Scriitorul, Cenzura, Securitatea şi Amintirea
Autor: Codruţ CONSTANTINESCU
Tîrgul de carte Gaudeamus este unul dintre evenimentele plăcute, aşteptat cu nerăbdare de mii şi mii de împătimiţi ai lecturii; pasiunea livrescă subzistă, într-o anumită măsură, accelerării grăbite a timpului prezent.
De la TIBCO la Gaudeamus
Organizarea lui în imensa hală a Romexpo a fost o idee strălucită, permiţînd o desfăşurare aerisită şi fiind una din micile victorii pe care cartea (întruchiparea vie a spiritului) a repurtat-o asupra dictaturii comuniste căci, ne aducem bine aminte, în acelaşi spaţiu era organizat în fiecare toamnă celebrul Târg Internaţional de Bunuri de Consum (TIBCO) la care erau trimişi în excursii plătite de părinţi, în autobuze rablagite, mii şi mii de elevi din oraşele Republicii Socialiste pentru a li se arăta prosperitatea fenomenală a ţării lor, în ciuda evidenţelor.
Acei pionieri admirau ca la muzeu exponate culinare necunoscute, precum salamul de Sibiu, rotiţele galbene de caşcaval, sticlele frumos decorate de vin roşu şi alb, celebrul suc răcoritor Brifcor, şunculiţele bine parfumate, pachetele de unt aranjate în diverse forme geometrice sau ciocolatele triumfătoare produse la Braşov (nu mai enumerăm fructele exotice, de care habar nu aveam).
Elevii nu înţelegeau provenienţa acestui adevărat hiat între prosperitatea Tîrgului şi realitatea nudă şi ilară a alimentarelor de cartier, mulţumindu-se să alerge pe la standurile diverselor ţări invitate – majoritatea fiind surorile de lagăr şi sistem dar, printre acestea, se strecurau cumva şi cele capitalist-imperialiste, simple petice frumos colorate pe atlasele noastre – în vederea obţinerii unui număr cît mai însemnat de pliante multicolore, indiferent de limbă şi de caractere. La fel cum se întâmpla cu orice populaţie indigenă din secolul colonial şi pe noi ne bucurau pozele, le savuram în timpul lungului drum de întoarcere. Sărmanii reprezentanţi ai acelor standuri nu ajungeau să stivuiască pe măsuţe teancurile de pliante lucioase, căci acestea dispăreau ca prin farmec, micile hoarde de năvălitori confiscîndu-le. Care dintre pionierii de atunci visa că peste două decenii va arunca zeci de kilograme de maculatură tipărită în condiţii tipografice desăvîrşite – reclame la restaurante, maşini, bănci, hypermarketuri – la cel mai apropiat coş de gunoi, fără ca măcar să le privească?
Amnezie indecentă, amnistie explicită
Satisfacţia lansării unui volum, care reuneşte expunerile unui colocviu avînd ca tematică „Scriitorul, Cenzura şi Securitatea“, în acest cadru, unul dintre puţinele cadre construite de regimul comunist care poate fi întrebuinţat fără probleme în noul context, este deci cu atît mai mare. Ideea organizării acestui colocviu în toamna anului 2008, la precedenta ediţie a Tîrgului de carte Gaudeamus, i-a aparţinut scriitorului român, stabilit de mai bine de douăzeci de ani la Paris, Bujor Nedelcovici.
Colocviul, organizat de Editura Allfa şi Uniunea Scriitorilor, reprezintă o urmare firească, am spune, a interesului mereu viu pe care l-a arătat Domnia Sa mecanismului totalitar comunist, unul din motivele mereu prezente în opera sa literară (dacă nu cumva cel mai important). De altfel, această căutare este menţionată in extenso în „Prefaţa“ cărţii, argumentul organizării acestui colocviu fiind „a discuta despre amnezia indecentă şi perversă şi amnistia nedeclarată, dar explicită care a cuprins o bună parte din clasa politică şi din intelectuali“. Şi această dezbatere s-a organizat pe 20 noiembrie 2008, prin participarea unor intelectuali de primă mînă/ prim condei precum, în ordine alfabetică: Ana Blandiana, Ion Bălu, Livius Ciocârlie, Stéphane Courtois, Armand Goşu, Germina Nagâţ, Lucia Hossu-Longin, Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Victor Rebengiuc, Romulus Rusan şi Alexandru Zub. Transcrierea fidelă a dezbaterilor, în volumul Scriitorul, Cenzura şi Securitatea, apărut la Editura Allfa, este însoţită de reunirea a opt recenzii scrise de Serenela Ghiţeanu în diverse publicaţii culturale româneşti, în care se disecă opera lui Bujor Nedelcovici, invitaţii punctuale şi pline de rafinament la lectura operei complete a scriitorului român exilat în Franţa, recent editate la Editura ALL, o întreprindere nu foarte facilă avînd în vedere cele 2000 de pagini ale acesteia.
Cenzura prealabilă
Cunoscutul istoric Stéphane Courtois a sintetizat raportul dintre cenzură şi scriitor: „Cenzura nu este specifică regimurilor comuniste. De cum au început oamenii să scrie, au apărut şi fenomenele cenzurii. Uneori, chiar s-au terminat destul de trist, de exemplu, în cazul lui Socrate. Franţa secolului al XIX-lea a cunoscut acest fenomen al cenzurii. Baudelaire a suferit din acest motiv, Hugo a trebuit să se exileze, dar, în fine, astăzi, în democraţie scriitorii sunt liberi să scrie ceea ce vor (…) Problema este că, în România comunistă, ca în toate regimurile comuniste, sîntem confruntaţi cu un regim totalitar, şi în acest cadru, cenzura ia cu totul alte dimensiuni. Deci nu este vorba numai să supravegheze şi să interzică nişte opere după apariţia lor. E vorba uneori de o cenzură prealabilă (…) S-a ajuns la fenomenul pe care-l ştie fiecare, că, dacă nu scrie ceea ce poate fi publicat, degeaba scrie, deci trebuie să se controleze“.
Nicolae Manolescu remarca faptul că „niciodată cenzura în România nu s-a numit cenzură, ci a fost atribuită altor organe şi comitete (precum Comitetul pentru presă şi tipărituri pînă în 1977, pentru ca după aceea să se înfiinţeze o altă comisie cu drepturi de jurisdicţie pe lîngă Ministerul Culturii“.
Preşedintele USR reproduce concepţia lui Nicolae Ceauşescu despre libertatea de creaţie: „În ţara asta scriitorii sunt liberi să scrie ce vor şi noi suntem liberi să publicăm ce ne convine“. În prezentarea de la colocviu, Nicolae Manolescu a precizat: „Comunismul este remanent şi amintiţi-vă cum rîdeam cu toţii de idioţenia lui Ceauşescu cu omul nou. Din păcate, trebuie să recunosc acum, cu umilinţă, că a avut dreptate, omul nou există, trăieşte printre noi, votează, alege, este ales. Încă o dată s-a dovedit că Ceauşescu avea dreptate împotriva bunului simţ, cel care ne făcea pe noi să spunem «Ce este ăsta, omul nou? Cum să creăm omul nou?» Uite că l-au creat. Şi, dacă n-avem legea lustraţiei acum, este şi pentru că omul nou se apără cu toată energia de care dispune ca această lege să nu apară, ca să nu se afle cît de vechi este el, de fapt“.
Binevenită a fost, la colocviu, explicarea mecanismului instituţional al cenzurii din perspectivă istorică, pe care o întreprinde cu minuţie Armand Goşu: „această politică culturală, iniţiată de Tezele din iulie 1971, a avut consecinţe extrem de grave, ea izolează cultura română de Occident, răstoarnă valorile şi denaturează aspiraţiile reale ale oamenilor“.
Alienare generalizată
Cenzurarea scriitorului de către regimul comunist devine „firească“. „Claude Lefort spunea că regimul comunist trebuie analizat din punct de vedere fenomenologic deoarece este singular în istorie şi a avut la bază – încă de la început – violenţa, teroarea, rîca, delaţiunea, recunoaşterea unor vinovăţii imaginare şi asasinatele în masă.“ (Bujor Nedelcovici) Un astfel regim de teroare nu putea permite libertatea artistică de creaţie. Tot Bujor Nedelcovici precizează: „Cultura memoriei în România este în curs de dezvoltare. Noi vrem mai întîi să uităm şi apoi să trăim în prezent şi în viitor, dar putem face abstracţie de trecut?“. Istoricul literar Ion Bălu accentuează, în scurta sa intervenţie, (credem că prea scurtă şi concisă, fapt remarcat şi de Nicolae Manolescu: „Nu ai spus tu chiar tot, dar nu contează!“) faptul că cenzura comunistă nu se mulţumea să determine cursul vieţii culturale din RSR, dar îşi exporta ştiinţa şi viziunea îngustă în Occident, prin diverse mijloace, cel mai la îndemînă fiind procedeul mituirii editurilor pentru a nu publica anumiţi scriitori români.
Organizatorul întîlnirii recunoaşte că a studiat în profunzime fenomenul cenzurii în istorie. „Cenzura din comunism era totală şi totalitară: în scris, în public, erau cenzurate gîndurile, exprimarea lor… o autocenzură care însemna o umilinţă greu de suportat, o dedublare, o schizofrenie de fiecare zi… în fiecare familie şi în societate. O alienare generalizată la nivel de conştient personal şi inconştient colectiv. Orice cuvînt putea fi interpretat duşmănos şi era imediat reţinut de un informator care îl transmitea la Securitate.“
Partidul şi instrucţiunile sale
Pentru noile şi tinerele generaţii de cititori trebuie reamintit că în 1948 funcţiona, fiind literă de lege, un index cu 8000 de titluri de cărţi care erau interzise publicului larg. Ne întrebăm dacă acest detaliu aparent nesemnificativ este inclus în vreunul dintre manualele de istorie de acum. Nu de alta, dar se uită prea uşor darurile oferite de libertate. Romulus Rusan afirmă că „nu se poate face o distincţie clară între cenzură, Securitate şi partid. Se acţiona din toate direcţiile şi totul era, de fapt, sub conducerea partidului care dădea instrucţiuni atît Securităţii, cît şi cenzurii şi celor care se ocupau de scriitori“. Istoricul ieşean Alexandru Zub crede că „a funcţionat aici, mai mult ca în alte sisteme, mai mult decît în alte ţări, o politică preventivă care – iată – i-a permis regimului să fie cu un pas înainte, mereu înaintea celor care aveau de structurat, de opus un discurs inaderent, un discurs al opoziţiei (…) A fost un efort colosal, un efort al sistemului de a palpa realitatea cît mai exact şi de a produce măsurile de rigoare“.
Organizarea unor astfel de întîlniri reprezintă un efort lăudabil, înscriindu-se în procesul mai larg de decomunizare greoaie a societăţii româneşti, un proces vital (dar care mai are, oare, vreun viitor?) pentru încercata noastră ţară căci, în ciuda succesivelor ratări în ceea ce priveşte separarea de trecutul otrăvit, paşii făcuţi (condamnarea oficială a comunismului, deschiderea arhivelor) trebuie continuaţi. „Avem de recuperat – cînd vorbim de memoria recentă – încă foarte mult, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fim descurajaţi, ci dimpotrivă, cred că, ţinînd seama de ceea ce s-a făcut pînă acum, s-a făcut mult, enorm de mult faţă de condiţiile în care s-a lucrat, să putem merge mai departe cu curaj, cu îndrăzneala, cu dorinţa de a înţelege mai bine drama prin care a trecut acest popor un timp destul de îndelungat.“ (Alexandru Zub)
Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi
Scriitorul, Cenzura şi Securitatea
Prefaţă de Bujor Nedelcovici
Reportaj foto de Gabriel Scînteia
Editura Allfa, 2009, 192 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu