30, din 25 mai 1998.
[54] Vezi rubrica „007“, în Cotidianul, nr. 2481, 9-10 oct. 1999, p. 12.
[55] Corneliu Vădim Tudor, „Numai o revoluţie mai poate salva patria!“, în România Mare, nr. 480, 24 sept. 1999, p. 14.
[56] Grupajul redacţional „Prea Fericitul Patriarh Teoctist a refuzat să participe la sfinţirea bisericii din satul lui Ion Diaconescu“, în Adevărul, 13 sept. 1999, p. 1; grupajul „Legea cultelor aruncă în aer pacea religioasă din România / Patriarhul Teoctist protestează faţă de decizia Guvernului de a respinge recunoaşterea Bisericii Ortodoxe ca Biserică Naţională“, în Cotidianul, 13 sept. 1999, p. 2; grupajul „Pentru că nu a acordat Bisericii Ortodoxe Române statutul de Biserică Naţională / Patriarhul Teoctist afuriseşte Guvernul“, în Curierul Naţional, 13 sept. 1999, p. 1 şi 12; Amelia Ionaşcu ş.a., „Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului: «Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică Naţional㻓, în Cotidianul, 14 sept. 1999, p. 3; O. I., „Ioan Moisin respinge Biserica Naţională“, în Adevărul, 15 sept. 1999, p. 1; Prof. dr. Dumitru Bălăeţ, „Biserica Ortodoxă Română este cu adevărat Biserica noastră Naţională“, în Politica, 18 sept. 1999, p. 15.
[57] Grupajul redacţional „Radu Vasile a întors-o ca la Ploieşti / Biserica Ortodoxă Română este Biserică Naţională“, în Curierul Naţional, 15 sept. 1999, p. l şi 3; Lelia Munteanu, „Biserica Ortodoxă, repusă pe şest în drepturile ei“, în Adevărul, 15 sept. 1999, p. 1; Dragoş Moldovan ş.a., „Fantasmagoria premierului cu mai multe Biserici Naţionale e persiflată de toate partidele“, în Adevărul, 17 sept. 1999, p. 2; Răzvan Codrescu, „În controversa recentă asupra sintagmei de «Biserică naţională» / Ne supără realitatea sau formularea ei?“, în Ziua, 25 sept. 1999, p. 8.
[58] Bogdan Tiberiu Iacob, „Potrivit afirmaţiilor deputatului Dan Ioan Popescu, «S-ar putea ca sforile scandalosului manual de istorie să fi fost trase de la Cotroceni»“, în Naţional, 7 oct. 1999, p. 4; Cătălin Dumitru, „Pentru controversatul «manual» de istorie s-au primit masive comenzi din Ardeal / M.E.N. habar nu avea ce a aprobat“, în Curierul Naţional, 7 oct. 1999, p. l.
[59] Marina Dohi, „Manualele alternative de clasa a IX-a sunt mai «tari» decât cele de a XII-a / La «Română», elevii învaţă să comenteze «Playboy»“, în Libertatea, 13 oct. 1999, p. 7.
[60]. Sandu Mureşean, „Î.P.S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Vadului şi Feleacului: «Dacă M.E.N. nu va repara situaţia, atunci va prelua Biserica misiunea de a preda istoria României“, în Naţional, 9-10 oct. 1999, p. 1.
[61] Melania Mandas Vergu, „De ce continuă «abureala» M.E.N. în problema «manualului» de Istorie / Secretarul de stat Fronescu şi consiliera Dakmara Georgescu, implicaţi şi legaţi direct de Editura Sigma“, în Adevărul, 9 oct. 1999, p. l şi 12.
[62] Klarik Attila, „Ministrul Marga a pus punctul pe i…“, în Romaniai Magyar Szo, (Bucureşti), 13 oct. 1999, p. 3.
[63] Vezi supra, nota 61.
[64] *** „Pe cine-a finanţat George Söröş în 1998?“, în Cronica Română, 23 aug. 1999, p. 3.
[65] Theodor V. Alexandru, „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“ (1), în Politica, 25 sept. 1999, p. 16; continuare în nr. 392-402. Vezi şi Iulia Cristescu, „Impostura catolicilor orientali“ (1), în Politica, 25 sept. 1999, p. 16; continuare în nr. 392, până în nr. 412, 19 febr. 2000, p. 17.
[66] Grigore Nedei, IMPERIALISMUL CATOLIC – O NOUĂ OFENSIVĂ ANTI-ROMÂNEASCĂ, Editura Clio, Bucureşti, 1993, p. 141-142.
[67] Vasile Zărnescu, „Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea Naţională“, în SANTINELA, nr. 19, august 2007, p. 4-5 şi 15, pe http://www.strajerii.ro/santinela019.pdf.
[68] Roxana Iordache, „Patriarhul Daniel continuă tradiţia“, în Ziua, 14 sept. 2007, http://www.ziua.net/display.php?id=226622&data=2007-09-14.
[69] Vasile Zărnescu, „Tismăneanu Ticălosu’ şi Băsescu Bengosu’“, în SANTINELA, nr. 13, ianuarie 2007, p. 8-9, pe http://www.strajerii.ro/santinela013.pdf.
[70] Dan Ciachir, „Pumnul lui Daniel“, în Ziua, nr. 4171, 29 februarie 2008, http://www.ziua.net/display.php?data=2008-02-29&id=233920.
[71] Dan Ciachir, „Sfidarea canoanelor“, în Ziua, nr. 4175, 5 martie 2008, http://www.ziua.net/display.php?data=2008-03-05&id=234101.
[72] Vezi supra, nota 67.
[73] Vasile Zărnescu, „Noua Lege a cultelor: prilej de dat cu presupusul“, în SANTINELA, nr. 13, ianuarie 2007, p. 9, pe http://www.strajerii.ro/santinela013.pdf.
[74] Vasile Zărnescu, „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională (1)“, în SANTINELA, nr. 9, septembrie 2006, p. 12-13, pe http://www.strajerii.ro/santinela009.pdf, cu continuare în numerele 11, 12 şi 13.
[75] Eva Galambos, „O bancă din Liechtenstein ascunde cea mai mare evaziune fiscală din Germania / Germania plăteşte unui informator 5 milioane de euro ca să bage la apă 1000 de bogătani evazionişti“, în Gândul, 23 februarie 2008, http://www.gandul.info/lumea/germania-plateste-unui-informator-5-milioane-de-euro-ca-sa-bage-la-apa-1000-de-bogatani-evazionisti.html?3929;2408233; vezi şi: http://www.banknews.ro/stire/15852_germania_plateste_unui_informator_5_milioane_de_euro_ca_sa_bage_la_apa_1000_de_bo
_______________
REINSTITUIREA HORTHYSMULUI
Preambul
În urmă cu un deceniu, am elaborat câteva capitole ale unei lucrări pe care o voiam cuprinzătoare, intitulată UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC, ale cărei teme şi idei principale le-am prezentat, sumar, în studiul omonim publicat în volumul tipărit de Congresul de sociologie din 14-16 decembrie 2000*. Între timp, am dezvoltat câteva capitole, devenind (aproape) cărţi independente, dar pe care, din lipsă de resurse pecuniare, nu le-am putut tipări până acum. Totuşi, pentru că, şi acum un deceniu, erau câteva teme presante, am publicat, în serial, sub pseudonimele Theodor V. Alexandru, Iulia Cristescu şi Apostol Uceanu, unele capitole, în revistele România Mare, Politica şi ziarul Ultima oră – motiv pentru care, acum, aduc mulţumirile mele publice domnilor Corneliu Vadim Tudor şi Ion Marin, care au înţeles necesitatea aducerii acestor studii la cunoştinţa opiniei publice. Capitolul 11 al lucrării, intitulat Reinstituirea horthysmului, a apărut, în Ultima oră, sub pseudonimul Apostol Uceanu, fragmentat sub diverse titluri, aproape în întregime, dar, din motive de spaţiu tipografic, fără notele bibliografice. Prin bunăvoinţa actualului editor, îl republic inclusiv cu notele bibliografice, deoarece acestea au, şi ele, dramatismul lor şi readuc atmosfera de acum un deceniu, care, seamănă, fără mari deosebiri, cu aceea de azi: aceiaşi horthyşti la conducerea U.D.M.R. şi aceleaşi pretenţii revizioniste, de sorginte fascistă. Dar, mai important, acest studiu, în întregime, aduce în faţa noastră vinovăţia guvernanţilor care, atunci ca şi acum, au minimalizat sau, mai grav, au ignorat şi încă ignoră – deşi au cunoscut şi cunosc! – toate faptele neorevizioniştilor şi şovinilor maghiari. Retipărit ne varietur, acest fragment redă, privind retrospectiv, miopia, lichelismul şi complicitatea guvernanţilor, care, fără deosebire de culoare politică, s-au străduit să aducă România în situaţia actuală – deplorabilă, chiar periculoasă, deşi avertismentele nu au lipsit, nu doar din partea presei, ci şi din partea Serviciilor Secrete, atât direct, cât şi, cum reiese din unele citate de aici, tot prin presă, deoarece autorităţile nu au luat nici o măsură de reprimare a pretenţiilor iresponsabile ale udemeriştilor şi ale celorlalţi profitori, sprijiniţi din exterior.
Indiferent dacă, acum, la 15 martie 2008, horthyştii din U.D.M.R. şi din toate celelalte organizaţii politice, culturale, profesionale etc. (căci au sute de asemenea organizaţii!) îşi vor proclama sau nu „independenţa după modelul Kosovo“, ţinând cont că, după lovitura de stat din decembrie 1989, au tot glosat pe această temă, prin care, acum, au umplut paharul, a venit momentul să li se interzică radical asemenea manifestări şi să li se retragă toate concesiile obţinute prin şantaj de la clicocraţia cleptocrată, care conduce România! Problema care se pune cu acuitate este cine va fi în stare să facă acest lucru strict necesar şi urgent: Guvernul, care subzistă doar pentru că are U.D.M.R.-ul în spinare?! Sau Parlamentul, care reprezintă, teoretic, suveranitatea poporului şi care face legi? E-adevărat că, în variantele anterioare, Parlamentul a făcut legi – inclusiv revizuirea Constituţiei din 2003 – exclusiv în favoarea horthyştilor udemerişti şi budapestani şi a evreilor care au emigrat legal şi/sau ilegal, iar acum, şi aceştia, îşi vor restituite proprietăţile la care nu mai au dreptul.
Cred că a venit vremea – în ultimul ceas! – ca Parlamentul să apere inclusiv valorile spirituale şi politice naţionale, căci şi ele fac parte din acelaşi vast Patrimoniu Naţional!
Redau, mai jos, textul apărut acum un deceniu.
11.1. Lipsa punctelor de sprijin
Cei mai mulţi lideri politici şi analişti obiectivi ai vieţii sociale caracterizează actuala situaţie drept o chinuitoare tranziţie – devenită peste noapte „posttranziţie“ şi transformată, la fel de subit, în „tranziţie cronicizată“, din cauza stării haotice instituite prin conjugarea unui complex de factori obiectivi şi subiectivi. Actualei situaţii entropice i se potriveşte analiza stării de decădere a republicii romane, făcută de Hegel în Filosofia Istoriei (pag. 381): „…în toate afacerile publice erau hotărâtoare autoritatea particulară, puterea şi bogăţia nobililor şi toate acestea se petreceau în cea mai mare dezordine. În republică nu mai exista nici un punct de sprijin“. Din cauza anomiei sociale şi, mai ales, din cauza unor cercuri ostile care acţionează în acest sens, se poate spune că, în România, pe măsura trecerii timpului, aproape că „nu mai există nici un punct de sprijin“.
Conştientizarea acestei idei de către tot mai mulţi indivizi tinde să se transforme într-un fenomen social cu implicaţii grave. Există pericolul ca, din cauza disperării la care au ajuns şi a neorganizării lor – sau, mai degrabă, a manipulării lor din umbră de diverse organizaţii, îndeosebi prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă -, apariţia unor „fracturi“ sociale provocate de aceşti dezmoşteniţi ai sorţii să fie foarte posibilă şi, mai ales, greu de controlat. Căci, în condiţiile în care Armata şi Biserica – cei doi piloni ai organizării şi autorităţii social-politice şi morale – sunt denigrate şi, în consecinţă, slăbite continuu, atunci, evident că nu mai există nici un punct de sprijin, de rezistentă a naţiunii. De altfel, acesta şi este obiectivul războiului informaţional, instituţional, axiologic şi psihologic dus contra respectivelor instituţii – cele mai importante şi mai credibile în ochii poporului -: dezorganizarea lor până la desfiinţare, ca să nu mai existe nici un punct de sprijin, nici un reper moral, nici un factor organizatoric, nici un punct de comandă apt să solidarizeze, să reunifice şi să conducă naţiunea în vremea „tuturor răutăţilor“, cum spunea cronicarul.
Urmarea este deja cunoscută, dar, pentru a-i convinge pe cei mai mulţi, trebuie doar repetată: cozile de topor din interior să ceară sprijinul celor din exterior, după care, aşa cum pretinsese ministrul de Externe al Franţei, în decembrie 1989, au „datoria de a interveni“, inclusiv militar, pentru a pacifica lucrurile, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Bosnia şi cum se întâmplă acum în provincia istorică a Iugoslaviei, Kosovo.
În fond, această „convingere“ se realizează prin inducerea unei stări de apatie, prin „bombardarea“ zilnică a indivizilor cu informaţii astfel concepute încât să le diminueze rezistenta psihică în fata agresiunilor informaţionale, economice, axiologice, cultice etc. Toate acestea sunt menite să creeze în „opinia oamenilor“ iluzia că ceea ce urmează să se petreacă este o fatalitate istorică, ceva în natura lucrurilor şi, fiind vorba de mersul inexorabil al istoriei, popoarele nu au decât să se supună unor lideri ajunşi în funcţiile de conducere printr-un concurs de împrejurări.
11.2. Restitutio in integrum: cauza compromiterii P.N.Ţ.C.D.-ului
Din comentariile tot mai multor oameni de presă rezultă că ceea ce a subminat, îndeosebi după accederea la Putere, prestigiul istoric al P.N.Ţ.C.D, este chiar propria sa strategie politică: încercarea dogmatică de aplicare a principiului restitutio in integrum. Această idee fixă este axul politicii catolicilor orientali (ex-greco-catolici), care au condus acest partid încă de la apariţia sa pentru a doua oară pe scena politică (şi chiar acum, după apariţia A.N.C.D. a fraţilor Boilă). S-a ajuns până acolo încât nu numai ziariştilor din presa din Opoziţie, dar şi celorlalţi – inclusiv celor de la Academia Caţavencu - le-a creat o senzaţie de saţietate, de disconfort psihic, ceea ce i-a determinat să producă materiale de presă tot mai dure la adresa politicii restituţioniste. Conflictul apărut între liderii P.N.Ţ.C.D. şi cei de la publicaţia Academia Caţavencu – care le-au reproşat primilor, printr-un spectacol public, faptul că le-a murit umorul – a fost deja puternic mediatizat, spectacolul însuşi fiind un alt prilej de diminuare a prestigiului politic.
Respectiva strategie politică a fost elaborată în cercurile politice ale Vaticanului, iar liderii ex-greco-catolici au lansat-o în public, la început doar în străinătate – după cum a arătat Grigore Nedei, în cartea sa Imperialismul catolic -, probabil pentru că au intuit că nu trebuie să sperie electoratul încă de la reapariţia lor pe scena politică.
Încercarea de a se institui o bază legală în acest scop, în actuala situaţie de anomie socială, este percepută de opinia publică drept exproprierea averii naţionale – publice şi private – şi înstrăinarea ei, pentru a fi „restituită“ unora care nu au avut-o niciodată: descendenţilor unor foşti magnaţi, ca Mociorniţa, Auschnitt, Malaxa ş.a. Dar baza morală este şi ea în curs de confecţionare. Căci, de exemplu, opinia publică se străduieşte să afle cum şi-au făcut averea actualii îmbogăţiţi ai democraţiei postdecembriste. Şi, deşi nu ştie concret cum, opinia publică este îndreptăţită să creadă că şi-au dobândit-o prin furt, prin însuşirea unei mari părţi din averea naţională, publică sau privată. Or, dacă actualilor îmbogăţiţi nu li se poate dovedi sursa ilicită a averii, deşi se ştie că „este de furat“ (vezi cazurile SAFI, DACIA FELIX, CREDIT BANK, „privatizarea“ frauduloasă făcută la I.M.G.B., ROMCIM, COMTIM etc., etc.), atunci cum se mai poate demonstra că hoţii de dinainte de 1948, precum Mociornita, Auschnitt, Malaxa ş.a., nu şi-au făcut averea altfel decât din furt, din exploatarea poporului? De altfel, încă Ferdinand Lassalle spusese: „Proprietatea este un furt!“ Fireşte, este vorba de marea proprietate. De exemplu, Nicolae Iorga a arătat că Iuliu Maniu, ca avocat al unei bănci maghiare, a strâns în doar şase ani o avere colosală, cu care şi-a cumpărat mine aurifere. Fireşte, Iuliu Maniu a practicat aceleaşi manopere financiare bancare pentru a-şi exploata debitorii români, care au fost şi mai sunt practicate acum de cămătarii din băncile postdecembriste, apărute ca ciupercile după ploaie. De asemenea, presa vremii relevă că Romulus Boilă, unchiul contemporanilor noştri fraţi Boilă, era implicat în escrocheria rămasă în istorie ca „afacerea Skoda“. Aşa că este perfect explicabil acum de ce ţin ex-greco-catolicii descendenţi fiziologic şi/sau spiritual din Iuliu Maniu să aplice principiul restitutio in integrum. Iar ignoranţii în problemă, ca Nicolae Manolescu, pretind că aplicarea respectivului principiu „nici nu se discută“.
În contextul actualului sistem legislativ incoerent şi/sau chiar contradictoriu, este foarte uşor să se facă abuzuri pentru a se ajunge la restitutio in integrum. Acest fapt este atestat de abuzurile judiciare comise în domeniul caselor naţionalizate, în domeniul funciar etc. O confirmare în plus a tendinţei politicii restauraţioniste este dată de această ştire: „Întorşi din Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Elveţia – unde erau stabiliţi de mulţi ani -, moştenitorii princiarei familii a Cantacuzinilor intenţionează să-şi ia înapoi vechile domenii. Ei revendică în Prahova 2.476 ha de teren, cuprinzând păduri, păşuni şi teren arabil. Numai la Filipeştii de Târg ei cer: 992 pogoane teren arabil, 840 pogoane păşune şi 800 pogoane pădure, încă 1.560 pogoane de pădure sunt revendicate la Filipeştii de Pădure şi alte 760 la Măgureni. Legea nr. 169/1997, venită în completarea Legii nr. 18/1991, stipulează clar: 30 h de pădure şi 50 de teren arabil pentru fiecare familie…“ (1). Acest tropism restituţionist este consecinţa adoptării strategiei politice relevate în remarca laconică făcută în Adevărul, referitoare la escaladarea „războiului caselor“: „Ţărăniştii optaseră pentru celebra variantă a lui restitutio in integrum“ (2). Dar, câtă vreme ţărăniştii vor fi manevraţi de către ex-greco-catolici, fireşte că va continua şi „războiul cultic“ pe tema restituirii, deoarece catolicii orientali vor găsi mereu noi obiective de revendicat, acesta, de exemplu, figurând printre cele mai recente pretenţii: „Biserica Greco-catolică intenţionează să revendice Mănăstirea de la Nicula, judeţul Cluj, a declarat, pentru PRO TV, Î.P.S. George Guţiu, episcopul greco-catolic al Diocezei de la Cluj-Gherla. Guţiu susţine că Mănăstirea de la Nicula a fost construită la începutul sec. al XVIII-lea de către greco-catolici şi a fost confiscată abuziv de ortodocşi după 1948. Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Bartolomeu Anania, afirmă, însă, că mănăstirea a fost atestată pentru prima dată în urmă cu 450 de ani, iar reprezentanţii Bisericii Unite cu Roma au ocupat-o în anul 1774. Anania afirmă că Biserica Greco-catolică ignoră propunerile Bisericii Ortodoxe Române de rezolvare a litigiilor patrimoniale dintre cele două biserici prin repetatele solicitări de retrocedare…“ (3).
O radiografie exactă (chiar dacă incompletă), care confirmă această stare de fapt, este făcută de către Rodica Ciobanu în editorialul „P.N.Ţ.C.D îşi caută reformatorii“: „Multă vreme, P.N.Ţ.C.D. a fost pentru observatori un partid deprimant, în interiorul căruia nu se întâmpla mai nimic. Seniorii aveau încă destulă vlagă să tină strâns hăţurile, iar partidul se lăsa dirijat de autoritatea morală intangibilă a lui Corneliu Coposu şi a celorlalţi patriarhi ţărănişti. Orice eşafodaj politic s-ar fi prăbuşit împrejur, P.N.Ţ.C.D. rămânea monolitic, imperturbabil, o structură rigidă, de neclintit. Până în noiembrie 1996, când ţărăniştii au ajuns la guvernare. Câştigarea puterii a însemnat decesul armoniei interne, declanşarea competiţiei între potenţialii lideri. În 1998, P.N.Ţ.C.D. este un partid care are nevoie de o reformă, dar nu-şi găseşte reformatorii. (…) Declanşarea unei dezbateri autentice în P.N.Ţ.C.D. pare, în acest moment, un eveniment îndepărtat. Nici una dintre cele două grupări nu dă semne că ar dori să lămurească, de pildă, ce înseamnă politica ţărănistă. Guvernul Ciorbea a făcut o politică social-democrată cu un apendice legislativ reparatoriu. Cabinetul Radu Vasile a anunţat o politică dură, de nuanţă liberală. Pentru majoritatea oamenilor, însă, politica P.N.Ţ.C.D. este echivalentă cu trei legi: două restituţioniste – legile modificate ale fondului funciar şi caselor naţionalizate – şi una de asanare morală, legea accesului la dosarele fostei Securităţi. Cum arată programul P.N.Ţ.C.D., nimeni nu ştie. Ţărăniştii şi-au însuşit fie programul de guvernare al C.D.R., realizat împreună cu tovarăşii de alianţă, fie pe cel al Cabinetului Ciorbea, elaborat cu F.M.I., fie pe cel al lui Radu Vasile. Toate sunt ţărăniste în lipsă de altceva. Cum se manifestă latura creştin-democrată a P.N.Ţ.C.D.? Prin slujbele ţinute de preotul greco-catolic Matei Boilă şi prin tiradele antiavort ale senatorului Moisin. Partidul lâncezeşte, practic, în confuzie doctrinară, e când de dreapta, în declaraţii, când de stânga, dacă se supără muncitorii, şi, în general, n-are nici un chef să limpezească aceste probleme“ (4). Această „încremenire în proiect“ – cum zice filozofând chinuit Gabriel Liiceanu -, este dezavuată şi de Mihai Valentin Neagu: „P.N.Ţ.C.D. continuă să trăiască înfăşurat în faldurile fantomelor trecutului. Pentru ei, pentru ţărănişti, progresul nu poate fi decât cel de la nivelul anilor ‘30. Orice acţiune de reformă trebuie să pornească, obligatoriu, de la realităţile de atunci, iar calităţile liderilor sunt cântărite în ani de vârstă sau de închisoare şi mai puţin în neuroni şi coeficient de inteligentă…“ (5).
Dar „este esenţial să remarcăm că încăpăţânarea de a aplica principiul restitutio in integrum nu reprezintă decât punctul de vedere dogmatic al unei noi minorităţi politice (similară fostului P.C.R.), adică o dimensiune antidemocratică. Deci, după lipsa doctrinei, după inexistenta calităţii «ţărănesc», după ridiculizarea aspectului «creştin», cade şi însuşirea de «democrat». Pentru că P.N.Ţ.C.D. nu face decât să impună majorităţii interesele unei minorităţi, văzute sub câteva aspecte: 1) cultic – ex-greco-catolicii; 2) economic – foştii mari proprietari (industriali, funciari şi imobiliari); şi, prin conjuncţie algoritmică, 3) etnic şi lingvistic – maghiarii. Or, prin această ultimă categorie, se anulează şi valoarea de «naţional» din denominaţia Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat“ (6).
Mai intervine, însă, o contradicţie faţă de realitate, trădând demagogie politică, după cum relevă Constantin Gheorghe: „…Nici una din promisiunile electorale cu efect asupra unei largi majorităţi nu a fost pusă în practică. În schimb, se modifică Legea învăţământului, după dorinţele U.D.M.R., se face o lege de retrocedare a averilor bisericeşti pentru greco-catolici, se modifică Legea fondului funciar în folosul unei minorităţi care a avut în 1945 peste 50 de hectare etc., etc. Aceasta este o realitate periculoasă. Nu se poate guverna exclusiv în folosul unei minorităţi şi nici nu se pot crea avantaje pe criterii de apartenenţă la o astfel de minoritate. Aceasta este cea mai sigură cale de a distruge pacea socială şi de a asmuţi pe unii împotriva altora. (…) Nicăieri în practica europeană sau în legislaţia statelor europene discriminarea nu este acceptată nici explicit, nici implicit. Nu credem că România trebuie să ajungă un poligon de experimente a unor teorii fără suport în realităţile naţionale, iar Ardealul cu atât mai puţin“ (7).
Numai că pentru postura de poligon experimental în beneficiul unor anumiţi minoritari militează alţii, mereu aceiaşi, ca Ion Zubaşcu: „În tot acest timp, evreii din România au început să-şi obţină bunurile comunitare, la fel germanii şi ungurii. Numai românii greco-catolici nu reuşesc să trezească nici o înţelegere la fraţii lor ortodocşi şi la statul român“ (8); sau ca Dan Petrescu: „…destinul însuşi al Î.P.S. Bartolomeu pare a fi înrâurit de politică, de vreme ce, după vreo şase ani de închisoare (dintr-o condamnare la douăzeci), pentru motive politice, domnia sa devine, între 1965 şi 1976, paroh la Detroit şi, vorba Dicţionarului Zaciu, «călătoreşte în cele patru continente» – unde, de vom da crezare mărturiilor lui Paul Goma (de nimeni contrazise în acest punct până acum), care i-a călcat pe urme, prin 1978, în S.U.A şi Canada, viitorul Î.P.S. se căznea să le explice enoriaşilor de-acolo, în compania colegului Plămădeală, coincidenţa politicii lui Ceauşescu (aceea care ne-a scăpat de ruşi, evrei, bulgari ş. a.) cu interesele Bisericii neaoşe ortodoxe: Ceauşescu, potrivit acestui punct de vedere, era pe de-a-ntregul «de-al nostru» şi, astfel fiind, pe nimeni nu trebuia să deranjeze mania sa strict formală de a se intitula comunist. (…) O profesoară de matematică îmi povestea odinioară cum, întâmplându-se să lase corigent un băiat de popă, tătânele acestuia i s-a înfăţişat cu propunerea îmbietoare ca, în schimbul promovării fiului său, să-i facă o afurisenie la adresa oricui ar fi poftit ea; profesoara era o femeie bravă, de etnie maghiară, deci n-a avut nici o ezitare în alegere; îmi place să cred că tocmai de aceea sfârşitul lui Ceauşescu a pornit de la un reprezentant al acestei etnii…“ (9). Ţinând cont că şi Î.P.S. Daniel, care manifestă evidente propensiuni promonarhice, a ajuns să se disocieze şi să explice dezamăgirea sa cu faptul că, în comparaţie cu actuala Putere, „regimul Iliescu a sprijinit mai mult Biserica Ortodoxă Română“, credem că nimeni nu s-ar mai mira dacă, după ce va fi citit articolul acestui „disident“, respectivul preot – şi nu numai el – nu va fi trecut chiar la afurisirea inclusiv a lui Dan Petrescu şi a grupurilor de presiune pe care acesta le reprezintă.
Starea dubitativă a lui Constantin Gheorghe, care se distinge în articolul din care am citat anterior, publicat în iulie 1997, a dispărut după o jumătate de an: „P.N.Ţ.C.D. este un caz tipic de partid anacronic, care nu-şi găseşte rostul pe scena politică a unei ţări dintr-un motiv pe cât de simplu şi de evident, pe atât de greu de perceput de elitele sale conducătoare: inadecvarea la realitate. Nu suntem singurii care spun acest lucru şi nici nu ne bucurăm că am fost primii care am atras atenţia asupra acestei tragedii, în fond. (…) Întreg Ardealul fierbe, iar concesiile făcute de P.N.Ţ.C.D., doar pentru a-l tine în scaun pe primul ministru (Victor Ciorbea – n.n.), reprezintă un act sinucigaş. La care se adaugă cedările în domeniile sensibile, cum sunt cele privind statutul limbii române, ca limbă oficială, inscripţionările bilingve, cedările de suveranitate internă în favoarea aşa-ziselor autoguvernări – pe criterii etnice! – imaginate de U.D.M.R. în zonele locuite majoritar de maghiari. (…) Că P.N.Ţ.C.D. vrea să se sinucidă este treaba lui. (…) Problema P.N.Ţ.C.D. este nu dacă va părăsi scena politică, ci când se va petrece asta. Cu cât mai repede, cu atât mai bine“ (10).
Ulterior, incongruenţa cu realitatea – printre alte caracteristici – avea să fie acuzată, în comentariul său despre simpozionul „P.N.Ţ.C.D. în pragul mileniului III“, şi de Dumitru Ţinu: „Ca să cugeti, însă, la viitor trebuie să trăieşti în prezent. Or, simpozioniştii ţărănişti trăiesc în trecut. Unii în trecutul mai îndepărtat, marcaţi încă de anii de temniţă. Alţii în trecutul apropiat, chinuiţi de patima răzbunării pentru eşecurile personale din efemera lor carieră guvernamentală. (…) Ceea ce frapează în intervenţiile la acest de acum celebru simpozion este nota de cinism şi iresponsabilitate a unora din ideile promovate, în finalul discursului său – care, aşa cum s-a dovedit, exprimă poziţii împărtăşite de majoritatea ţărăniştilor -, Victor Ciorbea se întreba pe un ton patetic: «Dar e, oare, interesul ţării ca P.N.Ţ.C.D. să dispară? Să devină un partiduleţ oarecare, confiscat de persoane dornice de guvernare cu orice preţ?» Îi răspund pe loc: ce are interesul tării cu refulările paranoice ale unuia sau altuia? Cui îi arde de certurile din P.N.Ţ.C.D. într-un moment atât de grav, când reforma stagnează, producţia scade, investitorii fug, iar disperarea nu mai încape? Sensul retoricii fostului premier este cutremurător: ţara poate să dispară, P.N.Ţ.C.D. să nu dispară!“ (11).
Fireşte, trebuie sa fim circumspecţi când citim opiniile ziariştilor de la Adevărul, căci ei sunt, în marea lor majoritate, exponenţii oportunismului, având la bază şcoala de la fosta Scînteia. Dar, când ideile lor încep să concorde cu ale altor publicişti, înseamnă că realitatea le impune să nu mai cultive ambiguitatea. Opinia lui D. Ţinu este susţinută şi de alţi publicişti, precum se poate observa, de exemplu, în rubrica „Autopsia săptămânii“, realizată de Adrian Riza, directorul săptămânalului Timpul (12), sau în editorialul „Talibanii bătrâni, talibanii tineri“, din Naţiunea (13).
După cum se poate constata la o analiză a presei, chiar publicaţiile foarte obediente actualei Puteri, cum este România liberă, conţin tot mai mult articole din ce în mai critice la adresa actului de guvernare şi, îndeosebi, la modul cum este (de fapt, cum nu este) soluţionată problema naţională, ca urmare a politicii restituţioniste. Elocvente sunt cele scrise de Octavian Paler, care se întreba retoric şi îşi răspundea cu o duritate extremă: „Noi am transformat «schimbarea» aşteptată într-o mare cacealma? Uneori, mă gândesc că am înlocuit o clică, foarte omogenă, a regimului Iliescu, cu o haită în care se muşcă unii pe alţii pentru pradă. Şi nu e de ajuns, oare, că toţi politicienii văd România sub formă de urnă?“ (14). Apoi, printre altele, spune tranşant: „Actuala coaliţie a încetat să mai fie, moralmente, credibilă. Ea a devenit, mă tem, chiar un pericol naţional. Pe mâna unor asemenea «politicieni», mergem, vizibil, spre o catastrofă, încât, în clipa de faţă, dilema nu mai este, după părerea mea, doar una politică. Nu avem de ales între cei care ne-au scârbit ieri şi cei care ne scârbesc azi. Avem de ales între actuala clasă politică şi România“ (15). Dintre editorialele dure ale lui Octavian Paler la adresa actualei Puteri, din prima pagină a României libere, merită să mai semnalăm – fireşte, cu titlul exemplificator, nu exhaustiv – câteva cu denumiri expresive: „Dreptul de a huidui“, „Lecţia nordică“, „Un început de speranţă“, „Lipsa de inteligenţă politică“, „Precum şobolanii“, „Cei patru stâlpi putrezi ai extremismului / Laşităţile şi complicităţile instituţiilor“, „Patima morală“ etc., etc. (16). Semnificativ este faptul că una dintre ţintele cvasipermanente ale lui O. Paler este preşedintele României, Emil Constantinescu.
În concluzie la acest subcapitol, „politica principiului restitutio in integrum nu va avea niciodată bază morală, iar baza «legală» nu va exista decât în mod provizoriu – cât va exista actuala coaliţie, care este subminată de chiar obstinaţia cu care se încearcă aplicarea respectivului principiu“ (17). Deoarece această acţiune de revendicare a trecutului provoacă o reacţiune de revendicare a prezentului de către cele două generaţii care au construit ţara în ultimele cinci decenii de Istorie. Pentru că, în opoziţie cu cele câteva mii de persoane expropriate de regimul socialist – sau zeci de mii, dacă sunt luaţi în calcul şi „moştenitorii“ lor mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi – „15 milioane de dezmoşteniţi solicită titlurile de proprietate asupra capitalului social al tuturor societăţilor comerciale din feuda F.P.S.-ului, la care trebuie să se adauge, desigur, şi sumele încasate prin privatizare. (…) Concret, cei 15 milioane de români ar urma să se constituie în Liga persoanelor expropriate prin decimarea sistematică a proprietăţii de stat…“ (18).
Este evident că, dacă cele „15 milioane de dezmoşteniţi“ ar fi organizaţi politic, atunci ar putea schimba cursul politicii actualilor guvernanţi. Sarcina organizării lor revine partidelor politice, prin ofertele conţinute de doctrinele lor. Pentru că, am văzut, mult mediatizata grevă generală din 24 mai 1999 a celor patru mari confederaţii sindicale a fost un fiasco prefigurat de amânarea din aprilie – ceea ce dovedeşte neîndoios obedienta respectivilor lideri sindicali şi faţă de actuala putere, în detrimentul marilor mase de salariaţi.
11.3. Coaliţia P.N.Ţ.C.D.-U.D.M.R. reinstituie horthysmul
Paradoxal este faptul că un partid naţional ca P.N.Ţ.C.D. accentuează, prin aplicarea principiului restitutio in integrum, maghiarizarea poporului român. Căci, dincolo de maghiarizarea prin catolicizare, devenită manifestă imediat după inventarea „cultului“ greco-catolic, P.N.Ţ.C.D. – care este manevrat de către ex-greco-catolici – este acum, ca principal partid de guvernământ, vectorul maghiarizării politice.
Aplicarea principiului restitutio in integrum - impusă de ex-greco-catolici întregului P.N.Ţ.C.D şi nu doar limitată la aspectul cultic, ci extinsă la toate domeniile, inclusiv la „domeniile regale“ – trimite istoria la 1948, în ceea ce priveşte respectivul cult. Dar, din aproape în aproape, se ajunge la situaţia juridică de la 1945, de la sfârşitul războiului. Numai că situaţia de la 1945, pentru Transilvania de după Diktatul de la Viena – impus României la 30 august 1940 -, constituia consecinţa regimului horthyst (19).
În timpul regimului fascist al lui Horthy, care ducea o politică deliberată de exterminare a românilor (20), mulţi români au fost siliţi să plece şi şi-au vândut pe nimic averile ocupanţilor unguri, în cazul când nu le-au fost confiscate sau când nu le-au abandonat, pur şi simplu, fugind de teama represaliilor.
„De când a primit jumătate din Transilvania în 1940, Ungaria – prevăzând fie plebiscitul, fie autonomia – a dus, prin toate mijloacele, o politică de slăbire şi exterminare a elementului românesc majoritar.
Prin rechiziţii care au produs sistematic foamete, prin expulzarea preoţilor şi intelectualilor români, prin distrugerea de biserici ortodoxe şi uniate, prin înăbuşirea culturală şi naţională la care a dus faptul că pentru 1.315.000 de români exista un singur liceu românesc şi un sigur cotidian, guvernul ungar a vrut tocmai să întărească dominaţia maghiară prin slăbirea rezistenţei elementului românesc.
Este adevărat că teroarea a avut un caracter mai degrabă administrativ decât militar, iar violentele şi asasinatele în masă au fost practicate în Transilvania la o scară mult mai redusă decât în Iugoslavia.
Totuşi, ţelul urmărit de politica ungară în Transilvania, ca şi în Iugoslavia, este acelaşi: distrugerea elementului majoritar autohton român şi sârb, pentru a avantaja poziţia maghiară în caz de plebiscit sau de autonomie. În ceea ce priveşte Transilvania de Nord, rezultatul trebuie judecat în lumina imensului exod al refugiaţilor. Sir Robert Emerson, înalt Comisar pentru refugiaţi al Comitetului Interaliat pentru Refugiaţi, estimează la 200.000 numărul refugiaţilor din Transilvania de Nord din cauza persecuţiilor ungare (21). Acum (adică în 1945, după încheierea războiului – n.n., V. I. Z.) realitatea depăşeşte cu mult această cifră“ (22). Acest citat este dintr-o lucrare elaborată la începutul anului 1946, pentru a susţine prezentarea problemei româneşti la Conferinţa de la Paris, dar care a fost publicată abia în 1997!
Încercând să realizeze pentru noi un memento despre acele timpuri – despre care, până prin anii ‘70, nu s-a vorbit absolut nimic, iar după aceea foarte puţin, căci U.R.S.S. voia linişte în lagărul socialist -, Raoul Şorban scria: „Toate bestialităţile au fost trăite de populaţia nemaghiară din Transilvania (în afara germanilor), în urma şi din cauza Diktatului de la Viena. Între izbânzile urii, însoţite de torturi sufleteşti, practicate cu o tehnică perversă a umilirilor, s-a numărat şi relativizarea oricărui concept juridic“ (23).
Într-adevăr, caracteristica guvernului horthyst a fost că, în domeniul drepturilor românilor din teritoriile cedate după Diktat, „forţa dreptului“ a fost înlocuită cu „dreptul forţei“. Documente ale vremii subliniau că „principala preocupare a guvernului, de la intrarea trupelor, a fost răsturnarea completă a stărilor pe care le-a găsit în teritoriul ocupat. Regimul de proprietăţi a fost din temelii şi cu violentă zguduit, în aşa măsură, încât, în această privinţă, Ardealul de nord nu mai este astăzi decât o imensă ruină cu mii şi mii de existenţe româneşti distruse, cu mii şi mii de averi prăpădite pe preţuri de nimic sau confiscate, pur şi simplu“ (24).
Parlamentul ungar a adoptat legea nr. XXVI din 1940, „prin care dădea mână liberă guvernului horthyst să ia măsurile legislative şi economice pe care le va socoti necesare pentru încadrarea teritoriului ocupat în ordinea juridică aflată în vigoare în restul Ungariei. Pe această bază, guvernul a emis imediat o serie de ordonanţe prin care, încălcând principiile dreptului internaţional, a aplicat o amplă politică de ruinare a populaţiei româneşti. Pe baza ordinului nr. 6310 M.E. din 14 septembrie 1940, imediat după intrarea trupelor horthyste în Ardealul de nord, administraţia militară a numit inspectori de întreprinderi la toate unităţile industriale, comerciale, financiare şi la alte stabilimente economice care erau antrenate într-un fel sau altul în producţia de interes militar. (…) În multe cazuri, inspectorii au înlăturat automat tot personalul dirigent românesc şi au suspendat consiliile de administraţie. Au fost semnalate cazuri când inspectorii oficiali puşi de armată, după ce au epuizat banii din casă şi au vândut stocurile de mărfuri ale întreprinderilor, au contractat chiar împrumuturi, iscălind ei singuri acte de ipotecă, care mai pe urmă au fost intabulate în cartea fundulară. (…) În acest mod, cele mai de seamă întreprinderi nord-transilvănene, care aveau dificultăţi în condiţiile create de Dictatul de la Viena, au ajuns în scurtă vreme în orbita de interese a capitalului monopolist ungar“ (25).
Dar, pe lângă aceste măsuri administrative, trupele horthyste au intrat în Transilvania ucigând românii încă din primele zile, sub pretextul că „s-au opus armatei ungare“. Aceste crime, trecute acum – din „spirit european“ – sub tăcere de U.D.M.R., au determinat începutul valului de refugiaţi (26). Încă de la sfârşitul lunii noiembrie 1940, „Consiliul Economic din Transilvania a întocmit un studiu cu privire la modalităţile de preluare a proprietăţilor funciare «abandonate», precum şi a celor expropriate cu ocazia reformei agrare din 1921. Moşierii unguri au pornit atacul împotriva ţăranilor români nu numai pentru a le lua pământurile ce le fuseseră acordate prin legea de reformă agrară din 1921, ci şi pentru pământurile pe care ei le vânduseră altora. Pe baza articolului 7 din Ordonanţa nr. 1440/1941 M.E., s-au constituit adevărate asociaţii de avocaţi unguri pentru a aplica acest articol celor care «şi-au vândut vreun imobil în timpul stăpânirii româneşti». Toate actele încheiate prin bună învoială de vânzători cu statul român sau instituţii publice româneşti au fost anulate, considerate ca «păgubind» pe vânzători“ (27).
Trebuie să precizăm că mulţi români transilvăneni şi-au vândut averile contra unor preturi modice şi înainte de încheierea efectivă a Diktatului de la Viena. Fenomenul s-a petrecut astfel deoarece devenise clar că, sub presiunea Germaniei şi a Italiei şi abandonată de „democraţiile“ occidentale, România nu va mai rezista multă vreme şi va trebui să cedeze Transilvania, deoarece Ungaria îşi începuse campania revizionistă imediat după Trianon. Deci, contracte oneroase de vânzare au fost nevoiţi să încheie şi românii din celelalte judeţe ale Transilvaniei, care, până la urmă, nu au intrat sub ocupaţia horthystă.
Or, îndeosebi în cazul vânzărilor, ele sunt „inatacabile“ sub raport juridic, deşi au fost făcute sub presiunea sistemului „juridic“ horthyst, ca produs al contextului politic de forţă din acele vremuri. Prin aplicarea principiului restitutio in integrum, averile românilor vor reveni din nou moştenitorilor grofilor – aspect relevat, de altfel, în unele publicaţii.
Aşadar, aplicarea principiului restitutio in integrum duce, în mod inevitabil şi pe cale de consecinţă juridică, la reinstituirea statului horthyst! Aceste realităţi istorice sunt necunoscute de către tineret, dar sunt, oarecum, destul de cunoscute de către vârstnici, şi sunt bine cunoscute de către ex-greco-catolici; şi, în mod cert, sunt foarte bine cunoscute de către liderii catolici orientali, ca, de exemplu, Matei Boilă, care este de profesie avocat – preot „greco-catolic“ fiind făcut doar aşa, din lipsă de cadre; sau de Iftene Pop, jurist de profesie, expert în probleme de drept internaţional, şi încă specializat în probleme de „vecinătate şi bună vecinătate“ (28). Iftene Pop, Ioan Moisin, Tertulian Langa, Simion Mesaroş, Matei Boilă, Lucian Mureşan şi toţi ceilalţi lideri ex-greco-catolici ştiu în ce a constat tragedia românilor din Ardeal – inclusiv a enoriaşilor greco-catolici -, dar trec sub tăcere acest lucru, întrucât sunt „toleranţi“, plini de „spirit european“ şi vor să se „reconcilieze“ cu toate cultele maghiare, deoarece trebuie să aplice politica Vaticanului de catolicizare a Transilvaniei. E-adevărat că Ioan Moisin, scandalizat şi el, acum, când aproape toată presa a luat act de escaladarea campaniei neorevizioniste şi iredentiste maghiare, îi ameninţă pe revizioniştii din U.D.M.R. că, dacă nu îşi reduc pretenţiile, le va arăta el ce au făcut maghiarii în Transilvania, în ultimele secole – mai ales că a trimis Congresului S.U.A. cartea fratelui său, Anton Moisin, Istoria Transilvaniei. Dar cine l-a împiedicat până acum să o facă?! Presa naţionalistă, revistele Românul, România Mare şi Politica? Este adevărat că, atunci când Ioan Moisin dovedea că gândeşte maghiareşte şi antiromâneşte, a fost imediat pus la punct, ca în studiul „Un duşman al Bisericii Ortodoxe Române: senatorul P.N.Ţ.C.D. Francisc Iosif Moisin“ (29). Dar când s-a răzgândit, arătând că, totuşi, mai simte româneşte, tot Politica (şi singura!) i-a şi publicat respectiva ameninţare etalată în Senat (30)! Aşadar, nu l-a împiedicat nimeni. Dimpotrivă, agresivitatea neorevizioniştilor maghiari a fost catalizată de chiar politica restitutio in integrum, inventată, promovată de către ex-greco-catolici (aşa-zişii „greco-catolici“) şi practicată la fel de agresiv ca maghiarii şi de conivenţă, până acum, cu aceştia. În schimb, acum, când maghiarii „plusează“ (cum au făcut-o mereu), riscând să inflameze până la incandescenţă relaţiile interetnice din Transilvania – atrăgându-i şi pe ţiganii românofoni şi maghiarofoni -, Ioan Moisin şi ai lui s-au trezit să facă politică naţionalistă, după ce, între timp, îi puneau la index ca extremişti pe toţi patrioţii care aveau curajul să apere articolul 1 din Constituţie.
Deci, statul horthyst este statul de „drept“ pe care vor să îl instituie catolicii orientali (ex-greco-catolicii) – care manipulează P.N.Ţ.C.D.-ul, sprijiniţi de catolicii şi protestanţii unguri, care manipulează U.D.M.R.-ul. Prin aceasta se face, încă o dată, dovada – comentată de Nae lonescu (31) – cum că românul care a trecut la catolicism nu mai este român, deoarece el ascultă cu deplină obedientă ordinele Vaticanului, care este o organizaţie mondialistă, antinaţională şi, deci, antiromânească.
Elocvent pentru a atesta faptul că, prin consecinţele avute, aplicarea principiului restitutio in integrum este în consonanţă cu doctrina şi practica hungaristă, este acesta ştire de presă: „Săptămâna trecută, locuitorii comunei Bratca, din Bihor, au fost cuprinşi de panică. În zorii zilei de joi, 6 august, patru unguri din Debreţin, Ungaria, au venit la ei în sat şi, după ce au fotografiat clădirea spitalului din localitate, le-au spus sătenilor şi personalului medical că terenul de sub spital este al lor. Ei au susţinut că pământul a fost cumpărat în 1942 de Facultatea Reformată Colegium din Debreţin, apoi au început să se comporte ca adevăraţi proprietari. (…)
Ungurii au scăpat de mânia sătenilor doar după intervenţia poliţiştilor din comună, care spun că nu ştiu numele cetăţenilor străini“ (32). Deşi poliţiştii sunt indicaţi implicit prin expresia antologică „Actili vorbeşte!“, surprinzător este faptul că, de data aceasta, ei nu şi-au făcut datoria elementară de a-i legitima pe cei patru intruşi revizionişti, care, şi ei, vor tot restitutio.
11.3.1. Repetiţiile istoriei: recucerirea Transilvaniei
Referindu-se la situaţia conflictuală din Ardeal, provocată de maghiari imediat după decembrie 1989, Ion Coja anticipase încă din vara lui 1990: „Cu cât această stare va fi mai tensionată de conflicte consumate deja sau pe cale de a se produce, cu atât mai convingătoare vor fi argumentele revizioniste, care vor bate toba în toată lumea pe tema imposibilităţii de a se concilia interesele românilor şi ale maghiarilor din Transilvania în interiorul societăţii româneşti, al unei Românii Mari şi autoritare faţă de minorităţi, înscenările şi diversiunile nu ne vor da o clipă de răgaz, Ardealul va deveni un fel de Liban al Europei, ceea ce ar face iminentă şi indispensabilă intervenţia protecţiei şi a arbitrajului internaţional, a O.N.U. etc., etc. În acest scenariu, deloc absurd, de politic fiction, cartea pe care se va miza cel mai mult va fi, probabil, ideea unei federalizări sau chiar autonomizări a Ardealului, idee care deja circulă, testând receptivitatea publică.
Iată, dar, că nu mai este aşa de exclusă repetarea lui 30 august 1940. Cei ce şi-au dedicat viata acestui sumbru ideal mizează pe partea mizerabilă a lumii în care trăim, pe mizeria istoriei, în vreme ce adversarii lor, adică naivii care nu le acordă nici o şansă, mizează pe demnitatea umană, pe raţionalitatea devenirii istorice, convinşi că istoria nu se repetă. Când este vorba de crimă şi de fărădelegi, însă, istoria mai des se repetă!“ (33).
Într-adevăr, constatăm că istoria se repetă. Situaţia de dinaintea ultimului război mondial se aseamănă cu aceasta de după decembrie 1989. România de azi este supusă aceloraşi agresiuni ale ţărilor „democratice“ occidentale, care urmăresc aceleaşi scopuri: limitarea suveranităţii, diminuarea independentei şi, în final, dezmembrarea ţării. În Germania se vorbeşte curent de câţiva ani despre „al IV-lea Reich“ – privit sub aspect politic şi economic –, iar o Românie puternică în zonă constituie un impediment în calea expansiunii influenţei şi acţiunilor firmelor transnaţionale în ţara noastră şi chiar în alte ţări din Europa de Est.
Investiţiile de capital ungar pe anul 1996 al firmelor obligate să-şi anunţe intenţia de a investi
Surse: Banca Naţională a Ungariei, U.N.C.T.A.D. (36).
De asemenea, politica revizionistă şi de expansiune economică a Ungariei în Transilvania, în general, şi în judeţele Harghita şi Covasna, în mod special, este etalată cu nonşalantă şi de oficiali. Astfel, alegând un titlu rezumativ, „Sub paravanul cooperării economice în Bazinul Carpatic, Ungaria investeşte masiv în România, în zonele locuite de maghiari“, Florian Popa-Micşan face următoarea precizare: „S-a vorbit şi s-a scris mult pe tema expansiunii economice a Ungariei în Transilvania, în general, şi în judeţele Harghita şi Covasna, în mod special. Iată că autorităţile din ţara vecină şi-au pierdut răbdarea şi nu mai fac un secret din acest obiectiv al statului ungar. Numai că îl maschează sub paravanul unui limbaj europenizat, al cooperării economice «regionale şi transfrontaliere». Este edificator, în acest sens, interviul pe care vi-l prezentăm, cu Tabajdi Csaba, secretar de stat politic la Oficiul primului ministru din Ungaria, realizat de Sukosd Levente, şi transmis în cadrul emisiunii «Cronica de dimineaţă», difuzate de Radio «Kossuth»“: „Întrebare: În localitatea ungară Baja s-a desfăşurat recent cea de-a treia conferinţă pe problemele economice menită să contribuie la dezvoltarea cooperării economice în Bazinul Carpatic, în ce măsură se înscrie această întrunire în seria celorlalte, organizate anterior în Ucraina subcarpatică şi în Ardeal? Răspuns: În 1995, am elaborat concepţia, iar în decembrie 1996, ca urmare a semnării Tratatelor de bază, s-a vorbit atât despre condiţiile cooperării economice regionale, cât şi despre faptul că ar fi bine să se înfiinţeze o societate de investiţii central-europeană, care, de fapt, a şi fost înfiinţată în urmă cu câteva luni, în cadrul Băncii Ungare pentru Dezvoltare. Actuala conferinţă s-a ocupat de posibilităţile de revitalizare a întreprinderilor şi de stimulare a investiţiilor în Europa Centrală. De asemenea, s-a avut în atenţie experienţa acumulată de această societate de investiţii în cele câteva luni de la înfiinţare. (…) În ultimii 4 ani, Fundaţiei «Noua strângere de mână», care a obţinut un sprijin financiar în valoare de două miliarde de forinţi, i s-a adăugat Societatea de investiţii de capital «Corvina», care s-a înfiinţat cu un capital social de un miliard de forinţi. (…) La aceştia s-au adăugat şi banii proveniţi din alte surse. Consider important că s-a reuşit înfiinţarea de centre pentru dezvoltarea întreprinderilor – aproape 20 – în Bazinul Carpatic, din care peste 50 la sută în Ardeal, ceea ce înseamnă că îi ajutăm nu numai cu bani pe întreprinzătorii maghiari din afara graniţelor. Aceste trei miliarde nu reprezintă o sumă foarte mare, dar este important faptul că noi, prin instruirea managerială, îi putem sprijini pe maghiarii din afara graniţelor — şi nu numai pe ei — prin transmiterea experienţei noastre privind cooperarea economică europeană, în această cooperare are importantă primordială nu apartenenţa etnică, ci contribuţia la revitalizarea unor zone unde trăiesc maghiari, precum şi dezvoltarea economică a aşezărilor locuite de aceştia“ (37). Este evident că rezerva făcută – cum că „are importanţă primordială nu apartenenţa etnică“ – este etalată doar din motive propagandistice, pentru a contracara o eventuală acuză de revizionism. Dar această precauţie este superfluă, căci în propoziţia imediat următoare se şi contrazice, arătând că demersul respectiv vizează „revitalizarea unor zone unde trăiesc maghiari“, ceea ce este acelaşi lucru – „apartenenţa etnică“ -, însă în alţi termeni.
Dar, văzând lipsa de reacţie a României, Ungaria îşi extinde zona de acţiune: „Ambasadorul Ungariei la Bucureşti, d-l Szocs Ferenc, însoţit de oameni de afaceri unguri, se află în aceste zile la Constanţa. Vizita delegaţiei ungare urmăreşte două scopuri: crearea unui flux comercial de tranzit pe traseul Canalul Dunăre-Marea Neagră-Constanţa şi posibilitatea unor investiţii în Zona Liberă Constanţa-Sud. Pentru partea maghiară, portul Constanţa este un punct de maximă importantă, exporturile ţării vecine având rampa de lansare pe teritoriul românesc. Până în prezent, investitorii unguri şi-au concentrat atenţia, în principal, în apropierea graniţei, respectiv Transilvania.
Se pare că, o dată cu deschiderea primei benzinării MOL la Bucureşti, investiţiile vecinilor noştri se vor extinde, Constanţa devenind un obiectiv de maxim interes. Intenţii ce nu pot fi decât lăudabile, capitalul ungar fiind la fel de bine primit ca orice altă investiţie străină.
Regretabil este faptul că fluxul investiţional are un singur sens: dinspre Ungaria spre România, statistica oficială neconsemnând prezenţa capitalului românesc în ţara vecină“ (38).
Ofensiva economică a Ungariei a început să fie semnalată şi de presa românească. La începutul lui 1998, Sorin Trocan, printre alţii, a publicat consistentul material „Agresiunea economică ungurească în Vestul României“ (39).
De fapt, clinciul în care a fost băgată România după decembrie 1989 a urmărit tocmai acest lucru: diminuarea atributelor sale statale atât de mult încât să nu se poată opune agresiunilor externe, cum sunt ocupaţia economică – relevată în cele de mai sus -, imagologică – practicată, de exemplu, prin intermediul postului DUNA TV -, instituţională (40), mediatică (41) etc.
11.3.3. Remaghiarizarea Transilvaniei
Reamintim că, în contextul politico-economic impus României după decembrie 1989, românii au fost alungaţi din judeţele cu populaţie preponderent maghiară. Această purificare etnică este aplicată consecvent mai ales acum, cu U.D.M.R. la guvernare. Presiunile economice şi, mai ales, „administrative“ – după cum semnala, acum cinci decenii, Leonid Jean Constantinescu – făcute asupra lor şi sărăcirea românilor îi determină să îşi vândă ungurilor proprietăţile şi să ajungă într-o situaţie inferioară, de dependentă, de subordonaţi, de salariaţi sau de şomeri; în întreprinderile din judeţele Harghita şi Covasna, primii alungaţi în şomaj sunt românii.
Dar se repetă situaţia din vremea lui Horthy: contractele de vânzare-cumpărare sunt „corecte“ juridic, deşi sunt la fel de oneroase ca şi atunci. Consecinţa este aceeaşi maghiarizare forţată, dar făcută prin intermediul guvernanţilor români, asociaţi cu U.D.M.R.!
După cum relevă titlul unui articol, chiar „Secretariatul de Stat pentru Culte atrage atenţia asupra maghiarizării românilor“: „Ca reacţie la controversata vizită a parlamentarilor Opoziţiei în judeţele Harghita şi Covasna, Secretariatul de Stat pentru Culte a depus ieri la Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor un raport asupra situaţiei comunităţilor ortodoxe din zona respectivă. În documentul remis Camerei, S.S.C. recunoaşte în mod oficial că «populaţia românească din acesta zonă a suportat un intens proces de maghiarizare»“ (42). Culmea ironiei este că ocupantul postului de Secretar de stat este Gheorghe Anghelescu, membru al P.N.Ţ.C.D.
Maghiarizarea Transilvaniei prin cumpărarea proprietăţilor românilor de către ungurii sprijiniţi de Biserica catolică şi de diaspora ungară a fost subliniată de câţiva importanţi lideri politici români, parlamentari sau foşti parlamentari. Simptomatice sunt următoarele avertismente făcute de ei în presă.
„Preşedintele P.N.L.-C., Radu Câmpeanu, este îngrijorat de «o situaţie care există cel puţin la jumătatea de nord a Ardealului». Câmpeanu sesizează existenţa unui fenomen îngrijorător, întâlnit atât la sate, cât şi la oraşe, şi anume «cumpărături, transferuri de proprietate prin acte de vânzare-cumpărare a unor imobile sau pământ, de la români la unguri. Această gestiune se face aproape organizat, prin bisericile greco-catolice maghiare (sic)», ţinta vizată fiind anihilarea treptată a cât mai mult din ceea ce aparţine românilor. Câmpeanu a mai afirmat că «la biserică li se spune oamenilor să cumpere tot ceea ce se poate cumpăra». Conştienţi că românii stau prost cu banii, ungurii fac oferte impresionante, românii sunt tentaţi astfel să vândă şi vând. Preşedintele P.N.L.-C. se întreabă de unde au bani toţi aceşti cumpărători, el avansând ipoteza că banii ar veni de afară. Câmpeanu se declară impresionat: «Dacă această chestiune va continua astfel, vom deveni slugi la unguri»“ (43). „Preşedintele P.N.L.-Câmpeanu crede că banii sunt trimişi din exterior şi aceste tranzacţii se fac cu ajutorul Bisericii Catolice“ (44).
O declaraţie cu mai mare greutate o aduce Adrian Năstase, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor: „Prim-vicepreşedintele P.D.S.R., Adrian Năstase, a declarat că periplul lui Radu Vasile în Covasna şi Harghita i-a creat senzaţia că primul ministru efectuează o vizită în străinătate. Năstase este de părere că Verestoy Attila, care 1-a întâmpinat pe Vasile, a corespuns cel mai bine, prin atitudinea sa, rolului de preşedinte al «statului Harghita-Covasna». Afirmaţia lui Radu Vasile conform căreia în respectiva zonă nu sunt probleme a stârnit mânia lui Năstase. Acesta spune că deţine informaţii că investiţiile în zonă, în valoare de 30 milioane de dolari, sunt făcute 100 la sută de maghiari, fie din România, fie din Ungaria sau din diaspora“ (45).
Cu atât mai puţin este luată în considerare opinia unor intelectuali, istorici, care au scris frecvent, dar, cum spune Ion Coja, „în deşert“, precum Ioan Ardelean: „Să ne oprim la două aspecte, cel confesional şi cel naţional, în primul caz, d-l Constantinescu, obişnuit să închidă ochii la tot ce nu-i convine, laudă armonia dintre cele două culte, ortodox şi uniat, în timp ce promovează celebra «Lege Boilă», instrument sigur de învrăjbire a lor, care a dat deja primele «roade». Cât priveşte relaţiile interetnice, prezentate ca rezolvate exemplar şi trainic de către actuala Putere, ca şi ideea absenţei oricărei ameninţări la adresa libertăţii, unităţii şi integrităţii tării, lucrurile sunt departe de roz-bombonul prezidenţial. Cu retrageri strategice, ca celebra «expulzare» a U.D.M.R. din Convenţie, chipurile că nu recunoaşte articolul 1 din Constituţie, de fapt din raţiuni pur electorale, politica C.D., inclusiv a preşedintelui, a fost una de continuă cedare în faţa pretenţiilor tot mai exagerate ale acestei organizaţii etnice, cu primejdia destrămării României, dar cu beneficiul dobândirii şi menţinerii puterii…“ (46).
Procesul actual de remaghiarizare a Transilvaniei nu a scăpat neobservat nici analiştilor politici străini. Alegând un supratitlu grăitor – „Un nou scandal la orizont: războiul economic din Ardeal“ -, Curierul Naţional publică o corespondentă a şefului biroului Agenţiei France Presse în România, Jean-Luc Porte, din care cităm câteva fragmente: „Autonomiştii maghiari din România au intrat în război deschis cu «miliardarii roşii» români, pe care se forţează să-i alunge din Transilvania pentru a obţine un monopol cvasitotal asupra economiei acestei bogate regiuni. În toate discursurile lor, responsabilii autonomişti din Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R.) evocă cu insistenţă necesitatea unei epurări a clasei «miliardarilor roşii, proveniţi din nomenclatura lui Ceauşescu», pe care îi asimilează mafiei româneşti. (…) «Trei sferturi din firmele americane şi canadiene din Transilvania se află în mâinile ungurilor», explică Gelu, director al unei întreprinderi din Cluj, care aminteşte în context că Ungaria are o importantă diaspora în Canada şi Statele Unite. «Ungurii controlează 80 la sută din industria alimentară din regiune», continuă el, precizând că ungurii au declanşat, în aceste ultime luni, o adevărată ofensivă pentru a pune mâna pe industria lemnului şi pentru a cumpăra terenuri. Pentru a-i contracara, bogaţii oameni de afaceri din Bucureşti dispun de un atuu politic determinant: naţionalismul. (…) Cu toate acestea, puţin câte puţin, «noii bogătaşi» ai nomenclaturii româneşti cedează teren, ezitând să-şi investească propriile capitaluri într-o regiune cu un climat concurenţial puternic, în timp ce pentru autonomiştii unguri acest război economic se înscrie în cadrul mai larg al unei strategii politice de autonomie totală“. În comentariul redacţional, se fac unele precizări: „În primul rând, faptul că acest «război economic» nu se reduce la nivelul exemplelor date de Jean-Luc Porte, ci fenomenul are o cuprindere mult mai largă şi mai profundă, incluzând, între altele, şi aria întreprinderilor mici şi mijlocii, care au apărut ca ciupercile după ploaie, societăţile mixte ungaro-maghiare, să zicem, bucurându-se de un suport logistic, moral şi material de invidiat. În al doilea rând, contacte cu reprezentanţi ai unor cercuri de afaceri străine, avute la Bucureşti, sau la Paris, Bonn, Luxemburg, Madrid, ne-au relevat mult mai… contondent ofensiva intensă a «autonomiştilor maghiari» (ca să folosim şi noi termenul lui Jean-Luc Porte) de a se impune ca cei mai valabili interlocutori pentru capitalul străin investit în România“ (47).
Confirmându-se, în mare parte, anticipările sale, relevate încă în 1990, Ion Coja mai trăsese un inutil semnal de alarmă: „(…) U.D.M.R. şi manipulatorii săi de la Budapesta încearcă şi, deocamdată, reuşesc, să dobândească poziţii privilegiate în economia Ardealului pentru firmele ungureşti, pentru maghiari, şi să pregătească, astfel, terenul pentru o viitoare federalizare, dacă nu în formă, măcar în conţinut, de facto. (…) S.R.I. a dat o serie de semnale foarte clare în acest sens, înainte de noiembrie 1996 şi după. Vox clamantis in deserto.“ (48).
Fără îndoială că aceste voci au strigat „în deşert“ întrucât, în acest domeniu, cea mai mare „permisivitate“ s-a manifestat în Parlament, în Guvern şi în politica externă a ţării, printre altele, în poziţia adoptată de delegaţia României faţă de problema separatiştilor din Kosovo (49).
Politica iredentistă de până acum a fost reluată în forţă, deoarece au fost încurajaţi de faptul că partidele extremiste din Ungaria au câştigat alegerile din luna mai: „Trianonul este una dintre marile crime la secolului al XX-lea comise împotriva Ungariei“, a proclamat Zsolt Lanyi, vicepreşedinte al Partidului Independent al Micilor Agrarieni (FKGP), la o comemorare publică ţinută la Budapesta cu ocazia împlinirii a 78 de ani de la încheierea Păcii de la Trianon. „Declaraţiile lui Zsolt Lanyi – el este autorul unei alte gogomănii, aceea că «maghiarii sunt ostatici în Transilvania ocupată de România» – nu mai surprind pe nimeni“, observă Dorin Suciu (50).
Dar nici nu revoltă prea multă lume! În schimb, când patrioţii români trec în defensivă, sunt etichetaţi ca „extremişti“, iar când încearcă o contraofensivă, atunci sunt condamnaţi ca „ultranaţionalişti“! Această antisimetrie face parte din panoplia războiului axiologic, informaţional, imagologic, psihologic etc., ca forme conjugate ale războiului atipic dus contra României. De aceea, trebuie să remarcăm că D. Suciu greşeşte fundamental când califică drept „gogomănie“ afirmaţiile respective, după cum, la fel, greşesc şi ceilalţi publicişti care taxează în mod similar, minimalizându-le!, acţiunile revizioniştilor maghiari – fie că sunt afirmaţii de presă, hărţi iredentiste în manuale şcolare sau în atlasuri, articole în enciclopedii, cărţi în diverse limbi străine, luări de cuvânt pe teme neorevizioniste la diverse conferinţe internaţionale indiferent de tematica acestora etc., etc.; nu, toate aceste manifestări nu sunt gogomănii, ci sunt acţiuni deliberate şi concertate, sunt agresiuni psihologice subsumate războiului pe care Ungaria îl duce contra României de la Trianon încoace. De aceea, chiar dacă ideea (re)concilierii este bună, cei care o promovează trebuie să fie tot timpul cu ochii în patru şi cu capul pe umeri. Fiindcă, deşi Ungaria este mică, săracă, plină de mari datorii externe şi nimeni nu îi cere nimic, totuşi, Ungaria se înarmează febril.
Fireşte că, încurajaţi de revizionismul Ungariei, liderii U.D.M.R. au trecut la demonstraţii de protest: „Sub acoperirea revendicării formulate de Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului, pentru obţinerea Palatului Episcopal din Oradea, adunarea de protest programată pentru azi, la ora 17, este organizată în aşa fel încât să cuprindă principalele cereri ale U.D.M.R. de până acum.
Pe ordinea de zi a adunării de protest organizate de episcopul Tokes se regăseşte senatorul U.D.M.R. Csapo Jozsef, cunoscut pentru proiectul de lege privind autonomia. Un alt punct fierbinte pe ordinea de zi va fi atins de deputatul de Cluj Konya Hamar Sandor, care va discuta despre necesitatea înfiinţarea universităţii de stat în limba maghiară“(51); pretenţia înfiinţării universităţii de stat maghiare i-a supărat inclusiv pe unii filomaghiari ca Daniel Uncu (52), ca să nu mai vorbim de marii români, ca acad. Vasile Gionea (53). „(…) La adunare au fost invitaţi reprezentanţi ai cultului baptist, evanghelist, unitarian şi feţe bisericeşti ale romano-catolicilor şi greco-catolicilor, în afară de ortodocşi. Zoltan Barabas declară că situaţia retrocedărilor ar fi fost cu totul alta dacă ar fi existat voinţă politică şi dacă poziţia U.D.M.R. ar fi fost mai fermă în momentul intrării la guvernare. «Puterea uită că a fost votată şi de electoratul maghiar şi că datorează (sic) să îşi respecte promisiunile» – afirmă Barabas, purtătorul de cuvânt al episcopului“ (54).
Contra ofensivei maghiarizării încearcă să se opună, cam firav şi oarecum tardiv, şi P.U.N.R.: „P.U.N.R. solicită preşedintelui Emil Constantinescu să blocheze procesul de deznaţionalizare şi cel de alungare a românilor din Harghita şi Covasna, propunând constituirea unei structuri centrale consultative, care să funcţioneze pe lângă şeful statului, în colaborare directă cu organizaţiile româneşti din cele două judeţe. Ele trebuie să identifice acţiunile ce se impune să fie întreprinse pentru dezamorsarea situaţiei critice din aceste zone.
De asemenea, liderii P.U.N.R. cer blocarea proiectului Legii demilitarizării Poliţiei şi oprirea procesului de restructurare a unităţilor militare din Harghita şi Covasna, susţinerea fermă, din punct de vedere material, a Episcopiei Ortodoxe din cele două zone, precum şi acordarea de tratament egal cu maghiarii în domeniul învăţământului şi culturii… “ (55).
Dar a devenit de mult evident pentru mulţi publicişti că neorevizioniştii maghiari vor combina pretextele cultice cu cele de altă natură pentru a găsi, totdeauna, motive pentru incitări la violenţe şi, de aici, pretexte pentru apeluri la organisme internaţionale pentru „monitorizarea“ României privind problemele minorităţilor. Astfel, Cristina Zărnescu previne: „Puţini ştiu că vizita lui Remus Opriş la Odorheiu Secuiesc, în vederea soluţionării conflictului cu măicuţele greco-catolice, a constituit o repetiţie pentru ceea ce se doreşte să aibă loc într-un viitor apropiat. Surse ale Poliţiei susţin că primarul Odorheiului a refuzat să-1 primească pe Remus Opriş, pentru că tocmai atunci declaraseră autonomia oraşului. A fost nevoie de o mică desfăşurare de forţe ale Poliţiei şi Jandarmeriei pentru a-1 convinge pe Szasz Jeno că nu e bine ce face.
Planul «Kosovo» prevede un incident româno-maghiar la Odorheiul Secuiesc, ce va fi plătit cu preţul a câtorva zeci de vieţi.
În urma luptelor între civili şi forţele de ordine, maghiarii vor cere intervenţia N.A.T.O. Şi aici intervine similitudinea cea mare cu provincia sârbească: va accepta N.A.T.O. să intervină în interiorul graniţelor statului, într-un conflict intern? Budapesta, la fel ca şi Tirana, va cere în genunchi partenerilor din Alianţă să oprească măcelul din Ardeal şi să stopeze purificarea etnică“ (56).
Constatarea ziaristei românce avea să fie confirmată de surse externe: „«Până în anul 2005, data următoarei extinderi a Uniunii Europene, Ungaria doreşte să obţină acele modificări ale frontierelor prin care ar putea anexa unele părţi din România, Slovacia, Ucraina şi Iugoslavia şi ar crea Ungaria Mare», a declarat Jan Slota, preşedintele Partidului Naţional Slovac (P.N.S.), candidat al partidului la funcţia de preşedinte al statului.
Dintr-o corespondenţă de la Bratislava, publicată de cotidianul budapestan Magyar Nemzet de ieri, am aflat că Jan Slota a declarat în cadrul unei conferinţe de presă că documentul care susţine afirmaţiile sale a fost primit de la o «persoană absolut demnă de toată încrederea», acesta fiind un «document strict secret al cercurilor guvernamentale ungare». Conform informaţiilor pe care le deţine Slota, în fruntea comisiei care pregăteşte modificările frontierelor se află însuşi Viktor Orban, iar relaţiile externe sunt conduse de Janos Martony, în timp ce, dintre maghiarii pe peste hotare, a amintit numele lui Laszlo Tokes, Duray Miklos, Bugar Bela şi Pal Csaky“ (57).
Comparativ cu planurile oculte şi/sau manifeste ale iredentiştilor unguri, cu atât mai presantă devine problema românilor minoritari din judeţele Harghita şi Covasna, exprimată într-una din concluziile unei cercetări sociologice: „Identitatea naţională şi cultura naţională în sud-estul Transilvaniei, din cauza procesului masiv de maghiarizare ce se desfăşoară în zilele noastre, stării psihomorale de neîncredere şi derută, marginalizării economice, culturale şi sociale a românilor minoritari, se află la punctul de a fi sau a nu fi, la limita supravieţuirii în unele comunităţi umane. În acest context dramatic – în propria ţară să dispară limba română, cartea românească, teatrul românesc, muzeul românesc, ghidul elaborat de români pentru străini şi români, să dispară dorinţa de şcoală în limba română, numele româneşti pe străzile şi în instituţiile şcolare şi chiar în buletinele de identitate ale oamenilor, să auzi pe stradă, în instituţii, magazine numai limba maghiară spre dispreţul limbii române şi al vorbitorilor ei, să vezi pe standuri aproape exclusiv carte maghiară, să dispară şansa de aţi vedea vestigiile neamului, de altfel cele mai contestate, pentru că muzeele au devenit naţional-secuieşti -, românii minoritari din Covasna şi Harghita de la „vlădică până la opincă“, adică de la prefecţi până la locuitorii simpli, dar cu avansată conştiinţă naţională, din satele cele mai îndepărtate sau cu „români pierduţi“, cum spun ei, cer Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului României să facă din problema identităţii naţionale şi a culturii naţionale de aici o PROBLEMĂ DE STAT, PRIORITARĂ prin măsuri chibzuite, eficiente şi permanente până nu-i PREA TÂRZIU“. Elocvent este şi titlul dat raportului de cercetare: „S. O. S. – românii din Covasna şi Harghita!“ (58).
O expresie pe cât de elocventă pe atât de periculoasă a tendinţei de a deveni stat în stat – în vederea realizării secesiunii şi, apoi, a dezmembrării României – este această măsură luată de autorităţile autonomiste locale ale U.D.M.R.-ului: „De la 1 octombrie, poliţiştii şi militarii armatei române nu sunt primiţi în spitalele sau dispensarele din Harghita, decât dacă îşi plătesc tratamentul, aşa cum fac cetăţenii străini aflaţi în vizită în ţara noastră. Decizia a fost luată la nivelul Direcţiei Sanitare Judeţene. La Spitalul judeţean din Miercurea Ciuc se află afişate instrucţiuni care prevăd că «nu vor fi acceptaţi la internare angajaţii Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, S.R.I., având reţea proprie, cu excepţia urgentelor majore. În aceste cazuri, după consumarea fazei de urgentă, bolnavul poate rămâne în spital, contra cost, sau se îndrumă la Spitalul Militar». Urgenţele majore (infarctul, accidentele rutiere cu politraumatisme, arsurile grave) se internează, peste tot în lume, la cel mai apropiat spital, indiferent de buletinul, paşaportul sau legitimaţia de serviciu. Decontările, asigurările etc. se rezolvă ulterior. Pentru militarii şi poliţiştii din Harghita, spitalul militar cel mai apropiat se află la Braşov (140 de kilometri de Miercurea Ciuc).
Harghita este singurul judeţ unde s-a luat această măsură. (…) Dr. Marton Bokor, directorul spitalului judeţean, justifică măsura luată prin criza de fonduri, actualmente înregistrându-se cel mai mic buget alocat sănătăţii. Decizia este însă luată pe timp nelimitat şi vine la scurtă vreme după o campanie a presei maghiare din regiune, care consideră jandarmii şi poliţiştii din Miercurea Ciuc drept «armată de ocupaţie»“ (59 – subl. ns., V. I. Z.).
Escaladarea agresiunii hungariste, sub patronajul politic al bisericii reformate, este relevată, de Cotidianul, într-un grupaj concluziv şi sub un titlu clarificator „Războiul pentru refacerea Ungariei Mari se dezlănţuie pe toate fronturile. Budapesta dă bani parohiilor reformate maghiare din România, cu scopul de a-şi consolida poziţia în Transilvania“
„Fiecare vizită a lui Nemeth Zsolt în România naşte semne de întrebare. Şi asta pentru că secretarul de stat politic în Ministerul Ungar de Externe este cunoscut în România pentru declaraţiile lui cu privire la maghiarimea din România, pentru veşnicele probleme pe care le creează încurajând aspiraţiile ungurilor spre autonomie, sau chiar federalizare, şi, nu în ultimul rând, pentru acţiunile pe care le coordonează. De această dată, Nemeth Zsolt a venit în Transilvania pentru a discuta cu înaltele feţe bisericeşti reformate despre despăgubirile pe care Ungaria vrea să le acorde Bisericii Reformate din România pentru proprietăţile pe care aceasta le-a avut pe teritoriul Ungariei. Ieri, Nemeth Zsolt s-a întâlnit cu episcopul Laszlo Tokes şi cu alte feţe bisericeşti în vederea stabilirii strategiei prin care banii – care trebuie să fie foarte mulţi – vor lua calea afacerilor, a comerţului şi chiar a cumpărării de terenuri. Este limpede că strategia la care recurge Guvernul Orban este periculoasă şi că ea, necontrolată, va ajunge să dea roade într-un timp foarte scurt. De departe, în Transilvania, investiţiile ungare sunt cele mai numeroase. Acum, când fiecare preot de parohie reformată va avea bani la dispoziţie pentru a dirija diferitele acţiuni, reţeaua maghiară din Transilvania se întăreşte şi mai mult“.
11.3.4. Caracatiţa Soros sprijină caracatiţa hungaristă
Iată de ce Forumul de la Cernat a fost semnalul că Bisericile maghiare pornesc bătălia politică. „Sunt cunoscute activităţile diferitelor fundaţii – toate coordonate altminteri de Oficiul pentru Maghiarii de Peste Hotare -, fundaţii care primesc bani de la bugetul de stat şi care au, fiecare, domenii de activitate diverse. Unele au ca scop chiar crearea unei economii paralele în Transilvania, pe criteriul etnic evident, şi îşi desfăşoară nestingherit activitatea pe teritoriul României. Citind statutul unora dintre ele te îngrozeşti aflând că ele sunt legale în România, că, de fapt, scopul lor este refacerea Ungariei Mari prin orice mijloace. Unele sunt dotate cu aparatură sofisticată (…) care permite un control riguros şi asigură, deopotrivă, desfăşurarea în cea mai deplină confidenţialitate a discuţiilor între membrii de bază ai acestor fundaţii sau cluburi. În continuare, ne vom opri asupra unora dintre aceste fundaţii pentru a vedea exact cu ce se ocupă şi în ce condiţii. Datele de care dispunem sunt cuprinse în Memoriul «Întru apărarea românilor de pretutindeni», elaborat de fostul Subsecretariat de stat, actualmente Departamentul românilor de peste hotare, condus de Mugur Vasiliu“. În continuarea materialului sunt prezentate pe scurt următoarele organizaţii şi fundaţii:
Uniunea Mondială a Ungurilor (structură, scop, sprijin logistic);
Fundaţia Ilyes Gyula;
Uniunea Internaţională a întreprinzătorilor Maghiari;
Uniunea Mondială a Inginerilor şi Constructorilor Maghiari;
Asociaţia Maghiară de Economie;
Fundaţia noi strângeri de mână;
Uniunea Independentă Baross Gabor;
Uniunea pentru Apărarea Intereselor Maghiare, cu accent pe următoarele aspecte: scop, structură, sprijin logistic (60).
Ofensiva cultico-politică le dă curajul liderilor maghiari să nu mai apeleze la sofismele cu „delimitarea“, ci să se exprime făţiş. Un semnal simptomatic este relevat tot de Cotidianul: „«Au mai rămas în oraş 861 de români. Trebuie terminat cu ei pentru ca instituţiile statului român să nu mai aibă aici nici o putere“ a afirmat primarul oraşului Odorheiul Secuiesc, Szasz Jeno. Lider în plină ascensiune al secuimii, Szasz Jeno este un personaj cunoscut pentru episodul din decembrie 1997, când şi-a declarat autonomia. În ziua respectivă, 10 decembrie, pe atunci secretarul general al Guvernului, Remus Opriş, sosise la Odorhei pentru a clarifica problema imobilului construit de congregaţia greco-catolică Inimi neprihănite. (…) De la Odorheiul Secuiesc se vede foarte bine ceea ce autorităţile nu vor să recunoască: «Este limpede, deja, pentru noi, că, după ce se va încheia conflictul din Kosovo, urmează să izbucnească aici un conflict interetnic», a afirmat un cadru militar român. Presiunile asupra românilor sunt nenumărate şi greu de imaginat“ (61).
În condiţiile create chiar de partidele aflate la putere, „Ungaria îşi intensifică acţiunile în vederea aservirii economice a Transilvaniei“ (62). Reflectând această situaţie, precum Cotidianul şi alte mijloace de comunicare în masă, „Jurnalul Naţional prezintă în exclusivitate documente elaborate de unele servicii de informaţii din România, care demonstrează că numeroase organizaţii şi fundaţii maghiare s-au infiltrat în România, cu scopuri aparent paşnice. Motivul real? Transilvania – vechiul scop al revizionismului maghiar“ (63). În acest context nu este surprinzător că „internaţionaliştii“ – cum îi califică derutant Ion Cristoiu - militează pentru a considera Kosovo drept un model de soluţionare a crizelor, aşa cum face cunoscutul filomaghiar Gabriel Andreescu, unul dintre liderii Grupului pentru Dialog Social, care anticipează chiar un posibil „stat Kosovo“, în articolul „Iugoslavia: secesiunea Kosovo şi «încremenirea în proiect»“ (64). Modul tendenţios, mondialist şi, evident, antinaţional, de a pune problema de către Gabriel Andreescu l-a determinat pe Octavian Paler să intervină pentru a-l pune la punct, calificând pledoaria pentru noul stat kosovean drept o altă ticăloşie:
„Într-un articol recent, din 22, G.A. se arată chiar mai radical decât N.A.T.O. în chestiunea viitorului provinciei Kosovo, acceptând doar soluţia secesiunii, ca U.C.K. «Autonomia» i se pare acum prea puţin, o «încremenire inutilă şi penibilă». De altfel, ne avertizează d-l Andreescu, deşi românii au fost hrăniţi «cu clişeele suveranităţii», trebuie să ne obişnuim cu «eventuala secesiune a unor populaţii». Noi reguli «vor fi aplicate, dacă eventual mâine un nou ’stat Kosovo’ va cere recunoaşterea sa», întrucât, «prin noua pondere pe care o are pe plan mondial», N.A.T.O. poate determina, «din ce în ce mai des», rezolvarea unor conflicte etnice pe calea secesiunii. O teorie scoasă din ţâţâni? E posibil. Numai că ea suscită şi constatări «colaterale». La câteva săptămâni după ce diverşi exponenţi ai Puterii nu mai pridideau să ironizeze, cu un calm somnambulic, temerile legate de «precedentul Kosovo», extremiştii din U.D.M.R. nu s-au sfiit să-i trimită lui Bill Clinton o scrisoare în care îi solicitau să intervină pentru a opri purificarea etnică în Transilvania. Rămâi siderat. Care purificare? Ce om de bună credinţă poate face o paralelă între ce s-a petrecut în Kosovo şi realităţile de la noi?“ (65).
După cum se vede, liderii U.D.M.R.-ului, G. Andreescu şi grupul său fac nu numai o paralelă, ci chiar o incitare a lui Bill Clinton să-şi trimită bombardierele în România – dacă nu deliberat, măcar din greşeală, aşa cum a greşit şi John E. Mc. Laughlin, director adjunct al C.I.A., când, citind un text făcut de analiştii lui, a citit România în loc de Iugoslavia. O interpretare psihanalitică a acestei erori grosolane ne induce ideea că, de fapt, S.U.A. chiar au de gând să extindă războiul şi în România (66), ca să se instaureze mai uşor şi să nu mai fie nevoie să intre România în N.A.T.O., ci invers, să intre S.U.A. în România.
În scopul transformării judeţelor locuite preponderent de maghiari „într-un stat în stat“, organizaţiile maghiarilor apelează la orice demers şi, îndeosebi, la folosirea exclusivă a limbii maghiare. Astfel, din dispoziţia episcopului reformat Laszlo Tokes, întreaga contabilitate a Episcopiei Reformate de pe lângă Piatra Craiului se ţine exclusiv în limba maghiară pe formulare imprimate de biserica respectivă. Ca atare, în urma unui control al Gărzii Financiare din Bihor, Eparhia a fost amendată, în ziua de 2 martie 1999, cu două milioane de lei, pentru încălcarea Legii Contabilităţii, care prevede redactarea documentelor oficiale în limba română. Deşi suma este „simbolică“, după cum au relevat surse din Garda Financiară, L. Tokes a refuzat achitarea amenzii, sub pretextul „dreptului bisericii sale la autonomie“. Mai mult, acesta „solicită anularea amenzii şi cere reparaţii morale, deoarece, spune el, traumele morale sunt semnificativ mai mari decât valoarea amenzii aplicate“ (67). De aici rezultă, implicit, că amenda trebuia să fie substanţial mai mare, pe lângă alte sancţiuni care trebuiau să-i fie administrate pentru încălcarea altor legi de care se face vinovat episcopul.
Printre cei puţini care remarcă pericolul maghiarizării, secesiunii şi destrămării României prin aplicarea politicii restituţioniste şi prin acceptarea de către guvernul Vasile a vizitei papei loan-Paul al II-lea se numără şi Mircea D. Coandă: „Băieţi deştepţi, popa Tokes şi ai lui, profitând de acel imbecil restitutio in integrum al clămpănitorilor şi paraliticilor noştri politicieni, revendică de-a valma drept posesiuni «cultice» vechi proprietăţi ale bisericilor neromâne, cât şi case şi terenuri care, de drept, aparţin Statului Român; încercarea au făcut-o, revendicând şi obţinând 12 proprietăţi pentru care nu aveau acte şi care nu le aparţineau de drept! Urmează restul! Aşadar, după ce au încercat să cumpere terenuri în 1990-1991, după ce au înfiinţat două bănci la Viena şi una la Budapesta care să ofere secuilor 50.000 de dolari de căciulă (fără dobândă în primii 3 ani, cu dobânzi extrem de mici pentru următorii 17), în 1996, pentru achiziţionarea de terenuri, imobile, întreprinderi, ungurii se pregătesc să scoată o halcă mare din Ardeal de sub autoritatea Statului Român, cu complicitatea Suveranului Pontif, devenind proprietari, la început de facto. De jure vor deveni în clipa în care vor arbora steagul! Nu uitaţi că aşa au procedat evreii în Palestina…“ (68). Am putea adăuga observaţia că imprecaţiile lui M. D. Coandă la adresa unor politicieni au fost întărite de acuza preşedintelui Emil Constantinescu, adresate, cam global, e-adevărat, clasei politice, cum că este „mizerabilă şi murdară“ (69). Fără îndoială că, cel puţin referitor la cazul „majorităţii simple“, dacă nu şi în al celei „de două treimi“, preşedintele României are, oarecum, dreptate. Chiar dacă, totuşi, afirmaţia – înscrisă în şirul „gafelor de proporţii al instituţiei prezidenţiale“ (70), căci „preşedintele Emil Constantinescu a călcat – nu de puţine ori – în străchini“ (71) – „a suscitat prompte remarci persiflante vizavi de «greţurile prezidenţiale»…“ (72); dintre aceste replici se remarcă aceea a lui Ion Cristoiu, care, în ciuda limbajului „cuminte“, este de o virulentă extremă, începând cu titlul: „Preşedintele ne-a demonstrat, prin exemplul său, că lumea politică este murdară şi mizerabilă“ (73); în comparaţie cu acest stil de exprimare, expunerea laconică şi „rezervată“ din Cronica Română pare de-a dreptul apologetică, similară cu aceea din România liberă (74).
Dintre ultimele avertismente mai semnalăm un material publicat de Cotidianul, sub un titlu care nu mai lasă loc nici unui echivoc: „Un document realizat de lucrători ai unui serviciu secret relevă: în Transilvania se desfăşoară o abilă ofensivă economică, în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară“. Semnificativ este că primul capitol al documentului tratează „1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare“. „Acţiunile întreprinse pe acesta linie sunt susţinute pe baza fostului statut de naţiune privilegiată a Principatului Transilvaniei, în care etnia maghiară definea puterea politică şi economică. Existenţa acestui statut a permis consemnarea proprietăţilor în mai multe documente de epocă în detrimentul naţiunilor tolerate (în special români), documente folosite în prezent atât de istoriografia ungară, cât şi de către descendenţii familiilor nobiliare maghiare pentru a justifica şi solicita imperativ aplicarea principiului restitutio in integrum, principiu care, aplicat fără discernământ, ar afecta interesele fundamentale ale populaţiei majoritare româneşti, mergându-se până la contestarea originii acesteia şi a dreptului legitim de a trăi în această zonă“. Precum în cazul acţiunilor întreprinse de alţi minoritari, şi maghiarii s-au folosit frecvent de diverse şiretlicuri: „În judeţul Cluj, în perioada 1995-1997, o serie de asociaţii culturale şi turistice au fost preocupate să identifice monumentele istorice şi clădiri sub motivaţia editării unor lucrări ştiinţifice. Documentele obţinute au stat la baza începerii unor procese de recuperare a acestor imobile, folosindu-se din plin de prevederile legii privind restitutio in integrum“. Dar, pe lângă subterfugiul cu documentarea pentru „lucrări ştiinţifice“, maghiarii şi alţi minoritari au folosit şi alte metode de „cercetare“: sustragerea documentelor de interes, având, în acest scop, concursul unor persoane de aceeaşi origine etnică, angajate, printr-un concurs de împrejurări – tocmai ele! – pe post de custode, arhivar etc. Este şi acesta unul dintre motivele pentru care Arhivele Naţionale nu trebuie luate de la Ministerul de Interne, cum „teoretizează“ diverşi minoritari, de exemplu, în revista 22.
Ceea ce ne miră în fraza anterioară, citată din documentul realizat de către un serviciu secret, este această exprimare inexactă: „folosindu-se din plin de prevederile legii privind restitutio in integrum“ (!). Ştim că există politica ţărănistă – impusă de facţiunea ex-greco-catolicilor din P.N.Ţ.C.D., condusă de fraţii Boilă, Ioan Moisin, Iftene Pop ş.a. până la separarea lor în cadrul A.N.C.D. -, dar nu există, încă, o astfel de lege, deşi grupul Boilă-Moisin s-a străduit constant să promoveze o asemenea lege, repunând-o de câteva ori în dezbaterea Parlamentului, după cum s-a arătat. Celelalte intertitluri sunt şi ele elocvente: „2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice; 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria“. Finalul documentului merită şi el citat: „În acest context se remarcă activitatea financiară desfăşurată de către Romanian American Enterprise Fund, care acordă credite în afaceri cu cele mai mici dobânzi de pe piaţă, în valoare de maximum 15.000 $ S.U.A., având durata de rambursare de până la 18 luni. Afacerea se derulează în cadrul programului «Csapa» (a se citi «Ţapa»); partea americană este reprezentată de miliardarul G. Soros“ (75). În centrul materialului tronează fotografia renumitului „rechin finanţist“ american evreu de origine maghiară, George Soros – în apărarea căruia a sărit Madeleine Albright când a fost injuriat de către premierul Malaieziei -, având dedesubt această explicaţie: „George Soros, între protagoniştii ofensivei maghiare în Ardeal“.
În încheierea acestui capitol adăugăm observaţiile şi interogaţiile generalului (r.) Radu Theodoru: „A trebuit ca România să se prăbuşească în haos, ca actualii guvernanţi să desăvârşească opera nefastă a predecesorilor, ca ungurii să escaladeze spectaculos autonomizarea câtorva judeţe transilvane, ca Ungaria să se amestece din ce în ce mai făţiş în treburile interne ale României, etalând cu trufie de mare putere prezumtiva ei apartenenţă la N.A.T.O., ca partide care au programe naţionale şi sociale să încerce, palid şi nesemnificativ, o colaborare care s-ar putea transforma într-o alianţă. (…) Astăzi, subordonarea budapestană a U.D.M.R.-ului este cvasitotală, opoziţia maghiară autohtonistă fiind marginalizată şi scoasă din jocul politic. Aripa radical-hungaristă a U.D.M.R.-ului şi-a fixat baza în secuime, în subtext pe fosta Divizie Secuiască de groaznică amintire pentru români, autoarea principalelor atrocităţi şi crime în masă începând de la 1848 până la 1919 şi din 1940 până la 1944.
Este inadmisibil ca partide cu pretenţii de a exercita guvernământul să nu aibă un departament de sinteze istorico-politic, în care o secţie maghiară să furnizeze radioscopii pluridisciplinare în problematica specifică, ferind oratorii politici de discursuri patetice, lipsite de argumente şi, mai ales, fără soluţii. Ceea ce duce la concluzii extrem de dure (sugerând dictatul extern asupra exersării puterii în România de astăzi, indiferent de către care forţă politică) este faptul că la toate semnalele de alarmă, excelent documentate de către S.R.I., Puterea, de la guvern la şeful statului, că s-a chemat acesta Ion Iliescu sau Emil Constantinescu, n-a luat nici o măsură împotriva procesului dezintegrator promovat de U.D.M.R. în subordinea Budapestei. De ce? “ (76).
După cum s-a constatat din cele expuse, nu au lipsit cei care au tot tras semnale de alarmă. Mai rămâne problema celor care trebuie să întreprindă măsurile necesare pentru corectarea acestei situaţii devenită deja periculoasă pentru unitatea şi suveranitatea Statului Naţional Român; până când, într-adevăr, nu ar fi prea târziu, iar din România nu ar mai rămâne decât „republica de la Ploieşti“ a lui Candiano Popescu, unul dintre ofiţerii care l-au trădat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Pericolul – cu atât mai mare în acest context tensionat de războiul dus de S.U.A. împotriva Iugoslaviei – este relevat tot mai mult de Cotidianul, care a devenit un alt port-drapel al intereselor naţionale, într-un alt titlul care alarmează: „Sub motivul că peste un milion de unguri au fost şi sunt constrânşi să-şi părăsească pământul natal, 150 de delegaţi la Congresul U.D.M.R. îi cer lui Bill Clinton să intervină pentru a opri. purificarea etnică în Transilvania“ (77). Adică ceea ce era de aşteptat după atâta ignorare a semnalelor trase de presa naţionalistă şi după obedienta manifestată faţă S.U.A, în speranţa iluzorie ca România va fi primită în N. A.T. O.
În concluzie, revenind la putere pentru a doua oară, după o jumătate de secol, prin aplicarea principiului restitutio in integrum P.N.Ţ.C.D. a reinstituit condiţiile regimului horthyst, pentru Transilvania, remaghiarizând-o (78), şi, totodată, a mărit pericolul destabilizării şi destrămării României.
NOTE CAP. 11
* Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir (coordonatori), Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 892-910.
1. Nina Marcu, „Urmaşii Cantacuzinilor revendică în Prahova 2476 ha de pă mânt“, în Naţional, nr. 294, 3 iunie 1998, pag. 16; vezi şi grupajul redacţional „Urmaşii boieroaicei Grăjdănescu revendică un sfert din Bucureşti şi închisoarea Rahova“ în Ultima oră, nr. 20(214), 3-9 iunie 1998, pag. 6.
2. Vezi şapoul la grupajul redacţional „UN NOU RĂZBOI AL CASELOR: două proiecte de legi incendiare, care îi vor încaieră pe chiriaşi cu proprietarii“, în Adevărul, nr. 2493, 5 iunie 1998, pag. 4-5.
3. Articolul agenţiei MEDIAFAX „Greco-catolicii vor să revendice Mănăstirea Nicula“, în Adevărul, nr. 2500, 13 iunie 1998, pag. 11.
4. Rodica Ciobanu, „P.NŢ.C.D îşi caută reformatorii“, în Adevărul, nr. 2493, 5 iunie 1998, pag. 4-5.
5. Mihai Valentin Neagu, „Bătălia pentru a treia forţă“, în Libertatea, nr. 2377, 3 iunie 1998, p.4.
6. Apostol Uceanu, „Filosofia P.N.Ţ.C.D.: să rămână partidul, de ar pieri şi ţara“, în Ultima oră, nr. 232, 7-13 octombrie 1998, pag. 10.
7. Constantin Gheorghe, „Steaguri şi opinci“, în Jurnalul Naţional, 28 iulie 1997, pag. 3.
8. Ion Zubaşcu, „Ca greco-catolicii să rămână fără locaş de cult / O biserică din Iclod a fost declarată muzeu şi încuiată“, în România liberă, nr. 2121, 19 martie 1997, pag. 10; idem, „În Ocna Dejului…“, în nr. 2314, 4 noiembrie 1997, pag. 10; vezi şi: idem, „Ortodocşii de recensământ“, în nr. 2318, 8 noiembrie 1997, pag. 10; idem, „Un film despre bărbile false ale unor ierarhi“, în nr. 2320, 10 noiembrie 1997, pag. 10; idem, „Biserica Ortodoxă este locul unde Securitatea n-a cedat nici un pas“, în 22 noiembrie 1997, pag. 3; etc., etc. Pentru o opinie contrară, vezi Răzvan Codrescu, „Cazul Zubaşcu sau de la confuzia spirituală la iresponsabilitatea civică“, în Ziua, nr. 1051, 29-30 noiembrie 1997, p. 4.
9. Dan Petrescu, „Politica şi Anania“, în Naţional, nr. 297, 7 iunie 1998, pag. 8.
10. Constantin Gheorghe, „Un caz de sinucidere politică“, în Jurnalul Naţional, nr. 1467, 21 martie 1998, pag. 3.
11. Dumitru Ţinu, „Iresponsabilitatea în pragul mileniului III“, în Adevărul, nr. 2496, 9 iunie 1998, pag. 1.
12. Timpul, nr. 24 (386), 16-22 iunie 1998, pag. 2-3.
13. Naţiunea, nr. 25, 19-25 iunie 1998, pag. 1.
14. Octavian Paler, „Câteva «nimicuri» (I)“, în România liberă, nr. 2573, 11 septembrie 1998, pag. l.
15. Octavian Paler, „Democraţie de Dâmboviţa“ în România liberă, nr. 2594, 6 octombrie 1998, pag. 1; vezi şi Ion Marin, „Avem de ales între actuala clasă politică şi România“, în Ultima oră, nr. 232, 7-13 octombrie 1998, pag. l şi 8; Şerban Cionoff, „Culmea diplomaţiei / Un ambasador al României face lobby pentru U.D.M.R.!“, în Ultima oră, nr. 236, 4-10 noiembrie 1998, pag. 4.
16. Octavian Paler, în prima pagină a României libere, în 1998, în ordinea enumerării: nr. 2591, 2 octombrie; nr. 2618, 3 noiembrie; nr. 2626, 13 noiembrie; nr. 2636, 24 noiembrie; în nr. 2639, 27 noiembrie 1998; pentru 1999, nr. 2687, 29 ianuarie; nr. 2714, 2 martie; „Revine «nebunul lui Shakespeare»“, în nr. 2717, 5 martie; vezi şi „Între Hyde Park şi Costeşti“, în Curentul, 28 ianuarie, pag. 18.
17. Apostol Uceanu, „Restitutio in integrum: cauza compromiterii P.N.Ţ.C.D.-ului“, în Ultima oră, nr. 231, 30 septembrie-6 octombrie 1998, pag. 6.
18. Radu Popescu, „15 miloane de români dezmoşteniţi vor RESTITUTIO IN INTEGRUM“, în Ultima oră, nr. 218, 1-7 iulie 1998, pag. 6; vezi şi supra, cap. 9, nota 4.
19. Vezi, similar, Mircea D. Coandă, „Cu respect, sugestii de meditaţie“, în Timpul, nr. 32(394), 11-17 august 1998, pag. 12.
20. Vezi şi Milton G. Lehrer, ARDEALUL – pământ românesc. Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991, pag. 478-502.
21. Sir Robert Emerson, Postwar problems of refugees - Address to members of Executive Committee of the Intergovernamental Committee dealing with refugees’ problems, Washington, în Foreign Affairs, January 1943, apud Leontin Jean Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei. Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1997, pag. 21-22. Vezi şi Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea, Mihai Fătu, Oliver Lustig, Mircea Muşat, Ludovic Vajda, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, Bucureşti, 1985, pag. 143.
22. Leontin Jean Constantinescu, op. cit., pag. 21-22.
23. Raul Şorban, „În căutarea unui drum / Spre noi înşine“, în Timpul, nr. 6(318), 18-24 februarie 1997, pag. 13. În acelaşi sens, vezi, în cadrul serialului „În umbra Dictatului de la Viena“, al lui Raoul Şorban, din Curierul Naţional, episoadele: „Reţele sioniste şi reţele româneşti“, în nr. 1590, 1 iunie 1996, pag. 7; „Justificări revizioniste“, în nr. 1620, 6 iulie 1996, pag. 7; „Dreptul ungurilor la supremaţie“, în nr. 1632, 20 iulie 1996, pag. 7.
24. *** Un an de stăpânire maghiară în Transilvania de nord, Bucureşti, 1942, pag. 75.
25. Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea ş.a., op. cit., pag. 151-152.
26. Idem, pag. 56-147; 249-295. Vezi şi Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă,1940-1944. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986; Petre Ţurlea, IP ŞI TRĂZNEA Atrocităţi maghiare si acţiune diplomatică românească. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
27. Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea ş.a., op. cit., pag. 162.
28. Iftene Pop, Vecinătate şi bună vecinătate în dreptul internaţional. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
29. Theodor V. Alexandru, „Un duşman al Bisericii Ortodoxe Române: senatorul P.N.Ţ.C.D. Francisc Iosif Moisin (1)“, în Politica, nr. 298, 22 noiembrie 1997, pag. 13; continuare în nr. 299-303.
30. Ioan Moisin, „Transilvania nu este şi nu va fi niciodată un Kosovo“, în Politica, nr. 373, 22 mai 1999, pag. 17.
31. Nae Ionescu, „Iluziile catolicizanţilor“, în România Mare, nr. 425, 4 septembrie 1998, pag. 1 şi 7.
32. Camelia Necula, „Patru unguri au vrut să scoată afară bolnavii dintr-un spital“, în Cotidianul, nr. 81(2126), 12 august 1998, pag. 1.
33. Ion Coja, TRANSILVANIA invicibile argumentum. Editura Athenaeum, Bucureşti, 1990, pag. 242; vezi şi Viorel Roman, „De dincolo de graniţe. România-coruptă“, în Românul, nr. 24, 22-28 iunie 1998, pag. 1.
34. Ion Moise, „Concesii umilitoare“, în Românul, nr. 39, 5-11 octombrie 1998, pag. 8. În acest sens, vezi şi: Prof. Gheorghe Susanu, „Universitatea maghiară şi consecinţele ei / O umilinţă pentru naţiunea română şi dispreţ faţă de celelalte minorităţi“, în Ultima oră, nr. 218; 1-7 iulie 1998, pag. 4; Igor Drag, „Reconciliere? Da! Dar cum? Şi cu cine? Gaura din harta României“, în Cotidianul, nr. 149(2149), 30 octombrie 1998, pag. 10. Referitor la gaura propriu-zisă din drapelul ţării, vezi Gheorghe Moisescu, „Stema României într-o altă viziune“, în Curentul, nr. 235, 8 octombrie 1998, pag. 25 şi 30.
35. Apostol Uceanu, „Ofensiva economică a Ungariei“, în Ultima oră, nr. 235, 28 octombrie-3 noiembrie 1998, pag. 6.
36. Ferencz Gabor, „Sporeşte apetitul capitalului ungar“, în Nepszabadsag (Ungaria), nr. 226, 27 septembrie 1997, pag. 1.
37. Florian Popa-Micşan, „Sub paravanul cooperării economice în Bazinul Carpatic, / Ungaria investeşte masiv în România, în zonele locuite de maghiari“, în Economistul, nr. 74-75 (1100-1101), 17-20 aprilie 1998, pg. 5.
38. Alin Alexandru, „După Transilvania…“, în Curentul, 17 aprilie 1998, pag. 5.
39. Sorin Trocan, „Agresiunea economică ungurească în Vestul României“, în Evenimentul zilei, nr. 1693, 22 ianuarie 1998, pag. 3. Pentru o analiză a specificităţii Ungariei, vezi Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei. Editura Floare albastră, Bucureşti, 1995, vol. II, pag. 61 şi urm.
40. Pentru o analiză a războiului atipic dus şi sub forma „ocupaţiei“ instituţionale, vezi Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române (X) – Ocuparea instituţiilor“, în România Mare, nr. 87, 6 martie 1992, pag. 13; Mihai Ungheanu, „Profesorul Edgar Papu şi ocuparea Academiei Române“, în România Mare, nr. 90, 27 martie 1992, pag. 7.
41. Dona Tudor, „Arma mediatică – arma secolului (I)“, în Ultima oră, nr. 234, 21-27 oct. 1998, pag. 10.
42. Adriana Duţulescu, „Secretariatul de Stat pentru Culte atrage atenţia asupra maghiarizării românilor“, în Cotidianul, nr. 268, 18 noiembrie 1997, pag. 8.
43. Mihaela Iamandi, „Câmpeanu: «O să ajungem slugi la unguri»“, în Cronica Română, nr. 1594, 14 aprilie 1998, pag. 5.
44. Alice Petrescu, „Radu Câmpeanu: «Românii din Ardeal îşi vând proprietăţile ungurilor la preţuri exorbitante»“, în Republica, nr. 172, 14 aprilie 1998, pag. 16.
45. Răzvan Săndulescu, „Năstase critică vizita lui Radu Vasile…“, în România liberă, nr. 2451, 18 aprilie 1998, pag. 3.
46. Ioan Ardelean, „Incredibila omisiune sau răzbunarea lui Kossuth (II)“, în Românul, nr. 22, 8-14 iunie 1998, pag. 3.
47. Jean-Luc Porte, „Maghiarii vor să cureţe Transilvania de «miliardarii roşii» români“, în Curierul Naţional, nr. 2083, 15 ianuarie 1998, pag. 1 şi 16.
48. Ion Coja, Repere transilvane, în Republica, 21 noiembrie 1997, pag. 8-9.
49. Vezi supra, cap. 10, notele 29-30; infra, cap. 12, notele 23-25.
50. Dorin Suciu, „Extremiştii unguri pe post de guvernanţi: «Tratatele de la Trianon, o mare crimă a secolului», în Adevărul, nr. 2496, 9 iunie 1998, pag. 1.
51. Camelia Nicula, „Laszlo Tokes…“, în Cotidianul, nr. 26 (2071), 9 iunie 1998, pag. 1.
52. Daniel Uncu, „U.D.M.R. şi politica dublului standard“, în Curentul, nr.134 (191), 12 iunie 1998, pag. 22.
53. Acad. Vasile Gionea, „Până unde merge insolenţa U.D.M.R.-iştilor“, în Ultima oră, nr. 22(216), 17-23 iunie 1998, pag. 1-2.
54. Laura Birtalan, „Pentru a forţa retrocedarea proprietăţilor bisericeşti / Tokes adună astăzi toate cultele într-o mare acţiune de protest / Ortodocşii au fost excluşi de la reuniune“, în Adevărul, nr. 2496, 9 iunie 1998, pag. 2.
55. Alice Petrescu, „P.U.N.R. cere…“, în Republica, 24 aprilie 1998 pag. 6.
56. Cristina Zărnescu, „Ar putea exista un «Plan Kosovo» şi pentru România“, în Cotidianul, nr. 31 (2076), 15 iunie 1998, pag. 10. Vezi şi Marcela Feraru, „În pregătirea Congresului U.D.M.R., Csapo Jozsef, Katona Adam şi Tokes Laszlo agită problema autonomiei în Transilvania. Senatul României a pus şi el o piatră de temelie, introducând limba maghiară ca limbă oficială în administraţie“, în Cotidianul, nr. 307(2352), 12 mai 1999, pag. 4.
57. Sorin Petrescu, „Preşedintele Partidului Naţional Slovac, Jan Slota, afirmă: «Ungaria doreşte reanexarea unor părţi din România, Slovacia, Ucraina şi Iugoslavia pentru crearea Ungariei Mari»“, în Cotidianul, nr. 307(2352), 12 mai 1999, pag. 11. Vezi şi: George Marinescu, „Modelul «Kosovo» îi gâdilă pe udemerişti“, în Semnal S.O.S., nr. 19, 25 mai 1999, pag. 10.
58. Maria Cobianu-Băcanu, S.O.S. * Românii din Covasna şi Harghita! Editura “Petru Maior”, Târgu Mureş, 1998, pag. 242. Vezi şi materialul redacţional „Aşa i-au alungat ungurii pe români (1)“, în România Mare, nr. 399, 6 martie 1998, pag. 12-13; idem, nr. 400-402; Ileana Sandu, „Românii din America – solidari în lupta pentru Marea Unire“, în Timpul, nr. 48(409), 1-7 decembrie 1998, pag. 12; Prof. Vaier Vodă, preşedintele Asociaţiei Românilor alungaţi din Judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, ing. Gabriela Coman, secretar, Măria Ioniţă, membru, „Scrisoare deschisă adresată d-lui preşedinte Emil Constatinescu“, în România Mare, nr. 447, 5 februarie 1999, pag. 8.
59. Dorin Suciu şi Val Valeu, „Militarii români din Harghita îşi plătesc spitalizarea ca şi cetăţenii străini“, în Adevărul, nr. 2606, 15 octombrie 1998, p. 3.
60. Cristina Zărnescu şi Roxana Frosin, „Războiul pentru refacerea Ungariei mari se dezlănţuie pe toate fronturile / Budapesta dă bani parohiilor reformate maghiare din România, cu scopul de a-şi consolida poziţia în Transilvania“, în Cotidianul, nr. 209(2254), 15 ianuarie 1999, pag. 10.
61. Cristina Zărnescu, „S.O.S. Ardealul / Odorheiul Secuiesc, gulagul românilor“, în Cotidianul, nr. 213(2258), 20 ianuarie 1999, pag. 5. Vezi S. Madoşa, „Cu «linia albastră a Vosgilor» prin Transilvania“, în Azi, nr. 1983(2565), 24 mai 1999, pag. A/7; Sorin Petrescu, „Lanyi Zsolt vrea să separe românimea din Ardeal de cea din Vechiul Regat“, în Cotidianul, nr. 320(2365), 27 mai 1999, pag. 11.
62. Eugen Ciufu şi Cristian Ghica, „Ungaria îşi intensifică acţiunile în vederea aservirii economice a Transilvaniei”, Jurnalul Naţional, nr. 1723, 26 ianuarie 1999, pag. 3.
63. Eugen Ciufu şi Cristian Ghica, „Budapesta controlează Transilvania prin fundaţii“, Jurnalul Naţional, nr. 1729, 2 februarie 1999, pag. 3; Clementina Filip, „Ungaria a început cucerirea economică. Guvernul de la Budapesta sprijină financiar activităţile economice ale maghiarilor din Ardeal“, în Cotidianul, nr. 315(2360), 21 mai 1999, pag. 4.
64. Gabriel Andreescu, „Iugoslavia: secesiunea Kosovo şi «încremenirea în proiect»“, în 22, nr. 17(479), 27 aprilie-3 mai 1999, pag. 8.
65. Octavian Paler, „O ticăloşie (II)“, în România liberă, nr. 2784, 25 mai 1999, p. l.
66. Laurenţiu Constantiniu, „Directorul adjunct al C.I.A. face confuzii sau prevesteşte o catastrofă românească? / «Explozia într-o activitate militară sau o implozie de felul celei din România ar putea crea o enormă instabilitate în Extremul Orient»“, în Cotidianul, nr. 317(2362), 24 mai 1999, pag. 17.
67. Marilena Gavrilă, „Laszlo Tokes a fost amendat de Garda Financiară“, în Ziua, ed. a II-a, nr. 1432, 8 martie 1999, pag. 1.
68. Mircea D. Coandă, „Papa de la Roma vine să ceară clădiri şi moşii pentru catolici“, în Politica, nr. 358, 6 februarie 1999, pag. 16.
69. Cristian Oprea, „Scârba prezidenţială, episodul doi / «Lumea politică e mizerabilă şi murdar㻓, în Evenimentul zilei, ed. a II-a, nr. 2034, 6-7 martie 1999, pag. 6; comparativ, vezi P. S., „Emil Constantinescu rămâne consecvent în păreri / Lumea politică este «mizerabilă şi murdar㻓, în România liberă, nr. 2718, 6 martie 1999, pag. 1.
70. Amelia Ionaşcu, „«Steaua României» intră în legalitate“, în Cotidianul, nr. 251(2296), 5 martie 1999, pag. 4.
71. Ioan Groşan, „Cam aşa e!“, în Ziua, nr. 1432, 8 martie 1999, p. 1.
72. Francisc Podoabă, „Preşedintele ne dă speranţe“, în Azi, nr. 1930(2512), 8 martie 1999, pag. A/8. Vezi şi: Teodora Georgescu, „Scârba prezidenţială, ultimul episod / Emil Constantinescu i-a scos din pepeni pe politicieni cu ultimele sale declaraţii“, în Evenimentul zilei, nr. 2035, 8 martie 1999, pag. 6.
73. Ion Cristoiu, „Preşedintele ne-a demonstrat, prin exemplul său, că lumea politică este murdară şi mizerabilă“, în Cotidianul, nr. 253(2298), 8 martie 1999, pag. 1 şi 3.
74. Ioana Câmpean, „Politica la români“, în Cronica Română, nr. 1865, 6-7 martie 1999, pag. 1; vezi şi Bazil Ştefan, „Lehamitea de politică“, în România liberă, nr. 2719, 8 martie 1999, pag. 1.
75. *** „Un document realizat de lucrători ai unui serviciu secret relevă: în Transilvania se desfăşoară o abilă ofensivă economică, în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară“, în Cotidianul, nr. 308(2353), 13 mai 1999, pag. 17.
76. Radu Theodoru, „Negru de fum pe obrazul ţării“, în Ordinea, nr. 36, 7-13 noiembrie 1997, pag. 4.
77. Clementina Filip, „Sub motivul că peste un milion de unguri au fost şi sunt constrânşi să-şi părăsească pământul natal, 150 de delegaţi la Congresul U.D.M.R. îi cer lui Bill Clinton să intervină pentru a opri purificarea etnică în Transilvania“, în Cotidianul, nr. 311(2356), 17 mai 1999, pag. 3.
78. Apostol Uceanu, „Agresiunea economică ungurească în România“, în Ultima oră, nr. 237, 11-17 noiembrie 1998, pag. 6; ideile din partea a doua a articolului sunt reluate de către acad. Vasile Gionea, în „Vom redeveni iobagii ungurilor? “, în Ultima oră, nr. 239, 26 noiembrie-2 decembrie 1998, pag. 1 şi 15. Vezi şi articolul redacţional „Agresiunea economică a Ungariei în Transilvania pune în pericol integritatea României“, în România Mare, nr. 448, 12 februarie 1999, pag. 6-7.
Un comentariu:
Da. Domnul Zărnescu ne depăşeşte.
Trimiteți un comentariu