Silvia Jinga. Un „disident” in piele de supleant (Supleantul de Petru Popescu)

Un „disident” in piele de supleant
Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Un „disident” in piele de supleant

Romanul Supleantul de Petru Popescu

Autor: Silvia Jinga

Dupa o cariera promitatoare de prozator in Romania prin publicarea romanelor Prins, Sfarsitul bahic si Dulce ca mierea e glontul patriei, Petru Popescu alege calea exilului, stabilindu-se in Statele Unite in 1977. Isi transplanteaza sufletul si talentul in limba si literatura engleza, producand romane bestseller precum Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis. E director de filme si autor de scenarii cinematografice. Actualmente traieste in Beverly Hills, California impreuna cu sotia sa Iris si cei doi copii ai lor. Modelele literare ale lui Petru Popescu sunt Joseph Conrad, Vladimir Nabokov, Eugen Ionescu, scriitori a caror etnicitate e diferita de limba creatiei lor. In chiar prefata romanului Supleantul publicat la Bucuresti, editura Jurnalul in 2009, Petru Popescu marturiseste drama rupturii de matca a scriitorului, care se adresa publicului roman al generatiei sale intr-o limba in care crescuse si se maturizase artistic. Expatriindu-se, a dobandit libertatea, dar si-a jertfit o parte a eului sau, proces dureros care a insemnat „o injumatatire a fiintei interne la fel de adanca si de brutala ca aceea din adolescenta, cand imi pierdusem fratele geaman” (p. 7), marturiseste in prefata cartii.



Cu romanul Supleantul Petru Popescu se intoarce la limba romana ca sa scrie o confesiune care se vrea esentiala pentru constiinta lui scriitoriceasca, pentru relatia cu generatia sa nascuta in timpul si imediat dupa al doilea razboi mondial, pentru intelegerea mai nuantata a fenomenului de absenta a disidentei anticomuniste in Romania, si nu in ultima instanta a manifestarii puterii la virf in desfasurarea ei rudimentara si zdrobitoare. Romanul se doreste a fi un fel de dezvinovatire si are un vadit caracter autobiografic, pornind de la intamplari reale, care l-au catapultat pe tanarul si atragatorul scriitor la un moment dat in mediul coditian al familiei Ceausescu.

Intorcandu-se dintr-o scurta excursie in Berlinul de Est in 1973, scriitorul e reperat de Zoe Ceusescu, „fiica puterii” care incepe sa ii caute tovarasia. Zoe isi aminteste a-l fi vazut o data la o conferinta UTC in al carui comitet central P. Popescu era membru supleant. Asadar, ne aflam in prezenta unui scriitor care a cochetat cu puterea si cu „fiica faraonului”. Ca supleant a facut parte din nomenclatura si s-a bucurat de toate privilegiile ei. In acest sens se deosebeste de marea masa a generatiei lui. Duplicitatea lui ne reprezinta insa intr-o oarecare masura si pe noi cei care ne revoltam inabusit impotriva dictaturii, evadand in bancuri politice si critici de cafenea, tirade anticeausiste, ganduri si sentimente dinamitarde in ascuns, dar aplauze pe fata. Intr-adevar, noi cei care am fost tineri in anii 70 ne recunoastem intr-o oarecare masura in oglinda pe care autorul o misca pe drumul sinuos al avatarurilor unei idile, al suferintei unei generatii pentru care patria incepea sa semene in acei ani cenusii si stagnanti cu o imensa inchisoare, din care fiecare visa si planuia sa scape cu orice pret, unii si nu putini, facand-o chiar cu pretul vietii. Ne deosebim de Petru Popescu insa pentru ca noi, infanteristii prosti ne taram pe coate in lupta cu imensele cozi la tacamuri de pui, in vreme ce el, facand compromisuri majore de constiinta isi asigurase comfortul existentei celor din varful piramidei. Pe noi Elena Ceausescu se spune ca ne-ar fi numit cu cinism „sobolanii” ahtiati dupa mancare.

Intoarcerea scriitorului din Berlinul de Est este semnificativa pentru politica restrictiva a regimului comunist in privinta calatoriilor. Eram lasati cu grija partinica sa ne miscam numai intre limitele lagarului comunist, iar obtinerea unui pasaport pentru lumea libera era considerat un privilegiu rezervat putinilor alesi. Si Petru Popescu s-a situat intre acei putini alesi.

Cu ani in urma, in Romania fiind as fi citit probabil cu furie un roman despre iubirea unui scriitor roman pentru odrasla dictatorului si mi-as fi zis ca nu ma intereseaza pe mine omul de rand fandarile amoroase din nomenclatura de partid. Acum insa dupa executarea familiei dictatoriale in ziua de Craciun 1989 si dupa trecerea in nefiinta a Zoei si a lui Nicu m-am simtit in stare sa citesc sine ira et studio despre „zadarnicele chinuri ale dragostei” care se impletesc mereu cu esenta odioasa a unui regim bazat pe dosare, spionari, delatiuni si inainte de toate megalomania puterii. Din orice unghi l-am privi pe scriitorul amorez el ne apare ca un arivist sentimental, care doreste ca si Julien Sorel sa isi provoace soarta si sa razbata cu orice pret spre cotele cele mai inalte ale ierarhiei literare si politice. Parafrazandu-l pe Eminescu, am zice „pe cararile inguste prin protectie de fuste”. Daca ar fi avut coloana vertebrala ar fi simtit cu mai multa vigoare incompatibilitatea sa cu fenomenul nomenclaturist. Petru Popescu s-a lasat ispitit de diavol, a tras foloase personale din colaborarea cu el intr-o vreme cand romanii aveau nevoie de minti luminate care sa se opuna raului. De aceea la intoarcerea in tara acum nu poate fi primit ca un cavaler de onoare al adevarului.

Reflectorul scriitorului se muta mereu de la lumea normala a unui grup de prieteni la catarama, toti tineri si toti educati spre lumea asfixianta a puterii care la prima vedere pare atat de misterioasa. Atractia pentru cunoasterea acestui mister si arivismul structural il imping pe scriitor in jocul de-a amorul cu Zoe, pe care in prefata cartii o numeste „sumbra printesa Diana a comunismului”, multumindu-i postum „cu adanca gratitudine”. Mai intra in alegerea lui Zoe ca eroina si dorinta de senzational, atat de frecvent in cultura americana pe care la ora actuala P. Popescu o practica. Asistam la evocarea unei iubiri romantice si aproape platonice, daca am igonra scena din finalul romanului. Zoe ne apare ca o fiinta gracila, delicata si inteligenta, mereu rezervata, fiind intotdeauna cea care mai mult asculta decat vorbeste. Cunoscandu-si atributiile in familia parintilor atotputernici, Zoe ramane pana la sfarsitul cartii invaluita intr-o aura enigmatica, fiind posesoarea unui magnetism personal incontestabil, compus din feminitate, rusticitate si rafinament in acelasi timp. Ca sa-l aiba in preajma ei pe barbatul de care e indragostita, ii propune sa accepte o calatorie in cadrul grupului de presa care trebuia sa insoteasca familia dictatorului in toamna anului 1973 in Cuba si cateva state sud-americane, printre care Venezuela, Peru, Chile. Jocul erotic se manifesta in cadrul ingradirilor puse de protocolul unei astfel de vizite. El, acest joc este singura realitate vie, avand autenticitate umana in continuu contrast cu atmosfera sufocanta, paranoica a relatiei dintre dictator si sotia sa, dintre acestia doi si slugarnicii ziaristi si demnitari care il acompaniaza pe tovarasul prim.

Limbajul de lemn al puterii exprima o lume inchistata in dogme gata sa se sfarame. Priviti de aproape cei doi aflati in varful piramidei nu sunt mai mult decat niste indivizi rudimentari, pusi mereu pe harta chiar si in fata asistentei. Expresiile stereotipe ale Elenei Ceausescu dupa ce asista la variatele manifestari publice ale sotului sunt: „te-ai impus” sau „nu te-ai impus”, dupa context, sau „te-ai lasat calcat in picioare”. Fara sa ii caricaturizeze, autorul smulge orice val de mistificare, descriindu-le primitivismul lor viclean, ignoranta flagranta dublata de paranoia puterii. Scriitorul se intreaba mereu cum a fost posibil ca o natie intreaga sa fie inrobita de asemenea conducatori. Sa nu uitam insa ca ei au fost plantati in fruntea unui stat bazat pe teroare, fiind continuatorii guvernului comunist instalat de baionetele sovietice in martie 1945. I-au ales altii decat natiunea romana. Ceea ce nu ne scuza pentru obedienta noastra in comparatie cu atitudinea de razvratire a altor popoare mai de aproape sau de mai departe de noi. Ironia sortii a facut insa ca Revolutia din 1989 la romani sa fie sangeroasa si nu de catifea ca la cehi.

In comparatie cu perechea dictatoriala inchistata in nevroza puterii, securistul balaoaches, Coman pare singurul om normal. El este lacheul lui Zoe, intermediindu-i acesteia intalnirile si in acelasi timp, paznicul amorezului la Caracas pentru a-l impiedica sa dizideze. Scena urmaririi e bine prinsa in roman si este simbolica pentru starea de spirit a romanilor supravegheati de un stat politienesc. Incercand s-o consoleze pe Zoia, nelinistita de potentiala fuga a iubitului ei, securistul Coman da glas inca o data suferintei rupturii de tesuturi sufletesti pentru cel care si-ar parasi tara: „Tovarasa Zoia, ascultati-ma … el o fi asa cum nu-s multi, dar e facut tot din samanta de acasa si e prea destept ca sa nu stie din ce-i facut …” (p.198). Urmeaza apoi comentariul autorului: „Adancul inteles al cuvintelor din ce-i facut pluteste in aer. E cuprinsa in acele cuvinte o asemenea robie a obarsiei, a radacinilor…” (p. 198). Meditatia asupra cuvintelor se incadreaza in tema autorului, a cartii in carte frecventa in tesatura romanului. Foarte frecvente sunt si elogiile la adresa prozei lui P. Popescu puse in gura unor prieteni sau a unor anonimi intalniti prin tramvaie. Asta, apropo de sociabilitatea gintei latine cu atat mai guralive cu cat ne apropiem de capitala. Narcisismul scriitorului este prea insistent si devine suparator in roman. Dupa cum deranjanta este si pseudofilozofarea condescendenta despre conditia intelectualului roman sau sexualitatea romancelor.

Planul erotic desenat diafan se intersecteaza mereu cu cel politic infrangibil, absurd si dezumanizant. Treptat dialogurile scriitorului cu Zoia iau turnura unei critici pe fata a celor doi dictatori responsabili pentru mizeria materiala si debusolarea morala a romanilor, pentru tragediile lor zilnice nu putine (vezi moartea Luminitei). In aceasta privinta Zoia ramane impenetrabila si nedefinita ca atitudine, ramane deci o fiica a clanului de care marturiseste ca nu s-ar putea desparti pentru ca i-ar fi greu si ea nu stie sa lupte cu greul. Ea este un simbol foarte sugestiv al lipsei de transparenta a dictaturii. Zoe e o frumoasa planta de sera si o victima ea insasi a dictaturii, sfarsind prin a-si pierde marile iubiri, totdeauna prea neincapatoare pentru patul procustian al regulilor nomenclaturii. Calatoria scriitorului in grupul de presa este sugestiva pentru complicitatea intelectualului roman la criminalitatea puterii. In ciuda izbucnirilor critice fata de Zoia, continua pe de alta parte sa comita, lucrand toata noaptea, portretele encomiastice ale dictatorului pentru toata presa din tara. Nu intarzie sa apara uneltirile sirete ale celorlati confrati de breasla, care-i pregatesc tinarului lovituri sub centura. Zambetele lor onctuoase si supusenia tampa in fata stapanilor completeaza ambianta de anormalitate care i-a inconjurat pe Ceausesti. Cat de loiale au fost slugile lui Ceausescu am vazut in timpul loviturii de stat care a avut loc in Romania in decembrie 1989. Suprematia puterii se invecineaza intotdeauna cu teama extrema de a o pierde. Frisonul unei asemenea temeri cutreiera clanul pe cand se afla in vizita din Venezuela cand aud de lovitura de stat pusa la cale impotriva tovarasului Allende. Strofocarea momentului e creionata excelent in roman.

Macinat de lupta interioara intre simtul adevarului si contrafacerea lui mincinoasa de catre o putere corupta, la care ar trebui sa participe in eventualitatea unei casatorii cu Zoe, scriitorul alege expatrierea. Aceasta ar fi scuza in fata constiintei sale. Ar fi fost o alternativa: opozitia deschisa la dictatura si inchisoarea, dar nu i se potriveste lui, un „disident de catifea”. Deznodamantul il aflam dintr-o nota intitulata Letter from Romania publicata in New York Times la 6 iulie 1975 unde este mentionat numele lui Petru Popescu, fugit pe neasteptate in Occident, lasand in urma sa o fiinta deznadajduita. Zoe a disparut din Bucuresti si toata Militia si Securitatea au fost puse s-o caute. Au gasit-o intr-o cabana la munte, incheie succinta relatare. Am aflat acum ceea ce ni se ascunsese cu grija atunci in tara fiind.

Rechizitoriul puterii in cartea lui Petru Popescu vine prea tarziu si ne da senzatia de deja vu. Romanul scris alert, cu suspansul necesar se citeste rapid, dar bucuria lecturii este mereu subminata de bagajul colaborationist al scriitorului. O constiinta scindata nu poate fi niciodata o constiinta adevarata.

Popularity: 10% [?]
Cultural, Dezbateri, Politic, Uncategorized
2 Responses to “Un „disident” in piele de supleant”

1.
corneliuflorea says:
January 24, 2010 at 10:05 pm

FELICITARI STIMATA SILVIA JINGA, pentru acest articol,ce este atit o recenzie de carte cit si o analiza corecta a realitatii de atunci, a scriitorului PP. Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod special a fost delictetea, finetea cu care spuneti franc TOTUL ADEVARUL despre PP. De altfel tot ce publicati DVS in Curentul International denota seriozitate, sinceritate si profesionlitate publicistica. Si inca odata finetea, cu care impletiti punctele de vedere personale cu sinceritatea DVS de persoana libera spiritual. Diferenta dintre DVS si mine este ca il numiti pe PP ”disident de catifea” iar eu il consider o zdreanta de fals disident, care acum umbla dupa interese personale, de tot felul ! Pacat de cititorii din trecut, majoritatea dezamagita de INTOARCEREA si acum de SUPLEANTUL….Mie imi lipseste cu desavirsire si finetea…
2.
Dumitru Stoian says:
January 27, 2010 at 6:49 am

Fals,si total neadevarat:despre mortzi,numai de bine,dar Zoe a fost o femeie frivola,mai tot timpul ,,nesaturata” de barbatzi.In 1978 raspundeam de o unitate getax si m-am pomenit vizitat de doi securisti in civil.Erau inspaimatatzi pentruca o …,,pierdusera” pe tovarasa Zoia.Stiau doar ca luase un taxi,si mi-au cerut sa fac un apel voalat discret prin radio-talefon.Am lansat apelul general ,,soferul care a transportat ieri o persoana feminina importanta sa se prezinte la directzie”. In nici zece minute un sofer tanar de getax s-a prezentat,raportand laconic precum ca o transportase pe tovarasa Zoia cu o zi inainte in Drumul Taberii,strada…si numarul…,si chiar o ajutase sa-si duca valiza.Neintrebat adaugase chiar ca acolo o astepta o persoana masculina.Intretimp securistii se descarcasera la mine ca ,,asa face mereu,ne fenteaza,disparand cu cate unul!”
Asa ca totul e gargara la adresa fiicei genialului,ca era asa si pe dincolo,nu ca tat’su si ma-sa,etc.Ba chiar am citit acum catva timp un articol semnat de d-na Lupea,o ziarista dealtfel serioasa, ca,vezi doamne,Zoia a fost chiar o victima a familiei Ceausescu!