România se vinde pe asfalt, la păturică în timp ce Republica Moldova se pregăteşte pentru „raiul” din UE

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

România se vinde pe asfalt, la păturică în timp ce Republica Moldova se pregăteşte pentru „raiul” din UE iunie 23 2010 - 13:51 (Puterea.ro) DANA FODOR MATEESCU

Sărăcia reprezintă o stare permanentă pentru tot mai mulţi români, iar perspectivele sumbre, oferite pe tavă de Guvernul Boc au reactivat în populaţie obiceiuri pe care românii credeau ca le-au aruncat de mult la groapa de gunoi a istoriei. Membrii familiilor amărâte se uită prin casă după obiecte bune de vândut: cărţi, jachete, chiar şi tablouri de familie, noptiere, lustre, şi nu ezită să iasă în stradă pentru a le vinde. Un bănuţ înseamnă foamea alungată pentru câteva ceasuri sau, poate, o zi de viaţă. La marginile pieţelor bucureştene, cu o păturică în faţă, sprijinind maşinile parcate pe trotuar sau prin târgurile de vechituri din Militari, Vitan şi Văcăreşti, ei vând o bucată din universul lor, din România pe care, până înainte de criză, au păstrat-o cu grijă în apartamentele lor modeste, au şters-o de colb sperând s-o lase moştenire nepoţilor...

Chiriaşul plăteşte Prostamolul şi face curat

Mai sus, alţii, cu aceeaşi foame şi disperare în priviri. Speră să vândă bureţi de bucătărie, cârpe de praf, chibrituri, pălării de soare, şosete sau insecticide. Numai Dumnezeu ştie de unde le-au procurat! ”Suntem sacrificaţi! Aşa să scrieţi la ziar!“, sare un bătrân supărat. Îi tremură barba de nervi, mâinile, şi în ochi sclipeşte ura, ca un bisturiu. ”Boc o să ne aibă pe conştiinţă. Eu am vândut azi trei perechi de chiloţi şi o floare din plastic. Am câştigat 10 lei din care trebuie să-mi iau pâine şi roşii. Nu ştiţi cumva pe cineva care ar vrea să închirieze o cameră? Cer 100 de lei pe lună şi medicamentele mele, am probleme cu prostata şi cu tensiunea arterială. Prostamolu` costă mult şi m-am gândit să fac un troc cu persoana care vine la mine în gazdă, ce ziceţi? Am 2 camere în Ghencea, la etaju` 9.” Vecinul lui de pătură aude despre ce e vorba şi mă acostează şi el: ”Io am un apartament de 3 camere la Valea Oltului. Sunt singur, n-am copii. Nu ştiţi pe cineva, o familie, care ar vrea să se mute cu chirie, ne înţelegem, o lună dă chiria, o lună îmi face menaju` în casă, îmi cumpără mâncare. Eu fac lista, ei cumpără. Cineva serios, nu d-ăia care vor să mă omoare sau să-mi vândă locuinţa. Nu tre` să afle nimeni, o să spun la administraţie că sunt rudele mele.”

Sughiţul  prim-ministrului Boc

Vânzătorii de nimicuri sunt ca o mare familie, se cunosc între ei şi se ajută. Cu o răbdare vecină cu nebunia, zi de zi, de dimineaţa până pe-n-serat, „păturarii“ aşteaptă în faţa pledurilor colorate. Cei mai mulţi sunt bătrâni, pensionari. Stârnesc duioşie numai când le faci, vizual, un inventar al mărfii, pe care o oferă, mândri, spre vânzare: mănuşi fine din piele, la modă acum 60 de ani, cărţi de istorie, broşe din argint cu camee, fiare de călcat cu cărbuni, o păpuşă cu cap de porţelan, cam deşucheată, poze sepia cu imagini din Bucureştiul de altădată, decoraţii militare din cel de-al Doilea Război Mondial, primite pentru fapte eroice şi purtate de un piept tânăr, acum şubred şi bolnav sau demult putrezit. Oamenii stau deasupra produselor, aranjate cu migală, pe păturici sau ziare. Fumează, discută despre taxe şi impozite şi îl înjură cu patimă pe ministrul Boc. Probabil că nu se mai poate opri din sughiţ, bietul! Unii trag câte un gât de tărie, din sticle jegoase, pitite apoi prin buzunare. Vorbele lor, hârâite, miros a trăscău ordinar şi te ameţesc. Poţi să găseşti orice între picioarele lor: ceasuri stricate, celulare care nu vor funcţiona în veci, aparate de radio cu lămpi, roţi şi volane de Skoda 101 S sau de Trabant, atelevizoare moarte, jucării din cauciuc, căciuliţe tricotate, măşti de gaze, triciclete, veioze, păpuşele, patine cu rotile, peruci, inele din aur de 14 K, mărgele din plastic, boilere, o cască de soldat neamţ, costume, cămăşi şifonate, cizme ofiţereşti, purtate de cine ştie cine, acum cine ştie câţi zeci de ani. Nimicuri...

De foame,  şi-a scos uşa din balamale

Cornel locuieşte în cartierul Drumul Taberei şi a ieşit la vânzare, în Prelungirea Ghencea, spre Cet VEST, pentru că nu are din ce trăi. Şi-a scos uşa de la una din camere şi a pornit cu ea în spinare, pe stradă. Poate i-o cumpără cineva. E încă bună. Omul mai oferă oglinda de la lift, câteva ghivece cu begonii pleoştite, o clanţă superbă de bronz, vreo zece discuri cu muzică clasică şi o carte de bucate, ediţie rară, din 1940, cam ruptă pe la colţuri. ”Eu sunt electrician, dar am fost disponibilizat şi n-am mai găsit de lucru, explică bărbatul. Fac orice ca să supravieţuiesc, nu mă las! Am doi copii, un băiat de liceu şi o fetiţă de 9 ani. Soţia mea este vânzătoare la ziare, câştigă puţin. Aşa că am ajuns să-mi vând şi uşa de la una din camere.”

Mitică Ion locuieşte în Militari, are ciroză hepatică şi e galben în obraz, ca tricoul de pe el. Nu se dă bătut, ci iese zilnic cu păturica. ”Am muncit 25 de ani pe şantier, ca fierar-betonist, apoi firma la care lucram a dat faliment şi acum am ajuns să-mi vând lucrurile din casă. Copiilor le trebuie mâncare. Haine pentru şcoală şi rechizite. Uneori chiţăim de foame. Dar nu avem ce face. Io nu cred că mai am mult de trăit, sunt în ultimu` hal, da` copiii mei au nevoie de bani. Sunt la liceu amândoi.”

Costumul de ginerică,  la vânzare

Niculina şi Grigore sunt pensionari şi, de 40 de ani, trăiesc împreună. Nu le ajung banii. Zilnic moţăie în faţa păturii cu ”produse personale”: ţoale vechi, un costum de ginerică, mirosind de la o poştă a naftalină, pălării, pantofi, periuţe de dinţi ”în perfectă stare de funcţionare”, după cum mă asigură bătrâna, flori din plastic, cu care defilau muncitorii de 1 Mai, pe vremea lui Ceauşescu, discuri cu muzică veche, tangouri celebre, cântece patriotice, revista „Plai cu boi“ cu paginile îndoite sau suplimente vechi de la „Libertatea“.

”Ne-am hotărât să vindem ce avem prin casă şi nouă nu ne mai foloseşte, spune bătrânul. Nu mă pozaţi, vă rog eu, mă văd rudele, prietenii şi intru în pământ de ruşine. De unele obiecte mă despart destul de greu, pentru că-s amintirile mele. Dar decât să stau între patru pereţi şi să crăp de foame, mai bine vând costumul de ginere şi iau nişte bani.  L-am purtat doar o dată, în 1950, când  m-am însurat cu doamna. Nu-mi mai vine acum, ce să mai fac cu el?”

Bătrânii renunţă la florile de pe balcon

Pentru mulţi dintre români, sărăcia nu este numai un subiect de ziar sau de program electoral. E ceva real şi crâncen, ca o durere de măsea. Sărăcia dă târcoale prin case şi nu mai pleacă. Le face românilor cu ochiul din frigiderul scos demult din priză, din debara sau din şifonierul plin de molii grase. Sărăcia e prietena lor pe viaţă... Şi, parcă, bătrânii n-au fost niciodată atât de umiliţi ca în zilele astea. Îi vezi cum ies pe stradă, cu paşi de plumb, târându-şi picioarele dureroase, ca să-şi vândă ”marfa”, sperând că, astfel, vor face bani în plus pentru medicamente, transport sau mâncare. Unii şi-au scos florile de pe balcon la mezat: muşcate, Aloe, violete de Parma, spinii lui Iisus. ”Io nu mai am nevoie de ele, maică, scânceşte o bătrânică firavă, ghemuită în coasta Pieţei Moghioroş. Le vând, am nevoie de bani. Nu vrei mata să cumperi o muşcată? Nu o dau scump, 10 lei ghiveciul.” Alături, mă urmăreşte concurenţa: o altă pensionară, cu vreo 20 de ani mai tânără, şi-a scos în lume plantele. Stă sprijinită de o Dacie roşie şi cască de-i trosnesc fălcile. Îi e somn. S-a trezit devreme, să fie prima pe trotuar. Din păcate, nimeni nu-i cumpără marfa.