RAPORTUL MĂTRESCU
CRIMELE ÎN CIFRE ALE COMUNISMULUI INTERNAŢIONAL[1]
Stabilirea a posteriori cu exactitate istorică sau statistică a crimelor comunismului internaţional, nu este posibilă, datorită mai multor factori dintre care cei mai importanţi ni se par următorii:
1. Fostele state comuniste, nu beneficiază (şi/sau nu deconspiră) de statistici exacte privind numărul morţilor de care se fac culpabile.
2. Până în momentul actual, cu excepţia a două lucrări ce se voiesc de sinteză („Holocaustul roşu sau Crimele comunismului internaţional în cifre”, autor dr.dr. Florin Mătrescu şi „Cartea neagră a comunismului”, elaborată de un colectiv sub conducerea lui Stephan Courtois), nu a existat „voinţa internaţională” şi instrumentul ca instituţie sau instanţă, care să încerce quantificarea crimelor regimurilor comuniste, ba dimpotrivă: de mai multe decenii, asistăm la ocultarea sau minimalizarea numărului victimelor.
3. Dictaturi de stat odioase, teroriste şi criminale, regimurile comuniste, cu puţine excepţii, au chinuit şi omorât cu perfidie, în spatele unui paravan de ideologie, zămislită chipurile, spre a oferi oamenilor planetei, o viaţă mai bună şi mai echitabilă social. A lipsit deci aproape întotdeauna, înregistrarea oficială corectă a crimelor, în contrast cu regimul nazist. Criminalele regimuri comuniste „şi-au şters urmele” deliberat, ferindu-se cu profesionalism de verdictul necruţător al istoriei.
4. Chiar în faţa unor documente de arhivă incontestabile, mărturii verbale indubitabile sau studii statistice şi demografice neatacabile, rareori s-a practicat operaţiunea aritmetică de adunare şi prin aceasta de quantificare a criminalităţii. Lipsă de orizont şi cunoştinţe? Frică în faţa rezultatului însumării? Manipulare până la perversitate a opiniei publice, operaţie făcută „la comandă”? Frică faţă de un posibil şi nedorit proces al comunismului, similar celui de la Nürenberg de condamnare a fascismului? etc., etc. Sau toate laolaltă?
5. Caracterul dinamic al actelor de criminalitate statală (în ţările rămase sub dictaturi comuniste), al actelor teroriste (mişcări de guerillă din America centrală şi de Sud, din Asia şi mai puţin în Europa actuală), dau un caracter „relativ” statisticilor victimelor comunismului mondial, care continuă să secere fără încetare noi vieţi omeneşti.
6. Justiţiari, organizaţii, grupuri de persoane sau investigatori devotaţi dezvăluirii adevărului (victime în viaţă ale comunismului, istorici, oameni politici, oameni obişnuiţi dornici de aflare a adevărului, etc.), scot la iveală fără încetare, noi date aritmetice sau faţete necunoscute ale acestei monstuozităţi.
7. Istoria consemnează noi mecanisme de ucidere în masă sau reluarea unora deja practicate (înfometări dirijate de tipul celei cunoscute în Ucraina sau în lagărele speciale ale naziştilor preluate şi folosite ulterior şi în mod intensiv de către sovietici), (180) sau generate de incompetenţa economică a sistemului. Între acestea se numără de pildă: a). înfometarea la scară naţională a populaţiei din Coreea de Nord; b). avorturile septice provocate în România în timpul regimului Ceauşescu soldate cu circa 10000 victime; c). Contaminări endemice cu SIDA, ce nu mai pot fi acoperite de presa de stânga în actuala Zimbabwe; d). Un număr de victime estimate recent la 60000, notate tot în timpul regimului dictatorial al lui Ceauşescu, generate printr-o asociere de factori socio-economici (înfometare, lipsă de medicamente, frig şi asistenţă medicală deficitară); e). Catastrofa nucleară de la Cernobîl, datorită mistificării oficiale asupra numărului real al victimelor ce au decedat imediat sau în următorii 10 ani, permite numai aprecieri cantitative marcate de relativitate, etc., etc.
Depăşind acest „punct mort” de încercări de reconstituire a celei mai odioase, mai cataclismice şi de mai lungă durată crime din istoria omenirii, folosind ca surse de informaţie de bază cele 2 lucrări citate anterior şi o bibliografie actualizată (prezentă în arhiva subsemnatului) ce însumează cca 400 de noi titluri, am ajuns la cifrele de mai jos, baza demersului nostru istoric, pe care vi-l prezentăm astăzi în premieră mondială.
[1] Studiul statistic actualizat până la 1 sept. 2006.
CRIMELE COMUNISMULUI INTERNAŢIONAL ÎN CIFRE
Nr. în ordinea victimelor în morţi
Ţara
Nr. victimelor
1
Rusia
a- minim 118.015.000
b- mediu 127.015.000
c- maxim 148.015.000
2
China
a- minim 110.000.000
b- mediu 112.000.000
c- maxim 114.000.000
3
Ucraina
29.012.500
4
Alte naţionalităţi în Rusia şi fostul imperiu sovietic
10.000.000
5
Vietnam
7.250.000
6
Bielorusia
4.500.000
7
Congo
4.000.000
8
Evreii
3.500.000
9
Germania
3.250.000
10
Cambodgia
a- minim 2.000.000
b- mediu 2.500.000
c- maxim 3.000.000
11
Coreea de Nord
3.000.000
12
Polonia
2.700.000
13
România
2.451.400
14
Ţările Baltice
a- minim 500.000
b- mediu 1.250.000
c- maxim 2.000.000
15
Cazacii
2.000.000
16
Tibet
2.000.000
17
Somalia
a- minim 100.000
b- mediu 1.050.000
c- maxim 2.000.000
18
Cuba
a- minim 500.000
b- mediu 1.250.000
c- maxim 2.000.000
19
Mozambic
1.500.000
20
Ruanda
1.500.000
21
Afganistan
1.450.000
22
Angola
1.000.000
23
Irak
1.000.000
24
Zimbabve (Rhodezia)
1.000.000
25
Spania
a- minim 600.000
b- mediu 800.000
c- maxim 1.000.000
26
Etiopia
500.000
27
Croaţia
a- minim 200.000
b- mediu 350.000
c- maxim 500.000
28
Bosnia Herzegovina
a- minim 250.000
b- mediu 300.000
c- maxim 370.000
29
Ungaria
a- minim 225.800
b- mediu 260.800
c- maxim 295.800
30
Guatemala
250.000
31
Laos
200.000
32
Albania
180.000
33
Malaezia, Birmania, Filipine
150.000
34
Slovacia
a- minim 60.000
b- mediu 80.000
c- maxim 100.000
35
Bulgaria
100.000
36
Columbia
100.000
37
Grecia
100.000
38
Nicaragua
100.000
39
El Salvador
80.000
40
Peru
70.000
41
Algeria
65.000
42
Sri Lanka
64.000
43
Jemen
50.000
44
Tadjichistan
50.000
45
Africa de Sud
40.000
46
Slovenia
32.000
47
Armenia
20.000
48
Nepal
15.000
49
Georgia
12.000
50
Azerbaidjan
10.000
51
Maroc
10.000
52
Turcia
10.000
Bilanţul victimelor comunismului internaţional:
1. Estimări minimale: 314.772.300
2. Estimări medii: 335.187.300
3. Estimări maximale 355.602.300
Holocaustul roşu în România:
a. Prizonieri de război în URSS 180.000
b. Ucişi în lagăre şi închisori: 500.000
dintre care: 250.000 ucişi în lagăre şi închisori;
250.000 decedaţi din multiple cauze,
la scurt timp după eliberare.
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate 200.000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1.400
e. Mişcarea de partizani 10.000
f. Perioada ceauşistă 60.000
g. Basarabia şi Bucovina ca teritorii înstrăinate: 1.500.000
Total 2.451.400
Incertitudinile asupra abisalelor cifre privind victimele comunismului internaţional, vor continua, oferindu-ne permanent situaţii în care va fi evidentă neputinţa unei elucidări istorice corecte.
Astfel, cine ar putea afirma că cele 3 milioane de morţi notaţi în catalogul Coreei de Nord, nu au fost de mult depăşite, în primul rând, printr-o înfometare la scară naţională sau care este rata de mortalitate pentru cei 250.000 de deţinuţi politici decelaţi cu mare greutate, în gulagul acestei odioase dictaturi? (85).
Ce potenţial ucigaş are oare China actuală, cu cele 2000 de lagăre de muncă şi cca 16 milioane de deţinuţi (69), din care cel puţin 100.000 deţinuţi politici şi 200.000 deţinuţi abuziv?
Cine şi-ar fi putut imagina şi ar da o imagine mai obiectivă asupra cumplitei „săptămâni roşii” (6), descrisă şi documentată magistral de inegalabilul Paul Goma în cartea cu acelaşi nume?
Cine şi-ar fi putut imagina că asasinul african Kabilas (favoritul lui M. Allbright) a suprimat cel puţin 4 milioane de congolezi, propulsând această ţară, de o bogăţie de nedescris, pe locul 7 în ierarhia crimelor holocaustului roşu?
Cine ar putea estima exact câţi din cei 116 milioane de chinezi (9% din populaţia ţării), 31 milioane de congolezi (64%), 14 milioane de vietnamezi (19%), 9 milioane de mozambicani (54%), 9 milioane de nord-coreeni (40%), raportaţi de ONU între 1997 şi 1999 ca suferind de foame cronică, mai supravieţuiesc la ora actuală? (303, 318).
Ce şanse de supravieţuire mai au cei cca 40 milioane de africani şi cca 1 milion de chineji infiltraţi cu SIDA? (325).
Sau prin carenţa noastră de documentare, câţi din cei 350.000 italieni deportaţi de trupele comuniste titoiste din Istria şi Dalmaţia, au fost ucişi sau aduşi la moarte prin mecanisme comune celor ce au împărtăşit aceeaşi soartă? (118).
În aceeaşi ordine de idei, „maşinăria de omorât comunistă” prin braţul înarmat al guerillelor de aceeaşi culoare, îşi continuă satanicul măcel, secerând aproape zilnic vieţi în Indonezia (119), Timorul de Est (153), Nepal (154-172), cândva liniştita anticameră a ascensiunilor optamiarilor din Himalaia, cu enigmaticul Katmandu), Sri Lanka (217-235), etc., etc.
„Şi cum ar putea fi estimată sau descrisă, suferinţa altor zeci şi sute de milioane de oameni care nu au fost ucişi, dar - scăpând din lagăre şi închisori – au rămas stigmatizaţi sau mutilaţi pentru tot restul vieţii, din pricina imenselor suferinţe fizice şi psihice îndurate? şi ce statistică va cuprinde vreodată enorma cifră a rudelor celor ucişi, schilodiţi sau deportaţi, care nu numai că au suferit pentru cei dragi, despre a căror soartă nu au ştiut nimic, adesea timp de ani de zile, dar au fost şi etichetate de puterea comunistă ca „duşmani ai poporului” şi, în consecinţă, supuse la represalii inimaginabile?
Întrebări tulburătoare, persistente, obsedante şi poate, practic, imposibil de elucidat ... nu numai acum ci poate niciodată” (Holocaustul Roşu) (300).
P.s1. documentele adiacente cele mai importante, utilizate pentru elaborarea statisticii şi datelor mai jos furnizate sunt următoarele:
1. Florin Mătrescu - Holocaustul roşu, ediţia II-a, Bucureşti, 1999, ed. Făt Frumos (300).
2. Stephan Courtois şi colaboratorii – Cartea neagră a comunismului. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998. (1)
3. Cicerone Ioaniţiu - Album al martirilor genocidului comunist. Ed. Casa de presă şi editură, Sibiu, 1999. (2)
4. Doina Jela – Lexiconul negru, unelte ale represiunii comuniste. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001. (3)
5. Lista securiştilor. Lumea liberă, N.Y., nr.794-800, 2003 (263-268).
6. Morţii revoluţiei. Jurnalul naţional, 20 dec. 2004 (262).
7. Paul Goma – Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Ed. Vremea XXI, 2004. (6)
8. Stephan Courtois – Interviu dat revistei „Der Spiegel” (327).
9. Ion Mihai Pacepa – Poliţia dictatorului. Yiua, nr. 3719/4.09.06.
P.s2. de reamintit, că victimele lui Hitler sunt estimate la 25 milioane, din care 6 milioane evrei (342).
P.s3. din menajamente pentru marele popor francez, ce şi-a legat în mod nefericit sărbătoarea naţională de REVOLUŢIA FRANCEZĂ, considerată de tot mai mulţi istorici ca o avanpremieră sau chiar ca prima revoluţie comunistă din istoria lumii, nu am introdus în statistică cele 600.000 de morţi ale rezistenţei ţărăneşti din Vendee (Holocaustul roşu, pg.25) (300). În acelaşi sens, a conchis şi vestitul politolog şi istoric Jean François Revel (388).
P.s4. la bibliografia folosită pentru redactarea „Holocaustul Roşu” ed. A II-a se adaugă peste 400 de titluri noi de articole şi cca 50 de monografii şi lucrări dedicate Holocaustului Roşu.
Compendiu istoric asupra unei „crime colective”
Respectând sistematizarea făcută în cele 2 ediţii ale Holocaustului roşu şi prin aceasta distanţându-ne tranşant de acei autori care din neştiinţă, lipsă de curaj sau corupere morală, au eludat una sau mai multe din verigile acestei „crime colective”, vom trece succint în revistă: doctrinarii (I), experimentatorii (II), executanţii (III) şi colaboraţioniştii (IV), (cu o secţiune separată ce tratează rolul masoneriei khazare în cadrul celor 4 grupe mai sus definite (V)).
La sfârşitul acestei expuneri, ne vom rezerva câteva cuvinte privind „actul de dreptate” legat de crimele comunismului internaţional (VI).
Trei evenimente, au precipitat organizarea prezentei adunări şi elaborarea materialului audiat anterior, ca şi a paginilor care urmează.
I. DOCTRINARII
Fundamentul teoretic al „cetăţii totale comuniste”, ce a permis în etape istorice de durată şi amploare diferită, edificarea regimurilor comuniste (răspunzătoare „de jure” şi „de facto” pentru crimele încadrate în Holocaustul roşu) şi ulterior a imperiului comunist mondial, îl reprezintă marxismul şi derivatele sale.
Având ca precursori, utopiile clasice (Platon, Zeno, Aristotel) şi moderne (derivând din precedentele şi pornind de la o „societate ideală”: Thomas Morus, Campanella, Meslier şi Morelli, Babeuf, Cabet, Weitling, Hess, Hegel, Feuerbach, Robert Own, Charles Fourier, Babel, Kautsky, Berstein, Kropotkin, Lawrows, etc.), numai odată cu Marx şi Engels intrăm în „faza militantă” a ideilor comuniste, cu ambiţia satanică de punere în practică şi prin aceasta de a le dezgoli caracterul criminal, ucigaş.
Cu mare acuitate, distinsul nostru compatriot Lucian Boia (366) remarca recent: „Baia de sânge care a însoţit sărbătoarea, a pus în evidenţă proprietatea perversă a Utopiilor de a acţiona într-un sens care contrazice propriul lor discurs ......” ........ „incapabilă de a-şi concretiza programul, Utopia sfârşeşte de regulă prin a se răzbuna pe seama unei societăţi vinovate de lipsă de adeziune la nobilele principii proclamate” ....... „ ghilotina nu a fost decât instrumentul care trebuia să aducă fericirea”.
Escalada crimei de stat organizate, a trecut prin câteva etape relativ clar definite:
1. Marx (alias Moses Modechai Marx) şi Engels, au „fundamentat lupta de clasă” ce duce inevitabil la „revoluţia proletară” şi „dictatura proletariatului”. Ghilotina ce va conduce lupta prin lichidarea adversarilor către societatea socialistă, premergătoare societăţii comuniste (în mod iluzoriu definită ca lipsită de clase) va fi partidul comunist. Manifestul partidului comunist, apărut la Londra la 1 februarie 1848, a stat la baza revoluţiilor din 1848 şi a devenit documentul istoric cu efectele dintre cele mai pustiitoare, din trăirile sângeroase ale omenirii. P. S. Ceva mai departe vom vedea că această „bornă zero” a terorii comuniste conţine o inexactitate istorică, ce impune o importantă corecţie.
2. A doua etapă, îl are ca protagonist pe Vladimir Ilici lenin, „părintele terorii” (275), „demonul cu gândire criminală” (280), etc., care a fundamentat „ura de clasă”, a cristalizat sintagma de „duşman al poporului” (al cărui final imperativ nu putea fi decât lichidarea lui), a definit şi pus în aplicare „comunismul de război”, (Kriegskommunismus), a pus bazele teoretice ale primului sistem totalitar din lume (statul bolşevic) şi totodată este considerat „părintele nomenclaturii”, cu rol decisiv în declanşarea şi funcţionarea terorii în masă.
3. Prin Stalin, fondatorul „stalinismului”, psihopatia îşi face loc în istoria Holocaustului roşu; cruzimea bestială şi duritatea neîngrădită, a dat astfel ideilor lui Lenin un monstruos avânt. Neegalata „teroare roşie” (1918-1920), refacerea imperiului ţarist printr-o succesiune de războaie de cotropire, organizarea exemplară a instituţiilor teroarei comuniste, punerea în practică a ideilor lui Lenin şi Troţki (alias Leib Davidovici Bronstein) de creare a lagărelor de muncă politice (gulag), ca o componentă importantă a economiei sovietice, colectivizarea şi foamea provocată în Ucraina şi Transcaucazia, nimicirea şi neutralizarea bisericii prin infiltrare, dislocările masive de populaţie (deportări), folosirea fostelor lagăre naziste pentru lichidarea anticomuniştilor (reali sau „fabricaţi”) şi populaţiei civile, toate aceste grozăvii îl au ca teoretician pe Stalin.
4. Lui Leon Troţki i se recunoaşte conceptul de „revoluţie permanentă” (trăsătură esenţială a troţkismului) şi poziţia de co-gânditor al edificării gulag-ului.
5. Rosa Luxemburg, fanatică a „dictaturii proletariatului” şi a „acţiunii spontane a maselor” (conducând irevocabil către crimă!), la care se adaugă o sumedenie de sintagme de o brutalitate extremă, pot acoperi pagini întregi şi o situează între „doctrinarii” marxismului, comunismului şi crimei organizate.
6. Călăi comunişti în diferite ţări ale imperiului mondial şi-au adjudecat cu ifose, idei originale în dezvoltarea marxismului, devenit ulterior marxism-leninism. Sâmburele răului, fusese însă bine definit de predecesori. Tito-ismul, Mao-ismul, Ceauş-ismul, Biserica Eliberării, etc., etc. nu au fost decât epigoni ai marelui măcel comunist. Merită menţionată „revoluţia culturală” chineză şi „ura totală” cu o catapultare a societăţii în comuna primitivă adusă de kmerii roşii în Cambodgia.
7. Secolul XX şi începutul sec. XXI, au adus pe scena istoriei „terorismul”, practicat de grupări animate de variante ale aceleaşi doctrine distructive, dar având în spate, aceleaşi „forţe oculte” ce le-au imaginat, finanţat şi tăinuit.
8. Un rol deosebit în „teoretizarea crimelor comuniste”, l-au avut indivizi încadraţi de noi drept „colaboratori”, datorită agresivităţii discursului lor politic. De altfel, fără merite în fundamentarea marxismului şi comunismului, un loc singular îl ocupă teribilul Jilli Ehrenburg, cel mai cinic apologet al lui Stalin şi şeful propagandei de incitare la crimă contra germanilor în timpul celui de al 2-lea război mondial, în presa şi radioul sovietic, autorul vestitului apel: „ucide germani” (334).
Astfel s-au edificat binoamele: marxism-despotism, comunism-teroare şi violenţă (Ion Varlam, 335).
Câteva citate, pot figura în loc de încheiere a acestei secţiuni a expunerii noastre:
- Lenin: „Vor fi împuşcaţi toţi cei ce nu ni se vor supune; şi pe şovăelnici”; „Nu trebuie să stopăm pedeapsa cu moartea, ci dimpotrivă să o extindem”; „Fiţi fără milă”. „Nici un minut de amânare, împuşcaţi fără încetare şi transportaţi cadavrele”, etc.
- Stalin: „O puternică şi eficientă dictatură a proletariatului, asta este ce ne trebuie acum, astfel ca ultimele resturi ale claselor muribunde să le nimicim”.
- Jllia Ehrenburg (din „Ucide germani”): „Când ai omorât un german, aşa să omori şi pe al doilea. Pentru noi nu există ceva mai amuzant ca un cadavru german. Nu număra zilele şi nici kilometri, numără numai germanii omorâţi de tine. Omoară germani!”
Selecţionăm în finalul acestei secţiuni, câteva cuvinte dintr-o lucrare citată în acest capitol ce dezvăluie (pentru a câta oară?) binomul: comunism – teroare. „Comunismului natural, pură construcţie a spiritului, i-a succedat comunismul impus. (text transformat de noi), pentru a oferi legilor obiective ale istoriei, un simulacru de existenţă. Putem degaja astfel, o anumită logică a terorii staliniste. Devenise deja evident, că structurile comuniste nu puteau (şi nu pot, adăugăm noi) fii menţinute, decât printr-un sistem coercitiv” (366).
II. EXPERIMENTATORII
Comutarea violentă şi perfidă totodată, a evoluţiei fireşti a omenirii, în scopul de a instala peste tot o dictatură de tip communist – care, la rândul ei, trebuia să-şi dovedească eficienţa, ca ultimă lovitură dată creştinismului, naţiunilor şi democraţiei, în drumul spre “Noua ordine Mondială şi Guvernul Mondial” – nu putea fi gândită şi pusă în aplicare decât de forţe ce întruneau 3 cerinţe fundamentale (300):
- Să dispună de o foarte largă arie de acţiune, acoperind, practic, întreaga hartă politică a lumii, cu anumite concentrări în „centre ale puterii” şi cu reprezentanţi (printr-o programată şi diabolică infiltrare), în toate structurile şi cercurile dominante politic, economic, bancar, social şi cultural, uneori de proporţii dominante sau qvasiexclusive;
- Să poată manevra şi influenţa destinele comunităţii, conform propriilor interese (dacă nu în totalitate, cel puţin în parte), premiză uşor de imaginat şi de realizat, graţie omniprezenţei membrilor ei;
- Să se organizeze şi să acţioneze după regulile şi canoanele organizaţiilor şi asociaţiilor secrete şi conspirative.
De la început trebuie precizat că, culpabilitatea acestei monstruoase caracatiţe privind comunismul internaţional, a fost de grade, intensităţi şi nivele diferite, rolul masoneriei roşii („Marele Orient” şi masoneria Kazară) şi a organizaţiilor „paravan” ce-i aparţin, fiind hotărâtor. Binomul masonerie roşie (cu varianta ei kazară) – comunism este considerată astăzi de cei documentaţi şi cinstiţi un adevăr axiomatic.
Implicarea acesteia în apariţia şi extensia comunismului în lume, s-a făcut la toate nivelele, în sistematizarea făcută de noi privind această „crimă colectivă”.
1. Aprofundarea cunoştinţelor asupra „masoneriei roşii”, a scos la iveală un fapt senzaţional, ce a „detronat” pe Marx şi Engels de atributul de „părinţi” ai marxismului.
Manifestul Partidului comunist a fost precedat de scrierile lui Adam Weishaupt, ce a fondat la 1 mai 1776 în oraşul Ingolstadt (Bavaria), ordinul masonic al „Iluminiştilor” („Ordo Illuminati”), precedat la rândul său de „Societatea vechilor căutători de lumină”.
Unele din principalele idei ale lui Weishaupt, au fost sintetizate de Nesta Webster în lucrarea „Mondial Revolution” (citată de Ralph Epperson în „Noua ordine mondiale”, tradusă în româneşte la editura Alma/Oradea 1997), după cum urmează: 1. Abolirea monarhiei şi a oricărei puteri ordonate. 2. Abolirea proprietăţii private. 3. Abolirea moştenirilor. 4. Abolirea patriotismului. 5. Abolirea familiei. 6. Abolirea tuturor religiilor.
P.s. nota noastră: toate aceste grozăvii, este evident că nu puteau fi impuse societăţii, decât prin măsuri coercitive, mergând până la crimă.
În acelaşi timp trebuie reamintit că Marx (mason khazar), membru al Lojei londoneze „League of the Just”, a schiţat cu „fraţii” săi cu 70 de ani înaintea lui Adam Weishaupt, principiile de organizare ale masoneriei khazare mondiale, pe care acesta din urmă le-a modernizat, le-a codificat şi le-a finalizat prin fondarea „Ordinului Iluminaţilor din Bayern” (Garry Allen: The insider).
2. Un rol decisiv în hotărârea aplicării în societate a experimentului de „inginerie socială” numit comunism (deci „experimentatorii” în sistematizarea noastră), l-a avut cu siguranţă masoneria roşie, prin structurile suprajacente ale „piramidei” ierarhice ale masoneriei mondiale sau „Iluminaţii”. Graţie deconspirării făute de John Todd, este vorba de cele prime 6 trepte între care se înscriu de sus în jos: tribunalul Rotschild, Consiliul celor 13 (Marii Druizi), Consiliul celor 33, Comitetul celor 300 („Olimpienii”), Ordinul khazar B’nai, B’rith (lojă evreiască mondială) şi „Marele Orient” („Masoneria roşie”). În mod perfid şi laş totodată, „Masoneria neagră” (de rit scoţian ca şi organizaţiile paravan sub care-şi duce activităţile), şi-a dat avizul complicitar şi incriminator, în experimentarea comunismului în lume. Acest adevăr în zilele noastre nu mai poate fi acoperit.
3. Verigile cele mai importante ale ingerinţei masoneriei în acest tragic „derapaj al istoriei lumii” au fost:
a). Finanţarea teoreticienilor marxismului, a grupărilor comuniste sau de stânga, a partidelor comuniste din lume, a revoluţiilor (începând cu războiul civil spaniol şi al revoluţiilor comuniste ce i-au urmat), a guerilelor comuniste din America Centrală, de Sud, Asia şi Africa, finanţarea grupărilor teroriste din sec.XX şi a tot ce se cheamă „de stânga” din lumea actuală.
b). Pregătirea, finanţarea, declanşarea şi în final încheierea unor tratate de pace, ce au permis după primul şi al doilea război mondial, prăbuşirea imperiilor coloniale (cu mare precipitare în deceniile 6, 7 şi 8 ale secolului trecut) şi extensia comunismului mondial, până la dimensiunile sale planetare.
Nici un regim comunist nu a ajuns la putere prin alegeri democratice, ci numai prin acţiuni violente de anvergură: tancuri şi armată sovietică de invazie (pentru ţările din centrul şi estul Europei), războaie „înscenate” (a se vedea comunizarea Chieni, Indochinei, Afganistanului, etc.) sau operaţiuni militare de invazie şi rebeliune organizate de guerille şi trupe antrenate în ţări comuniste (în cazul majorităţii ţărilor africane comunizate forţat, a Cubei, Nicaraguei, etc.).
c). Recunoaşterea „de jure” a regimurilor comuniste (începând cu Rusia bolşevică şi continuând cu China roşie şi tot şirul ce i-a urmat) şi acceptarea lor în organizaţiile internaţionale (iniţial Liga Naţiunilor, ulterior ONU, etc.), toate organizaţii „paravan” ale masoneriei.
d). Masoneria a tolerat, finanţat şi „închis ochii” la extensia tentaculară a sistemului comunist mondial, prin operaţiuni economice şi financiare de proporţii uriaşe. Supravieţuirea acestui colos cu „picioare de lut” imperiul comunist mondial, n-ar fi fost posibilă fără sprijinul masiv al „ocultei” intzernaţionalizate.
e). Cu acelaşi aviz favorabil au fost sacrificate partidele socialiste, în favoarea celor comuniste.
f). Masoneria a închis ochii în faţa crimelor abominabile ale regimurilor comuniste, până la ocultare şi măsuri punitive la adresa celor dornici de dreptate, torpilând şi în zilele noastre constituirea unui tribunal analog celui de la Nürenberg.
g). Privind aspectul profitului cules de pe urma acestui odios şi criminal sistem, vom reveni într-o secţiune ulterioară.
h). După prăbuşirea imperiului comunist mondial şi a Uniunii Sovietice, masoneria a torpilat şi torpilează democratizarea şi progresul economic real al acestor ţări, recunoscând şi legitimând ca parteneri nomenclatura fostelor ţări comuniste (conducerile partidelor comuniste, serviciile secrete, aparatul de teroare, etc., cu poziţie dominantă în politica, economia şi finanţele acestor ţări), mai ales prin incorporarea multora dintre membrii ei în loji „naţionale” revigorate sau nou înfiinţate şi mai grav în loji „internaţionale”, acţiuni vizând distrugerea statelor naţionale creştine.
i). Dar mai ales, carnagiul ce defineşte Holocaustul roşu, nu era posibil fără a scoate în evidenţă caracterul satanic, ateu, anticreştin şi cruzimea masoneriei roşii, mascat inabil de o pseudoreligiozitate a masoneriei de „rit scoţian”.
Iată câteva din mostrele de gândire anticreştină, selecţionate din scrierile teoreticienilor masoni: 1. Adam Weishaupt (citat de 389): „Omul nu e rău fiindcă o morală arbitrară l-ar duce să devină astfel; e rău pentru că îl pervertesc Religia, Statul şi exemplele negative”. „Iată secretul nostru..... în scopul de a distruge întreaga creştinătate, întreaga religie”. 2. Karl Marx (citat de 389) „Aş dori să mă răzbun pe Cel care domneşte de sus”. „Trebuie să pornim un război împotriva tuturor ideilor precumpănitoare despre religie, stat, ţară, patriotism”. „Ideea de Dumnezeu, este cheia de sol a unei civilizaţii pervertite. Aceasta trebuie să fie distrusă”. 3. Mihail Bakunin: „Satana a fost primul liber – cugetător şi Mântuitor al lumii”. 4. V. I. Lenin: „Ateismul face parte integrantă din marxism. Marxismul este materialism; trebuie să combatem religia. Jos religia. Trăiască ateismul. Religia e un drog spiritual ....”.5. Flourens scria în 1871: „Duşmanul nostru este Dumnezeu. Ura de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. 6. Proudhon, admirator al lui Satan scria: „Dumnezeu înseamnă prostie şi laşitate, ipocrizie şi falsitate, tiranie şi sărăcie. Dumnezeu e rău! Dumnezeu este prin esenţă anti-civilizat, anti-liberal, anti-uman!! Etc., etc.”.
P.s. recent, un distins şi curajos jurnalist român de la „Ziua”, acuzat ulterior de „grupul celor 18” de „antisemitism” scria (367): „Esenţa comunismului, a fost neîndoios, anticreştinismul, desfiinţarea Omului din Om”. „Blestemul comunismului, bântuie încă asupra României”. Mai departe, vorbind de nominalizarea lui Vladimir Tismăneanu ca preşedintele comisiei pentru elaborarea unui „Raport asupra crimelor comunismului în România” scria: „Ateismul care-l caracterizează (nota noastră: pe V.T.) nu îl poate recomanda în postura unui judecător al unui sistem anticreştin care a oprimat un popor pentru credinţa sa”.
Finanţarea puciului bolşevic început în februarie 1917, rămâne însă episodul cel mai demonstrativ de conspiraţie masonică (în primul rînd Khazară), urmat de revoluţia bolşevică şi constituirea primului stat comunist din lume. O sinteză a acestui sprijin financiar colosal, deconspiră următoarele cifre cu indicarea totodată a provenienţei lor şi prin aceasta a „naşilor primari” ai Holocaustului roşu: 20 milioane dolari USA (banii primiţi iniţial de Troţki de la Jacob Schiff; 12 milioane dolari USA (bani daţi ulterior de acelaş bancher); 600 milioane ruble în aur (oferite între 1918-1922 de banca „Kuhn Loeb Bank” din N.Y.); cca 40 milioane DM (sumă vărsată de Ministerul de externe german pentru propagandă până la 5 febr. 1918); alte 15 milioane DM (din aceeaşi trezorerie germană, la preluarea puterii de către Lenin); 6 milioane dolari USA (din partea lui Max Warburg); 5 milioane dolari USA (din băncile lui Rothschild şi Alfred Milner); sume de mărime necunoscute vărsate de bancherii masoni J.P. Morgan, Vanderlip, Rockefeller şi Harimann; necunoascute rămân de asemeni şi sumele vărsate lui Lenin şi Troţki de una din piesele pivotante ale masoneriei khazare, între 1915-1930 prin vestitul colonel House. „Dar desfăşurarea măcelului ce a urmat ... nu a trezit nici cel mai mic interes, emoţie sau culpă bancherilor internaţionali în drumul lor spre stăpânirea lumii” (Griffin, Bramley – 300).
Experimentul comunist, dă o bază inatacabilă interpretării „conspirative” a istoriei (ceea ce presupune ipso-facto, ingerinţa brutală a masoneriei), după care „evenimentele importante din trecut au fost planificate („premeditate”), între ele notându-se: războaiele, crizele economice, inflaţiile, revoluţiile, etc., cu ani de zile în avans (389); în contrast, istoria predată şi învăţată în şcoli, ignoră (prin rea voinţă sau incultură) rolul societăţilor secrete şi ca urmare a acestei erori fundamentale, susţine caracterul „accidental” al istoriei, conform căreia evenimentele majore (citate mai sus) se petrec întâmplător, accidental şi neplanificat” (adăugăm noi, în culisele lojilor masonice).
După nenumărate acte de compromis cu regimurile comuniste (dintre care cedarea Europei de Est sovieticilor, în urma conferinţelor aliate de la Moscova /octombrie-noiembrie 1943/ şi de la Ialta din februarie 1945, (Sergio Romano 390) marele mason şi trădător al naţiunilor europene Winston Churchill, (care are la activul său printre altele, următoarele acte criminale: repatrierea forţată în Rusia la finele războiului, a 6 milioane de oameni, prizonieri sovietici, majoritatea lor fiind ulterior masacraţi de Stalin ca agenţi şi trădători (9) dintre care 700.000 armata lui Andrei Vlasov; se adaugă nimicirea ticăloasă a armatei generalului polonez Bor Komorovski de către germani la Warşovia prin anularea unui promis sprijin sovietic, etc.), scria încă de la 8 februarie 1920 în „Illustrated Sunday Herald, articol reluat ulterior de Review of the News din 26.01.1972, pag. 57, următoarele cutremurătoare cugetări: „De pe vremea lui Spartacus-Weishaupt până pe vremea lui Karl Marx, a lui Troţky, a lui Bela Kun, Rosa Luxembrug şi Emma Goldman, această conspiraţie mondială pentru răsturnarea civilizaţiei şi reconstituirea societăţii pe baza dezvoltării stopate, a ostilităţii invidioase (adică manifestată cu răutate; pizmaşă) şi a egalităţii imposibile, s-a dezvoltat continuu.
A jucat un rol clar în tragedia Revoluţiei Franceze. A reprezentat principalul resort al tuturor mişcărilor subversive din timpul secolului al XIX-lea, iar acum, în sfârşit, această grupare de extraordinare personalităţi din subteranele marilor oraşe ale Europei şi ale Americii a înhăţat de chică poporul rus, dobândind practic puterea asupra acelui enorm imperiu”. „Spartacus era numele codificat pe care-l folosea în sânul organizaţiei Adam Weishaupt, fondatorul Iluminismului; Karl Marx, fireşte, a fost aşa-zisul „părinte al comunismului”; Troţky era Leon Troţky, unul din principalii conducători ai revoluţiei comuniste din 1917 în Rusia; iar Bela Kun, Rosa Luxemburg şi Emma Goldman, erau revoluţionari. Revoluţia Franceză a avut loc în 1789 şi mulţi istorici au conchis că o premeditaseră Iluminiştii, cu scopul de a-l instala pe tronul Franţei pe confratele lor iluminist, Ducele d’Orleans”.
„Dl. Churchill i-a asociat pe Weishaupt şi pe iluminiştii din 1779 cu comunistul Karl Marx din 1848, iar pe Marx cu comuniştii ruşi din 1917. opinia lui era că aceşti indivizi fuseseră întruniţi într-o conspiraţie care dura de peste 140 de ani” (389).
Este cel mai cutremurător certificat privind „teoria conspiraţiei” în istorie în general şi naşterea şi extensia comunismului în lume.
P.s. cei 140 de ani socotiţi de Churchill, reprezintă exact intervalul de timp scurs între înfiinţarea ordinului „Iluminaţilor din Bayern” în 1976 şi Revoluţia Bolşevică din 1917.
III. EXECUTANŢII
Una dintre cele mai perverse şi ticăloase diversiuni, practicată timp de mai multe decenii, a fost încercarea de a explica primar Holocaustul roşu şi una din primele sale „ghilotine”, bolşevismul introdus în Rusia, „printr-o sinteză dintre Marx şi Ivan cel Groznic” (Bujor Nedelcovici (289)) , iar transplantele sale în întregul imperiul comunist ca un export al unui produs rusesc (nici măcar sovietic!). S-a eludat astfel cu perseverenţă, că în spatele acestui „Finkelstein devorator” stau societăţile secrete (experimentatorii) şi instrumentele lor de tortură şi ucidere.
În schimb, n-a scăpat sagacităţii unor intelectuali de elită, caracterul brutal, violent şi bestial al comunismului. Două citate descoperite mai recent sunt edificatoare în acest sens:
„Redus în esenţă, comunismul este un mod de dominaţie caracterizat pe plan intern, de erijarea banditismului în sistem politic, în sensul propriu al termenului sau puterea unei asociaţii de răufăcători şi tâlhăria ca mod de a guverna, şi pe planul extern, de expansiunea acestuia graţie unei reţele internaţionale de conspiratori profesionişti care, prin teroare şi diversiune, crează filiale locale ale puterii centrale: partidele comuniste „naţionale”, „statele satelite”, (Ion Varlam (335))”.
„Mecanismele forţei de stat erau considerabile şi de natură să reziste mult dincolo de lipsa lor de viabilitate constantă la nivel teoretic. Suntem şi azi, de fapt, în primejdia de a uita ce a însemnat regimul comunist în Europa de Est: puterea de stat s-a concentrat aici nu numai asupra vieţii fizice a cetăţenilor, ci şi asupra vieţii lor mentale” (Mihai Botez (336)).
Pofta sanguinară de a chinui şi omorî are 2 explicaţii fundamentale:
- Caracterul ateu şi anticreştin al masoneriei (evocat în capitolul precedent), cea care a transcris genetic canibalilor ei executanţi, ordinul şi dorinţa de a ucide;
- Recrutarea în angrenajul executanţilor, a elementelor celor mai declasate, malformate psihic până la psihopatie. Citatul ce urmează este ilustrativ în acest sens: „România comunistă a fost un stat poliţienesc într-o formă mai accentuată; cei mai ignoranţi, mai corupţi, mai răi oameni din ţară, deţineau posturi de conducere, dictau acţiunile; aparatul politic era servit de executanţi pe care, în cel mai bun caz, îi puteai considera nişte criminali psihopaţi” (336).
Radiografiind această „crimă colectivă”, în grupa executanţilor se pot cu uşurinţă deosebi:
1. Organe de decizie:
a. Regimurile comuniste (oprimând la apogeul imperiului 66 de naţiuni), reprezentate de: parlamente, guverne, partide comuniste (cu comitetul lor central şi biroul politic) în ţările respective.
b. Partidele comuniste şi mişcările teroriste, mergând până la războaie civile „de eliberare” în ţările necomuniste, în nomenclatura oficială a sec. XX şi începutul sec. XXI.
2. Organele represive:
a. Poliţiile politice (securitatea în România, ce a făcut oficiul de „braţul înarmat şi cheia de boltă a regimului comunist” (301)), miliţia şi unităţi ale armatei comuniste; laolaltă „livrau” victimele stăpânilor de la putere în anticamerele morţii.
b. Justiţia comunistă: procurori (naţionali, teritoriali, etc.) şi judecători, cei care „legiferau crima”.
Filiera tragediei trecea de regulă prin următoarele etape: 1). Arestarea victimei (securitate, miliţie, etc.); 2). Cu sau fără detenţie justificată legal sau abuzivă (nefondată juridic, chiar şi după codurile penale comuniste); 3). Judecare sumară a victimei, (rolul decisiv jucându-l procurorul), cu ordin scris sau nescris de la partid, securitate sau de la ambele instituţii teroriste; 4). Sentinţa (de cele mai multe ori „fabricată”; 5). Detenţie chinuitoare, sfârşind prin moartea sau execuţia victimei sau execuţia imediată după condamnare.
3. Între complementarii crimei (uneori cu rol decisiv în reacţia în lanţ pe care o declanşau): au figurau denunţătorii, informatorii oficiali, remuneraţi ai poliţiei politice sau neoficiali cu remuneraţie modică sau „ciugulitori” de mici privilegii materiale sau sociale acordate compensator de cei citaţi anterior.
Varianta cea mai neomenoasă şi anticreştină a delatorilor a constituit-o o grupă din aceştia, care din victime ale sistemului comunist au fost convertite prin diferite mecanisme în slujitori lugubrii ai ucigaşului sistem.
4. Torţionarii sau cei care au „concretizat” crima, s-au recrutat practic din 3 categorii distincte de indivizi:
a. Detracaţi, drogaţi (alcoolismul fiind cel mai frecvent), arieraţi mintal sau cu „inteligenţă de limită”, psihopaţi mergând până la bestialitate, ce-au depăşit grozăviile manualelor de criminalistică şi medicină legală.
b. Indivizi aparţinând minorităţilor „asmuţiţi” asupra populaţiei majoritare, dar taraţi printr-una din deformările patologice înşiruite anterior (garda letonă a lui Lenin, cunoscuţii minoritari din România, ruşii în Ucraina, etc.).
c. Un mic număr, dar cu eficienţă şi rezonanţe tragice, au reprezentat-o foşti sau posibili deţinuţi sau delatori, transformaţi în călăi (ex. echipa Ţurcanu de la Piteşti).
5. Mecanismele uciderii:
a. Suprimarea fizică prin: împuşcare, lovire (până la zdrobire), sugrumare, spânzurare, mutilare, suspendare aeriană (în toate poziţiile), otrăvire, iradiere radioactivă, înfometare sau însetare îndelungată până la exitus, îngropare de viu, aruncare în copci făcute în gheaţă, dinamitarea unor plute cu deţinuţi, muncă forţată în Gulaguri până la epuizare fizică, netratarea bolilor survenite în detenţie sau precedând-o, războaiele comuniste (ucigătoare prin mecanisme multiple), infestarea şi netratarea unor boli endemice (SIDA în Zimbabve şi Africa de Sud), etc.
P.s. Un caracter particular l-a avut: 1). În România decesul a cca 10000 femei tinere în timpul dictaturii lui Ceauşescu prin avort septic şi consecinţele lui (7); 2). „Purificarea etnică” („”Säuberung”) practicată de troika criminală sârbă în Bosnia şi Herzegovina (Milosević, Mladić, Radovan Karadzić.
b. Chinuirea victimei prin variate procedee:
- Fizice: înfometare prelungită până la caşexie (metodă practicată în proporţie de masă de Stalin în Ucraina şi soldată cu 6-7 milioane de victime (300); prin acelaşi mecanism se notează milioane de victime în Coreea de Nord şi multe ţări africane comunizate cu mercenari înarmaţi, în vârful piramidei stând Zimbabve, fosta Rhodezie), întemniţare (cu sau fără sursă de lumină), expuneri la temperaturi extreme, însetare cronică (alimentaţie forţată sau provocată cu alimente extrem de sărate şi fără aport hidric corespunzător), molestări corporale repetate, „patul lui Procust”, mutilări corporale (îndepărtare de segmente corporale sau organe izolate, secţiunea sfincterului anal), spâzurări repetate cu capul în jos, violul în masă, şocuri electrice repetate, deschiderea permanentă a pleoapelor (prin fixarea lor, având drept consecinţă producerea de leziuni corneene ireversibile), etc., etc.
- Chimice: intoxicaţii medicamentoase, cu substanţe psihogene sau cunoscute droguri.
- Psihic: interogatorii interminabile (deseori întrerupte de molestări corporale), condamnări la moarte prelungite până la execuţie indefinit, ameninţări şi şantaj la adresa familiei deţinutului, transformarea în delatori, forţarea de a-şi consuma produsele biologice proprii, tratament psihiatric (verbal sau medicamentos, urmărind nimicirea psihică a victimei), etc., etc., şi poate cea mai groaznică dintre metode: reeducarea, lansată în premieră mondială de către chineji şi reactualizată cu elemente de „originalitate” la Piteşti. Şi nu în ultimul rând „spălarea creierelor a milioane de fiinţe ca şi dresarea oamenilor, care au fost obligaţi să încalce codurile morale, decalogul, credinţa creştină pentru a se supune necondiţionat, falsului idol, comunismul”, (Dan Pavel) (302).
În încheierea acestei secţiuni, îşi găsesc locul ceea ce în lucrarea noastră „Holocaustul roşu” sunt indivizii încadraţi în „marii criminali comunişti ai omenirii”:
1). Troika criminală iniţială: Vladimir Ilici Lenin, Lev Troţki (alias Leib Davidovici Bronstein) şi Felix Edmmundovici Dzerjinski.
2). Al doilea eşalon al marilor criminali bolşevici, părtaşi la „marea teroare”: Iosif Visarionovici Djugaşvili (Stalin), Lazarus Mosessohn Kaganovici, Matthäus Bermann (călăul, Juhas Davidson), Genrich Gheorghievici (Jagoda), Lavrenti Pavlovici Beria şi Iuri Andropov.
3). Conducători criminali în alte ţări comuniste: Mao Tse Dun, Li Peng (China roşie), Kim Ir Sen (Coreea de Nord), Sadaam Husein (Irak), Ho Shi Min (Vietnam), Pol Pot (Cambodgia), Enver Hoxha (Hodgia), Alia şi Nano (Albania), Gheorghi Dimitrov (Bulgaria), Iosif Broz Tito (Iugoslavia), Slobodan Milosević, Radovan Karadzić şi Radko Mladić (Serbia), Boreslav Bierut (Polonia), Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu, Ana Pauker (alias Rabinsohn) şi Ion Iliescu (România), Belá Kuhn, Mátyás Rákosi şi Iános Kádár (Ungaria), Erich Honecker, Hans Albrecht, Heinz Kessler, Erich Mielke, Willi Stoph, Fritz Streletz (fosta RDG), Kenneth David Kaunda (Zambia), Jose Eduardo dos Santos (Angola), Mengistu Haile Marian (Etiopia), Nelson Mandela (Africa de Sud), Fidel Castro Ruz (Cuba), Kabillas (Congo), Kim Jung II (Coreea de Nord).
4). Mari terorişti marxişti internaţionali: Ilici Ramirez Sanchez (Carlos), Ernesto Che Guevara, Abimael Guzmann.
5). Un loc special îl ocupă atentatorul asupra Sfântului Părinte, regretatul papă Ioan Paul al II-lea, teroristul din gruparea „Lupii cenuşii”, atentat organizat şi finanţat de KGB, Stasi, Serviciul secret bulgar şi probabil şi alte servicii secrete; este vorba de Ali Agca (244, 245, 248, 249).
6). Încă din 1998 (Holocaustul roşu, ediţia a 2-a pag. 153-154), folosind mărturia scrisă a unei martore oculare a revoluţiei române în perioada 22-27 decembrie 1989 (este vorba de d-na Tara Mariana Cristiana), mărturie oferită autorului în ianuarie 1995, enumeram „grupul coordonator” al puciu-lui din 1989, listă înscrisă în „Comunicatul CMR” din decembrie 1993, între care figurau: Silviu Brucan (ex membru CC „creierul”), Alexandru Bârlădeanu (ex. membru CC), Ion Ilici Iliescu (ex membru CC „autorul principal”), Nicolae Militaru (ex membru CC, MAI), Dan Marţian (CC), Virgil Măgureanu (CC, securitate), Cico Dumitrescu (miliţie, CC), Cazimir Ionescu (CC), Gelu Voican Voiculescu (CC), Dan Iosif (CC), Petre Roman (CC), George Marinescu (TV), Spiru Zeneş (cameraman), Victor Anastasie Stănculescu (CC, MAI), Sergiu Nicolaescu (CC), gen. Spiroiu (poliţie), Corneliu Diamandescu (poliţie), Gheorghe Robu (procuror general), gen. Vasile Ionel (MAI, CC), Tudor Brateş (TV), Mihai Valeriu (CC), Iordan Rădulescu (CC), gen. Bucurescu (CC), gen. Iulian Vlad (securitate), Cornel Burtică (CC), Dumitru Apostoiu (CC), Vasile Nicolcioiu (CC), C-tin Dăscălescu (CC), Ilie Verdeţ (CC), Horia Niţă (CC).
Recent, „gruparea lui Iliescu” (367), (citaţi sunt alături de „şef” următorii: Gelu Voican Voiculescu, gen. Mihai Chiţac (fost ministru de interne), gen. Corneliu Diamandescu (fostul şef al poliţiei), Dumitru Penciuc (fost secretar de stat la interne), Miron Cosma, Petre Roman, gen. Dumitru Iliescu şi procurorul Gheorghe Robu) este incrimantă direct în teribila mineriadă din iunie 1990, prin glasul lui Viorel Ene, preşedintele „Victimelor mineriadelor / AVM”, ca fiind răspunzătoare de: „instigarea, organizarea şi transportul minerilor din centrele miniere în capitală” (367).
Merită menţionat şi organizatorul atentatului ucigător asupra preşedintelui Kenedy, şeful serviciului secret cubanez la acea dată, teribilul Escalante (dezvăluiri recente, multiple, apărute în mass media germană).
Multe pagini ar putea acoperi, liste cu torţionari sau implicaţi direct în crimă, liste ce pot fi reconstituite în parte de lucrările citate în capitolul „Crimele în cifre ale comunismului internaţional”.
Rămân multe „pete albe” privind România, dar cu posibilităţi de reconstituire printr-o muncă pe care sperăm să o poată duce mai departe tânăra generaţie de curajoşi istorici. În ce priveşte România se impune reconstituirea listelor: a). Miniştrilor de justiţie; b). Procurorilor generali şi judeţeni implicaţi în sentinţele politice; c). Şefilor miliţiei generale şi teritoriale; d). Judecătorilor la toate nivelele implicaţi în sentinţe politice.
IV. COLABORATORII
1). Spectrul colaboraţionismului. Privire generală:
Caracterul criminal al regimurilor marxist-leniniste, a ieşit clar în evidenţă odată cu revoluţia bolşevică din octombrie 1917, continuând cu încercările însoţite de vărsare de sânge de după primul război mondial din Ungaria, Germania şi Austria, iar mai târziu, în anii 30 cu războiul civil din Spania (soldat cu 600000 victime)
. Natural, acest adevăr nu a fost înţeles cu claritate, decât de aceia care au avut ochi de văzut şi urechi de auzit. (300)”
Expemple pilduitoare de viraj de la stânga la o gândire normală, obiectivă, au furnizat-o printre alţii, scriitorul român Panait Istrati, celebrul George Orwell, cântăreţul Ives Montand, etc.
Un număr cu mult mai mare de indivizi, au ignorat criminalitatea regimurilor comuniste, deşi era vorba de fapte ajunse de notorietate publică. Este ruşinoasa grupă a celor „care n-au vorbit, n-au criticat şi au ascuns adevărul fără ruşine, pentru a salva aparenţele unui regim monstruos. Şi asta n-au făcut-o numai partidele comuniste din lumea liberă, ci mulţi alţii, pe care nu-i putem numi decât colaboratori (300)”.
2). Colaboratorii comunismului, sunt reprezentaţi de o grupă aşa de numeroasă, încât activitatea lor „prin sumaţie”, a dus la o rezultantă ce echivalează probabil, răul pricinuit oamenilor de grupele precedente, cu o singură excepţie: ei nu au ucis direct.
3). Actul mizerabil de colaboraţionism, s-a practicat prin intermediul următoarelor „verigi”:
a. La nivel de naţiuni prin: guverne, parlamente, ministere, organisme neguvernamentale, bănci naţionale, ajutoare economice date ţărilor comuniste, etc.
b. Organizaţii internaţionale: de la Liga naţiunilor la ONU, organizaţii sindicale, organizaţii militând pentru pace, federaţii ale oamenilor de ştiinţă, internaţionalele partinice de toate culorile politice, Crucea Roşie internaţională, Amnesty International, etc.
c. Marea finanţă internaţională (băncile cu filiale în multe ţări ale lumii), având „vârf de lance” FMI şi BM (Banca Mondială) (10).
d. Consiliul Ecumenic al Bisericilor cu sediul la Geneva (condus direct de KGB şi agenţii săi), dar şi bisericile şi sectele naţionale, cu o singură excepţie: Biserica Catolică (cu puţine excepţii) şi preoţi şi slujitori ai credinţei din alte Biserici, acţionând însă ca persoane individuale şi acceptând sacrificiul suprem.
e. Oameni de cultură şi din mass media, contingentul cel mai numeros dintre colaboratori. Excepţiile au fost în număr extrem de redus. Una dintre ele, o reprezintă postul în diverse limbi al Europei Libere (secţia română fiind la o mare înălţime morală din acest punct de vedere), atâta timp cât şi-au avut sediul pe pământ german (München); mutarea la Praga a adus schimbări de ton anticomunist vizibile. În aceeaşi ordine de idei, se notează aportul postului german Detche Welle (Emil Hurezeanu) şi Radio Liberty.
f. Persoane izolate, neaparţinând niciunuia din grupele de mai sus.
4). Mecanismele ce au permis materializarea travaliului colaboraţioniştilor, de a aduce pe scena istoriei comunismul, şi de a-i asigura longevitatea şi supravieţuirea (chiar şi după prăbuşirea imperiului comunist şi a Uniunii Sovietice), au fost aproape în exclusivitate în mâna lojilor masonice (ţinând în special de „Marele Orient”), sau organizaţiilor lor paravan între care cităm: grupul Bilderberger, CFR în SUA (Council of Foreign Relations), Comitetul celor 300 (sau Olimpienii), Comisia Trilaterală, Club of Rome, NATO, ONU, „The round Table”, CIA, Interpolul, RIIA (Royal Institute of International Affaire), marile fundaţii americane (Ford, Rockefeller, Carnegie, etc.).
„Filtrul masonic” a sprijinit făţiş sau pe ocolite (prin intermediul verigilor citate), regimurile comuniste şi crimele ce le patronau, cu o tenacitate ce exclude voinţi individuale: era vorba de ordine şi nu de discuţii, venite din vârful piramidei masonice, cu dovezi care la ora actuală sunt indubitabile. O excepţie în contextul de mai sus, o reprezintă IGFM (/Frankfurt / Main) (Asociaţia Internaţională pentru Drepturile Omului), aliniată cu discreţie masoneriei negre de Rit Scoţian, care şi-a adjudecat o atitidine făţişă anticomunistă.
Atunci când vorbim de persoane izolate, cu totul excepţional, a fost vorba de masoni neîncorporaţi într-o organizaţie, partid, fundaţie, etc. Grupul mare l-au reprezentat însă, năimiţii, oportuniştii şi o minusculă grupă de idealişti ai utopiei comuniste.
5). Am încadrat actele de colaboraţionism în 2 grupe principale:
a. Colaboraţionismul „primar” tradus prin:
- Consensul unanim al lojilor masonice (inclusiv al masoneriei negre) de experimentare a comunismului ca model de „inginerie socială”.
- Finanţarea de către ocultă şi instrumentele ei, a revoluţiei bolşevice (piatra de temelie a imperiului comunist mondial), a revoluţiei ungare finalizată cu faimoasa „Republică Ungară a Sovietelor”, (declarată la 21.03.1919), mişcările marxiste contemporane din Germania şi Austria, războiul civil din Spania (cu încrâncenare maximă între 1936-1937).
- Finanţarea partidelor comuniste şi tuturor mişcărilor comuniste sau de stânga.
- Recunoaşterea „de jure” şi internaţională a regimurilor comuniste, începând cu recunoaşterea în 1933 a Uniunii Sovietice şi a vasalilor ei, reprezentanţi ai Ucrainei şi Bielorusiei în ONU, recunoaşterea Chinei comuniste (1978), etc.
b. Colaboraţionism secundar:
- Planificarea, organizarea, finanţarea celor 2 războaie mondiale şi încheierea unor tratate de pace ce au permis extensia imperiului comunist mondial prin prăbuşirea imperiilor lumii antebelice.
- Aceeaşi intervenţie în războaiele locale şi mişcările zise „de eliberare” din Africa, Asia, America centrală şi de Sud, finalizate temporar sau definitiv, cu instaurarea unor regimuri comuniste sau de stânga.
- Zămislirea, finanţarea şi tăinuirea terorismului internaţional (uciderea lui Aldo Moro este un exemplu notoriu în acest sens).
- Au permis, cu o contribuţie esenţială, supravieţuirea economică şi prin asta au frânat falimentul economiilor comuniste. Este vorba de oferte generoase de credite (multe nerambursabile), tehnologie, investiţii profitabile, etc., etc.
- „Închiderea ochilor” şi ocultarea crimelor comuniste (inclusiv ignorarea puţinilor supravieţuitori ce ajungeau în lumea vestică sau îşi trimiteau acolo manuscrisele).
- Neglijarea până la ignorare a mişcărilor anticomuniste, cu puţine excepţii. Ex. Contras în Nicaragua, Zawinbi în Angola, Mujahedinii în Afganistan.
- Tolerarea comerţului cu droguri, principala sursă de venit a unor regimuri sau guerile comuniste (ex. Cuba ca ţară, guerilele comuniste în Columbia, etc.).
6). Qui prodest? sau foloasele trase în urma colaboraţionismului. Cel mai penibil aspect al colaboraţionismului îl reprezintă dezvăluirea „profitului” cules de fiecare din aceste verigi ale „tovarăşilor de drum” ai comunismului internaţional. Schiţăm câteva direcţii în acest blamabil capitol:
a. Profit financiar direct de proporţii uriaşe, cu mediere masonică prin: băncile occidentale, marile concerne internaţionale, guverne, etc., datorită dobânzilor uriaşe şi subordonării economiilor naţionale.
b. Profit indirect financiar, prin decuplarea lumii comuniste de piaţa occidentală şi prin asta evitarea concurenţei şi menţinerea ei într-o stare permanentă de subdezvoltare; aceleaşi considerente privind mâna de lucru ieftină, ce ar fi putut fi oferită de sclavii ţărilor comuniste.
c. Demografic, scăderea populaţiei lumii comuniste, prin: denutriţie, boli endemice (SIDA), mortalitate infantilă ridicată, avorturi fără limită, etc., ceea ce s-a suprapus pe obiectivele oculte ale Comitetului celor 300 şi al Clubului de la Roma.
d. Transformarea Chinei comuniste dintr-un „moloh cu picioare de lut” într-una dintre marile puteri industriale ale lumii şi cu un potenţial militar în creştere, prefigurând ca partener una din cele 2 variante ale celui de al 3-lea război mondial (prima variantă s-ar putea „înscena” în Orientul Mijlociu).
e. Profitul maximal şi în toate direcţiile (poziţie politică, remunerare financiară, etc., etc.), l-a avut Masoneria Khazară datorită: poziţiei dominante în toate verigile actelor de colaborare şi numărului mare de agenţi în toate verigile acestei crime colective. Vom reveni asupra acestui lucru în altă secţiune.
f. Holocaustul roşu, posibil prin formarea şi extinderea comunismului în lume, a deschis drumul către „GUVERNUL MONDIAL UNIC” şi „NOUA ORDINE MONDIALĂ”, ţelul final şi cel mai bine ocultat al masoneriei mondiale.
P.s. se consideră că în ofensiva de cucerire a puterii lumii şi instalarea unei dictaturi mondiale, s-a trecut prin următoarele etape:
- organizarea internaţională a marii finanţe (prima etapă);
- organizarea internaţională a masoneriei (a doua etapă);
- bolşevismul primar ce a condus la apariţia şi funcţionarea criminalelor regimuri comuniste, urmat de constituirea imperiului comunist mondial.
În încheierea acestui capitl, avem datoria morală de a mai deschide două „sertare” încărcate de tragedie din istoria Holocaustului roşu:
1). Panoplia marilor colaboraţionişti.
2). Panoplia Masoneriei Khazare, fără de care măcelul provocat de regimurile comuniste nu ar fi fost posibil (obiectul următorului capitol).
1). Panoplia marilor colaboraţionişti:
a. „Team-ul neegalabil” aşa cum l-am definit în Holocaustul roşu: Spencer Churchil şi Franklin D. Roosevelt (trădătorii de la Ialta).
b. Colaboratorul primar şi neegalat de nimeni al sovietelor: Armand Hammer.
c. Colaboratori ai sovietelor din „al doilea eşalon” (300): Robert Maxwell, Illia Ehrenburg, Lion Feutchwanger, Gheorghi Morusow.
d. Colaboratori politici ai ultimelor decenii: Herbert Wehner, Egon Bahr, Roman Herzog, Johanes Rau (RFG), Henry Kissinger, preşedinţii americani Jimmy Carter, Ford şi Clinton (SUA), Elisabeta a II-a a Angliei, Sir Michel Rose (Anglia), vestitul George Soros, etc.
e. În cartea „Sub zodia proletcultismului” (M. Niţescu, ed. Humanitas, 1995), există o lungă listă de literaţi români ce au plătit un greu tribut actului de colaboraţionism. (8).
f. De un aport inestimabil este lucrarea lui Stephen Koch, „Sfârşitul inocenţei”, (Albatros, 1997, (5), în care este denunţată reţeaua incredibilă organizată de Willi Münzenberg, unul din agenţii cei mai importanţi al KGB-ului, cu rază de acţiune atât în Europa cât şi în Statele Unite, secondat de locotenenţii lui credincioşi: Otto Katz, Ella Winter, Gibarti, Harold Ware, Liston Oak, Hede Messing şi Valeriu Marcu (originar din România).
Graţie acestei monumentale lucrări, sunt nominalizaţi:
- Grupul de spioni de la „Trinity College” plasaţi la Cambridge West: Sir Antony Blunt, Burgess, Kim Philby, Donald Mc Lean.
- Marele grup al literaţilor sau oameni de ştiinţă cu faimă mondială de naţionalităţi diferite: Arthur Koesler şi Babette Gross, Maxim Gorki, Maiacovski, Berthold Brecht, Serghei Einstein, Fritz Lanz, Tucholski, Marion şi Felix Frankfurter (profesori la Harvard), Marcel Bauer, Walter Gropius, George Bernard Shaw, Wirginia Wolf, Sinclair Lewis.
- Marea grupă a colaboraţioniştilor francezi, neîntrecută în număr şi faimă mondială de nici o altă naţionalitate: André Malraux, Jean Paul Sartré, André Gide, Louis Aragon, Elsa Triolette, Victor Serge, Paul Nizan, etc.
g. În ultimul timp, ne-a parvenit spre lectură remarcabilele lucrarări ale lui Eric Hobsbawm („Secolul extremelor”, ed. Lider Bucureşti, 1994 (12)) şi Michel Winock („Secolul intelectualilor”, ed. Cartier Bucureşti – Chişinău, 2001 (11)), ce ne-au permis alcătuirea unei noi liste de colaboraţionişti „de stânga”, dintre care cităm: Maurice Barrè, Emille Zola, Anatole France, Jules Renard, Léon Blum, Aristide Briant, Marcel Drouin, Henry Barbusse, Vicente Blasco Ibanez, Romain Rolland, Paul Vaillant – Couturier, Naville Rosenthal, Andrè Breton, Andrè Marty, Paul Langevin, Jourdain, Paul Mauriac, Francois Mauriac, Simone de Beauvoir, Raymond Aron, Albert Camus, Michel Foucault.
Din aceleaşi surse de informare, sunt din nou citaţi literaţii francezi pomeniţi ceva mai sus, la care se adaugă britanicul H. G. Wells, indianul Rabindranath Tagore, şi americanul Upton Sinclair.
h. Pentru răul neegalabil făcut ca agent KGB şi al poliţiei politice poloneze în Anglia (unde spiona, deconspira şi ajuta la extrădarea sau răpirea membrilor „guvernului polonez din exil” de la Londra şi unei grupe numeroase de patrioţi polonezi anticomunişti), actualul „papă” (preluând atributul mass mediei germane) Marcel Reich Ranicki , trebuie scos în evidenţă în vederea respectării adevărului istoric.
Extrem de concis şi recent, este explicat şi definit, colaboraţionismul occidental de către un compatriot ce nu poate fi în nici un caz bănuit de deviere la dreapta (301). „Cum se explică reticenţele stângii vest-europene, ca şi cele mai discrete, ale centrului-dreapta vest european?. Ascunse sub argumente de circumstanţă, ele îşi au originea în conştiinţa încărcată a colaboraţionismului democraţilor occidentali cu comunismul stalinist şi, chiar, cu euro-comunismul. Aliaţi cu URSS în lupta împotriva aliatului iniţial al acestei, Germania nazistă, Occidentul a acceptat, în fapt, crimele stalinismului şi acum nu se simte confortabil să le pună în dezbatere. Se admite că Stalin, a avut, o faţă întunecată (neasociată, din fericire, cu Holocaustul) dar alianţa s-a făcut, chipurile, cu eroul anti-nazist, iar nu cu liderul bolşevic care ocupând jumătate din Europă ar fi obligat democraţiile atlantice, să privească neputincioase la lăsarea cortinei de fier. La aceasta s-a adăugat ceea ce unii au numit „ruşinea destinderii” din anii 70 ai secolului trecut” (301).
Încheiem cu aceeaşi sperantă, că prin studii meticuloase şi nepărtinitoare, se pot întocmi şi în România liste sau cataloage, cu cei care au contribuit la menţinerea regimului comunist din România, având drept paroxism crima de stat organizată.
V. MASONERIA KHAZARĂ ŞI HOLOCAUSTUL ROŞU.
Această temă evitată sau ocultată din numeroase motive şi în întreaga lume actuală, necesită de la început o precizare fundamentală: ingerinţa de proporţii frapante a evreilor khazari în experimentarea comunismului şi tragicelor sale consecinţe, a trecut aproape fără excepţie prin “filtrul masoneriei”.
Respectând verigile acestei “crime colective” vom menţiona câteva din personalităţile masoneriei khazare, intrate definitiv şi indubitabil în istoria sângeroasă a Holocaustului Roşu.
1. Teoreticienii (artizanii marxismului şi derivatele lui), ce au legitimat teoretic crimele comunismului internaţional (300).
- Precursorii numără printre alţii pe: A. Babel, K. Kautzky şi Kropotkin.
- Adam Waishaupt, evreu khazar convertit la catolicism, a devenit ulterior duşmanul nr.1 al creştinismului prin fondarea în 1870, în oraşul bavarez Ingolstadt, la ordinul şi cu banii clanului Rotschild, a Ordinului „Iluminaţilor din Bayern”. Scrierile sale politice, atestă poziţionarea sa ca precursor al Manifestului Partidului Comunist, elaborat ulterior de Marx şi Engels (vezi mai jos). Revendicările sale notate într-un capitol anterior (II), surprinde prin similitudinea lor izbitoare cu documentul mai sus citat şi plasează acest malefic personaj drept precursor al marxismului.
- Urmează „apostolii” marxişti: Karl Marx (alias Moses Modechai Marx Levi), care alături de germanul Frederich Engels a elaborat „Manifestul partidului comunist; Marx era membru al lojii masonice „Liga celor drepţi” („League of the Just”), lojă creată de Adam Weishaupt după interzicerea „Iluminaţilor din Bayern”, înfiinţată la Londra din dorinţa, la ordinul şi cu banii clanului Rotschild. Discipolii lui iniţiali („Iluminaţii din Bayern”) şi urmaşii lor, au infiltrat ulterior aproape toate lojile masonice din lume (prezenţă „în cultură pură” în ordinul exclusiv khazar B’nai B’rith, prevalenţă în „Marele Orient”, dominanţi în treptele superioare ale piramidei masonice mondiale sau „Iluminaţii” şi cu o mai slabă reprezentare în lojile „Ritului Scoţian”), alături de clanul Rotschild, formează „binomul satanic” fără de care apariţia ideilor comuniste, aplicarea lor în societate în cursul revoluţiei franceze (soldată cu cca. 650.000 de crime, dintre care 600.000 în Vendèe), a revoluţiei bolşevice, a celorlalte revoluţii ce au urmat imediat (Ungaria, Austria, Germania), a activităţii partidelor comuniste din lume, în lansarea, finanţarea şi asigurarea longevităţii acetui experiment de „inginerie socială”, şi mai ales măcelărirea sălbatecă a sute de milioane de oameni nu ar fi fost posibilă!.
- Au urmat Leon Troţzki, Rosa Luxemburg, Karl Liebnicht şi Ilici Lenin (ultimul, având ascendenţă khazară prin bunicul său).
P.s. poate surprinzător pentru unii, în cadrul „contaminării de stânga” a filozofiei politice a lumii, fără a se ajunge la promovarea crimei de stat şi în masă, trebuiesc citaţi din nou o grupă de masoni khazari, promotori ai: a). Liberalismului (fraţii Max şi Alfred Weber, teologul Martin Dibelius şi Hans von Schubert, juriştii Gustav Rodbrach, Gerhard Anschutz şi Walter Jellineck), produse ale şcolii filozofice de la Universitatea din Heidelberg şi cu rol important în „Republica de la Weimar”; b). În cadrul iluminismului, şcoala cea mai nocivă şi mai apropiată de marxism a fost fără îndoială „Şcoala de la Frankfurt”, ironizată cu apelativul „Marxburg”. În primele rânduri („părinţi” – „Vater”) ale acestei şcoli fugurează din nou un grup de khazari: Georg Lukacs, Herbert Marcuse, Ernst Bloch, Helmuth Gollwitzer, M. Horkheimer, W. Benjamin, E. Fromm, J. Habernas, O. Neght şi vestitul Adorno (300); c). I-au urmat „existenţialiştii” ce au încercat o sinteză cu marxismul între care figuri galion au fost: Kafka, Albert Camus, M. Marcuse şi J. P. Sartre (300); d). România „a beneficiat” de apariţia lui Silviu Brucan, redactor şef al „Scânteii” după invazia sovietică şi Leonte Răutu (ideologul comuniştilor dejişti şi ceauşişti).
2. Experimentatorii. Comunismul a fost susţinut de la experimentarea sa în Rusia (statul bolşevic) şi în ţările ce i-au urmat (Ungaria, Austria, Germania), până la formarea imperiului comunist mondial, în mod hotărâtor de către masoneria khazară infiltrată masiv în întreaga lume.
a). W. Churchill (Ilustrated Sunday Harald, 20 febr. 1929, pg.5) scria cu caracter de premoniţie: „Această mişcare a conspiraţiei mondiale nu este nouă. De la Spartacus (numele conspirativ al lui Adam Weishaupt), fondatorul ordinului „Iluminaţilor”, la Karl Marx (membru al „Societăţii celor 4 secole”), de fapt o derivaţie a „Iluminaţilor din Bayern”, până la Troţki (în Rusia), Bela Kuhn (în Ungaria), Rosa Luxemburg (în Germania), Emma Goldman (în SUA), această conspiraţie se întinde în întreaga lume, pentru a distruge civilizaţia şi a reconstrui o societate cu dezvoltare controlată de o rea credinţă invidioasă şi o imposibilă egalitate. Ea (conspiraţia) a jucat un rol important şi uşor de recunoscut în tragedia Revoluţiei Franceze. Ea a funcţionat drept izvor principal al tuturor mişcărilor subversive de-a lungul secolului, şi nu trebuie deloc luată ca exagerare părerea acelora care susţin rolul evreilor în revoluţia bolşevică (şi în bolşevism în general) şi că extinderea acesteia în lume a avut loc în primul rând, în interesul evreilor atei internaţionali” (nota noastră: o altă modalitate de a defini masoneria evreiască, fără precizări, absolut necesare, asupra celei khazare).
b). Exemplul cel mai grăitor al ingerinţei acestei organizaţii secrete este scenariul revoluţiei bolşevice, ce n-ar fi fost posibilă fără Lenin şi echipa lui venită cu trenul blindat din Elveţia (cu o singură excepţie, Inessa Armand, numai masoni khazari, în jur de 30 de persoane cu copii lor: Lenin (cu un bunic pe linie maternă Blanck), Nadia Konstantinova alias Krupskaia, soţii Sinoviev /Grigorii fiind cel legendar/, Karl Radek, familia Safarov /Georgi şi Valentina/, Lilina Georgi, familia Gobermann, familia Abramovici, familia Davidovici, Mişa Zchakaja, Olga Ravis, Sokolnikov, Şaritonov, Grigori Usievici, Helene Kohn, Kartonov şi David Suliaşvili; coagularea grupului, finanţarea şi organizarea transportului, i-au aparţinut coreligionarului khazar Alexander Helphand, alias Parvus. Der Zug: Yvonne Viehöver, W. Heine Verlag, München, 1987 (387)), grupare demonică care a oferit: ideologia, baza materială pentru declanşarea tragediei şi a jucat un rol extrem de important în succesul bolşevismului; travaliul lor criminal la adresa poporului rus şi a minorităţilor imperiului ţarist, a fost susţinut de o armată de agenţi aparţinând aceleaşi organizaţii secrete, ce au răspândit în masă ideile venite din anturajul lui Lenin. Instalarea bolşevismului în Rusia, oferă un model concret de colaborare minuţioasă a lojilor masonice din ţările lumii. Citatul ce urmează certifică această conlucrare incredibilă între germanii imperiali şi masonii khazari din trenul lui Lenin; iată ce deconspiră un memorandum al ministerului german de externe, prezentând argumentele în favoarea susţinerii bolşevicilor „Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Tratatul de la Drest-Litovsk a fost ratificat numai de bolşevici, şi nici măcar de toţi .... suntem de aceea interesaţi în a-i menţine deocamdată în fruntea Rusiei pe bolşevici. În situaţia dată, pentru a rămâne la putere, ei vor face tot posibilul să ni se arate loiali şi să respecte înţelegerile de pace. Pe de altă parte, conducătorii lor, oameni de afaceri evrei, vor renunţa foarte repede la teoriile lor şi se vor arăta dispuşi să încheie tranzacţii comerciale şi acorduri de transport profitabile. Trebuie de aceea să continuăm să ne urmărim obiectivele cu răbdare şi hotărâre. Transporturile, industria şi întreaga economie a Rusiei, va intra în mâinile noastre” (Richard Pipes: Scurtă istorie a Revoluţiei bolşevice. Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 174-175), (190, 337).
3. Executanţii: Prezenţa khazarilor masoni comunişti este notată de istorie, odată cu prima încercare de comunizare a unei ţări (bolşevizarea Rusiei) şi într-o secvenţializare similară şi în alte ţări ale lumii în tot ceea ce i-a urmat.
a). Revoluţia bolşevică consemnează o conducere compactă formată de masoni khazari, între care de notorietate publică cităm pe: Pokrovski, Kamenev, Sverdlov, Lunacevsky, Kollontay, Radek, Rivkov, Troţki, Zinoviev şi Krilenko, grup la care s-a adăugat Lenin cu originea precizată. Singurul neevreu care şi-a făcut loc în acest „Comitet revoluţionar din Petersburg” a fost nerusul Stalin. În ceea ce am denumit „troika criminală iniţială”, am citat alături de Lenin, pe Troţki şi Dzerjinsky, acestuia din urmă, răposatul Johan Urwich, atribuindu-i după cunoştinţele dobândite în „Gulag-ul” sovietic, tot o origină khazară şi nu nobiliară poloneză.
În aparatul de decizie al Rusiei bolşevice iniţiale şi al Uniunii Sovietice ce i-a urmat (guverne, parlamente, birou politic şi CC al PCUS), cât şi în aparatul de represiune (poliţie politică, miliţie, justiţie, conducerea Gulag-ului, instituţiei teroarei, etc., etc.), acelaşi grup etnic şi-a asigurat o poziţie centrală, în raport chiar cu ruşii sau alte minorităţi din cadrul URSS. În lucrarea noastră (Holocaustul roşu), notam la capitolul „Marea teroare” şi „al doilea eşalon al marilor criminali bolşevici”, alături de Stalin pe următorii: Lazarus Mosessohn Kaganovici (zis „patriarhul” sau şeful clanului, ce însuma 12 membrii cu posturi de conducere, inclusiv o concubină a lui Stalin), Mathäus Bermann („Călăul”), Jagoda (Genrich Gheorghevici), Lavrenti Pavlovici Beria, Iuri Andropov, Viaceslav Mensinski, Nicolai Jeskow, ultimii 7 fiind în acelaşi timp teribilii şefi ai poliţiei politice, ce a debutat ca CEKA şi a sfârşit ca KGB (186). O statistică recentă (195), a structurii etnice a NKVD (un nume intermediar al KGB-ului), din 1934 până în 1941 arată următoarele: în 1934 în conducerea acestei instituţii, erau 39 de evrei, 36 de ruşi şi 26 alte naţionalităţi (polonezi, germani, letoni şi alţii); în 1936, figurau tot 39 evrei faţă de 35 ruşi sau ucrainieni şi 26 din alte naţionalităţi; din 1937 începe prevalenţa ruşilor (38 ruşi faţă de 32 evrei şi 31 din alte naţionalităţi); în 1938, 48 ruşi faţă de 27 evrei şi 24 alte naţionalităţi; odată cu anii războiului (1939-1941), ruşii au crescut evident, (79; 81; 80) faţă de evrei (4; 4; 5) şi neruşi (17; 15; 14), în evidentă descreştere (195).
Masonii khazari au avut în permanenţă externele sovietice, oficiu neegalat al propagandei şi dezinformării: Maxim Litvinov (alias Meier Henoch Wallach Finkelstein) şi spre a nu se dezminţi, actualul ministru de externe al Rusiei este tot un mason khazar, Serghei Lavrov.
O sinteză a „rotharmiştilor” de origină khazară, am prezentată în detaliu la pag. 491-493 a Holocaustului roşu (300).
Într-un articol recent semnat de Vladimir Alexe („Revoluţia bolşevică a fost finanţată de masonii americani şi de serviciile secrete germane”), apărut în ziarul Ziua (numărul nu ne-a fost notat) (337), se precizează: „Instaurarea comunismului bolşevic în Rusia la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuşi de puţin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret, pregătit minuţios, în afara Rusiei şi finanţat generos de marii bancheri internaţionali, în primul rând cei de pe Wall Street, evrei khazari, care – fapt necunoscut istoricilor şi mass media – s-au înfiinţat la Petersburg încă din august 1917, pentru tratative economice şi financiare, cu Lenin şi Troţki. De pe urma aşa zisei „revoluţii” bolşevice s-au făcut apoi, decenii la rând, afaceri fabuloase, s-au acumulat valori imense, cu preţul transformării Rusiei / ulterior şi a „sistemului socialist”, de după al doilea război mondial/, într-un imens lagăr de muncă, ai cărui „gardieni” formând birourile politice ale diverselor partide comuniste, au fost aduşi la putere şi au menţinut, în mare secret, o permanentă legătură în lumea afacerilor, reprezentată de bancherii internaţionali. Totul acoperit ocult de francmasoneria roşie /de stânga, permanent socializantă şi bolşevizantă/ până la abolirea oficială din 1989, a comunismului. Abolire impusă tot de raţiuni geoeconomice, raţiuni din care a fost impus şi comunismul în Rusia, în 1917, printr-un puci, prezentat apoi pompos drept „Marea Revoluţie din Octombrie” (n.a. Autorul articolului omite, fără rea voinţă, incriminarea întregii masonerii în experimentarea princeps a comunismului în Rusia).b). După revoluţia rusă, la un interval de aproape 2 decenii şi după succesul acesteia, s-a regizat revoluţia spaniolă, ce trebuia să implanteze „morbul bolşevic” în SV-stul Europei, cu speranţa că extinderea în restul continentului va urma modelul jocului dominoului. Apelând la o mobilizare umană internaţională unică, finanţând-o în mod neruşinat în văzul lumii „democratice vestice”, la chemarea Comintern-ului şi a lojilor masonice khazare, s-au înrolat între 10 şi 15000 de voluntari evrei. În lucrarea sus citată, Holocaustul roşu (300) şi folosind ca surse de inspiraţie „Wer ist wer im Jugentum” precum şi lucrarea masonului khazar Lustiger (Schalom Libertad – Juden in Spanishen Bürgenkrieg, Frankfurt / Main, 1989) sunt enumerate mai multe duzini dintre cei cu funcţii de conducere în acest crâncen măcel.
c). Revoluţiile eşuate din Germania, Austria şi Ungaria, au în fruntea lor aceeaşi grupă secretă organizată, între care cităm: Alecsander Abramovici (principalul om de legătură între soviete şi Räterrepublic din Bayern), Friedich Adler (preşedintele „Sovietului muncitorilor” din Austria), Leo Jogiches (care alături de Rosa Luxemburg şi Karl Liebnecht au organizat tentativa de transformare a Republicii de la Weimar în republică de tip sovietic), Georg Krausz (activ în dictatura lui Bela Kuhn în Ungaria), Leopold Kulcsar (activ ca şi precedentul în Ungaria), Bela Kuhn („fondatorul” lui Räterrepublic în Ungaria), Otto Landsberg (membru al extremei stângi a Republicii de la Weimar, denumit şi „Mefisto al revoluţiei”, Eugene Levine (alias Nissenberg, membru activ al revoluţiei din Ungaria şi din München), Alfred Levy (figură marcantă în organizarea „rezistenţei” din octombrie 1933 în Hamburg), Karl Liebnecht şi Rosa Luxemburg (figurile galion ale mişcării comuniste „Spartacus”, precursorul partidului comunist german şi promulgării în ianuarie 1919 a Germaniei bolşevice sub numele de „Republică Socialistă Liberă”), Karl Berhandovici Radek (în afara rolului său capital în revoluţia bolşevică, este cel ce a primit misiunea de la Lenin şi a Cominternului de a duce un cufăr plin cu aur, rezultat din topirea unor monede ce aparţineau mănăstirilor din Moscova, spre a organiza revoluţia din Hamburg), Heinz Neumann (organizator al „revoltei din Canton”, China, rămas în istorie sub numele de „călăul din Canton” pentru cruzimea sa neomenească), Frida Rubiner (implicată în Räterrepublic din Bayern), etc.
d). O listă fără capăt (în aceeaşi lucrare), numele lor acoperă spaţiul paginilor 497-520, cuprinde „activişti masoni khazari” implicaţi în istoria secolului XX în toate activităţile societăţii omeneşti, îndeosebi în cele cu mai mare putere de penetraţie în masă (mass media, litaratură, politică, finanţe, economie, învăţământ, artă, etc.).
e). România a beneficiat din plin de „străduinţa” (pentru a-l cita pe Paul Goma) comuniştilor khazari, la bolşevizarea şi tiranizarea ei. Cu o „faţadă” românească, asigurată de Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, agenţii masoni khazari, având ca predecesori o întreagă „trupă” definită drept „Partidul comunist exterior” (cu sediul la Moscova, între care cităm (391) pe: Alexander Danieluk – Stefansky (Gorn), Boris Ştefanov (alias Belo, alias Draganov), Lenuţa Filipovici, Nicolae Goldberger, Vanda Nikolsky (alias Samson), Eugen Iacubovici, Emil Haliţski (alias Braun, alia Veding, etc.), dar cu o puternică reprezentare şi în cadrul „partidului comunist interior” dintre care Victor Frunză în celebra sa carte (391) citează pe: Birtaş Gavrilă (alias Octav Toth), Bela Brainer (alias Kelmen, alias Balog, alias Orlov, alias Saga, etc.), Gheorghi Krosnev (alias Banc, Weiss, alias Spartacus), Ganev Gheorghi (alias Şura, alias Juri, alias Eminov, etc.), Alexandru Sencovici (alias Gyula, Lacatos, Kerekes, etc.), Gheorghe Stoica (alias Mosca, Kohn), etc. şi-au început activitatea practică de demolare a României prin Ana Pauker (alias Robinsohn) şi Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg). Reprezentanţii aceleaşi organizaţii secrete, şi-au asigurat o reprezentare supraproporţională în guvernele şi parlamentele României comuniste, în conducerea Partidului comunist (CC, Birou politic, dar şi în aparatul de represiune comunist, teribila securitate); în acest sens, în vârful piramidei criminalităţii se situiază Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg), Ana Toma (alias Grosmann), acuzatoarea publică Tiron, Godra Zoltan şi Mendel, coloneii Moiş şi Deitler, teribilul Koller de la Aiud, etc. Dintr-o sursă insuficient verificată la pagina 534 a Holocaustului roşu, (300), am prezentat cu ani în urmă, o lungă listă de nume încadrate drept „evrei” (în înţelegerea noastră, agenţi khazari neocomunişti), organizatorii puciului din decembrie 1989 (urmat cu o inutilă şi cinică „revoluţie”, soldată cu cca. 1400 de vieţi tinere), ctitorii aşanumitelor partide politice post-decembriste şi a guvernărilor năruitoare pe care le-au format, autorii decalajului insuportabil pe care România şi l-a adâncit de la an la an, în cei 16 ani scurşi de ticălosul măcel. Origina indiscutabilă khazară a lui Petre Roman (alias Neulander) este de notorietate publică, tatăl său agent KGB venit în România odată cu tancurile sovietice, ca şi notarea în antecedentele etnice ale lui Ion Ilici Iliescu, a khazarului Vasili Ivanovici, bunic bolşevic dinspre tată (392).
Un rol special l-au jucat masonii khazari comunişti în timpul îngrozitoarei „săptămâni roşii” (6), a cărei tragedie este descrisă magistral de Paul Goma, ca ripostă la o perversă încercare a lui Tesu Solomovici de a acoperi rolul decisiv al acestora în masacrele din Basarabia, consumate în perioada 28 iunie 1940, 22 iunie 1941 şi săptămâna ce a precedat-o (28 iunie – 3 iulie 1940, data retragerii armatei române).
f). Acelaşi rol pernicios, şi în acelaşi sens distructiv, l-au jucat agenţi recunoscuţi sau rămaşi în umbră, în organizarea mişcărilor de guerillă (descrise de propaganda comunistă drept de „eliberare naţională”, sau fără pretenţia unui asemenea scop), a mişcărilor teroriste şi a tuturor încercărilor, reuşite sau nereuşite, de uzurpare a unor regimuri de nuanţă diferită (de la firave democraţii până la dictaturi personale), şi înlocuirea lor cu regimuri bolşevice, tributare (şi numai aparent) Kremlin-ului, iar după căderea „imperiului sovietic”, „Ocultei Internaţionale Khazare”.
La fel de elocventă, este prezenţa în fruntea guvernelor sau partidelor de stânga din fostele ţări comuniste, după 1990, a unor lideri khazari. Exemplu: Petre Roman (în România, ca prim ministru post-decembrist), Gregor Gysy (secretarul general al SED din fosta DDR), Iuri Primakov (rămas în nomenclatura actualei Rusii după destrămarea imperiului sovietic), Pyrinsky (ministru de externe bulgar), etc.
4. Colaboraţioniştii. Actul de colaboraţionism, a fost exercitat fie în numele Masoneriei Internaţionale (cei incorporaţi în conducerile statale sau instituţiile acestuia), cât şi ca persoane individuale, neînregimentate, dar împinse la aceste acţiuni de o mare doză de oportunism, resentimente (până la răzbunare, cu legitimă sau insuficientă justificare în unele cazuri) şi în cel mai bun caz de „nepăsare” faţă de suferinţele şi morţii populaţiei unei anumite ţări şi chiar a unui număr mic de coreligionari, între care sunt notaţi şi vehemenţi anticomunişti.
Domeniile în care prezenmţa masonilor khazari colaboraţionişti a fost copleşitoare, le-au reprezentat: cultura, arta şi mass media (radio, televiziune, presă, etc.). Referindu-ne la România şi în carenţă de spaţiu, recomandăm citirea listei „proletcultiştilor”, formulată de M. Niţescu în valoroasa şi curajoasa lucrare „Sub zodia proletcultismului” (Bucureşti, Humanitas 1979 (8)); în acest context, ne îngăduim să reflectăm cum de a fost posibil ca un individ fără liceu, perversul ideolog şi colaboraţionist al „Scânteii” din epoca djerjistă (l-am nominalizat astfel pe Silviu Brucan), să-şi continue „panseurile postmarxiste” pe banii contribuabilului român, în nesfârşite ore, chiar şi în perioada actuală (competenţa incontestabilă în probleme politice şi economice, nu-l absolvă de trecutul său blamabil şi faptul că „s-a înfipt din nou în primele rânduri fără ruşine”).
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE (la capitolele I – V):
Sinteza prezentată şi notată drept „Preambul”, are menirea să arate că şi noi românii avem memorie, că şi noi ne-am putut sustrage „malaxorului” actual al deformării istoriei, maşinărie ce funcţionează cu o eficienţă de manipulare înspăimântătoare, că şi noi ne putem permite (încă!), elaborarea unor documente obiective şi curajoase totodată, fără a apela la „tismăneni”, cu un trecut care cuprinde în afara originii nomenclaturiste şi acte de compromis blamabil cu regimurile post-decembriste.
Sinteză asupra unei „crime colective”: comunismul internaţional.
Cu precizarea că subsemnatul a folosit în premieră mondială sintagma „Holocaustul roşu” (odată cu apariţia primei ediţii din 1994 a cărţii cu acelaş nume), expresie acaparată în exclusivitate pentru a desemna victimele evreieşti ale fascismului (Holocaustul negru), am sistematizat totodată, verigile acestei „crime colective” după cum urmează:
1. Doctrinarii înscriu în rândul lor mai mulţi predecesori, rolul major jucându-l Adam Weishaupt, fondatorul Ordinului Masonic „Iluminaţii din Bayern”; l-a urmat Marx, Engels, Lenin, Troţky, Rosa Luxemburg, Iosif Broz Tito, Mao Zedong, teoreticienii „Bisericii eliberării”, etc.
2. Experimentatorii sunt aceea ce au transformat teoriile criminale marxisto-comuniste sau derivând din ele, în realitate, imaginând acest teribil „experiment de inginerie socială”, finanţându-l, punându-l în practică prin zeci de mii de agenţi şi asigurându-i longevitatea; scopul primar a fost fundamentarea unui „Imperiu Comunist Mondial” viabil.
Principalul incriminat în acest proces monstruos, a fost „Ordinul Masonic” de stânga (cu puternică influenţă şi componenţă khazară) al Marelui Orient, de conivenţă (până la acceptare tacită şi profitabilă) a Masoneriei de Rit Scoţian. Această organizaţie subterană (Masoneria sau „Oculta”), prin vârful piramidei ei („Iluminaţii”) poartă întreaga responsabilitate pentru apariţia prin diferite mecanisme a comunismului în lume şi perpetuarea acestuia timp de decenii, „ghilotină ucigaşă” pentru sute de milioane de victime.
3. Executanţii, au fost aceia care primind „mesajul criminal şi anticreştin” al Masoneriei, sunt responsabili fie indirect (organe de decizie: regimuri comuniste, partide comuniste, mişcări teroriste), fie direct (organe represive: poliţii politice, justiţie comunistă, reţeaua de informatori şi mai ales torţionarii, aceştia din urmă folosind metode inimaginabile de exterminare fizică şi psihică), de hecatombele de victime înregistrate până în prezent.
În panoplia „marilor criminali” figurează „troika criminală primară” formată de Lenin, Troţky şi Djerjinski, triadă lugubră urmată de marii dictatori comunişti ai secolului XX, inclusiv cei rămaşi în viaţă (la un loc de frunte figurând Fidel Castro, Kim Jung II, Kabillas, etc.).
4. Colaboraţionismului cu regimurile comuniste, i-am definit la rândul său, spectrul sau faţetele sale, şi modul de practicare prin persoane izolate, organisme şi organizaţii naţionale şi internaţionale.
Mecanismele colaboraţionismului şi mai ales scopul oneros al acestei activităţi blamabile, a fost reprezentat de obţinerea unui profit personal sau în folosul lojilor masonice, profit esenţialmente financiar. Prin sacrificarea a sute de milioane de vieţi (de multe ori din elita ţărilor lovite de „ciuma roşie”) s-a urmărit uşurarea drumului către un „Guvern Mondial Unic” şi a unei „Noi Ordini Mondiale”, ultima înscrisă cu tâlc pe dolarul american. În cercetările noastre am definit totodată „Marii colaboratori” ai secolului XX, îndeosebi în lumea vestică, personaje satanice cu rol nefast în manipularea opiniei publice occidentale şi asigurarea longevităţii acestor odioase regimuri.
Dintre actele politicii vestice de mizerabil colaboraţionism, cităm: a). Recunoaşterea URSS în 1933 şi a vasalilor ei Ucraina şi Bielorusia; b). Recunoaşterea proclamării la 1 oct 1949 a Republicii Populare Chineze şi admiterea la 25 oct 1971 a acestui stat comunist în Consiliul de Securitate în locul „Chinei libere” (Taiwan); c). Acţiunea permisivă faţă de rămânerea lui Fidel Castro (ce-şi poate adjudeca pe drept titlul de dictator comunist cu cea mai mare durată de tiranie), odată cu 1 ian 1958 şi trădarea criminală a acţiunii de încercare de eliberare a unui grup de patrioţi cubanezi în aprilie 1961, acţiune eşuată sângeros pe vestita „plajă a porcilor” din Cuba; catastrofa s-a produs printr-o anulare de ultim moment (dictată probabil din spatele cortinei de către lojile masonice americane) a sprijinului aerian promis de preşedintele Kenedy; d). Pierderea „planificată” a războiului din Vietnam şi abandonarea prizonierilor americani, odată cu armistiţiul încheiat la 27 ian 1973 cu un Vietnam cucerit de comunişti; încununarea a venit odată cu 2 iul. 1973 când s-a recunoscut unificarea de jure a Vietnamului comunist. Ticăloşia a mers până acolo, încât „stânga americană” a negat existenţa unor asemenea prizonieri.
5. În toate etapele lanţului acestei „crime colective” (îndeosebi la capitolul teoreticieni (1) experimentatori (2), şi colaboratori (4)), dar cu un număr impresionant şi neproporţional cu populaţia indigenă din fiecare ţară comunistă şi în grupa executanţilor (3), Masoneria Khazară, a jucat un rol important, posibil prin poziţia sa privilegiată în treptele superioare ale ierarhiei Masoneriei Mondiale (piramida masonică a lui Todd).
Faţă de acestă imensă tragedie, tratarea preferenţială până la exclusivitate a „Holocaustului negru” (gândire „hemiplegică”, vedere „monooculară”, etc.) versus ignorarea până la ocultare a „Holocaustului Roşu” (cu câteva tentative incomplete de corectură), în lipsa unui tribunal similar celui de la Nürnberg, tribunal cerut cu insistenţă de voci autorizate ca aceea a lui Vladimir Bucovski sau Paul Goma (comunismul fiind geamănul siamez al nazismului) şi a unei voinţe naţionale şi internaţionale de a condamna justiţiar crimele regimurilor comuniste, s-a impus organizarea acestei „instanţe morale”.
Totodată, la voinţa colectivă a celor prezenţi, se adaugă datoria morală de a materializa dorinţa de sfârşit de viaţă a marelui dispărut, Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul partizan al versantului nordic al Făgăraşului, care cu puţine ore înaintea morţii, a desemnat pe doi dintre cei prezenţi, de a duce la capăt acest act de dreptate la care veţi asista.
VI. SĂ SE FACĂ DREPTATE!
Holocaustul nazist, rămâne permanent în conştiinţa lumii actuale, în primul rând graţie procesului de la Nürnberg şi este mereu actual prin cele cca. 350 de memoriale (ultimul fiind cel construit în Berlin şi finit în 2005, ce a costat cca 27 milioane Euro (190)), muzee, fundaţii, etc., cât şi datorită introducerii istoriei acestei tragedii în cadrul învăţământului obligatoriu în multe ţări ale lumii, act însoţit de o legislaţie severă pe toţi aceea ce-l contestă sau îl relativizează.
În antiteză, Holocaustul Roşu a fost dăltuit pentru istorie, doar în câteva locuri în lume (Rusia, Polonia, Ungaria) şi spre cinstea noastră şi la Sighet, prin „Memorialul” ce a intrat deja în istoria Europei contemporane. Remarcabil, dar insuficient.
Comemorarea este emoţionantă, dar pierde din consistenţă şi putere educativă asupra tinerei generaţii, dacă nu este precedată de un act de dreptate. Cum juridic, pe plan naţional şi internaţional, cei de la care ne aşteptam, nu au dovedit nici voinţa, nici competenţa şi nici curajul de a iniţia măcar un astfel de demers, documentul cu valoare morală ce vă va fi prezentat spre parafare, încearcă să repare într-un mod riguros documentat istoric, cel mai sângeros „experiment” din istoria omenirii, acum la începutul celui de al 3-lea mileniu de la naşterea lui Isus Cristos.
Precipitarea constituirii acestei curţi, a fost determinată de 3 evenimente, unul de mare tragism, celelalte două cu grave semnificaţii:
1. Primul este reprezentat de boala incurabilă a „omului legendă” Ion Gavrilă Ogoreanu, ce şi-a găsit timp în aceste momente grele, să elaboreze „TESTAMENTUL SĂU POLITIC”, încredinţat nouă, spre a-i da fiinţă.
2. Încercarea pornită de la un parlamentar suedez, de a pune în discuţie la 25.01.2006 în faţa Parlamentului Europei de la Strasbourg a unei rezoluţii intitulată „Necesitatea condamnării regimurilor totalitare comuniste”, în prezenţa a cca 150 parlamentari (dintr-un total de 732, ce reprezintă 160 de partide europene), indivizi plătiţi cu banii contribuabilului acestui continent, a primit un vot pozitiv de la cca 80 dintre cei prezenţi, restul de 70, reprezentând abţineri sau voturi negative. Acest rezultat blamabil, a adus la „uciderea în faşă” a acestui curajos proiect, demonstrând încă odată culoarea politică a acestei mari loji masonice.
3. Discuţiile purtate în cursul acestui an în lumea politică şi mass media românească privind condamnarea comunismului în ţara noastră, noul demers de a se permite accesul la propriul dosar de securitate, noua încercare de a verifica colaborarea unor persoane publice cu teribila securitate, reorganizarea CNSAS-ului, etc., au reprezentat un mănunchi de argumente pentru prezenta încercare de a se face lumină şi a se da un verdict în acest teribil capitol de istorie.
Revenind asupra seriei de tentative în viaţa politică românească (pct. 3), de a lămuri odată pentru totdeauna contactele conaţionalilor noştri cu „răul absolut” (sintagmă folosită de Paul Goma cu ani în urmă), câteva comentarii sunt absolut necesare:
1. Privind lustraţia, o sinteză a opiniilor exprimate în mass media, precum şi în lumea politică, relevă asentimentul majorităţii luminate privind utilitatea unei asemenea legi (306, 307, 308, 309, 314), atitudine remarcabilă, dublată mai întotdeauna de părerea de rău pentru aplicarea acestei reglementări aşa de târziu (305). Aceasta întrucât exact perioada scursă de la neuitatul decembrie 1989, a permis consolidarea politică şi financiară a „neociocoimii roşii” (în cea mai mare parte „clienţii” şi „baronii” PSD-ului), iar mulţi dintre cei vinovaţi au decedat „natural” sau au părăsit scena politică; prezenţa unor potrivnici ai acestei legi („grupul lustraţilor” posibili) era de aşteptat (310).
2. Reorganizarea CNSAS-ului a scos clar în evidenţa ingerinţa politicului în torpilarea nominalizării unei conduceri competente, dorită de secţiunea lucidă a populaţiei (304,311,319), ca şi evidenta incompetenţă şi reaua voinţă în aflarea adevărului a fostei conduceri şi în primul rând a preşedintelui acestei instituţii, Gheorghe Onişoru (312).
3. Necesitatea unui „proces al comunismului” a fost reiterată în zeci de opinii în ultimul an. Una dintre cele mai emoţionante, întrucât vine din partea unui intelectual polonez, domnul Krysztof Zanussi (313), formulează clar rămânerea în urmă a românilor prin cuvintele: „E adevărat că este creştinesc să iertăm. Dar pentru a ierta şi pentru a ne vedea apoi de treburile noastre, trebuie să se facă lumină, să spunem lucrurilor pe nume; altfel înnotăm în ape tulburi şi valoarea se amestecă cu impostura, lucru extrem de periculos. Un proces al comunismului. Spuneţi-mi ce aţi făcut cu profesorii de marxism? Nimic. Ce aţi făcut cu delatorii? Nimic, etc., etc.”.
Şi contestarea numirii acestei odrasle a nomenclaturii comuniste nu mai contenesc. Spicuim câteva dintre cele mai consistente: „Persoana desemnată (alias Tismăneanu), rămâne autorul unei pseudoistorii a comunismului în România, rămânând fidel viziunii Comminternului (393). „Nu originea sa ar conta (cunosc mai mulţi evrei din SUA şi România, care strâmbă şi ei din nas când aud de el) nici că a avut părinţi bolşevici; ci că, prin formare, întreaga sa fiinţă (ca şi a dizidento-klaturiştilor) nu s-a putut rupe de „convingerile comuniste” pe care le slujea cu abnegaţie, în chiar anii când Goma de exemplu, era bătut la tălpi de securitate” (405).
Pe prima pagină a ziarului „Ziua” (13-14 mai 2006) se fac următoarele afirmaţii siderante (395): „Vladimir Tismăneanu a plecat din România cu ajutorul securităţii”. „Fişa din 13.08.1987, dosarul 10947, volumul 9, arhiva SRI, fond D, dezvăluie legăturile lui Tismăneanu cu UM 0617 (denumirea codificată a „Direcţiei a II-a” a securităţii, specializată în contrainformaţii economice)”. „Lector al comisiei de propagandă a CM PCR Bucureşti”. „ fiul lui Leonid (unul din autorii primei constituţii comuniste a României, precizarea noastră) şi a Herminei Tismineţchi, a plecat iniţial în noiembrie 1981, împreună cu mama sa, într-o călătorie în Franţa şi Spania; din Spania, ajutat de vechii tovarăşi ai Herminei (în articolul ce urmează în acelaşi număr din „Ziua” se precizează că este vorba de comunarzii comunişti dăn Războiul Civil din Spania al anilor 1930), ajunge în Venezuela; prin comuniştii din Venezuela şi legăturile lor cu cei de aceeaşi culoare politică, ajunge în SUA şi este catapultat profesor la Maryland, etc., etc. (395). Jurnalişti „de serviciu”, apărători devotaţi ai desemnării lui V.T. nu au lipsit nici ei din paginile ziarelor acestor zile. Dar numărul lor a fost mult mai mic, arătând şi prin aceasta, gradul încă mare de libertate (câte vreme oare?) şi probitatea profesională a majorităţii colegilor de breaslă.
Subliind că „oamenii Moscovei” de origine evreiască „se lepădaseră” de religia mozaică, sacrificând-o pe altarul ateismului ştiinţific”, remarcabila doamnă Miruna Munteanu conchide (396): „Părinţilor în chestiune (fam. Tismineţchi) nu li se reproşează că sunt evrei ci că au fost nomenclaturişti. Fapt care, şi în opinia mea, face nepotrivită numirea fiului lor în fruntea Comisiei pentru studierea crimelor comunismului”.
4. Cel mai şocant moment şi descalificant totodată, a fost reprezentat de reacţia preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, la avansurile recente şi tot mai stăruitoare privind condamnarea comunismului printr-un act prezidenţial, act ce trebuia parafat de parlamentul României. Citatele de mai jos, sunt siderante: Referindu-se la procesul comunismului Băsescu şi-a mărturisit dilema: nu ştie ce trebuie să condamne, întreaga epocă sau doar crimele săvârşite de aceasta. El a arătat că înainte de a condamna comunismul are nevoie de un document istorico-ştiinţific, după cel al holocaustului (315). Citând din alocuţiunea preşedintelui, găsim următoarele afirmaţii: „Îmi menţin punctul de vedere că în baza unei lucrări ştiinficice, sunt dispus să condamn crimele comunismului sau dacă oamenii de ştiinţă vor constata că trebuie condamnaţi toţi cei 50 de ani, o voi face. Nu o voi face în baza unor presiuni”. După debitarea inepţiei că „nu există evaluări măcar aproximative despre oamenii care au murit sau despre crimele săvârşite de poliţia politică” neinspiratul preşedinte continuă: „Nu îmi e acum clar dacă e corectă condamnarea fără discriminare a întregii epoci sau crimele comunismului. Îmi trebuie asistenţă ştiinţifică pentru a lua o decizie corectă” (315). Un alt citat înclină tot mai mult balanţa către o posibilă complicitate a preşedintelui cu teribila instituţie, securitatea: „S-a lansat o campanie fără acoperire, demagogică şi lipsită de responsabilitate, precum că eu aş dori să nu fie deconspirată securitatea. Faptele mele contrazic asta” (316).
Aceste declaraţii sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât, voci autorizate din mass media românească au exprimat clar această dorinţă: „Din 1990 încoace, un segment din ce în ce mai restrâns al societăţii româneşti, aşteaptă o reparaţie simbolică pentru persecuţiile şi nelegiuirile regimului comunist. Aşteaptă un asemenea gest de la şeful statului, în numele statului, într-o formă solemnă şi convingătoare” (314).
5. Ca şi cum asta nu ar fi fost îndeajuns, ignorându-se cu bună ştiinţă fondarea în acest an a unui „Institut naţional pentru studierea crimelor comunismului în România” sub conducerea temerarului istoric Marius Oprea, dl. Preşedinte Băsescu a stupefiat românii, hotărând numirea unei noi „Comisii” menite să elaboraze în 6 luni „o sinteză” (317), „un raport final” (326), „o expertiză ştiinţifică”, pentru a aduce probe într-un capitol de istorie în care o autoritate incontestabilă ca aceea a lui Paul Goma declara recent pe un ton marţial: „Eu nu studiez istoria, eu am trăit-o” (320), iar prestigiosul politolog şi om de mare suprafaţă intelectuală Emil Hurezeanu preciza (318): „Să admitem că un lider politic român, care trăieşte în democraţie de 16 ani, a omis să afle că la Sighet, de ani de zile, există un panteon al elitelor ucise de comunişti şi securitate că revista „Memoria” sau Memorialul durerii” sunt radiografiile metastazelor fizice şi morale ale paradisului comunist. Preşedintele Băsescu, poate chiar să-şi permită să uite că, în decembrie 1989, comunismul a fost condamnat în stradă, cu preţul sângelui. Are dreptul să nu facă nici o legătură între întoarcerea prea rapidă a paginilor istoriei comuniste şi dezmăţul corupţiei de azi, împotriva căruia luptă” (318). Aceeaşi minte luminată precizează mai departe: „Comunismul de stat în România, a avut un caracter concentraţionar şi antiuman”. „E posibil ca preşedintele Băsescu atât înainte de 1989, cât şi în ultimii 16 ani după aceea, să fi vieţuit într-o realitate paralelă, ferită de experienţele traumatizante ale comunismului şi urmărilor sale” (318). Deliberări incriminatorii şi blamabile pentru actualul preşedinte.
6. Stupefiant a fost şi momentul în care, ca preşedinte a acestei noi Comisii de „aflare a adevărului” (adevăr neştiut de actualul preşedinte a ţării), a fost numit istoricul Vladimir Tismăneanu (321-326), fiu de nomenclaturişti (tatăl profesor de marxism-leninism la Universitatea Bucureşti şi director adjunct al editurii PCR), (317), locuitor al străzii Primăverii şi absolvent al liceului „fecioraşilor nomenclaturii” I.L. Caragiale, coleg cu Nicu Ceauşescu, admirator şi apologet al tovarăşilor Iliescu şi Măgureanu (323), etc., etc. Nu a lipsit nici tonul hagiofil şi linguşelile neonorante, care au salutat cu un entuziasm „suspect” această desemnare, ştiindu-se bine cine stă în spatele acestui personaj (322, 324, 325).
În acelaşi sens, pledează şi alte glasuri autorizate. Astfel citând pe Paul Goma şi Vladimir Bukovsky, într-o pagină realizată în „Ziua” din 9.05.2006, se cere „un efort de organizare instituţională a unui proces al comunismului pe modelul Nürnberg”; mai departe se notează „caracterul profund anticreştin al acestui experiment ideologic, funcţionând ca un sistem para-religios” şi se damnează această dictatură drept „o maladie” „ciuma roşie” care a afectat mai bine de un secol continente întregi (397). Un ton la fel de rezolut se regăseşte într-o declaraţie recentă a unui senator PNL (398) care subliniază că „România are nevoie de un proces al comunismului ..... ar trebui să ne întrebăm ce facem cu călăii de ieri? Românii care au ucis români. Suntem datori copiilor noştri o explicaţie”.
Cu totul remarcabil, editorialul distinsei jurnaliste de la „Ziua”, Miruna Munteanu (399) (acuzată şi dânsa de antisemitism de acelaşi grup al celor 18) din care cităm: „Comunismul a fost la fel de rău ca nazismul. Şi a făcut mai multe victime”. „Dimensiunile Holocaustului Roşu” încep să prindă contur şi atunci / se întreabă mulţi/ de ce nu a existat un proces al comunismului, pe modelul celul de la Nürnberg?” Pline de realism şi tragism sunt totodată şi meditaţiile privind actul de dreptate: „De ce evreii continuă şi astăzi să primească despăgubiri pentru suferinţele îndurate în urmă cu 60 de ani, pe când victimelor comunismului nu li se oferă nici măcar scuze?”, mai departe conchide: „Pentru că noi nu avem cui să prezentăm nota de plată”. Scoţând în relief colosala diferenţă cronologică a celor două „experimente de inginerie socială” (mai puţin de un deceniu pentru prigoana antisemită, 70 de ani de comunism în Rusia, temerara jurnalistă scrie: „Au rămas foarte puţini călăi şi foarte multe victime ...... nu e vina evreilor, e a istoriei ........ Pentru Holocaustul Roşu nu vor exista compensaţii materiale. Fiindcă nu are cine să le plătească. Avem, însă, dreptul să ne arătăm rănile şi să ne plângem morţii. Avem obligaţia să ne amintim şi să înţelegem ce s-a întâmplat” (399).
Şi în alte părţi ale lumii apar raze de speranţă în demascarea şi condamnarea crimelor comuniste. De pildă în Letonia, se va publica lista a cca 4500 de agenţi KGB în această ţară, dintr-un total de 24000 (400); în Cambodgia, s-a dat lumină verde (în sfârşit!) pentru organizarea unui tribunal menit să condamne Khmerii roşii încă în viaţă (401) şi concomitent se măresc presiunile Europei pentru predarea lui Mladić, cel ce a ordonat masacrarea a 8000 de tineri şi adulţi bărbaţi în Srebenica (402) (403). Din păcate, ne parvin şi veşti scandaloase şi deprimante aşa cum este cazul în mult aşteptatul verdict de condamnare în contumacie a criminalului comunist etiopian Mengistru Haile Mariam, după 12 ani de audiere a unui număr de 730 de martori în faţa unui tribunal constituit în Adis Abeba (404).
De fapt, toate aceste pretinse demersuri, nu reprezintă pentru noi decât o penibilă şi perversă mascaradă, ce şi-a propus să amâne „sine die”, „ridicarea cortinei” în sinistrul capitol al acestei „crime colective”.
Este rolul nostru, cei prezenţi în această sală, să dăm curs dorinţei exprimate în testamentul său politic de legendarul nostru conaţional, demers despre care avem convingerea că reprezintă şi dorinţa înnăbuşită de ani de zile de spunere a adevărului şi de condamnare măcar sub aspect moral a ocultatului Holocaust Roşu.
Dr. Dr. Florin Mătrescu
7 sept 2006, ajunul sărbătorii naşterii Maicii Domnului
Un comentariu:
Nu stiu cine este Matrescu si nici ce culoare are. Daca e istoric ar trebui sa stie ca Khazarii (de fapt Kozarii) nu au fost evrei, la baza, ci un neam caucazian (turkic) care a adoptat in secolul 8-9 religia judaica. Adoptarea religiei judaice nu-i face pe acestia "Evrei". Lucrarea lui Matrescu are un puternic iz legionar si, ce sa-i faci, antisemit bolnavicios.
Valoare stiintifica=zero
Trimiteți un comentariu